„Acolo nu faci propaganda, nici politica, nici morala, nici religioasa” [Nicolae Dunare, “Parcurs intrerupt”, partea a-II-a]

– vezi prima parte AICI –

extras din Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia

– În copilărie, adică în şcoala primară am avut un învăţător, Vasile Ioan Cotovu, care s-a ataşat de mine. Eu am luat premiul întâi, eram şeful clasei, şi el n-a mai vrut să iasă la pensie până când nu termin eu şcoala primară. Trebuia să fi ieşit mai demult. Şi m-a socotit în public fiul lui sufletesc. M-a băgat la muzeul arheologic, cultural, etnografic organizat de el. „Carsium” se numea, la Hârşova, în casa lor proprietate de familie, în care a fost şi Carol I şi Ferdinand. Era în relaţii cu familia regală din vremea lui taică-său, Ioan Cotovu, care a înfiinţat marea şcoală din Hârşova. Şi acesta a vrut să mă înveţe să lucrez la acel muzeu. Mă poftea la el la masă, şi îmi dădea să mănânc. Întâi lua doamna, apoi îmi dădea mie şi apoi lui. Şi eu, când am făcut obiecţie, de ce, domnule director? Vrei să te bat? Dumneata eşti musafirul meu, nu sunt eu musafirul dumitale! Ei, şi el mă punea să şterg monedele din muzeu şi alte obiecte cu nişte substanţe, apoi mă punea să mă spăl pe mâini, să nu dau la ochi. Avea încredere în mine că nu fur. Eram ca fiul lui. Şi într-adevăr, am păstrat poliţele frumos, şi, treptat-treptat, prin clasa a patra de şcoală primară, în clasa întâi de gimnaziu, îmi zicea: „Apoi dumneata ai să scrii o monografie a şcolii primare, o monografie a oraşului Hârşova, judeţul Constanţa.” Mă rog, mi-a dat materiale despre tatăl său, şi am scris mai târziu, după ce am terminat gimnaziul, un articol în ziarul „Dobrogea Jună”, un ziar independent de la Constanţa, condus de Constantin Sari, fost armean asimilat, şi un om de cultură… Ei bine, el mi-a sugerat ideea aceasta de a face o monografie a şcolii, o monografie a oraşului. Deci, asta era o pregătire. Pe urmă, în gimnaziu, un profesor de o cultură excepţională, preot demisionat, avocat profesor, Ilie Nicolau, de o cultură şi cu o bibliotecă nemaipomenită pentru un orăşel ca Hârşova, el mă poreclea „monsieur Maniu”. Era din aripa lui Argetoianu, ostil lui Maniu, dar ca preopinent, ca om de discuţie, pentru că eu nu eram întotdeauna… nu-l copiam în ce declara, ci aveam parcă păreri personale, cât era posibil să ai păreri la vârsta de 11-12 ani. Şi a organizat cu directorul nou al gimnaziului, Constantin Dinu, o – să zicem – societate literară, nu ştiu cum să-i zic acum, cenaclu literar al gimnaziului, al elevilor, eu fiind şeful acestui cenaclu, sau responsabilul. Pe vremea aceea nu ştiu cum se numeau treburile acestea. Era, să zicem, în ’29. Cuvântul preşedinte este prea mare, n-am curaj să-l spun pe magnetofon. Poate nu eram eu chiar preşedinte, în orice caz ceva eram… preşedintele, în sfârşit, al cenaclului literar al gimnaziului. Şi la prima festivitate a acestui cenaclu eu am ţinut o comunicare despre, cam aşa ceva, „Istoria literaturii române”, dar epoca mai veche decât la psaltiri şi de la cronicari. Alţii au cântat, alţii au jucat, alţii poezii, şi s-au repetat. Adică era o atmosferă pe care mi-o stimulau oamenii aceştia. Apoi, şi dincoace, la liceu, că aşa m-a cunoscut mai aproape, la liceu am soarta ca profesorul de drept să mă poreclească Titulescu, Nicolae Titulescu, pentru că eu eram, datorită presei pe care o citeam, 7 ziare pe zi şi cumpăram unul. Absolut toate nuanţele le citeam, le parcurgeam, nu le citeam. Şi citeam ce era mai important. Ei bine, acest Someşeanu şi cu profesorul acesta de filosofie – acela era de economie politică şi de drept –, ei mi-au sugerat şi la societatea literară a liceului Mircea cel Bătrân, am ţinut o comunicare despre Niccolo Machiavelli. Adică n-au ţinut mulţi elevi, eu eram cu experienţa de la gimnaziu, de la Hârşova, cu îndrumarea învăţătorului Vasile Ion Cotovu, a lui Constantin Dinu de la Hârşova, a lui Ilie Nicolau. Aici iarăşi, cu porecla aceasta nouă înălţătoare, se credea că eu am să intru în diplomaţie, oamenii nu ştiau că eu sunt foarte sărac. Primul element era să ai o stare materială bună, ca să poţi să urmezi pentru domeniul acesta. Adică, de acolo, de la Hârşova, şi mama îmi spunea: „apoi, trebuie să scrii despre neamul nostru Oprea”… Acesta era neamul nostru, familia Oprea, Dunăre este o poreclă dată lui Oprea, fiindcă erau sute de familii Oprea. Vreo 4-500 de familii Oprea în Hârşova şi în comunele vecine. Toate erau rude de departe, sau mai ştiu eu cum, aşa, între ele, începuseră să se căsătorească verii de-al doilea, verii de-al  patrulea se căsătoreau între ei… şi zice „vezi că noi, uite, unchiul ăsta, vezi, acesta înalt în costum alb…”, oarecum de Ţara Oltului, că avea cojocul mai frumos în cromatică, policromie, decât cei din Sibiu, îl aveau negru… Deci, zice „să cauţi să vorbeşti cu el, ca să ne scrii istoria neamului”. Nu neamului în sens de etnie, ci neamului în sensul de familie. Adică era în mine o stare, şi se pare că la conversaţiile pe care le-am avut cu Constantin Mureşanu, eu am adus, probabil, într-un fel sau altul în discuţie aceste origini şi întâmplări din viaţa mea. Mamii i-am făgăduit, la cererea ei – strămoşii ei sunt din Moeciu de Sus, de lângă Bran – i-am promis că am să scriu o carte, o monografie despre Ţara Bârsei, şi am scris-o colectiv peste mulţi ani, când nici nu mai aveam nici o amintire despre promisiunea făcută. Ei, acesta pentru începuturi, aşa… Opriţi un pic magnetofonul să mai respir un pic…

– Sunt lucruri importante, fiindcă la urma urmei în sociologie şi în etnografie nu poţi să intri, ca să zic aşa, ca în alte meserii. E nevoie de tragere de inimă, o pregătire perceptivă…

– Înainte de pregătirea perceptivă care este mai pretenţioasă, trebuie o stare de spirit, un impuls local, familial. Nu mai spun că la toate serbările şcolare de la Hârşova eu eram, în limbajul de azi, „vedetă”. Când plecau recruţii. Vasile Cotovu mă punea să le ţin câte o… nu mai ştiu cum este poezia aceea lungă a lui George Coşbuc… „Dar totuşi te întorci acasă  / Pe când eu mor aici” şi aşa mai departe… Şi eu eram cultivat în atmosfera asta.

– Bine, deja este o temă de cercetare: ce idealuri au fost cultivate la un moment dat într-o şcoală sau în învăţământ, într-o epocă. Foarte interesant, şi departe de pragmatismul specific capitalismului copt şi evoluat.

– La catedra de sociologie, la seminarul lui H.H. Stahl prima lucrare de natură monografică făcută de mine a fost Şcoala primară din oraşul Hârşova.

– Asta categoric pentru promisiunea pe care aţi făcut-o…

– Pentru promisiune.

– Dar n-a apucat învăţătorul s-o citească…

– Ba da! Ba da, sigur că da, am citit-o cu dânsul, m-am dus când m-am înscris. Şi este la dosarele catedrei de sociologie.

– Şi acestea mai există?

– Sunt, se păstrează.

– Sunteţi sigur?

– Păi, de ce să le arunce cineva?

– Eu ştiu că în ’48 a ars arhiva catedrei de sociologie. Nu ştiaţi?

– Am auzit parcă ceva vag. Ei, asta îmi pare rău, pentru că eu acolo am referatul lui Dimitrie Gusti, contrasemnat şi de alţi membri în comisia de doctorat, la teza mea de doctorat cu exodul fiilor de ţărani. Şi asta e pregătită, e gata, dar nu intră încă la tipar, la Editura Scrisul Românesc din Craiova. Exodul fiilor de ţărani spre oraşe. Cercetare de sociologe şi etnologie rural-urbană. Şi am căzut de acord cu ei să iau de la Universitate referatul lui Gusti, şi să extrag un pasaj din el. Şi am tot amânat…

– Să vă interesaţi.

– Am să mă interesez, dar mereu sunt prins. Deocamdată ei au zis că o publică în 1987. Deci, la anul trebuie să mă grăbesc. Dacă se mai păstrează, o mai fi şi la anul. Voi căuta la toamnă. Ei, am auzit eu ceva vag, dar eu atuncea eram extraordinar de ocupat la Oficiul de Studii, director general adjunct la Ministerul Agriculturii, la învăţământ. Unde lucram două norme pe zi, adică şi noaptea după 12, când plecam pe-acasă, tot la acelea mă gândeam. Pe vremea aceea nu mai îmi era nimic prezent. Credeam că în toamna aceea voi fi conferenţiar de sociologie agrară la Institutul Agronomic Nicolae Bălcescu, şi deci mă voi linişti. Conferenţiar universitar însemna 4 ore de curs, 4 ore de seminar, şi… Nu mai ştiu.

– Eu mi-am propus ca astăzi să vedem mai pe-ndelete cercetarea empirică, de la primii paşi din facultate. Aţi spus că în anul doi aţi făcut cu H.H. Stahl tehnica monografiei sociologice. Aceasta era o bază pentru orice demers sociologic.

– Da, şi tot atunci era şi seminarul de teoria monografiei sociologice al lui Traian Herseni. Sigur că al lui Stahl era mai asimilabil, tehnica monografiei. Acesta a fost manualul nostru de bază pentru modalitatea cercetărilor… Mai opriţi puţin…

– Imediat în vara următoare v-aţi apucat să faceţi Hârşova?

– Da, în anul doi chiar, în vacanţă. Am depus-o cred că cel mai târziu în toamna anului ’37, scrisă în cerneală, frumos.

– Ce trebuia să cuprindă o astfel de monografie şcolară?

– Uşor un cadru geografic, istoricul comunei, istoricul şcolii, cadre didactice, cred că şi încotro s-au orientat elevii din aceste şcoli. Noi am avut norocul că şi directorul anterior, Ioan Cotovu, şi directorul de pe vremea mea, Vasile Ion Cotovu erau bacalaureaţi în Franţa. Făcuseră şcoala normală din Paris. Deci, încotro s-au iradiat elevii din şcoală.

– Se cerea cu exactitate statistică?

– Da. Căutam în arhivele şcolii, şi pe bază de date statistice făceam tabele. Era riguros, nu mergea cu poveşti. Date despre ce cadre didactice s-au perindat, cum a evoluat numărul de elevi, băieţi-fete, şi încotro s-au orientat. Orientările la început n-au fost prea mult spre şcoli secundare, apoi a apărut gimnaziul din Hârşova, care a canalizat o bună parte din elevi. Veneau şi din judeţele vecine, şi din judeţ, dar oricum, din Hârşova veneau mai mulţi.

– Aceasta a fost deci o primă lucrare pe care a trebuit s-o faceţi pe cont propriu. Pe urmă când a fost prima aplicaţie de grup?

– Înainte de aplicaţia de grup s-a întâmplat altceva. Pentru că pentru teza de licenţă eu am ales o lucrare, sub influenţa lui Herseni, dar mai ales a lui Mircea Eliade, pentru că tocmai publicase scrierile lui B.P. Hasdeu. Şi am pregătit o lucrare B.P. Hasdeu sociolog. De ce am ţinut la aceasta? Umblând în „Columna lui Traian” şi altele, am văzut că el s-a ocupat de satul model, de învăţământul la sate, de o serie întreagă de monografii, de teorie monografică, încât pur şi simplu eu l-am şi supărat pe Gusti un pic, când eu am publicat nişte articole mari în „Decalogul”, De la B.P. Hasdeu la D. Gusti. Gusti credea, adică afirma, că el este… nu-l nega, îl pomenea în bibliografie şi în studiile sale introductive se referea la Hasdeu din plin, dar eu parcă îi luam un pic din… Adică, numai o dată părea aşa, supărat, pe urmă era bucuros că scoteam lucruri nevalorificate de el, şi-i părea bine. Eu îl aşezam pe Gusti un continuator al lui Hasdeu, care în relaţia cu satul avea în vedere parcă tot ceea ce avea în vedere şi Gusti. Eu cred că Gusti a citit în fugă acele articole ale lui Hasdeu. Erau în ziare care nu aveau circulaţie mare, de pe vremuri, din 1870-1880. Ei, şi aceasta m-a îndreptat tot spre laborator, spre bibliotecă adică. Dar, a început să fie aduse materiale, piese de costum şi altele, unelte, la Seminarul de Sociologie al lui Gusti, de către studenţii mai vârstnici şi de către asistenţi, care făceau cercetare la Drăguş. Atunci, în ’36 am făcut eu cam două săptămâni de cercetări la Drăguş, la propunerea, pot să spun insistentă a lui Herseni – îmi pare rău că n-am stat mai mult, dar trebuia să mai mă duc şi la serviciul meu. La Drăguş cercetările le conducea direct Traian Herseni, dar în general le conducea Gusti. Însă Gusti a avut nobleţea, că el conducea cercetările din Nerej, dar a condus monografia H.H. Stahl, el conducea cercetările de la Drăguş, dar monografia a prezidat-o Traian Herseni. Adică, era generos, nu era apucător.

– Deci cea de la Drăguş a fost prima ieşire.

– Da, în ’36, în vacanţa către anul III. Acolo m-a preocupat o temă pe care aveam de gând s-o dezvolt mai departe, şi am şi început-o pentru doctorat, exodul rural. Era o notă particulară în Ţara Oltului, plecarea oamenilor în America, dar era veche, de la 1870-80. Plecau la lucru acolo, se numeau John Rogozea în America, dar când veneau cu bani şi cu ce mai veneau ei seara în sat cu cursa, a doua zi se îmbrăcau cu portul popular local. Comunitatea rurală Drăguş-Făgăraş, ca şi celelalte din Ţara Oltului, avea  o putere nemaipomenită asupra locuitorilor. Ei a doua zi se îmbrăcau exact ca şi cum aseară s-au culcat şi au lăsat hainele pe scaun, şi acum le-au luat în mod normal. Şi-şi păstrau mai departe banii acumulaţi, doar că-şi făceau case, în loc de lemn, în acelaşi stil, dar de piatră, de cărămidă. Mai cumpărau pământ, cumpărau vite… Şi îşi permiteau să-şi trimită copiii la meserii sau la studii. Judeţul Făgăraş de odinioară a dat mulţi intelectuali. Chiar mulţi intelectuali.

– Vi s-a propus, sau dumneavoastră aţi cerut să vă duceţi la Drăguş?

– Herseni, e meritul lui unic, că el mi-a propus. Eu nici nu cutezam în anul acela, după anul II, să pretind să merg. Dar fiindcă el a apreciat că eu învăţam bine şi aşa mai departe, a dorit să mă ia în echipă, socotind că din mine va face un cercetător sociolog, etno-sociolog. Şi a insistat chiar mult, am rămas numai noi doi în sala de curs, şi el a insistat prea mult. Aproape mi-a fost jenă că eu eram presat de ideea că trebuie să mă întorc la Constanţa, că lipsisem câteva luni, şi să nu depăşesc bunăvoinţa conducerii direcţiei portului maritim, şi să mă întorc. Şi el a zis, facem adresă, sau dacă nu, lăsaţi, că eu vorbesc… Adică a insistat mult, şi a făcut bine că a insistat. Am făcut rău că n-am stat mai mult, puteam să stau două luni sau trei luni acolo. Ne-a dat carnete, bloc-notesuri, şi ne dădea teoria informatorului: trebuie să spuneţi numele şi prenumele, anul naşterii, ocupaţia, ce şcoală are, pe unde a umblat dacă a călătorit.

– Înainte de a porni la o cercetare, chiar de la ţară fiind, trebuia să vi se facă o introducere: cum trebuie să vă comportaţi etc. Asta s-a făcut?

– Întâi am primit toţi câte un exemplar… de fapt ne-am cumpărat, dar ni s-a recomandat mai demult, Teoria monografiei sociologice de Traian Herseni şi Tehnica monografiei sociologice de H.H. Stahl. Le aveam, cred că fiecare membru al Seminarului. După aceea, într-adevăr, şi Stahl, şi Herseni care mă pregătea să mă duc aici, ne-a dat o bibliografie despre Drăguş-Făgăraş, despre Ţara Oltului, ca să citim ceva înainte de a merge acolo. Şi ne-a explicat… cred că esenţială era treaba asta: ei erau mai mult greco-catolici acolo. Mi-aduc aminte treaba aceasta, că mi-a atras atenţia: dumneata eşti ortodox. Acolo să nu faci teoria că e o confesiune creştină mai bună decât alta. Şi Herseni era greco-catolic.

– Făgărăşan şi el.

– Da, şi era om liber, fost nemeş, fost boier, neamul lor. Deci ne-a atras atenţia: acolo nu faci propagandă, nici politică – bine, nici nu era cazul, dar în principiu -, nici morală, nici religioasă. Te duci, nu ştii nimic. Ei să te înveţe de toate. Ce fac ei, aia e bine. Dumneata notezi, şi pe urmă, vedem noi ce e bun şi ce e rău. Dar îmi atrăgea atenţia să nu cumva să îmi impun eu punctul de vedere către oamenii cu care voi sta de vorbă. Şi asta într-adevăr este un învăţământ deosebit. Şi iarăşi mă întorc la Vasile Ion Cotovu care ne-a dus – e fundamentală întâmplarea asta! – ne-a dus la geamia turcească, la sinagoga evreiască, la biserica grecească. Şi înainte de a intra ne învăţa că acolo vom întâlni alte obiceiuri, alte credinţe, şi trebuie să le stimăm. Nu ştim cine, care religie are adevărul, toate cred într-un Dumnezeu, dar noi trebuie să le respectăm. Şi  atunci am învăţat, şi învăţătura dată de Herseni, ca să nu fac pe ortodoxul când stau de vorbă cu ţăranii greco-catolici, să nu bruscăm treaba asta, şi în general să n-am păreri. Să aibă el păreri, să-i lăsăm impresia ţăranului informator, că el este învăţătorul nostru în toate problemele. Asta a fost un element de bază care l-a infiltrat. Întâmplarea face că la mine terenul era uşor arat de la Vasile Ion Cotovu… Ei, şi seara spuneam fiecare ce-am descoperit…

– Înainte de aceasta aş vrea să vă mai întreb: aceste bibliografii de monografii despre… au fost seminarizate, s-a verificat dacă sunteţi puşi la punct, sau…

– Da, da. Au verificat. În vederea plecării, era în cadrul Seminarului, în ideea pregătirii spunea fiecare despre câte un autor, câte un articol. Aveam zece inşi zece articole recomandate, sau zece articole… şi unul răspundea de unul, altul de altul, toţi dădeau pe rând socoteală de ce au citit. Aveam fişe făcute din cărţile respective, format mic, format carte poştală. Adică o foaie de scris ruptă în patru şi pe ele cu indicaţiile de autor, titlul cărţii, tema – păstorit, să zicem, sau emigraţie, nu ziceam exod… Aici în dreapta. Dincoace autorul, cartea, şi prescurtat numai, pagina… O numerotare de la 1 la infinit, ca să nu se repete să se încurce vreodată autorii cercetaţi.  Şi se comenta, se discuta. Noi cunoşteam câte ceva despre Drăguş. Nu mai spun că erau şi alţii, Ernest Bernea, Herseni, care povesteau de la faţa locului. Ion Ionică povestea… Domnişoara Ştefania Cristescu, mai târziu doamna Ştefania Golopenţia… Ei povesteau din terenul lor, care şi asta era un fel de informare bibliografică pentru noi.

– Cine finanţa ieşirea?

– Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”. Aceasta avea un director general, pe Dimitrie Gusti, şi un secretar general, Octavian Neamţu. Dar avea o aparatură, cu contabil, cu nu ştiu ce. Era dotată această fundaţie, avea buget, aparat contabilicesc, birouri… Noi dădeam actele…

– Întâi dădeau banii, şi pe urmă?

– Nu, noi acolo aveam casa la ţărani, masa colectivă, unde ne întâlneam la o sală de clasă unde se serveau mesele, şi bani de buzunar aşa… Masa n-o plăteam, se plătea automat, dormitul probabil se plătea, că erau oameni care stăteau două luni, şi probabil nu stăteau pe degeaba. Dar, iată, n-am amintiri despre asta, înseamnă că nu plăteam eu. Şi acolo era o atmosferă aşa de intensă de cercetare, că nici nu mai ştiai nici o problemă. Toate astea veneau parcă de la sine.

– La Drăguş aţi ajuns la începutul campaniei sau mai târziu?

– Au fost alţii înainte, în alţi ani. Atunci cred că erau câţiva. Cred că Alexandru Dima era deja acolo, Ion Ionică şi Bernea. Erau câţiva acolo, era un grup… Era şi Harry Brauner. Ăştia aveau casele cunoscute de-acum, se mişcau altfel, ca acasă.

– Şi acolo cine v-a dat indicaţia unde să mergeţi, cum să mergeţi, la ce familii?

– Întâi am fost aşezat în grupul „relaţii şi procese”. Chiar întâmplarea face că Herseni conducea subgrupul acesta. Deci exod, şi relaţii… Pe mine mereu m-a pasionat ideea relaţiilor, şi credeam că asta voi face. Şi pe urmă am găsit posibilitatea s-o fac în etnologie. Atunci am primit o listă de informatori, şi a mers cu mine chiar Herseni, la primele două-trei case. Am dat bună ziua, şi a spus: o să vină domnul student, o să vină el mai târziu pe la dumneavoastră, când poate să vină.

– Era vara.

– Era vara, adia vânt frumos… Şi apoi m-am întors rând pe rând, şi după aceea de la unul căpătam şi mai adăugam un informator, alt informator, şi creştea numărul. Dealtfel pe masa de la clasa de şcoală de acolo era o cutie cu fişe de informatori. Deci dumneavoastră deschideaţi capacul şi le tot răsuceaţi, şi vă plăcea unul sau altul… Oricum, trebuia să fie localnici. Adică nu proaspăt veniţi în localitate, ci deja bunicii să fi fost localnici. Acolo erau fişe de informatori câte vreţi, şi dumneavoastră încercaţi să mai adăugaţi fişe de informatori. Şi în fişă era o propoziţie ca de pildă „bun pentru obiceiuri de înmormântare”, „bun pentru obiceiuri de nuntă”, adică indicat o sugestie. Şi în afară de asta se puneau fişele, dar nu imediat de la începători. Începătorii în etapa asta şi le păstrau la ei la dormitor, până când deveneau mai experimentaţi, să fie siguri că scriu ca lumea. Eram în etapa aceea ucenic, fişele mele n-au ajuns în cutii. Dar fişele de informatori au ajuns chiar atunci. Seara la discuţii…

– Seara când?

– La opt.

– Dar dacă trebuia să mergeţi seara la informator?

– Bine, de vreme ce se stătea aşa de mult… În orice caz, după cină. Şi dacă unul spunea că are treabă cu un informator, el pleca. Dar după cină se întorceau oamenii toţi de pe unde umblau, şi începeau să transcrie. Nu era grabă, nu se lucra pe rupte, ci pe-ndelete. Nu era întrecere socialistă! Era intenţia de a aprofunda. Graba strică treaba, ăsta era principiul. Pe-ndelete. Că ştia că cercetarea va mai dura şi la anul, şi anul ălalaltul. – Întâmplarea face că eu m-am pregătit pentru licenţă, după aceea a venit Serviciul Social, şi pe mine m-a numit directorul de studii la Şcoala Serviciului Social din Piatra Neamţ. Şcoala a durat o lună exact. După luna aia trebuia să urmeze 5 luni de muncă, cercetare în sate.

– Cine participa la această şcoală?

– Absolvenţii tuturor facultăţilor de orice fel, medicină… până la învăţători şi preoţi seminarişti, adică viitori preoţi, viitori învăţători. Toate categoriile de absolvenţi terminaţi, care se declarau că au un curs, o şcoală terminată, şi deci urmau să intre într-o profesie. Legea prevedea: o lună şcoală cu noi, şi 5 luni practică într-un sat, în care lucra şi un cămin cultural. Îl vedeau, dar făceau şi cercetare, relativ puţină. Totuşi, în 5 luni de zile era destul timp să facă şi un pic de cercetare. Dar, mai important: trebuia să lucreze în domeniu. Era agronom, era veterinar, era medic uman, învăţător, lucra în domeniul lui cu oamenii. Pe bătrâni îi alfabetiza. Pe bolnavi îi ajuta medicul din comună, sau dacă n-avea medic, rezolvau ei câte ceva.

– Staţi puţin, să mai rămânem la Drăguş. Acolo aţi stat cam trei săptămâni, o perioadă de ucenicie. Ceea ce aţi făcut a fost utilizat de Herseni, sau a fost folosit de dumneavoastră?

– Am folosit mai târziu că soarta mai m-a dus la Drăguş. Dar am fost la o altă practică, deci cercetare, la Galaţi, lângă Drăguş, ca să ne înveţe cercetarea răspândirii fenomenelor.

– De exemplu ce fenomene?

– Tot problema emigrării în America, sau la Bucureşti, cam aceasta făceam eu.

– Într-o asemenea campanie există desigur ore în care nu poţi merge la oameni. De exemplu duminică înainte de masă categoric nu.

– Nu. Sau dacă ploua.

– Şi ce făceaţi?

– Duminică mergeam la biserică. Ca oamenii să ne vadă că suntem normali, nu suntem nişte arătări, suntem exact ca şi ei, mergem la biserica lor.

– Şi Harry Brauner mergea?

– Mergea, da. El nu era habotnic, şi înainte de orice, el era cercetător. Deci, se mergea la biserică, stăteam cât stăteam, nu ne dădea nimeni afară. Mergeam mai la sfârşit, mai pe la evanghelie, dacă nu vroiam să stăm toată perioada de patru ore. Apoi mergeam la horă. Harry Brauner făcea fotografii multe.

– Hora când începea? După-masă? Dacă se puteau face fotografii…

– Da, la lumina zilei. După aceea oamenii stăteau pe la poartă de vorbă, şi îi prindeai. Mai gospodăreau prin curte ceva, atunci îi lăsai în pace. După biserică stăteau de vorbă un pic, nevestele se duceau acasă să pregătească mâncarea… După-masă la horă unii horeau, alţii făceau adnotări, şi se făceau cercetări duminica, destul de multe. Era mai spornic, că omul era mai liber. Şi de anumite sărbători. Iată, poimâine e o sărbătoare, 6 august… E foarte important pentru cercetătorul de teren să ştie – ni se atrăgea atenţia, vedeţi că sunt sărbători în care ei nu lucrează. Deci, atunci îi atacaţi cu cercetarea, nu în timpul fânului. Dar dacă e 6 august, chiar dacă e fân, nu cosesc în 6 august. Schimbarea la faţă, o sărbătoare foarte importantă. În această sărbătoare puteam să stăm de vorbă şi cu femeile şi cu bărbaţii, mai puţin orele de biserică. Atunci trebuiau să fie lăsaţi în pace. Dar dacă ne vedeam la biserică, noi realizam o impresie bună despre noi. Nu trebuia să facem pe credincioşii, dar să fim…

– În rând cu oamenii. Foarte important!

– Da, şi oamenii vorbeau, ne pofteau la masă duminică seara. Unii nici nu mai mâncam la cantina noastră.

– Exact asta vroiam să vă întreb: când intraţi într-o casă vă pofteau…

– Totdeauna, o cană cu lapte, un pahar de ţuică, după cum era ora. Că dimineaţa nu ne dădea ţuică, dar seara da. Şi ceva de mâncare, un pic de slănină cu pâine. Noi spuneam că nu ne e foame, dar trebuia să iei puţin. Să nu te-ndopi în faţa lor, că deşi dădeau cu plăcere, nu făceam o impresie bună dacă ne-ndopam…

– Acesta a fost deja al doilea, al treilea an… Oamenii nu s-au plictisit de cercetători? Până când poţi să-i baţi la cap cu tot felul de întrebări?

– Nu, pentru că întrebările sunt nesfârşite, întâi. Al doilea: nici unul nu era istovit, nu era stors. Al treilea: nu ne duceam toţi la acelaşi, chiar semnalam. Măi, am de exemplu, să mă duc la Rogozea, sau la… îmi scapă numele, vă spun imediat… Şi zicea, nu, la ăla am mers eu ieri, lasă-l. Deci, era această tehnică a cercetării, că să-l lăsăm. Sau câte unul mai făcea o glumă: eram tineri de tot, nu eram periculoşi. Dar făcea câte o glumă Alexandru Dima. Că el a umblat mult în casele cu interior frumos, cu neveste mai frumoase, cu fete mai frumoase, pentru a studia frumosul. Şi el era un bărbat foarte frumos şi înalt. Şi… bine, el era bărbat, cred că avea 21 de ani, sau 22, era fost student de-acuma, profesoraş pe la Sibiu, sau cam aşa ceva în anii ăia.

– El trăieşte?

– Nu, a murit acum un an sau doi. Ei, şi atuncea zicea: vezi să nu-i faci curte ăleia, că are bărbat gelos! Nu făceam noi curte, dar totuşi, câte o vorbă drăguţă făceam. Şi să nu le spui că dacă sunt grase sunt urâte, că-n concepţia lor, zice, grasă şi frumoasă. Grasă, să ţină la treabă, dom’le, nu una subţirică, când o pui la muncile câmpului să cadă jos.

– Acestea sunt într-adevăr probleme, că oricâtă pregătire ai avea, cunoscând doar în general obiceiurile satului, fără a le şti pe cele particulare, fără să ştii de exemplu o întâmplare de demult din istoria familiei, pe care nu trebuie s-o scormoneşti, poţi jigni pe cineva… Aţi avut probleme din acestea, când aţi dat cu bâta în baltă?

– Când am dat cu bâta-n baltă. Mi-aduc aminte că era o noră destul de tânără, văduvă, în casa respectivă, şi mi-a spus, nu mai ştiu cine, că „vezi, nu-i da multă atenţie nurorii, ca să nu presupună socrul, gazda, stăpânul casei, că ştii că e văduvă, şi vrei să-i faci curte. Adică, „bună ziua”, „bună ziua”, dar cu bătrânul stai de vorbă. Probabil că cineva înaintea mea, poate chiar acela cred că era Ion Ionică, el era mai sprinţar, aşa, mai vioi, şi probabil că o fi spus un cuvânt „eşti îmbrăcată bine” sau nu ştiu ce, sau cutare, şi mai târziu şi-a dat seama că socrul, stăpânul casei a fost un pic încruntat. Deci, se puteau întâmpla şi treburi de-asta, şi trebuiau prevenite, şi seara la discuţie se comunicau fapte de domeniul acesta. Erau şi începuturi de sectanţi. Şi atunci ni se atrăgea atenţia să nu ne pronunţăm împotriva sectanţilor la ei acasă, şi nici în sat. Adică, era formula asta, fiecare crede ce vrea, noi aicea scriem o carte… Evitam discuţia, fiindcă ori aude greco-catolicul, ori aude neoprotestantul… şi deci sunt probleme şi de acestea care erau, şi de multe ori ne prevenea, fără să rugăm să ne prevină. Ne prevenea seara, după masă, sau chiar în timpul mesei. Mai scăpa unul o vorbă: măi, am păţit-o cu cutare, m-am uitat cam mult la tânăra din casă, şi asta era noră văduvă în casă, dar fără să fie prea multă intenţie, aşa…Cine mai era… Eliza Retezeanu mai era…

– Locuiaţi în şcoală?

– Nu, la oameni. Guşeilă parcă îl chema pe omul la care am dormit eu. Mâncam în şcoală, şi tot în şcoală era o sală în care aveam şedinţa şi rafturi pentru cutiile acestea de fişe, pe domenii. Erau nişte rafturi, aşa înalte, şi o cutie culcată, sau două, cu fişe de informator, ca să le foiletonăm, şi să vedem dacă unii ne-ar interesa. Fiindcă aveau propoziţia asta: „bun pentru…”, sau „a fost în America”, „a stat 5 ani în America”, „a stat 6 luni în America”. Ăsta n-avea importanţă prea mare, dar ăla care a stat şase ani, când s-a întors, s-a întors oarecum altul, şi totuşi s-a integrat.

– Documente familiale nu aţi cercetat? De exemplu corespondenţă, cum a făcut Znaniecki?

– S-au cercetat. Dacă ne-am uita în cărţile care au apărut, care au publicat-o cei bătrâni, să zicem aşa… Întâmplarea a făcut că în cele trei săptămâni ale mele acolo n-am avut nevoie să ajung la acestea.  Nici nu lucram pe rupte, adică nu lucram zece ore pe zi, ci cam patru ore  cercetam pe zi, pe urmă transcriam, pe urmă mai convorbeam cu unul, cu altul, şi gata, dezbaterea, şi trecea ziua.

– Apropo tot de instrucţiuni… În sat oamenii au tot felul de probleme, de necazuri, şi cred că domnii de la oraş ştiu tot, pot aranja orice. În direcţia aceasta aţi avut instrucţiuni, la ce vă puteţi angaja şi la ce nu?

– Întâi, aveam instrucţiuni să notăm – dar notând numai iniţiala omului şi vârsta – să notăm toate plângerile lor, toate nemulţumirile, şi apoi să le selecţionăm, şi să le depunem la Traian Herseni. Astea erau toate confidenţiale, şi rămâneau acte confidenţiale care se transformau într-un raport confidenţial al şefului de echipă, care îl depunea la Dimitrie Gusti. Aş zice, cum face preşedintele american „starea uniunii”: atmosfera din sat, ce probleme ridică ei, de orice fel, dar mai ales probleme sociale, probleme de reformă agrară, dificultăţi cu transportul până la Făgăraş. Şi erau probleme, nemulţumiri faţă de primar sau faţă de cineva de la  primărie, sau faţă de perceptor dacă obişnuia… Perceptorii când se duceau să încaseze, mai beau, mai mâncau în casa omului cam cât era impozitul, şi apoi luau şi impozitul… Am învăţat, deci, încă de atunci să facem o informare despre doleanţele localităţii. Şi aceasta am aplicat-o până în 1951, când am zis: altul nu mai fac, pentru că… În ’51, ’52, cam aşa ceva. Pentru că eram clujean de câţiva ani, în ’49 am depus, după două săptămâni în Munţii Apuseni, prima mea, nu ştiu cum îi mai zicea, „notă”, nu ştiu, sau „către tovarăşul sau domnul preşedinte al comitetului provizoriu”, colonel Marian. Era prefectul judeţului, am zice noi azi. Şi în care spuneam în vreo patru note de-astea, în ’49-’50, ’51 parcă, încă, eu prevesteam, argumentat pe cauze, nu pe persoane, pe cauze, că va începe în curând o răscoală în Munţii Apuseni. Că este stare de răscoală în Munţii Apuseni. Şi m-a chemat într-o zi colonelul Marian, bărbat înalt, voinic, cred că nu a absolvit nici o şcoală de sublocotenenţi măcar, pentru merite personale politice a fost făcut direct colonel, şi numit preşedintele comitetului provizoriu. Zice: „vă mulţumesc, uite că ne sunteţi aşa de util, ne daţi informaţii aşa de bune. Vă rog, dacă vreţi, să ne daţi numele capetelor de răscoală din Munţii Apuseni unde aţi fost dumneavoastră”. Zic:  „metoda asta de informare asupra stării de spirit, despre nevoile mai presante ale unei zone unde mergeam la cercetări o am de la Dimitrie Gusti. Niciodată Dimitrie Gusti sau Sabin Manuilă, Anton Golopenţia sau Traian Herseni, că ăstora le-am dat, nu mi-au spus să determin numele persoanei cu care am stat de vorbă, vârsta sau profesiunea, ca să poată fi identificată, deci nu… Totuşi, atuncea capetele de răscoală sunteţi dumneavoastră şi cu mine, fiindcă eu de trei ani vă dau… V-am dat în ’49 toamna două note, v-am dat şi în ’50, parcă tot două, şi v-am dat şi în ’51, şi dumneavoastră n-aţi luat nici o măsură. Iar eu v-am spus ce măsură să luaţi. Să le daţi voie ca să ia câte două-trei fire de brad, adică doi-trei brazi, să le despice, să le prepară, să le facă scândură, să le ducă la ţară, să le vândă. Acuma era naţionalizată pădurea, era a statului. Şi, ca să le duceţi dumneavoastră grâu, porumb, sus în deal, vânzându-le la preţul de vale. Şi v-am mai spus câte ceva eu în alea, şi vă explicam de ce sunt nemulţumiţi. Dar mai departe, nu. Şi am plecat. Dacă îmi puneţi probleme de-astea… chiar am folosit expresia asta: „tata dacă ar fi ministru de interne, eu nu aş da nume de oameni. Eu cred că fac un act de mare patriotism şi democraţie că vă ajut ca să preveniţi anumite necazuri care le suferă oamenii ăia, şi noi am putea să le îndreptăm”. Asta nu ocupa mult timp… în decursul… auzeaţi una, auzeaţi alta, spunea unul… Uneori notaţi în faţa omului, că dacă omul vă povestea despre emigrări, vorbesc de Drăguş, Făgăraş… El tot atunci, poate, spunea, da, dar uite, ţigla o cumpărăm greu de la Făgăraş, sau nu ştiu ce, sau trebuie să ne ducem până la Braşov, că nu are aici, nu avem un depozit aicea, şi mai trebuie pe lângă ţiglă şi alte elemente ca să se poată face acoperişul bun, şi sunt greutăţi, ciment, nu ştiu ce… Sau erau tuburi pentru fântâna americană, aşa-zisa fântână americană. Un tub unit din bucăţi aşa, până jos, până în fundul fântânii, până la izvor. Şi asta permitea să vină apa cât mai proaspătă şi curată. Ei bine, ca să mă întorc, deci, nu cine a spus, ci e nevoie de fântâni americane, nu cine a spus, ci e nevoie de ţiglă adusă chiar în comună sau la linia ferată, la gara cutare, să fie adusă ţigla, nu la Făgăraş, să se ducă cu căruţa până acolo. Erau de-a lungul liniei ferate vreo două-trei sate cu gară, cu haltă ş.a.m.d. Şi urmarea, ca să închei gluma ailaltă care n-a fost deloc o glumă, m-a chemat şi uite: „V-am chemat ca să vă numim în comitetul de pace, şi care aţi avut o viziune foarte pătrunzătoare, sunteţi un om care ne sunteţi de folos”. Zic: „nu, în comitetul de pacificare a fost şi Averescu, şi a omorât oameni. Eu pot să fac altceva. Mă duc în zona în care am fost eu, la Lupşa şi la Vidra de Sus, unde-i Muzeul Avram Iancu, refac expoziţiile muzeelor, discut, că erau muzeografi nişte învăţători de sport, şi dincolo un moţ, meşter de lemne, adică n-avea nici unul cu pregătire. Şi cu ocazia asta mai stau de vorbă cu oamenii, unii care vin la muzeu, alţii pe marginea şanţului. Le mai spui câte o vorbă, câte alta, să-i domolesc, dar mai multe, nu.” Ei, şi au acceptat treaba asta, şi m-am dus aşa… Şi acuma să ne întoarcem aicea…

– Întrebarea mea a fost dacă ei îşi spuneau necazurile, dacă dumneavoastră le notaţi, şi dacă aveaţi voie ca dumneavoastră personal să vă luaţi un angajament faţă de ei, că le rezolvaţi la Bucureşti?

– Eu nu aveam la Bucureşti relaţii. Deci, întâmplarea, poate că n-am putut să iau asemenea angajamente.

– Dar alţii puteau? Era voie?

– Era voie. Adică, de pildă, poate că să le afle ce şcoli sunt de cutare sau cutare la Bucureşti, sau dacă la un hotel poate să se angajeze servitor la hotel. Mai auzeam treburi din astea. Şi unul spunea: „da, eu îl cunosc pe hotelierul cutare pe undeva prin centrul Bucureştiului, pe lângă biserica Sf. Spiridon era un hotel, nu mai pot să spun acuma, unde. Adică erau promisiuni că se vor interesa pentru serviciu. Da, pentru serviciu sezonier, aşa, de câtva timp, de un an, de doi, acumulau un ban, se întorceau. Cei care nu emigrau în America, de exemplu. Dar probleme… nu ştiu acuma… la minister cu o cerere, chestii de-astea… erau în judeţul lor, la Făgăraş, deci probleme care se terminau la judeţ, însă probleme care mergeau, tot probleme de învăţământ şi de o ocupaţie sau de o şcoală. Adică… sau de un servici.

– Bine, asta s-a terminat şi dumneavoastră v-aţi întors acasă, la Constanţa. Şi în anul următor, anul IV., trebuia să vă faceţi licenţa.

– Da, eram ocupat ca să termin B. P. Hasdeu – sociolog, asta-i licenţa mea. Şi pe lângă asta, din cauză că aveam serviciul la Constanţa am avut câteva cazuri, câteva materii care luau frecvenţa mai riguros, să poată să mă prindă de mai mult de trei ori absent la seminar, şi cine avea patru absenţe la seminar, peste trei adică, nu putea să dea examen la materia respectivă, aşa-zisele examene parţiale care şi astea se dădeau la sfârşitul anului. Deci, s-au acumulat cam multe, nu ştiu câte s-au acumulat, şapte sau şase, şi atuncea, în ultimul an, mi-am dat silinţa, şi chiar am venit la Bucureşti la Direcţia Hidraulică impiegat, care ţinea tot de Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie Maritime Constanţa. Deci, aveam serviciu în Bucureşti, şi aveam prezenţă regulată. Imediat după absolvire ne-a trimis… Gusti pregătea viitorul minister Serviciul Social, Herseni, Golopenţia.

– Acesta urma să fie un minister?

– Era un minister care ar fi trebuit să dureze la nesfârşit. Ar fi fost de mare valoare, şi practică, şi socială, şi intelectual-culturală, că pregătea oamenii să cunoască satul, nevoile satului, şi să se orienteze original spre stânga, spre centru, spre dreapta, care cum avea înclinaţia sau pregătirea. Şi atuncea ne-a trimis la Şcoala Serviciului Social de la Petriş, Arad, unde cred că am făcut cel puţin o lună. Erau aşa-zişii inspectori de la Fundaţia Culturală „Principele Carol”, care ne erau nouă profesori, instructori acolo, şi urmam metodologie, sociologie, pentru că eram culeşi de la multe feluri de facultăţi, şi de la ne-sociologice, şi de la teologie, şi de la alte ramuri. Ba erau şi de la medicină, dacă-mi aduc bine aminte, şi de la institutul de sport, e o facultate de sport A.N.E.F.S., şi eram în mai multe puncte. Ăia care primii au fost instruiţi de alţii mai vârstnici, apoi din ăia scoteau instructori pentru noi. Noi eram, să zicem, seria a doua, a treia, în orice caz, măcar a doua, şi am urmat o lună de zile, cu deplasări în sate Zam, Arad, şi-n Coltău, Arad, satele acestea…

– Coltău e sus, lângă Baia Mare.

– Nu, nu, nu, Ilteu. Aş putea să verific. Deci, şcoala asta, apoi, de-acuma mă-nscriu la doctorat, aşteptam să începem acţiunea Serviciului Social în ’39, vara. Deci, am mers la Piatra Neamţ, şcoala, la Gârcina, Neamţ, cu cercetările. Acuma am condus eu cercetările acolo, şi ne-am pregătit cu Papadopol şi cu alţii, între care erau mai tineri decât mine, sau ca mine, ca Mihail Levente şi alţii. În echipa pe care trebuia s-o conducă Papadopol.

– Cel care a devenit pe urmă ministru?

– Da, Mihail Levente. E mai tânăr ca mine cu un an.

– A fost român sau ungur?

– Domnule, noi îl credem român, dar s-ar putea să fie bulgar, că e din Cadrilater.

– Că numele Levente este maghiar.

– Da, Levente e foarte frecvent la maghiari, dar trebuie să ne uităm într-un dicţionar turcesc, şi acolo este… mi se pare…. Dar, de ce să jur? Atunci, să zicem, trebuie să vedem. În orice caz eu nu am pus problema asta. Lui nu i s-a zis boanghin, mie mi s-a zis. /râde/ Adică se ştie că sunt după toţi bunicii ardelean, mie mi se spunea că sunt boanghin, şi îi spunea şi unuia Fogarasi care stătea pe strada Pavlov, unde-s râurile alea acolo, vizavi de râurile alea, Fogarasi, un profesor de geografie la Cluj, la liceul Brassai, mare liceu. Serie cu mine, dar era la geografie, eu la sociologie. Nu ştiu cum ne-am cunoscut, nu ştiu cum ne-am apropiat, sau ne-am apropiat fiindcă ne făceau pe amândoi boanghini. Probabil, în sfârşit… Dar, Levente n-a avut niciodată această denumire, ba din contră, noi îl bănuiam de bulgar. Bănuiam, dar nu era o problemă… Deci, pregătirile acestea ocupau timpul bine de la Gârcina, Neamţ, când monografia a fost terminată, mai e o copie fără ilustraţii, că ea întâmplător s-a pierdut, nu ştiu de ce… atunci s-a desfiinţat şi Serviciul Social, debandadă mare. Cu forţa s-au luat bunurile de către stat, Argetoianu a fost foarte crud cu noi. Îi era teamă de orientările spre stânga sau spre dreapta ale absolvenţilor de studii, de facultăţi… Şi i se părea lui că dacă ăştia încep să cunoască satul, şi dacă umblă prin sat… Era deştept Argetoianu! Şi-a dat seama că ăştia vor deveni un element mobilizator, transformator. Şi era un conservator, neapărat, şi-a luat măsura asta. Ei bine, Cezieni-Romanaţi, e nu departe de Caracal, nu departe de satul model Dioşti, şi atunci a ajuns înapoi în… încă nu… chiar din ’39 am început cercetările la Bucureşti, pe străzile Bucureştiului şi-n mahalale asupra fiilor de ţărani vânzători ambulanţi, până la vârsta de 20 de ani. Mă rog, dacă se nimerea să fie unul de 21, tot stăteam de vorbă cu el. Nu întotdeauna puteţi să puneţi toate întrebările despre el imediat… „Dar ce vârstă ai dumneata, eşti mai tânăr ca ăsta?” „Da, păi eu am 20, ăla are 15”, gata, notam în cap, şi nu-l mai întrebam şi pe ăla ce vârstă are. Deci, pentru cercetările de teren am avut un chestionar aprobat de Anton Golopenţia. Oficiul de studii al Institutului Central de Statistică ne-a acceptat să fie lucrarea, să o fac în plan, paralel cu alte sarcini. Atunci nu era ca acum, sarcinile când veneau, le făceaţi. Noaptea, ziua, duminică, luni, nu mă interesează, lucraţi până la ziuă, mai multe zile şi nopţi, după care eraţi în pauză. Citeaţi… veneam la 12 în celelalte zile, şi pe la 1-2 aflam că avem o sarcină. Şi atuncea eram un grup, un fel de trust al creierelor, eram vreo şapte inşi, poate am să-i număr pe urmă imediat. Şi făceam cercetări asupra fiilor de ţărani vânzători ambulanţi, vânzători de zarzavaturi, de fructe, de iaurt, de alviţă.

– Cei care veneau cu cobiliţa. Aveţi fotografii?

– Am. Urâte sunt ele, dar am, mai am fotografii. Urâte, pentru că le-a mai ros şi vremea, dar totuşi cineva poate desena după ele foarte bine. Şi este un pictor maghiar, bărbat înalt, frumos, sunt prieten cu el, trebuie să îmi vină numele în minte…

– Trăieşte aici?

– În Bucureşti umbla, el venea la ministerul naţionalităţilor, şi ne-am reîntâlnit la Cluj, poate Nagy, dar nu ştiu dacă chiar Nagy, care are măcar un vânzător ambulant cu cobiliţa pictat, măcar unul.  Şi, deci, am avut şi eu cu ăsta un subiect de vorbit. Şi cercetările le făceam tot după metoda aceasta, numai că acuma aveam chestionarul. Îi dădeam omului câţiva bani să stea blând, lângă mine, şi stăteam cu el de vorbă la ora când nu prea mai avea clienţi. De pildă, vânzătorul de zarzavaturi când termina de vândut, pe undeva, prin mahala. Mă  ţineam după el, după ce vedeam că m-am înţeles, cu ăsta voi putea vorbi bine, el îmi spunea: „Mă duc pe strada cutare, pe Uranus, sau nu ştiu unde”: mergeam într-acolşi acolo când mergeam, când el termina coşurile, se goleau, se oprea la umbră, şi mă opream şi eu, şi întrebam o parte din întrebări, că chestionarul era mare. Pentru ca să am date de suprafaţă mai multe, am făcut un chestionar mai mic, şi l-am dat la serviciul, cred că populaţiei sau serviciul juridic al poliţiei capitalei, şi ei mi-au umplut din foile de populaţie, există, erau nişte foi la fiecare casă, şi copie la miliţie. Chestionarul acela scurt am reuşit să-mi dau seama… am ajuns la cifra de 901 sau 941… şi ceilalţi cu chestionarul mare… 301 chestionaţi pe chestionarul mare. Eu am crezut că ajung la 300, dar când am terminat, şi am făcut numărătoarea, am văzut am unul în plus, şi nu mă înduram pe care să îl arunc, şi totdeauna mă încurca la calculele de procente acel 1, că dacă era 300 era uşor… mi-era milă de ele, şi am zis, lasă-l acolo, puteam să arunc oricare. Şi la ăilalţi 900 şi ceva 40 nu ştiu cât. Ăia nu i-am chestionat eu, şi poliţia, pe baza foilor de imobil, adică, mi-a adus… se numeşte altfel, cartea de imobil,… mi le-a centralizat din toate casele, prin circumscripţii, probabil, mi le-adus rând pe rând. Şi eu notam pe chestionarul meu unde era trecut. Nu ştiu dacă am notat chiar şi numele întreg şi comuna, judeţul şi ce fel de vânzător ambulant era. Dar, cred că nu am avut pe toţi, fiindcă nu toţi spuneau. Adică, omului de la cartea de imobil îi spunea, poate. Oricum, am ajuns la cifra de 940, care pe mine m-a făcut să cred că ar putea să fie şi 2500 în oraşul Bucureşti, ţăranii… ’39, ’40, ’41.

– Foarte interesant. După ce aţi terminat facultatea, adică ultimul an, unde v-aţi angajat? Din ce trăiaţi?

– Am fost numit cercetător ştiinţific la Institutul Social Român condus de Dimitrie Gusti, secţia de sociologie. Aceasta nu aducea nici un venit. Dar am fost numit la Serviciul Social, cu un salariu foarte bun, director de studii la Şcoala Serviciului Social Piatra Neamţ, cercetător, nu mai pot să spun acuma cum ne numea pe statul de plată. Destul că erau 6600 de lei. Socru’-meu zice: “dacă din prima lui leafă ajunge la cifra asta, ăsta când o fi ca mine, ce-o să fie!?” Bine, apoi s-a desfiinţat Serviciul Social, Institutul Social s-a comprimat, nu mai avea buget decât formal, aşa, şi am trecut la Oficiul de Studii al Institutului Central de Statistică, unde era director Golopenţia. Aceasta a făcut să fie o perioadă mai intensă… Tot în ’39, toate se petreceau aşa. Bine, în ’39, până toamna am făcut… A! am continuat după desfiinţarea legală a Serviciului Social, în cadrul Institutul Social Român am făcut cercetări în plasa Dâmbovnic, Argeş. Conducea pe teren tot timpul Mihai Pop, şi Golopenţia în vizită. Şi acolo, într-un singur sat, Oarja am făcut 30 de zile încheiate. Înainte cu vreo săptămână am început să citim textele provizorii ale rezultatelor cercetării noastre, texte bune de publicat oarecum, şi aşa au şi fost publicate. Pentru că m-au concentrat la 1 noiembrie, şi eu am şi dat. Miron Constantinescu le-a dat în primăvară, folosind rezultatele acelui congres V. sau VIII., nu ştiu cum[1], care era cu teoria aceea a desăvârşirii revoluţiei burghezo-democratice. Fraze care sunt introduse în textul său Procesul de sărăcire. În monografie era un capitol Procesul de îmbogăţire, pe care îl scriam eu, şi un capitol Procesul de sărăcire. Mai în faţă aveam un capitol Problema apei la Oarja, adică un fel de cadru antropogeografic. Dar de fapt era o problemă de antropogeografie culturală, deci, cum căutau oamenii cu credinţe, cu tehnică, să-şi obţină fântâna, pentru că fântâna se găsea foarte rar, trebuia să sape adânc în câte 7, 8, 10 locuri, până descoperea un izvor de apă. Oamenii aveau în curte o groapă dreptunghiulară sau ne-dreptunghiulară, acoperită cu sălcii… cu apă de ploaie, pe care o foloseau la vite, la spălat rufe, la spălat vase, când lucrul era mai frumos, când aveau două benturi, unul mai pietruit şi cu apa mai filtrată prin nisip, chiar apă pentru gătit. Şi atuncea ăsta era un fenomen etno-cultural, antropogeografic, relaţia omului cu mediul, de a putea să scoată apă din piatră seacă…

– Unde este Oarja?

– Oarja este la sud de oraşul Piteşti, nu vă pot spune mai mult, şi acolo, în cadrul acestei… a ieşit o monografie, dar a trebuit scurtată, pentru că au început concentrările. Atuncea Anton Golopenţia a avut minte, şi cu Mihai Pop, şi ne-a cerut să dăm textele aşa. Eu am mers concentrat, pe urmă m-am desconcentrat mai târziu, dar, de teamă că n-o să mai pot da, am dat textul pe care l-am făcut pe teren, ambele texte, unul îl semnez cu nevastă-mea, ăla cu problema apelor, ca tehnică pentru problema apei, un mic chestionar, cu benturile astea, cu gropile acestea de apă, şi cu problema căutării locurilor, cum au soluţionat ei. Am făcut un chestionar pe care nevastă-mea l-a aplicat la absolut toate gospodăriile. Nu eşantion, nu selectiv, în toate! Fiecare căscioară, fiecare gospodărie a căpătat o fişă care, numele, prenumele, averea etc., atât de exactă, că cu ajutorul problemei apei, problemei benturilor de apă am stabilit structura socială a satului: chiaburi, fruntaşi, mijlocaşi, săraci şi codaşi… sau săraci, codaşi şi proletari agricoli. Aveam o influenţă marxistă în limbaj, aşa, şi oricum, o orientare anticapitalistă, nu pretind că erau nu ştiu ce alte chestii. Deci, cinci categorii sociale, cu ajutorul apei, faptul de a avea bentul mai mare sau mic, unul, sau două sau trei. Bent – o groapă de apă, cuvânt popular, l-am auzit şi-n alte părţi rostit. Iar procesul de  îmbogăţire eu l-am făcut, tratând pe toţi chiaburii din sat, chestionându-i, adică. În anul acela, pot să zic primul an de cercetare pieptişă, cu un scop profesional ştiinţific de a realiza o carte, în care eram copărtaş egal cu atâţia alţii, cu Roman Moldovan, cu alţii şi alţii… am zis, nu e altă formulă.

– Roman Moldovan mai trăieşte?

– Trăieşte, l-am întâlnit şi acum un an.

– Tot mai are funcţii?

– Vicepreşedinte al Academiei de Studii Sociale şi Politice, şi pensionar. N-am făcut eşantionul. Se putea pune problema, că era o metodă pe care am aplicat-o mai târziu, adică trageţi o linie imaginară prin mijlocul satului de la un capăt la altul, de-a lungul, şi mai trageţi una pe la mijloc, cam pe unde satul e mai lat, de-a latul, şi faceţi o cruce, şi mergeţi la toate casele alea, sau din două în două, sau din cinci în cinci. Sau, dacă e un sat uriaş, din cinci în cinci, din zece în zece. Şi datele acelea rezultate i le dădeau socoteală, de-acuma, calitativ, şi nu cantitativ, fenomenal, dar nu statistic. Ei, de data asta, cu absolut toţi chiaburii am stat de vorbă. Câtă ţuică am băut atuncea, am crezut că înnebunesc, fiindcă pe de o parte îmi dădea bătrânul chiabur, pe de altă parte tânărul chiabur. Rezistam, era ţuică de regat, ţuică de Vălenii de Munte, slabă… Nu ca în Ardeal, aia m-ar fi crăpat! Deci, metoda şi aici, cercetare, seara discuţii, cercetare, seara discuţii.

– Sigur, era o vreme când oamenii nu se fereau să spună cum s-au îmbogăţit.

– Sigur, şi întâi că noi eram foarte tineri, al doilea, oamenii nu aveau temeri că dacă îl loveaţi dumneavoastră ca naţional-ţărănist, se apăra el ca naţional-liberal, adică fiecare avea un punct de sprijin undeva, dacă ar fi fost… Dar nu probleme politice am discutat cu ei, şi nici chiaburie. Ei îşi ziceau chiaburi, eu de la ei am reţinut termenul de chiabur.

– Îl spuneau cu mândrie?

– Da, păi bineînţeles, doar nu orice prost era chiabur, nu orice leneş era chiabur, asta s-o ţineţi minte. Numai leneşii n-ajung chiaburi. Dacă omul e vrednic, muncitor, cuminte, şi nu îşi bate joc de bani… Păi, ce economii făceau chiaburii ăştia actuali, adică pe atunci, din anul ’39, creşteau gâşte, creşteau lucruri care se vând în piaţă. Ei nu mâncau o gâscă, decât la Paşti dacă o mâncau, cu tot neamul, rubedenii, o gâscă. Tot ce făceau, vindeau. Şi multe alte produse, căşcăvărie, alte chestii, păsări, găini şi altele. Câştigau, şi vindeau, şi adunau, şi câştigau, şi ţuica beau un păhărel… Pe dumneavoastră vă îmbiau, că eraţi musafir, şi tot rezistaţi, dar nu se-mbătau, nu cădeau sub masă. Eu i-am criticat că le-am găsit zece modalităţi de îmbogăţire. Născocitorul cercetării trebuia să găsească cât mai multe căi de îmbogăţire. Şi între altele, la mine era şi cuvântul „zgârcenie”. Când am venit acasă, a apărut în „Sociologie Românească”, la mai mulţi ani. Când am venit din Rusia o dată, şi se pregătea un extras din revistă, tiparul ţinea ani de zile, nu era nici o grabă, sau un an de zile. Şi doctorul Făcăoaru, antropolog, uşor sau mai mult orientat spre dreapta, îmi atrage luarea aminte: „bine, domnule coleg” – el era mult mai mare ca mine, măcar cu 10-14 ani – „de ce ai scris acolo una din cauze ‘zgârcenia’, ziceţi ‘spiritul de economie’!”  în revista „Sociologie Românească” nr. 7-12 din 1939-1942 scrie „zgârcenie”, în extrasul apărut în ’42 sau după ’42 spune „spirit de economie”. Mi-am dat seama şi eu. „Zgârcenie” parcă e un cuvânt moral, anti-om, contra lui, pe când „spirit de economie” tot aia este, dar parcă este mai elegant, şi corespundea cu felul meu de a face cercetare obiectivă, numai că eu am crezut că subliniez prin „zgârcenie” tocmai această comportare a lor, de a face economii din orice. Şi au fost bine apreciate. Procesul de îmbogăţire citat de mai multe ori în Problemele de bază ale României de Lucreţiu Pătrăşcanu, şi apoi într-un articol de fond al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, din „Scânteia” din 1 iulie 1947 – ultimul articol de fond al lui Pătrăşcanu -, fapt pentru care am plătit mai târziu destul de serios. Chiar destul de serios. Dar fapt care m-a mutat de la sociologie la etnologie, o circumstanţă politico-administrativă. Mai exact administrativă, folosită de cineva de acolo, politic, şi deci a trebuit să plec din Bucureşti la Universitatea din Cluj, fiindcă postul de conferenţiar de sociologie agrară nu s-a mai înfiinţat. În sfârşit, chestia asta am mai povestit-o rândul trecut.

– Deci plecarea dumneavoastră nu a fost doar aşa…

– A, era un vis vechi. Nu ştiu cum îl chemă pe şeful de serviciu în direcţia personalului şi cadrelor de la Ministerul Naţionalităţilor, eu eram acuma deja la Agricultură. El ştie, din discuţiile mele de la ministerul naţionalităţilor şi direcţia naţionalităţi, acolo eu spuneam că-s ardelean, că năzuiesc să merg în Ardeal, dar am avut o dorinţă a lui Gusti, exprimată în 1939 la seminar de doctorat. Zice: „care dintre voi este ardelean?” A zis unul, a zis Coriolan Gheţie, am zis eu, şi Gusti întreabă: „cum Dunăre ardelean?” Păi, nu, zic, Oprea, şi i-am făcut un pic de teorie, Oprea, Dunăre, Oprea de la Dunăre… şi a rămas Dunăre porecla. Zice: „ălălaltul, nu, eu am alt gând”, dar la mine s-a oprit, nu ştiu de ce, Gusti mă avea mereu într-o atenţie pe mine, aşa. Uite ce, îţi creez un post de asistent în sociologie, şi te trimit cu post cu tot la catedra de sociologie a lui Sudeţeanu, cred că Constantin Sudeţeanu îl chema, pentru că am vrut să-l văd acolo pe Traian Herseni, şi nu ne-au lăsat naţionaliştii clujeni, în frunte cu Marin Ştefănescu…. Traian Herseni pe vremea aceea era, publica în revista „Cuvânt liber”.

– A apărut acum un volum cu selecţiuni din „Cuvânt liber”.

– Uite, o să-l caut să-l văd şi au aşa, un pic, dacă o să am timp. În orice caz, interesant.  El publica acolo, şi în alte reviste de stânga. Era un om de stânga, nu membru de stânga, ci un om orientat spre stânga. Făcuse în pregătirea lui pentru doctorat la Berlin marxism cu Cunow, şi el se întorsese uşor orientat spre marxism. Asta îl ajuta să fie obiectiv, ca să nu fie numai… Ei bine, Gusti era fost ministru naţional-ţărănist. Deşi nu era membru în Partidul Naţional-Ţărănist. Au fost socotiţi de stânga, şi când s-au dus la concurs, comisia de concurs a încurcat lucrurile, a sfârşit comisia fără concluzii, şi cu atacuri pe stradă, şi cu ouă clocite, cu câte şi mai câte… Şi atunci Gusti nu a reuşit să-l introducă pe Traian Herseni ca să conducă un elev al lui, cel mai strălucit, neapărat, cu excepţia lui Mircea Vulcănescu (nu e rudă cu Romulus), cel care a fost marele teoretician al Şcolii de la Bucureşti, marele gânditor al acestei şcoli. Bine, afară de Gusti. Traian Herseni era cel mai strălucit elev al lui Gusti. Era omul al doilea în toată ierarhia lui Gusti, cât a trăit Gusti aici. Ar fi vrut să îl aibă pe el acolo, şeful catedrei de sociologie, să ducă şcoala Gusti şi la Cluj. N-a reuşit. Numai bine am plecat concentrat, a început războiul. După 23 August, când eu am ieşit de pe front, era în 1945, la 16 mai, târziu, Gusti a mai plecat în străinătate, am dat doctoratul în ’47 numai, fiindcă m-a întrerupt concentrarea şi altele. Ei bine, el nu mai avea putere. Eu începusem să am funcţii mari, director de studii la Ministerul Naţionalităţilor, director general adjunct de studii la învăţământ la Ministerul Agriculturii… Acuma, simţeam că urc aici, nu mai mă gândeam la Cluj în momentele alea, dar în ministerul naţionalităţilor am făcut proiectul, programul şi chestionarul pentru studiul convieţuirii interetnice. Şi l-am şi aplicat pe teren, unde? Lângă Cluj, în trei localităţi mixte româno-maghiare din preajma Clujului. Deci, eu tatonam sufleteşte Clujul, şi îmi era ca, aşa, un fel de obligaţie morală de la Gusti şi de la strămoşii mei. Spunea mama că noi suntem din Austria, cu accentul pe A, deci Àustro-Ungaria. Ei, şi acuma ăla mă anunţă odată, zice: „A apărut în Monitorul Oficial un post de şef de lucrări universitar la catedra de etnografie, facultatea de filosofie din Cluj. Atuncea, gata… Se întâmplase şi chestia aceea în agricultură, şi atuncea nici n-am mai stat pe gânduri. Iată visul lui Gusti! Nu i-am spus lui Gusti nimic, n-aveam cum să-i cer ajutorul lui. Am dat concurs. S-a tot amânat un pic, şi l-am dat în februarie ’49, şi am reuşit. Şi la 14 martie Dimitrie Gusti, scrie în cartea aceea Bădina şi Neamţu, Dimitrie Gusti, în seria de la Editura Tineretului, extrage din jurnalul lui că a fost o zi mare pentru el vizita mea la el, că etnograful-sociolog Dunăre – el aşa mi-a zis, fiindcă acuma dădusem la etnografie – a învins, şi spune că eu am învins[2]. Gândul dumneavoastră a fost, domnule profesor, nu v-am mai cerut ajutor, că mi-am dat seama că n-aţi mai putut dumneavoastră, dar, iată, în loc de asistent sunt şef de lucrări universitar acuma, deci eram în categoria profesorilor, de-acuma puteam să urc liniştit.

– Nu a fost şi faptul că aţi avut aceste neplăceri şi vroiaţi să plecaţi din Bucureşti?

– Da, da. După un timp, dacă nu treceam la agricultură…  Ministerul Naţionalităţilor îmi făcusem trambulină de la el –  poate cuvântul trambulină nu e bun – , cercetările acestea pe care le-am făcut în jurul Clujului, cu oameni de la Cluj, cu oameni din Bucureşti, dar va să zică, înconjuram eu Clujul ăsta, şi-l cuceream aşa, câte un pic. Era când Ministerul Naţionalităţilor, care nu mai avea mult timp treburi multe, se simţea la noi că el, încet-încet va deveni o direcţie care va fi băgată nu ştiu unde, să zicem în Ministerul Învăţământului sau nu ştiu unde. Eu ştiam că într-un viitor apropiat, nu ştiam când, eu voi pleca de la Ministerul Naţionalităţilor la sociologie, la etnografie la Cluj. Ştiam că aceasta va fi urmarea logică a involuţiei Ministerului Naţionalităţilor. Ministerul Naţionalităţilor fusese minister plin, devenise subsecretariat de stat, pe urmă o serie de posturi se cam micşoraseră, adică mai ales inspectorii în probleme de naţionalităţi se împuţinaseră. Ministerul trecuse de la Răcoasa la Takács Lajos. Acum era un minister pro forma, adică nu mai făcea legea în materie de naţionalităţi – fusese făcută, nu mai făcea statutul naţionalităţilor – fusese făcut, şi încă o serie de chestii acolo. De acuma el nu mai avea probleme, decât doar de a urmări anumite probleme. Astea trebuiau urmărite prin Ministerul Învăţământului, probabil prin alte ministere, de cultură, dacă aveam noi atuncea, de interne, şi de culte. Deci, eu de-acum ştiam că într-un viitor apropiat, dar nu ştiam când va fi ăla, în orice caz rămâneam până în clipa în care urma să se dizolve. Şi, într-adevăr, la scurt timp după mine, la foarte scurt timp, a trecut ca direcţie în Ministerul Învăţământului. Ei, sigur, am mai ştiut, am mai uitat lucrurile astea, deci nu se întâmpla în anul ăla, dar poate la un an, fiindcă deja eram de mai multe luni la agricultură, deci, la câţiva ani totuşi treceam. Era un vis al meu de a ajunge la Cluj, şi credeam că la Cluj voi muri. Însă au fost nişte probleme editoriale şi alte probleme… nu, nu politice de data asta. Dezamăgirea mea, pe de o parte, în lipsa de înţelegere, că etnografia-cercetare încăpuse pe mâna folcloriştilor. În istoria ştiinţei româneşti, spre deosebire de istoria ştiinţei ungureşti, de la Budapesta sau Debreţin, folcloristica a predominat etnografia, şi a înăbuşit-o. Poate şi că nu erau destule posturi. Folcloristica se făcea la filologie, filologia zicea că face şi etnografie, dar nu făcea, şi toate fondurile posibile se dăduseră pentru cercetări lingvistice, dialectologice, folclorice. Şi declara un Ovid Densuşianu şi alţii în lecţiile lor că fac şi etnografie. Un pic de etnografie a făcut şi Simion Mehedinţi, şi mai puţin, un pic a făcut Vintilă Mihăilescu, dar nu făceau ca o profesie de credinţă, ci ca să îşi întregească studenţii de geografie cunoştinţele cu etnografie, cu antropogeografie. Adică etnografia nu a avut o înţelegere –  nici astăzi nu se bucură de o înţelegere de nivel academic sau de nivel universitar, întrucât, de exemplu, deşi aş zice că sunt cel puţin cinci etnografi în ţara aceasta. Zic cel puţin cinci, aş putea să zic zece etnografi din ţara aceasta. Nu zic folclorişti, numai etnografi-etnologi care au mai multe şi mai valoroase publicaţii decât cel puţin o jumătate din membrii Academiei plini sau corespondenţi, de la secţia de ştiinţe ale limbii, literatură şi artă, sau decât cei care au intrat la secţia de teoria şi istoria artei şi literaturii la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. Care are şi ea o secţie de teoria şi istoria artei şi literaturii, care are oameni fără lucrări, membri plini şi corespondenţi. Au putut intra folclorişti ş.a.m.d., dar etnografii nu au fost… Eu nu spun că dacă zece sunt… poate să bage doi, nu pe mine, că eu sunt bătrân, poate să bage pe alţii. Poate să bage şi unii mai bătrâni, că-s mai bătrâni, şi alţii mai tineri, ca să fie şi dinamici. Dar nu! Istoricii au persecutat foarte mult etnografia în România, pentru că etnografia le-a atras atenţia că n-au carne pe oasele lor. Adică, istoria numai cu documentul de arhivă este o şiră a spinării foarte utilă, adică sunt nişte coaste foarte utile, dar astea trebuie înfăşurate în carnea culturii populare, a modului de viaţă popular. Şi folcloriştii – că acum să mă întorc la ei – ei au fost totdeauna o cercetare comodă oarecum, cine lucra conştiincios. Putea arunca chestionarele în ţară, veneau răspunsuri, publica şi aşa mai departe, şi nu făceau cercetări pe teren, nu transpirau pe teren. De aceea, când eu i-am propus lui Ion Muşlea, când ne-am unit în ’64 aproximativ, nu reţin anul exact, sectorul de etnografie şi arte populare de la secţia de istorie a artei a filialei Academiei din Cluj, ne-am unit cu colectivul de folclor literar al lui Ion Muşlea şi cu secţia de folclor muzical şi coregrafic al lui Virgil Medan. I-am propus lui Ion Muşlea: „Domnule, dumneavoastră sunteţi strocar?” Adică locuitor din Şcheii Braşovului. „Uite, volumul întâi l-am dat”. Apăruse volumul întâi, că din cauza asta ni s-a creat secţia unită pe urmă de etnografie şi folclor, că apăruse Arta populară din Valea Jiului, pe fundalul ăsteia s-a creat. Zic: „Uite ce este, dumneavoastră sunteţi mai în vârstă, înţeleg să fiţi şeful secţiei unificate, eu o să îmi văd de sectorul meu de etnografie. Şi Ţara Bârsei, volumul întâi a apărut, volumul doi îl pregătesc, e înaintat. Manevrez în aşa fel din volumul doi, ca să se mute în volumul trei, care era proiectat, folclor, să fie numai folclor, şi ăla să-l conduceţi dumneavoastră. Să terminăm aceasta împreună”. Iată, volumul trei nu s-a terminat nici acuma, din alte considerente, pe care nu trebuie să insistăm astăzi, sunt extraştiinţifice motivele, şi nu a apărut. Şi s-a băgat să facă Valea Gurghiului, fără o energie etnografică de care aveau nevoie, din păcate. Şi el, bolnav, nu s-a dus, şi-aşa… El aici vroia numai să prezideze volumul trei. Cercetările erau făcute. Dar, ca să avem un element de înfrăţire în noua secţie constituită, şi să fie un gest din partea mea de colegialitate, de la unul mai tânăr la unul mai în vârstă. La Valea Gurghiului au fost şi români şi maghiari, şi o săsoaică, sau două, nu mai ţin bine minte, şi au scos, au cules, au ţinut comunicări, materiale enorme în arhivă, acolo. Au transcris şi au scos un studiu sărac, cu articole de câte două-trei pagini de tipar. Or, eu le-am propus să le fac partea etnografică, să le fac zonarea teritoriului. Ei, folcloriştii… Ei, şi din cauza aceasta erau neînţelegeri din partea folcloriştilor. Pe de altă parte, s-a realizat o reorganizare cu un patronaj mai înalt, adică cu secţia sau sectorul de juridică, cu sectorul de ştiinţe economice etc., etc. Şi am făcut Centrul de Ştiinţe Sociale la Cluj, atunci când s-a dezorganizat Academia veche, şi s-a organizat Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. Şi ne-a pus director, om altfel valoros în sine, nu, n-am altfel nimic cu el ca valoare ştiinţifică, unul Ionaşcu. Frate cu un Ionaşcu de aici, care era preşedintele secţiei juridice de aici, de la Marea Adunare Naţională, iar ăla venea cu articolul 12, articol de deplasări administrative. În capitală venea lunar cel puţin, în vizită la frate-su, şi zicea că vine… El îşi făcea referatul, el şi-l aproba, şi consuma banii, şi nu mă lăsa să vin cu volumul doi, Ţara Bârsei, la editură, ca eu să-l duc. Al doilea: referatul ştiinţific se făcea fără un aviz în el, se amâna dezbaterea manuscrisului câte un an, doi… Cum a mai culminat… este Ion Taloş. Că pe urmă la secţie venea tot un folclorist şef. Eu voiam să conduc numai sectorul de etnografie, dar înţelegând că vă las pe dumneavoastră să conduceţi secţia şi sectorul de folclor, înţelegeam că dumneavoastră veţi înţelege să îmi lăsaţi mie un pic de autonomie metodologică, teoretică, tematică şi omenească aici. Volumul unu a stat vreo doi ani până a fost citit, iar volumul doi… A plecat în RFG şi nu a numit nici un referent la el ca să ajungă la Consiliul Ştiinţific, şi el pleca lector de limba română, Ion Taloş, iar Almási era locţiitor de şef de sector, dar fără nici un fel de atribuţie fundamentală. Ăla zice: „Nu, când mă întorc eu. Mă întorc peste trei luni, peste trei luni…” S-a întors peste nouă luni, şi când s-a întors, era ocupat. Şi dezbaterile, că nu e monografie. Eu spuneam că e monografie, ei spuneau că nu e monografie. La volumul doi deja acuma ajungeam la a mia pagină de maşină de scris, şi nu era monografie… semnată de zece inşi. Nu puteam să mă deplasez la Bucureşti. Şi cauza teoretică – asta era o cauză oarecum administrativo-financiară, şi etică, că vedeam cum mă înăbuşă folclorul, şi eu nu pot să dau drumul la lucrările care le aveam în manuscrise şi în fişe. Şi zic, să le dau drumul, că aici nu o să le mai dau drumul cu una, cu două, fiindcă ei nu erau rodnici, nu dădeau cărţi colective de plan, sau cărţi de plan personale. Dar a fost o chestie dramatică: eu am iniţiat încă de când eram în ’39 la Dâmbovnic, Argeş, am relaţionat nordul Argeşului – sudul Transilvaniei, adică relaţii de o parte şi de alta a Carpaţilor. În copilărie eram învăţat să ştiu că toate etniile sunt egale în faţa lui Dumnezeu şi în faţa naturii. Şi am vrut să fac cercetări de interferenţe etnice, de convieţuire româno-maghiară, săsească etc. Şi n-am găsit înţelegere. Era o atmosferă psihologică greu de… Trebuia să fiu eu de cinci ani, ca să aştept încă 25 de ani, şi după aceea. Nu era posibil, şi mi-am dat seama că eu am fost înfrânt. Când îmi găsesc manuscrisul, ăsta i-l dau lui Szász, să îl publice rând pe rând în…

– Care Szász?

– Ceva redactor la „Művelődés” sau aşa ceva.

– Da, e director în Consiliul Culturii şi girează redacţia, redactor şef.

– Nu, el n-a spus niciodată gradul, dar cu el am publicat acolo un studiu mare Situaţia portului popular românesc, maghiar şi săsesc la intersecţia secolelor XVII-XVIII, cu bibliografie multă. Şi nişte fotografii din portul actual, adică din portul secolului nostru, nu din secolul ăla, că alea erau mai greu de reprodus, nu erau destul de clare. Eu am mai publicat despre problema aceasta, dar am văzut că am luat tineri de la Conservator, de la filologia maghiară, de la filologia română, şi i-am dus pe teren în Valea Almaşului. Eu am plătit pentru studenţii români, Nagy Jenő, Faragó au plătit studenţii maghiari, dar eu am condus echipa, numai eu, ei n-au mers cu mine. Şi am cercetat problema de convieţuire româno-maghiară. S-au descoperit cântece în care era un vers român, un vers maghiar.  Şi s-au cântat alea şi înainte de ’40… şi altele. Şi au găsit o serie întreagă de influenţe. Când am vrut să le valorificăm, nu ne-a ajutat nimeni, şi atuncea le-am dat dezlegare: „Băi, faceţi ce vreţi!”. Cărţile nu mi se publicau, de la Cluj nu plecau, întârziau pe rupte. Întâi a ajuns studentul meu şef de secţie, eu eram, predam la Institutul de arte plastice istoria culturii şi artei populare. Aveam satisfacţia mea profesorală, dar pe linie de academie, fostul meu student din ultimul său an de studii, Dumitru Pop ajunsese nu şef de sector de folclor, ci şeful secţiei de etnografie şi folclor. N-avea doctoratul, n-avea lucrări, n-avea mai nimic pe vremea aceea. Avea un curs de folclor şi câteva articolaşe. Eu aveam un teanc. Ei, totuşi, am zis, domnule, era conferenţiar universitar. Se putea pe vremea aceea să fii la liceu şi să ajungi şi conferenţiar universitar… Ei, chiar aşa, în halul ăsta nu, dar aproape. Ei, acuma, el fiind atât de nou, sigur că încerca să mă apese, să aştept încă o generaţie, două, până ajungea el de generaţia mea. După aceea a venit cineva care putea să fie echivalat ca student al lui Mihai Pop. Ion Taloş a devenit şef al secţiei, adică Mihai Pop din Bucureşti îi plasa totdeauna pe folclorişti… Nu zicea, bine, dom’le, a fost Muşlea, acum vine Dunăre, după Dunăre o să vină… de Dumitru Pop nu era vorba, că el era la facultate, nu era la cercetare, vine Taloş ş.a.m.d. Deci putea să succede la şefia de secţie indiferent cine. Cel care e mai realizat, care e mai cu lucrări şi mai în vârstă. Adică, lucrurile se îngustaseră de tot, şi că nu puteam să fac ceea ce crezusem eu că va fi realizarea vieţii mele: lucrări de convieţuire interetnică, interferenţe şi ceea ce vroiam, cărţile care…. Pornisem o tetralogie carpatică: Valea Jiului – legăturile Transilvaniei cu Banatul şi Oltenia. Acolo n-am tratat şi relaţii cu maghiarii. Ei erau între muncitorii mineri, deci orăşeni. Era mai grea problema, şi era prima monografie regională pe care o conduceam eu, era greu să cuprind, şi nu erau ţărani, ăştia, jienii. Maghiarii din Valea Jiului erau numai minieri, care erau, câţi erau ei acolo. În schimb, în Ţara Bârsei, judeţul Braşov de la 1930 ar echivala aşa, aici am făcut cercetări româno-maghiaro-săseşti. La Bistriţa-Năsăud la fel, am tratat toate etniile prezente. Sigur că din ce în ce eram obligat să tratez în tot mai mare procent pe români, şi în mai mic procent pe ceilalţi. Unii fiindcă plecau, alţii… şi aşa mai departe… Am avut nenorocul să am un membru în colectivul meu, un om mult mai în vârstă decât mine, profesorul de liceu Leontin Ghergariu care ştia o maghiară excepţională. El le făcea lozincile celor de la Universitatea Bolyai, atât de bine ştia, Leontin Ghergariu din Sălaj, nu pot să spun satul de unde era, dar el la Cluj era profesor, pe urmă a ajuns profesor emerit. El îmi făcea corespondenţa cu Budapesta şi cu Debrecen, el citea din diverse publicaţii maghiare. Şi cum eu eram şef de colectiv, şef de sector, profesor dincolo, la artele plastice, n-aveam timp, eram prins, şi eram bucuros… Am mai prins încă pe unul, Mateşanu, George Mateşanu. Şi ăla ştia foarte bine limba maghiară, dar ăsta, Leontin Ghergariu ştia o maghiară absolut poetică. Veneau specialişti din Ungaria, stăteau de vorbă cu el, el îi aclimatiza – el era dialectolog – cu probleme de etnografie, deci înţelegea terminologia, o aveam, şi atuncea m-am lenevit. De câteva ori am încercat şi eu să scriu scrisori, chiar eu însumi, dar folosind unele texte mai vechi. De aceea Béla Gunda şi aici mi-a trimis scrisori în limba maghiară, crezând că eu sunt ăla care le scriam atât de bine, şi era încântat că fac progrese. George Oprescu a avut câteva studii făcute de nişte bucureşteni, de ceramică transilvăneană, de nu ştiu ce transilvăneană… Şi s-a izbit George Oprescu şi de un studiu, un manuscris pe care l-a publicat, Cahlele din Ciuc, de Kós Károly. Şi George Oprescu s-a izbit odată în manuscrisul lui Kós, scria: în Transilvania au produs cahle maghiarii, secuii, saşii etc. Pe români nu i-a pomenit, nici nu se ştia în literatură de români în privinţa asta. Dincoace, le veneau manuscrise acolo, nu ştiau să le consulte… Veneau de-acestea, care trebuia să se exprime asupra lor. N-avea un specialist în probleme transilvănene, aici, în Bucureşti, ca să îl consulte imediat. Şi atuncea George Oprescu îmi zice: „Dunăre, te rog, citeşte dumneata studiul lor”. Mi l-a trimis de la Bucureşti, dar manuscrisul era la tipar, şi până când să citesc eu lucrarea, în revista „Studii şi cercetări de istoria artei” a şi apărut cu articolul ăla. Atunci el zice: „Vezi, te rog, articolul lui Kós? Că el nu pomeneşte şi de ceramică, cahle româneşti. Fac românii cahle?” „Da, eu am întâlnit în Munţii Apuseni în câteva locuri.” „Ia vezi dumneata, nu poţi să găseşti, să aduci la muzeu sau să îmi spui despre ele.” Eu am mers în Transilvania în câteva locuri, şi în Sălaj şi în Munţii Apuseni, nu mai ştiu acum pe dinafară, am publicat în anuarul muzeului, am publicat mai întâi în revista „Steaua” Trei centre româneşti producătoare de cahle din Munţii Apuseni, un articol mic. I-a plăcut foarte mult lui Oprescu, articolul lui Kós a suferit o modificare acolo, că mi se pare i-a trecut „români, etc.”…  Nu, „etc.”, fără „români”, şi mi se pare că a băgat la enumerare pe germani întâi, la enumerarea celor care au produs cahle în Transilvania… Mi se pare, nu mai ştiu acuma pe dinafară, dar era cam  în 1954. Aveau dificultăţi, că ăia de la Bucureşti, şi Florea Florescu, erau un pic mai mult decât trebuie români, cum ar zice Caragiale „rrromâni”, cu trei „r” în faţă. Şi să ştiţi că asta ar trebui să ne înspăimânte la oricare dintre etniile noastre, şi la a mea, şi la a dumneavoastră, adică să ne temem de prea mulţi „r” în faţă.

– De prea mulţi „m”…

– Mă rog, tot un drac… /râde/ eu plec de la Caragiale. Ei nu vedeau relaţia: „Lasă, mă, ce nu ştiu cum, nu ştiu cum, că lasă acolo, pune acolo şi lasă…”, adică vedeau într-un stil uşurel propagandistic. În sfârşit, într-o vreme se vede că s-au izbit de mai multe ori de chestiile astea, şi Ion Frunzetti a vrut să mă ducă la Bucureşti, şi a realizat el o înţelegere cu Miron Constantinescu care era preşedintele Academiei Sociale, şi am fost luat cu post cu tot de la cercetare şef de sector de acolo, am fost adus şef de sector fără sector aici. Că Florea Florescu plecat, rămas în Elveţia, a urmat Paul Petrescu, care era şef de sector cu sector. Deci au avut nevoia asta, m-au pus de câteva ori să văd câteva cursuri, am intrat în planul normal, şi doar că reprezentam un punct de vedere mai temperat. Adică la mine nu mergea, eu imediat zâmbeam dacă cineva o lua razna că fenomenul ăsta e curat românesc sau… ştiu şi eu, ia să vedem dacă nu-i aşa. Am eu o formulă „enervantă”: „bine, bine, aveţi un document, dar dacă nu-i aşa, dacă înainte la asta mai e un document, dar dacă ne mai spune un bătrân ceva, şi, deci, dar dacă nu-i aşa….” Şi numai bine rămâne că-i aşa, sau nu, aflăm un răspuns mai bun, mai vechi, mai răspândit ş.a.m.d. Am adus, cred eu, un pic de temperare, dovadă că iată, când au pregătit, au reluat monografia Mărginenii Sibiului, are suficiente elemente naţionaliste, dar trebuie să le suporţi încă, nu numai eu dictam la apariţia acestei cărţi, nu mă onorează, dar nu-s aşa multe, sunt puţine în raport cu… Şi au zis: „Dunăre să ne facă monografia!” Sigur, Irimie, Dunăre, Petrescu, dar mie mi-au dat-o, adică m-am bucurat de… că le cumpănesc… „Nicăieri ca în Munţii Sibiului nu sunt colibe… nu ştiu ce. Nicăieri ca în Munţii Sibiului nu sunt…”

– Merge la radio, la emisiunea pentru copii.

– Dar, mă duc la basci, credeţi că le-au luat de la români bascii sau cum? Sau la Andaluzia sau unde vreţi, în Alpii Francezi, Alpii Italieni, sunt nişte lucruri de-ai zice că au fost furate azi-noapte, lucrurile sau cheagurile /râde/. Bineînţeles că ăia s-au orăşenizat demult şi au cheag de oraş, de farmacie, nu se mai chinuie să-l facă. Sau sunt o serie de elemente la care conduce mediul natural, nevoia de piaţă de desfacere, nevoia de căutare de păşune. Sunt o serie întreagă de nevoi obiective şi pe urmă relaţii iarăşi obiective cu un sat, un oraş, cu o zonă, cu o ţară. Adică, şi acum directorul institutului mă cheamă destul de des, Ion Ilişiu, mă întreabă… Mă consultă şi are încredere în faptul că eu am capacitatea de a fi aproape obiectiv. Iată şi în frământările pentru comisia pentru cultura populară din regiunea carpato-balcanică, de multe ori, în dezbaterile lor, chiar între slavi, am stat eu la mijloc în unele probleme. Când ei spuneau că e aşa, aşa, şi eu spuneam, „dom’le, nu-i nici măcar românesc”. „Dar ce vreţi să spuneţi cu ‘măcar?”

 

 

*

 

– Pe Petre Andrei, înainte de a-l cunoaşte la Piatra Neamţ, sigur că aţi auzit de el, sau l-aţi citit probabil.

– Citisem Sociologia generală a lui Petre Andrei, apărută în 1937 aproximativ, sau în 1935[3], şi în ’39 aveam o impresie bună, despre el era o opinie bună la şcoala Gusti. Se considera că era uşor deosebit de Gusti, dar era apreciat, mai ales Traian Herseni îl aprecia foarte bine. Şi atunci citisem Sociologia generală a lui, şi l-am întâlnit la Piatra Neamţ când eu eram directorul de studii al şcolii Serviciului Social de acolo. O lună dura şcoala asta, şi a venit în vizită, în inspecţie, să zicem aşa, în calitatea sa de ministru al învăţământului. Fusese probabil în mai multe locuri, în orice caz, a venit la Piatra Neamţ. Acolo directorul şcolii a spus că are un director de studii sociolog ş.a.m.d., şi ar dori să vorbească cu mine, şi să arăt ce am realizat noi cercetări de teren. Şi am avut sentimentul întâi că nu era arogant, era modest, al doilea, considera şi pe cel cu care vorbea, al treilea, era interesat de experienţa Serviciului Social pe care îl conducea Gusti. Mie mi-a plăcut conversaţia cu el, m-am întors în biroul de lucru, în cabinetul de lucru, parcă reconfortat. Mi-aduc aminte ca acu’ că mi-a lăsat o impresie deosebită. Era cald, aşa… ministru, ministru, dar nu era aferat pentru treaba aceasta. Era totuşi om de catedră, om de ştiinţă când a intrat acolo. M-a întrebat câteva probleme şi, întâmplător, ştiind din tratatul lui de sociologie generală, am căutat şi eu să-l întâmpin cu câteva informaţii din cartea sa, fără să spun că sunt din cartea sa, ca să-i fac o plăcere.

– M-a interesat această întâmplare, fiindcă se ştie diferenţa de opinii ştiinţifice dintre Gusti şi Petre Andrei, dar care n-a ajuns într-o formă polemică.

– Nu, nu. Adică, Petre Andrei a urmat lui Gusti la scurt timp la catedra de la Iaşi. El a luat un doctorat, şi nu ştiu dacă în doctorat n-a pus numai membri de comisie de acolo, şi asta l-a afectat pe Dimitrie Gusti. Se aştepta ca să îl pună şi pe el în comisia de doctorat sau în comisia de concurs universitar, cu el singur candidat dealtfel. Dar au fost şi fotografiaţi, şi în general Gusti ne-a vorbit frumos de el la cursuri când expunea. Adică numai de bine, nu ne dădea de înţeles…. Mai repede îl înţepa pe Traian Herseni că, uite, el a plecat, a ţinut lecţia de deschidere, şi până să se-ntoarcă să ţină lecţia de închidere în vară, Traian Herseni a ţinut un curs şi l-a şi litografiat, l-a tipărit fascicolă de fascicolă, încât la sfârşitul anului a fost legat ca o carte, Istoria sociologiei. Şi altă dată nu ştiu cum, Istoria sociologiei româneşti. Adică folosea orice prilej Herseni ca să materializeze în scris. Avea un talent de a scrie foarte cursiv, şi să materializeze, să finalizeze. Şi pe el îl înţepa, noi ziceam că din invidie, în sfârşit, atuncea…

– Într-adevăr Traian Herseni – eu am văzut asta după anii ’60 – a publicat cât n-a publicat întreaga Şcoală…

– Da, da, a publicat enorm. Unele, fiindcă îl cunosc foarte bine, şi fiindcă am scris totdeauna foarte bine despre Herseni, pot să-mi permit să spun că unele sunt republicări, adică se gândea la o carte, şi până atunci publica, nu integral, dar ideile succesive, în revista „Familia” de la Oradea după 23 August, în alte reviste iar aşa, în alte reviste de sociologie, şi apoi, ori că le dezvolta, ori că le reproducea într-o carte, căreia îi mai făcea o introducere şi o concluzie teoretică, acelea fiind materialele. Scria enorm, a publicat enorm. Cred că la cinci sute de titluri, dacă nu o mie de titluri de articole, articolaşe, recenzii, cărţi, studii.

– Eu la cărţi m-am referit. Dacă cineva ar face acest efort de a vedea şi ce a publicat în presă, cred că ar trebui să vadă de la îndrumătorul cultural care se numeşte Cântarea României, până la nu ştiu ce altă revistă, era peste tot. Cineva mi-a povestit că avea o tehnică de a scrie… Putea să gândească lucrarea în întreg, pe urmă să adauge reperele, trimiterile bibliografice etc. Probabil era şi foarte muncitor.

– Era un creier foarte organizat şi foarte cult. Nu s-a dus unul la el să nu-l întrebe… Cel mai mult la el s-a dus Coriolan Gheţie şi Cornel Irimie, el i-a scris chiar teza de doctorat a lui Cornel Irimie, Relaţiile sociale în Ţara Oltului. Şi Cornel Irimie de la Bruckental a recunoscut odată de faţă cu Traian Herseni şi faţă de alţii, în semn de omagiu faţă de Herseni: „Dealtfel, dom’ profesor mi-a scris şi teza mea de doctorat”. Şi în general, aşa, şi la monografia asta este o introducere de psihologie socială despre Mărgineni, şi iscăleşte Traian Herseni, Cornel Irimie, fiindcă este iniţiatorul monografiei, şi ca să fie prezent… Adică, asta nu l-a jenat pe Herseni, şi a adăugat acolo o virgulă, Cornel Irimie. El era capabil să lase, să dea altora. Oricum, scria repede, şi avea o informaţie nemaipomenită.

– Cred că şi memorie.

– Da, o memorie foarte bună, şi ştia, în domeniul ăsta a scris cutare, cutare, şi întindea mâna, şi dădea cartea de acolo sau de acolo din acei munţi de cărţi pe are le avea acasă. I-am spus doamnei Paula Herseni…

– Mai trăieşte dânsa?

– Trăieşte şi fiică-sa, Oana Herseni, dar trăieşte şi Paula, şi i-am spus că veţi întreba la telefon, pentru că ea mi-a scăpat mie, am impresia că şi dânsul, nu ştiu cine ne-a întrebat întrebările astea, ori eu le-am făcut, că era vorba că eu scot un volum de amintiri ale elevilor puţin mai tineri despre Gusti la Editura Pedagogică, şi acolo am găsit un doctor în sociologie de la Iaşi, şi i-am spus: „domnule, o să vă rugăm să ne scrieţi prefaţa”. El era directorul institutului pedagogic, nu-i mai ştiu numele, nu mai auzisem de el, şi o să vă rugăm să scrieţi dumneavoastră o prefaţă la lucrarea aceasta, iar eu semnam cu Dunăre, Caramelea, semnam coordonarea. Dar de fapt eu mă ocupam, dar ca să fim doi, să mai fie încă unul, aşa, să nu fie numai unul, că te mai sfătuieşti cu celălalt, şi un  sfat este foarte important. Şi omul acela ce-a făcut, ce n-a făcut, că după vreun an de zile – se împlineau 80 de ani sau 100 de ani de nu ştiu ce cu Gusti – a apărut volumul acela condus de Stahl, şi ne vine un răspuns de la direcţia învăţământului preşcolar că n-au hârtie, că le trebuie pentru manuale şi abecedare. Dar ăsta-i un răspuns? Şi atuncea eu am făcut astea pentru a le aduna, şi au făcut şi alţii vreo câţiva, alţii n-au făcut încă, Herseni a făcut înainte de a-mi da, zice: „eu păstrez copia”, şi a trimis originalul la revista „Transilvania”, pentru că ne-au anunţat că nu publică, şi atuncea ne-am gândit fiecare ce-om face. Şi Herseni s-a gândit s-o dea la revista „Transilvania”. Doamna Paula Herseni acum vreo două săptămâni mi-a spus că o să le scrie ălora, că ei spuneau că într-un număr nu se poate publica odată tot. Are nişte răspunsuri despre cum l-a cunoscut pe Gusti, excepţionale. Cum nimeni nu ştie cum l-a cunoscut pe Gusti, şi el a avut bune şi rele, mai ales bune cu Gusti, dar va să zică, el a descris o treabă, şi de aceea vă spuneam, spuneam eu doamnei Paula că, uite, o să vină un doctor Rostás la dumneavoastră, o să vină din partea mea, vă rog să îl faceţi să ajungă la textul acela. Vă dau numărul ei de telefon. Câtă energie şi… Chiar acum i-am dat secretarei de redacţie numărul ei, s-o caute şi să vină să-şi ia bănuţii de acolo… Asociaţie de idei: expresia „bănuţi” am învăţat-o de la József Faragó. El e un mare iubitor de dinari, de arginţi.

– N-am ştiut. Are colecţie?

– Nu, domnule, iubitor de bani!

– A, de bani valabili! /râde/

– Bănuţi buni, bănuţi buni, iar eu, căci el are şi eu n-am, mie mi-e scârbă de ei.

– Fiindcă data trecută mi-aţi pomenit doar în treacăt de Serviciul Social, aş vrea să vorbim despre acesta, şi pe urmă ar mai fi şi alte probleme. Legea Serviciului Social a ieşit în ’39,  în primăvară, şi la sfârşitul verii a şi fost…

– Da, cred că la 1 august, sau aşa ceva[4].

– Dumneavoastră atunci aţi terminat facultatea.

– Nu, asta era în ’39, eram deja doctorand.

– Şi aţi rămas ca doctorand la…

– Da, am ţinut legătura cu Gusti, şi eram de drept socotit în Institutul de Cercetări Sociale al României, devenit Institutul de Ştiinţe Sociale a României, ca să n-aibă relaţia cu terenul după desfiinţările acestea, fostul Institut Social Român. Şi de acolo am fost folosit aici, dar imediat, să zicem 1 iulie, am fost la Cezieni-Romanaţi, am plecat de la Piatra Neamţ, am plecat la Cezieni-Romanaţi, unde conduceam împreună cu Dumitru Papadopol o echipă de cercetări propriu-zisă, nu rezultând din Serviciul Social.

– Asta aş vrea eu să clarific, fiindcă nu înţeleg un lucru: Serviciul Social era un minister, nu se ocupa de cercetări, ci de ce?

– El se ocupa de culturalizarea satelor, în sensul că-şi forma nişte echipe, cămine culturale în fiecare comună, probabil dacă nu sat, comună, apoi se făceau echipe studenţeşti, înţelegând prin astea şi echipe de normalişti,  de seminarişti, de doctori în medicină, agronomie etc., care urmau să meargă să facă practică şase luni de zile, sau făceau până atuncea o lună, două, trei vara, în care lucrau la făcut fântâni, la făcut şcoli, la făcut dispensare, la lucrat în dispensar, dacă era medic ş.a.m.d. Un număr de luni să facă un serviciu satului, şi să înveţe ce e satul, ce nevoi are satul, ce e viaţa la sat, ca atunci când ajunge cumva într-o altă funcţie să înceapă să reflecteze şi asupra acestor probleme. Deci, era un serviciu cultural, social, sanitar care urmărea problemele acestea în lumea satelor. Şi în lumea mahalalelor de oraş, dar mai ales în lumea satelor. Şi organul lor de execuţie era „Căminul cultural”, şi bineînţeles direcţia generală a Fundaţiilor Culturale Regale „Principele Carol” şi aşa mai departe.

– În perioada de o lună, cât aţi stat la Piatra Neamţ, care a fost programul, ce trebuia să faceţi?

– Era o teorie şi o tehnică a cercetărilor sociologice pe teren. După aceea o tematică sociologică aplicată la domeniul rural. Deci, un număr de lecţii de sociologie rurală, sociologie istorică, sociologie geografică, sociologia relaţiilor sociale, a proceselor sociale. Mai erau şi alte cursuri care le făcea, să zicem, un agronom, un medic veterinar, alte ramuri de-acestea care puteau să aibă de-a face cu viaţa socială, dacă am zis medici, sanitari… Deci acelea erau, dar erau mai puţine, şi se tipăreau lucrări. Multe cărţi nu ştiu dacă or mai fi, cărţi, un fel de abecedare, un fel de manuale, care tratau alimentaţia la sat, sănătatea la sat, sănătatea copilului, bucătăria la sat, respectiv Metoda cercetărilor pe teren, era un caieţel, o carte mică tipărită de Anton Golopenţia, care sintetiza metoda sociologică şi teoria sociologică pe teren, dar mai ales metoda şi bibliografia – pe ţinuturi, că aşa era atunci împărţită ţara, în ţinuturi. Pentru ca să fie la îndemâna cursanţilor care, pe urmă, ajungea în sate, să aplice şi să nu citească volumele acelea groase. Dealtfel, volumul ăla gros a apărut în ’40, dar celălalt în ’34, Traian Herseni, teoria şi Stahl tehnica cercetării sociologice. Şi atunci se predau cursuri. Şi mai apelam la cadre de intelectuali locali.

– La curs, la şcoală cine participa?

– Participau ăştia care erau absolvenţi de ceva rotund, de facultatea de medicină, sanitar-veterinară. Numai terminaţi erau la Serviciul Social, la şcoala Serviciului Social erau numai oameni terminaţi, inclusiv învăţători, cu şcoală normală, seminarişti, preoţi, înainte de a căpăta un serviciu. Nu căpătau serviciu, dacă nu urmau această şcoală, această cercetare pe teren în cadrul acestei şcoli, şi după aceea o practică de cinci luni din cele şase la care era obligat după facultate.

– Nu primeau de la stat, dar la particulari puteau să-şi găsească.

– Nu, nu primeau de la stat, statul nu le dădea serviciu, prin lege. El putea fi numit, dar suspendat şase luni de zile, până făcea această treabă. Acesta era un stagiu obligatoriu care ar fi realizat în decurs de zece-douăzeci de ani de zile, dacă se aplica, câteva generaţii, zece generaţii de oameni care ştiau problemele satului. La interpretare puteau să apară interpretări uşor diferite. Să zicem: extrema stângă, stânga, centru, centru-stânga, centru-dreapta… puteau să apară luări de poziţii personale, dar, în esenţă, ăştia toţi se realizau cu o cunoaştere a problemelor principale ale satului, şi un pic de dragoste faţă de problemele satului. Aceasta era marea reuşită.

– Adică, oricum, fie că era o optică sau alta…

– Dar optica, nu, fiindcă ăştia nu erau nici unul, nici măcar Miron Constantinescu care, dintre noi era singurul om politic, adică era utecist, ştiam că este, dar totuşi, în  problemele acestea el îşi vedea de cercetare şi de ştiinţă, nu făcea politică cu ţăranii. El era la… mai era un alt judeţ unde mai avea Moldova încă o şcoală a Serviciului Social. Erau vreo cinci în toată România. Zic astea ca nuanţe, că noi credeam că suntem intelectuali deja, deşi eram proaspăt absolvenţi de facultate. Şi comentam între noi tot felul de idei, şi aveam idei, şi aveam opinii. De aceea spun, puteau să aibă unele opinii, dar ideea esenţială era să cunoască satul, şi să lucreze pentru nevoile satului. Am fi creat noi atunci, în douăzeci de ani, zic eu, zece generaţii de oameni foarte apropiaţi de nevoile satului. Şi oraşul nu era neglijat. Greşit s-a spus de nişte înguşti că Gusti a ocolit oraşul. Nu l-a ocolit. A avut şi chestionar pentru cercetare monografică a industriilor, dar întâi trebuie să faci şcoală, şi o şcoală mai uşor se făcea la sat, fenomenul sătesc era totuşi mai simplu, abia începuse, zece ani de cercetare a făcut… În perspectivă, dacă ajungea la douăzeci de ani, avea şi monografii de centre industriale. Am făcut Arta populară din Valea Jiului, a făcut Traian Herseni monografia de la fabrica aceea de lângă Făgăraş, Victoria… Au făcut şi alţii, şi Miron Constantinescu, şi alţii. Şi veneau şi cadre didactice, ori de la Iaşi, şi ţineau câte o prelegere, ori din oraşul Piatra Neamţ. Avădanei, a ajuns prorector de la Iaşi, în anii noştri Avădeanei, ţin bine minte că îl chema aşa, era atunci profesor la şcoala normală, profesor strălucit, unul Mereuţă, a venit în costum naţional tot timpul, şi cea mai faimoasă personalitate care a fost aşa… care mi-a făcut o impresie deosebită, a fost preotul Constantin Mătasă, nu ştiu dacă zic bine, Mătasă, era din Piatra Neamţ, fondatorul muzeului de arheologie din Piatra Neamţ. Făcea săpături arheologice pe barba lui. Avea cunoştinţe, avea facultatea de teologie, cine ştie ce cunoştinţe mai avea, şi a făcut săpături arheologice, şi a creat muzeul. Ne-a ţinut o prelegere, numai una, că noi aveam program ferm, program analitic, şi printre astea mai adăugam o conferinţă alăturea.

– Şi era de parcurs şi o bibliografie în cursul acestei luni?

– Da, o bibliografie a zonei Neamţ, a judeţului Neamţ, adică a ţinutului, nu ştiu cum se numea, ţinutul Galaţi sau ţinutul Bacău. Adică, în administraţia de atunci Piatra Neamţ făcea parte dintr-un judeţ, poate, dar şi dintr-un ţinut mai mare decât judeţul[5], şi era bibliografia ţinutului dată, bibliografia Pietrei Neamţ, a judeţului Neamţ, ca să ajute pe cei care mergeau pe teren. Oamenii aceştia care erau, să zicem, conduşi de mine la cursul de metodologie şi de teorie, ăştia primeau bibliografia pe masă, ca să o consulte, şi câteva zile au citit şi au discutat cu mine, şi apoi am mers pe teren.

– Au fost şi ieşiri pe teren în perioada aceasta?

– În satul Gârcina Neamţ. A ieşit o monografie de vreo treizeci de pagini text şi vreo trei sute de fotografii. În cutia care a dus materialele acestea, în contextul dizolvării Serviciului Social, nu s-a mai dat de urma ei, dacă n-a furat-o cineva intenţionat. N-am auzit pe nimeni să o fi citit publicată, chiar sub altă semnătură. O singură copie o am dată la muzeul din Piatra Neamţ, acum, de doi ani, s-o publice odată, când or avea hârtie, într-un volum al anuarului muzeului. Deci, a ieşit şi o carte, şi s-a discutat. Ăştia ţineau referate, dintre ei care erau mai luminaţi, şi erau dintre ei foarte luminaţi, citeau referatele lor, expuneau rezultatele de pe teren acolo. Un popă cu preoteasă foarte vrednică ne făcea plăcinte moldoveneşti, atunci am auzit vorba asta, şi aveam după metodologia şcolii Gusti în fiecare seară, discuţii: cine ce a cercetat, cine ce a remarcat, ce observaţii are, o sugestie pentru altul din ceilalţi. Şi pe urmă au început să-şi dea referatele care trebuiau topite în această lucrare sintetică, şi ei puteau să şi publice separat.

– Un exemplar tot trebuie să existe.

– Este unul la muzeul Piatra Neamţ, la secţia de etnografie, la Elena Florescu, care este şefa secţiei de etnografie la actualul complex muzeal din Piatra Neamţ. Fără ilustraţii – dacă s-a pierdut, am avut numai textul. Ce era interesant, că era unul Constantinescu nu mai ştiu cum, care a făcut fotografii care tăiate cu foarfeca în aşa fel, încât aşezate, racordate, erau vederea satului Gârcina Neamţ, în verticală, în orizontală, nu mai spun ce alte fragmente de casă şi câte, încât se putea, încă numai din fotografie, şi învăţai multe. S-a lucrat cu pasiune, cu competenţă, desene, coloane de statistici, grafice.

– Nu degeaba există în SUA o disciplină în cadrul antropologiei Visual Anthropology, adică o fotografie bine făcută spune multe, ne mai vorbind  de film.

– Dar aveam fotografii foarte bune, un fotograf, Constantinescu, care a pus mult suflet. Au venit războaie, revoluţii, două războaie, două-trei-patru revoluţii, adică s-au succedat, schimbarea din Ministerul Naţionalităţilor, unde m-am simţit excepţional, m-a luat că-s bun patriot şi să mă sacrifice la Ministerul Agriculturii, şi până la urmă chiar m-am sacrificat din cauza lui Pătrăşcanu, săracu’. Am intrat la Cluj, foarte bine acolo, dar acolo eram într-un centru universitar serios, şi eu lucram la un sfert din pregătirea mea profesională, nu la sută la sută. Are sociologia noastră şi etnografie şi folclor, antropogeografie, dar aici trebuia să am numai etnografie, şi încă muzeografie! Şi încă sub presiunea unor foruri politice şi administrative, care credeau că noi putem face imediat reprezentarea, oglindirea socialismului într-o expoziţie etnografică. Şi eu am şi publicat vreo două studii în domeniul ăsta, şi am spus: probleme de tranziţie putem avea, probleme noi încă nu, ornamente, de pildă, sau un obicei la oricare popor s-a conturat în sute de ani. Când o vedeţi astăzi frumoasă, armonioasă, şi vedeţi că cromatica maghiară nu se suprapune cu cromatica română, cromatica română nu se suprapune cu cea slavă, păi ăsta a fost un proces intern, întâi, etnocultural, etnoartistic, şi apoi un proces de contact din nevoia de diferenţiere cu vecinul, aşa că chestia asta s-a realizat în sute de ani. Şi oamenii naivi, inculţi probabil, nu răuvoitori, dar inculţi, neinformaţi şi grăbiţi! Grăbiţi să ajungă şi ei, fiindcă dacă realizau repede, îi promovau repede, şi atuncea ajungeau mai sus, unde nu aveau nici o responsabilitate de cum se realizează. Toate treburile astea îmi cereau o mare încordare, şi iată, am început câteva lucruri, şi nu le-am finalizat.

– La Piatra Neamţ cum se desfăşura programul? Avea şcoala vreun ritual, cum au taberele?

– N-aveam ritual. Aveam, de pildă, masa să zicem, la ora şapte, la ora opt, la nouă fără câteva minute era o lecţie, dacă era Metodologia cercetărilor de teren, aia avea o oră de curs şi o oră de seminar după el, sau erau vreo două ore de curs, două ore de seminar, două ore de bibliografie, adică erau unul după altul, şi urma seminarul, ca oamenii să întrebe, şi să primească lămuriri. Deci, era ca la universitate, cursul şi seminarul, numai că în primele două săptămâni domina jumătatea de zi, dimineaţa era ocupată la Piatra Neamţ, după-amiezile ieşirile pe teren, după care, în după-amiezile celelalte, numai o oră, două pe zi dimineaţa, apoi seara după cină, când ne întorceam de pe teren, că după-amiezile erau sigur pe teren toate, dar şi dimineţile au fost pe teren după 15 zile. Deci, era un curs seminar, oarecum aşa, bine adunat în timp, dar se ştia că asta făceam, nimic altceva, şi pe teren numai probleme de teoria şi tehnica cercetării în perioada aceasta. Nu era altceva. Nu era ca să injecteze bolnavii sau să repare şcoli sau… nimic. Nu era nici o muncă fizică, era numai muncă teoretică, metodologică, istorico-informativă geografică locală. Am avut acolo şi un profesor care era tot din Piatra Neamţ, chiar acum nu vrea să-mi vină numele în minte, l-am văzut mai târziu prin bibliografii pe aici, în lucrările mari de geografie de după 23 August, care ne vorbea de meteorologie. Avea el aparatură acolo, şi condiţiile climaterice ale zonei valabile pentru cutare cultură, pentru alte culturi, pentru ce soiuri de vite făceau ei, adică oamenii făceau ştiinţă, dar cu gândul ca să fie mâine ca o îndrumare pentru unde vor pleca, fiindcă nu puteau rămâne toţi în judeţul Neamţ. Când plecau, plecau undeva în ţară.

– Nu ştiu în ce măsură aţi avut ocazia să observaţi pe cursanţii dumneavoastră…

– Puneau la întrebări, domnule!

– Tocmai la aceasta mă gândeam: care era atmosfera în timpul acestei luni, adică ei simţeau nevoia acestei şcoli, sau o considerau doar un lucru obligatoriu, impus de putere…

– Nu, nu, nu. Era o participare parcă voluntară, fără nici o încercare de falsificare. Era pasiune! Între cursanţi – că nu mai erau studenţi, terminaseră – între cursanţi erau, îmi aduc bine aminte, măcar două etnii, erau români, unguri nu-mi aduc aminte, parcă era un german, şvab era el, şi erau câţiva evrei, foarte isteţi, foarte mintoşi, puneau foarte multe întrebări, şi era foarte interesant, au manifestat o pasiune, o dragoste pentru problemele ţărăneşti româneşti. Îmi pare rău că nu-i ţin minte. Ce-or mai fi făcând? Unul, mi-aduc aminte şi acum, atâta mă întreba, atâta mă întreba…

– Erau în majoritate tineri de la oraş?

– Ăştia erau orăşeni, evreii, dar şi ceilalţi erau amestecaţi, dar erau destul de mulţi de la oraş, fiindcă în general orăşenii făceau cursul, dar erau şi orăşeni, şi săteni… Era pasiune! Întrebau, şi întrebau. Şi întrebau serios, şi puneau a doua întrebare, a treia întrebare, era mai mare dragul la seminar faţă de curs. De acolo se iscau aceste întrebări şi din nedumeriri bibliografice.

– Am întrebat, fiindcă la noi dacă cineva este trimis la reciclare…

– E incomparabil. Era, nu vreau să folosesc expresia lui Simion Mehedinţi sau a lui Gusti, „apostolat”, nu spun sentimentul acesta, nu ştiu ce-i ăla apostolat sau eroism… Pe front eroismul, durează prima oră de război efectiv, după care faceţi tehnică şi autoapărare şi cam atât, nu faci mare lucru, eroismul durează puţin. Şi pasiunea asta, “apostolatul”, după care începi să faci fiindcă, gata, ai luat serviciul ăsta, şi mergi aicea. Pasiunea vine pentru că nu poţi să treacă ziua fără să fi făcut ceva, dar nu mai este apostolatul acela religios, sau dogmatic politic, nu. De-acuma erau dornici să facă această muncă, şi era pasionant că descopereau pe teren fenomene pe care ei nu le cunoscuseră niciodată. Ei, ţărani, fii de ţărani unii, şi mai ales orăşenii erau miraţi că descopereau o serie întreagă de obiceiuri, de credinţe pe care, dintr-una, dintr-alta ei le credeau dispărute, sau nu le găseau nici o semnificaţie. Şi atunci încercam să răspundem, iar când nu puteam, chemam pe arheologul, preotul Mătasă, sau pe acel Mereuţă, sau pe acel Avădanei, localnici, care fiind localnici, trăiţi, crescuţi acolo, mai aveau nişe amintiri, să zicem aşa, etnologice.

– Cred că acest ”apostolat” are un iz mai mult iluminist. În sensul că învăţătorul sau preotul de la ţară se sacrifică pentru ridicarea comunităţii…

– Nu, eu am acordat foarte multă seriozitate iluminismului în lucrările mele, în câteva… Vreau să vă spun că erau pasionaţi, şi problemele erau, şi presa. Era o revistă, nu ştiu dacă îi zicea „Curierul Serviciului Social”, erau reportaje frumoase acolo, şi cărţile care se scriau, care trebuiau să le consulte pe ramură când mergeau să facă peste o lună practică cu Serviciul Social, pe teren. Erau scrise cu mult suflet, cu cursivitate, cu neplictiseală, chiar dacă vorbea de scrierea bucatelor, de îngrijirea bolnavilor, totdeauna apăreau între ele nişte propoziţii care, ca şi această carte a lui Bulei despre Bucureşti, antrenantă, şi oamenii erau proaspăt absolvenţi de facultăţi… Pentru acest lucru, pot să spun, că un asemenea Serviciu Social, fără nici o dogmă evidentă care să-l dirijeze, fără să fie dirijat în mod vizibil dogmatic, şi acolo era o dogmă, era şcoala Serviciului Social, teoria sociologică a lui Gusti, sociologia românească, sociologia satului. Era şi aia un fel de dogmă, un fel de sistem ştiinţific care te dirija să vezi într-o anumită direcţie şi concentrat într-un anumit fel fenomenul. Dar, va să zică, dacă s-ar face la noi un serviciu social, în care de la şeful suprem al serviciului social, să zicem ministrul serviciului social şi până la directorul fundaţiilor care l-ar controla direct, şi până la cadre didactice să nu lase impresia că fac politică, că fac numai sociologie, ar juca un rol nemaipomenit. S-ar putea duce să ia serviciul cu juma’ de leafă după o lună de serviciu social, de-acesta, de şcoală. Nu-i mai interesa salariul, ei ştiau că acolo au mai multe treburi de făcut, când se duc ca învăţător, ca preot la sat, nu ca să adune colive sau nu ştiu ce, găini, ca învăţător, medic, ci căpătau prin cunoaşterea multor probleme, multor probleme dramatice, dureroase, chiar îngrijorătoare, fiindcă erau boli multe la ţară, era râie, era tuberculoză, era sifilis. Să nu credeţi, a satul, nevinovatul… Nu, adus de soldaţi care, în fine, au fost soldaţi, era, vedeaţi cum zice: „asta e sifilitică”, dar nimeni nu se ferea de ea. Iată, oamenii începeau să aibă o participare ştiinţifică, cunoaştere, practică socială…

– Dumneavoastră aţi plecat de acolo când s-a desfiinţat Serviciul Social, sau mai devreme?

– Când s-a terminat şcoala Serviciului Social, şi acum trebuia să plecăm fiecare, ei la satele respective, cursanţii, şi noi, unii la dispoziţia direcţiei generale a Fundaţiilor Culturale Regale, ca să-i trimită la un cămin cultural, sau altul, unde găseau aceşti cursanţi de-acum la practică, aşa-zişii comandanţi ai Serviciului Social, asta era o formulă, iar cei câţiva, câte unul la fiecare şcoală, aşa-zişii cercetători, mergeam la echipe de cercetare. Şi numai după ce am ajuns la Cezieni-Romanaţi, a ajuns ordinul de dizolvare a Serviciului Social. Nu i-a zis „dizolvare”, i-a zis mai elegant „suspendare”, ca şi cum deocamdată e suspendat, se va reveni[6]. Era alt cuvânt, şi mai bun decât ăsta, există aşa, în legislaţie un termen, şi atuncea Institutul Social Român care se numea… a căpătat un nume imediat, în loc să se numească Institutul de Cercetări Sociale, cum s-a numit până aseară, prin desfiinţarea Serviciului Social, suspendarea Serviciului Social, Institutul a căpătat denumirea de Institutul de Ştiinţe Sociale. Adică i-a luat obligativitatea de relaţii cu terenul, să facă studii de bibliotecă, de ştiinţe sociale. Şi aşa mi-am găsit la Cezieni-Romanaţi, unde Dumitru Papadopol şi cu mine conduceam echipa.

– El mai trăieşte?

– De întrebat la Craiova. Era mai în vârstă ca mine cu zece ani cel puţin, poate să mai trăiască. Şi am auzit de unul care era conferenţiar pe vremea aceea, un geograf, că a scris o carte în ’72, Popescu-Spineni, şi că e un om de vreo 80 de ani şi că trăieşte bine, şi îşi vinde apartamentul aici, şi îşi cumpără în judeţul de naştere, sau cam aşa ceva, că se mută acolo, pleacă. Iată, pot să mai fie minuni! Ei, şi deci cercetarea de aici, din Romanaţi era o cercetare a Institutului, dar oarecum decurgea din fondul financiar lărgit care îl căpăta de la Serviciul Social. Ministerul fiind desfiinţat, eu atunci am fost trecut, pentru că eram membru cercetător în Institutul Social, m-a trecut în echipa de cercetători Dâmbovnic-Argeş, condusă de Golopenţia şi Mihai Pop. Adică lucrurile continuau pentru… tot mai restrâns, într-o lună de zile s-a tot restrâns, până am rămas numai cadrele acestea.

– La Cezieni-Romanaţi cam cât aţi putut să staţi?

– A, nu, acolo s-a stat o săptămână sau două. Dacă ne-a ajuns desfiinţarea… Dumitru Papadopol era un om fricos. Eu, de pildă, am propus să stăm înainte cât mai avem, că aveam nişte bani la noi. Dar, se vede că totuşi el semna de bani, şi s-a temut omul. A zis, dacă-i suspendat, hai să ne suspendăm, şi pe urmă mai venim… Şi n-am mai venit de atunci niciodată. Dar, ajuns la Bucureşti m-a anunţat de Dâmbovnic-Argeş, iar acolo a fost o cercetare model gustiană, cu informaţii bibliografice, dezbatere, cu cercetări pe teren, raportare în fiecare seară, ce rezultate avem, cu informări reciproce despre ţărani informatori pentru o problemă sau alta, acolo, şi la cel târziu douăzeci de zile am început să prezentăm aşa-zisele noastre articole, despre probleme. Şi la treizeci de zile Oarja Argeş era făcută de noi. Pe mine m-a concentrat ca susţinător de familie trei luni, m-a încurcat, dacă mă lăsa, mai stăteam încă o lună. A mai durat o lună într-un alt sat. Nevastă-mea a fost şi în celălalt sat.

– Atunci aţi făcut cercetarea cu fântânile?

– Atunci cu fântânile acelea, da. Şi apoi redactări, expuneri, dezbateri frumoase seara, mâncam împreună, totdeauna acasă la oameni, în sfârşit, cunoşteam oamenii…

– Aţi mai fost de atunci la familia la care aţi locuit?

– Am mai fost o singură dată, însă acolo a fost multă transformare, fiindcă era un sat cu jumătate… nu, nu, greşesc, în carte spune exact, vreo 40-50 de chiaburi. Chiar eu i-am analizat pe chiaburi, dar ei nu se ascundeau că sunt chiaburi, nu era o ruşine, din contră. După părerea mea, astăzi, cântărit la cap mult mai bine decât după 23 August, pot să spun că erau cei mai vrednici ţărani, cei mai economi ţărani. Nu se îndurau să mănânce, creşteau gâşte şi nu mâncau gâşte, mâncau mujdei de usturoi cu mămăligă sau cu pâine, şi gâştele le vindeau. Şi făceau bani, şi iar cumpărau pământ, şi făceau case, şi cumpărau mobilă, şi făceau bani, şi iar cumpărau pământ. Dădeau băieţii la şcoli. Deci, erau nişte ţărani foarte dinamici, după părerea mea, hai să nu zici despre ei… să-i aduci la starea de fruntaşi, proletari agricoli, deci fără pământ, ţărani săraci, ţărani mijlocaşi, ţărani în categoria socială făcută de mine, categorisirea asta: ţărani fruntaşi, şi, în sfârşit, peste ei, chiaburii.  Erau patruzeci. Nu puteai să te mai duci la ei acum, că acolo a fost o mare răsculare omenească, ăştia toţi au fost răsculăciţi. Dar îmi promite mereu un cumnat de-al nevesti-mi care-i chiar din Oarja, îmi promite să mă duc o dată acolo.

– Satului îi spunea Oarja?

– Oarja, cred că-i zicea chiar comuna Oarja, că erau mai multe sate, Stănislăveşti, nu ştiu ce, deci avea cel puţin încă trei sate în el. Toate le-am străbătut, casă cu casă, adică.  Era o cercetare pasionantă, mai ales nevastă-mea s-a chinuit… Eu mi-am făcut lista la primărie cu cei mai bogaţi, de la unul la altul am făcut lista mea de 45 de chiaburi, şi m-am dus la ei. Nevastă-mea s-a dus în toate gospodăriile, fiecare în parte. Erau dezbateri frumoase, şi ce notă nouă avea această echipă? Această notă nouă a dat-o Golopenţia, dar a dat-o mai repede Mihai Pop, fiindcă el a stat mai mult cu noi. De comun acord cu Golopenţia, modernitatea cercetării, ideea modernizării satului. Adică, noi credeam că prin cercetarea noastră vom putea pune la îndemâna autorităţilor o carte care să poată să le sugereze cum să facă demersuri de modernizare a economiei satului, a mijloacelor economice ale satului, şi era aşa-zisa metodă americană. Adică, Mihai Pop şi noi spuneam, poate că Gheorghe Reteganu care a stat mai mult, el poate să spună ce înţelegea Mihai Pop prin acest americanism, pe care trebuia să-l avem în vedere când cercetam…

– În orice caz, atunci modelul american constituia un progres imens faţă de orice zonă est-europeană.

– Sigur. Şi, deci, era noutatea aceasta, monografia noastră trebuia să fie utilă în mâna unor prefecţi şi pretori de plasă inteligenţi şi culţi, numiţi cu rost la locul unde erau numiţi. Ăia puteau să administreze de nu ştiu câte ori mai bine plasa Dâmbovnic-Argeş, că aceasta o vizam noi.

– Aceasta a fost o chestie nouă, că aţi luat o plasă întreagă, şi nu un sat.

– O plasă, şi nu o zonă etnografică, care se studiază mai corect. Nu o zonă etnografică, antropogeografică, etnografică, istorică, am luat o zonă administrativă, plasa, tocmai pentru a-i oferi pretorului de plasă, subprefectului de plasă, de a-i oferi, şi noi să vedem ce realizează o conducere de plasă luminată. Că mi se pare că Gusti a cerut să se schimbe subprefectul de plasă, în vederea primirii rezultatelor noastre, adică să ajungem să le dăm o plasă model, plasa Dâmbovnic-Argeş.

– A fost vreo diferenţă sub raportul desfăşurării cercetării, faţă de Drăguş, unde aţi fost cu Herseni cu un an înainte?

– Acolo, la Drăguş-Făgăraş cercetarea era foarte multilaterală, erau, să spun aşa, abordate cel puţin vreo treizeci de aspecte, pe când aici nu s-au abordat problemele de obiceiuri, probleme de folclor, într-o oarecare măsură, dar nu… Aici şi socialul, în sensul de relaţii sociale, procese sociale, structuri sociale, cam aici, aici călăream, cu gândul să fim de folos cu materiale ştiinţifice preluate obiectiv de pe teren, transpuse obiectiv în text, dar spre utilitatea politico-economică socială a plăşii. Adică, era o cercetare parţială, mai succintă şi operativă. Deci, noi ne puteam dovedi, asta era teoria lui Anton Golopenţia, să ne dovedim utilitatea faţă de nevoile statului. În mintea noastră el era un creier care putea să fie ministru de stat al administraţiei româneşti, al internelor, dar în sensul de administraţie. Om excepţional, doctoratul în sociologia statului l-a luat în Germania, nu pot să spun acum oraşul[7], se poate vedea din istorii. Deci, el pornea de la ideea asta, şi prin aceasta Institutul Social Român, sau cum se numea el acum, căpăta o justificare, o legitimitate şi practică pentru câte eforturi se făceau… Asta nu vă împiedica să adunaţi din câte un capitol din douăzeci de asemenea monografii de plasă, dacă s-ar fi făcut, de plasă model, şi să faceţi o lucrare de teorie generală pe ţară.

– După terminarea, suspendarea Serviciului Social, abrogarea legii şi desfiinţarea practic, mutarea documentaţiei de acolo, cercetarea de teren a rămas suspendată.

– S-a mutat în echipele clasice. Adică, echipa Drăguş, echipa Nerej de-acuma îşi publicase cartea, Drăguş, din cauza războiului a publicat Traian Herseni volum de volum, fără să mai spună că el e redactor responsabil, a publicat vreo şapte volume despre Drăguş, Făgăraş. Stahl a fost cel mai norocos, a publicat trei volume Nerej în franţuzeşte, un lucru foarte mare, şi Herseni trebuia să publice Drăguş în engleză, şi a publicat în română, ceea ce înseamnă aproape mai nimic pentru circulaţie. Ion Conea a publicat la un an după ’39, în ’40 Clopotiva, un sat din Haţeg, în două volume, dar e o monografie uşor poetică. Uşor, cum ar fi un antropogeograf, care, călărind atâţia munţi, vede prin văgăuni ce înseamnă această văgăună, ce înseamnă această cumpănă de ape, acest curs de pârâu, şi îi dădea funcţiile lui şi cu ajutorul sentimentelor, estetic, măcar. Şi atunci s-a continuat Drăguşul, dar au început concentrările, concentrările masive. Nerejul s-a suspendat, Dâmbovnicul s-a suspendat, aproximativ la vreo lună jumate în satul următor, al cărui nume în acest moment îmi scapă. Am fost vreo câteva zile în el, şi nu ştiu de ce, mai mult ca să predau, şi să mă duc la armată, şi apoi după trei luni mi-au dat drumul.

– Şi atunci unde v-aţi plasat?

– La Oficiul de studii al Institutului Central de Statistică, adică golopenţiştii ăştia toţi, şi Corbea, şi Tudor Stoianovici, şi Roman Moldovanu, aproape toţi am trecut imediat la Oficiul de studii al Institutului Central de Statistică…. Şi Reteganu, de exemplu… A, ăsta nu era acolo, şi Serafim, el era la alt etaj, la alt serviciu condus de Stahl. Şi Stahl a luat serviciu.

– N-a mai rămas la facultate?

– Era, dar pe vremea aceea la facultate oamenii aveau, să zicem, un seminar de două ore pe săptămână, să zicem, o consultaţie de două ori pe săptămână, şi nimeni nu-l întreba de cumul, mai lua încă un serviciu, serviciu tot de ramură, iar dincolo, serviciul ăla nu-l zdrobea pe un Stahl, adică nu-l obliga să facă ce nu trebuie. El dirija, conducea, era  un om foarte meticulos, este, cred, şi astăzi, adică era acolo, şi el, şi Golopenţia. Traian Herseni n-a venit acolo, el a rămas la institutul lui Gusti, de ştiinţe sociale, dar era profesor, şi l-a numit profesor la facultatea de drept din Cluj, de sociologie naţională.

– A ajuns la Cluj?

– A ajuns juridic la facultatea de drept, dar practic cred să fi fost în total săptămâni, pentru că îl concentra într-una. Era la geniu, şi nu ştiu de ce era nevoie de treaba asta. Poate dacă era la infanterie… Pur şi simplu şi din cauza asta a acceptat o chestie care şi-a dat seama într-o oarecare măsură că îi va aduce un necaz, fiindcă el nu credea că vor bate nemţii. Nu credea! A fost director al culturii în Transnistria, asta înseamnă ministrul culturii în Transnistria. Şi de ce a acceptat, ca să scape de concentrare, şi concentrat pe loc, că era o ţară autonomă Transnistria, condusă de noi, dar urmând să fie preluată de nemţi, dacă nemţii băteau. Şi nu s-a dus pe la facultatea lui nouă care s-a mutat între timp la Sibiu. Nu ştiu, că uite, despre asta s-a nimerit să… m-am jenat să-l întreb, că mă gândeam că e o chestie dureroasă pentru el, şi m-am jenat ca să-l întreb dacă a funcţionat. Dar, am văzut că H. H. Stahl, în articolul despre el, despre Traian Herseni, când a murit Herseni, vorbeşte că a fost profesor la Cluj de sociologie naţională. Nici pe nevastă-sa n-am avut curajul s-o întreb.

– Dacă eu o întreb, spune?

– Sigur că spune. La mine era altceva. Va să zică, eu între timp mă căpătuisem, eram şef de curs universitar adjunct, fără sprijinul lui Gusti, fără sprijinul lui Traian Herseni, al lui Stahl, ajunsesem la Cluj cu concurs universitar public… Şi ei toţi erau la pământ atunci, adică n-am mai îndrăznit.

– Se pare că el a făcut o greşeală. Când a fost secretar general la minister, acolo.

– De aceea a acceptat el Transnistria, ca să scape de concentrare, dar concentrările le făcea, fiindcă a fost secretar general în minister sub Antonescu-Sima. Deci, fiind această situaţie, el, acum trebuia să plătească, şi plătea prin concentrări, fiindcă eu nu ştiu dacă a făcut răutăţi la adresa unor oameni. Fiindcă, de pildă, de la Tudor Vianu personal – de la care am o dedicaţie excepţională, o carte, un dicţionar de maxime, o dedicaţie cum n-am mai văzut eu de cuprinzătoare, ca o biografie – l-am întrebat, dacă a suferit ceva de pe vremea lui Traian Herseni. Şi spune că nu, Herseni l-a prevenit că nu i se va întâmpla nimic, şi că e socotit de el, de Herseni „mai român decât mulţi români”. Fiindcă i se punea în cârcă că el ar fi fost un sfert sau jumătate evreu… Şi Gaster Moses a fost evreu, dar nu-l dau pe douăzeci de intelectuali români. Şi H. H. Stahl este o chestie destul de complexă, cu normanzi, naţionalitatea lui normandă, dar…

– Jumătate francez, jumătate neamţ.

– Dar nu îl dau pe acest jumătate-jumătate pe zece sau douăzeci de intelectuali români, buni români, nu cu „r” dublu în faţă, dar români buni. Nu, nu-l dau. Stahl a făcut pentru fenomenul românesc, pentru cunoaşterea românească foarte mult, faţă de alţii care au făcut puţin. Şi, deci, cu Vianu eu m-am întâlnit când eram universitar clujean, a venit la Cluj, m-a căutat, a stat, a ţinut el o conferinţă la Universitate în sala mare, apoi am povestit după treaba aceasta, şi am mers la Năsăud, când s-a reinaugurat sau i s-a redat numele de liceu „Coşbuc” unui liceu de acolo, şi s-a inaugurat bustul Coşbuc – nu ştiu dacă l-a repus sau l-a făcut atunci prima oară… Şi el povestea cu mine, care eram fostul lui student, şi, mai ales, eu doream să-l aud pe el că vorbeşte, că eu eram în provincie acuma, în Cluj, şi pentru mine el reprezenta mai multe lucruri: profesorul de la Universitate, intelectualul mare, şi eu ziceam şi un mare român, fără multe „r”-uri în faţă, şi atuncea îl mai întrebam… Mi-a vorbit foarte frumos despre Octavian Goga, de Coşbuc… Adică şi ce a publicat el în cărţile lui de democraţie artistică, democraţie socială… încât şi el, n-a suferit nimic. Ei, ce-a făcut Herseni, dacă a lovit pe cineva, va fi lovit cum lovesc în regimurile dictatoriale oamenii care au funcţii, şi care au acceptat funcţii, şi primesc directivă. Nu ştiu, dacă ştiţi, acuma nici nu m-ar mai interesa, şi ştiu, fiindcă el a murit, şi nu vreau să ştiu nimic de rău de oameni care au fost, fiindcă el a publicat după douăzeci de ani, după 1950, după 1960, nu ştiu cum să spun mai bine, a publicat atât de mult în ştiinţa românească marxistă, încât iar aş putea să spun că toţi sociologii oficiali de după 23 August, după 1968, n-au publicat esenţial şi marxist ca el.

[1] este vorba de Congesul al V-lea al PCR, decembrie 1931, Moscova

[2] “A fost un triumf al lui Dunăre – notează Gusti la 14 martie 1949 – dar el (Dunăre) spune că şi al meu. La plecare … l-am îmbrăţişat. Altă emoţie adâncă şi curată. A fost o zi fericită!” (O. Bădina – O. Neamţu, Dimitrie Gusti. Viaţă şi personalitate, Ed. Tineretului, Bucureşti, p. 163)

[3] Petre Andrei, Sociologie generală, Scrisul Românesc, Craiova, 1936

[4] 13 octombire 1938

[5] ţinutul Prut

[6] Legea Serviciului Social a fost suspendată la 13 octombrie 1939

[7] Leipzig

Din acelasi volum:

• “Vedeam ca nu suntem o generatie destul de serios ancorata la ceea ce ne astepta” [Nicolae Dunare, “Parcurs intrerupt”, partea I]
• „La un moment dat eu m-am suparat foc” [Gheorghe Retegan, “Parcurs intrerupt”, partea I]
• “Nu ne-a interesat acest Serviciu Social” [Gheorghe Retegan, “Parcurs intrerupt”, partea a II-a]
• “Cei care eram ramasi cu boala monografiei”
• Coriolan Ghetie: „Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile” [extras din vol. Parcus intrerupt]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea I]
• Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea a II-a]
• Elevii monografistilor