„Am ajuns sa dau retete si pentru puscarie“

— Povestiți-mi despre viața dumneavoastră…

— Aaașa… Copilăria a fost… tristă. Tata era bolnav, avea ciroză, așa se întorsese de pe front, din Primul Război Mon- dial, și suferea cumplit. Noi toți eram puși la liniște și la regim odată cu el. Trebuia să consumăm și mâncare așa cum îi trebuia lui. Era foarte capricios, însă pe noi ne iubea foarte mult și ne făcuse în curtea gării, lângă o fântână cu o roată, o mică plajă, cu un fel de… cădiță din lemn, în care ne puteam scălda, eu și sora mea. Și-n vara anului 1928, când încă nu-mplinisem trei ani, țin minte fântâna și cada și plaja aia mică unde ne jucam cu lopățelele și cu vasele, ne-a lovit un rău mare… o moleșeală… Mama ne-a luat în brațe, ne-a dus în casă, a chemat medicul imediat… niciun diagnostic, nimeni nu știa ce avem, în toiul verii, la sfârșitul lui august, noi eram… bolnave. Și bolnave-am fost… aproape trei săptămâni. Ne dădeau medicamente pentru febră și ce se mai pricepeau, ceaiuri, împachetări și eu și sora mea făcusem poliomielită și nimeni nu știa, era epidemie în toată țara și, din două fete frumoase, s-au trezit cu noi cu pareză facială, sora-mea mai puțin, eu mai accentuat. Tata a avut așa o supă- rare atunci, o revoltă pe nedreptatea asta care i-a bușit familia, că până-n toamnă a trebuit să meargă la București, a intervenit profesorul Danielopol și i-a spus: „Cred că ai pietre foarte mari la ficat, trebuie să te operăm.“ Și l-au operat și pe masa de operație a și murit, așa că anul acela mama a fost lovită și de boala noastră, și de moartea tatei, și de faptul că a trebuit să părăsim gara. În două săptămâni a trebuit să eliberăm și să dea noului funcționar să ocupe spațiul.

Ne-am mutat la Ploiești, într-o curte a unei măcelării. Casa era… în față măcelăria, iar în spate erau niște camere în care stăteam noi cu chirie. Dar ei s-au bucurat când ne-am dus acolo, pentru c-aveam foarte mult material adunat de tata să ne facă o casă mare-n Ploiești. Și-n iarna aceea s-a terminat tot materialul, fiindcă măcelarul respectiv ni l-a cărat pe tot, ni l-a vândut noaptea și venea cu centura aia, cu chimiru-ăla, în care avea cuțite înfipte, și mama vedea pe fereastră cum pleca noaptea, dar numai când îi vedea chimiru-ăla plin cu cuțite, se gândea că e singură și cu trei copii mici, se-nfiora și nici nu sufla, îl lăsa să-i ia tot, numai să ne lase în viață…

— Ați avut și un frate sau numai surori?

— Încă o soră mai mare și una care era de doi ani, cu care-am fost bolnavă și cu care eu eram foarte apropiată, era vârsta care ne lega mai mult. Și cu cea mare, cea mare mi-a fost mamă, pentru că mama, venind în Ploiești, a fost imediat angajată ca șefă de serviciu la Prefectura de Prahova, la Statistică. Ea avea școală, era o femeie cultivată, era o femeie în putere și… deși a făcut două hepatite! Le-a făcut pe fondul acestor… supărări, dar a răzbit. Și eu țin minte cum pleca la serviciu dimineața cu două sticluțe de apă minerală care-i veneau din Franța, îi veneau la poștă cutiile, n-am înțeles de ce trebuia din Franța, de ce medicii de-atunci recomandau regimul ăsta și nu i-au recomandat Căciulata noastră, Olăneștiul sau altă stațiune de ape minerale. Până la urmă s-a lămurit, acolo-a mers mama și s-a vindecat. Doar că… mun- cea extraordinar de mult, era foarte conștiincioasă, dar, în același timp, și foarte invidiată, pentru că ea a făcut așa efort în iarna anului ’29, c-a reușit, cu ce mai strânsese pe la gară, cu ce-a mai primit de la CFR pentru tata, cu ce-a mai avut și ea agonisit și cu ce i-a mai dat și bunicu’, a reușit să cumpere o casă. Deci… nu un palat, dar o căsuță modestă în care am trăit foarte bine după aceea, până în 1959. Deci treizeci de ani am fost ploieștence curate, în casa noastră pe care a renovat-o, a dichisit-o, a aranjat-o — când ne-am mutat în ea ni s-a părut că suntem într-un palat, deși nu eram decât în trei camere, bucătărie și cămară, dar curate, rostuite, îngrijite și o curte frumoasă, cu flori, cu chioșc, cu tot ce ne trebuia. Era ca o albină: pleca de dimineață și venea seara.

Cine ne-a sprijinit foarte mult au fost și cei doi bunici — eu n-am apucat nicio bunică-n viață. Unul era foarte înstărit și ne ajuta cu mâncare, cu carne, el avea un magazin și putea să ne ajute în felul ăsta, iar celălalt bunic fusese învățător și venea și ne supraveghea, ca toate trei să putem merge și noi la școală. Bunicul învățător venea la nouă dimineața fix. Cine învăța de dimineață era plecat când venea bunicul, cine învăța după-masa, stătea cu el să-i servească o cafea. El avea pretenție la o cafea… pretenție… o făceam cu toată plăcerea, dar simțeam că este dorința lui. Era exact bunicul din po- veste: ori venea cu alune, ori venea cu roșcove, ori venea cu bomboane, ori cu covrigi, vara venea cu pepeni, cât era de bătrân, l-am îngropat când avea 93 de ani și eu eram în cursul primar, terminam cursul primar.

Eu, având sechela asta de poliomielită, n-am prea văzut cu ochiul drept, n-am văzut deloc, și din cauza asta citeam greu, deformam literele și cifrele și nu citeam corect, încurcam „b“ cu „d“, „c“ cu „e“, confundam 3-ul cu 5-ul, 8-ul cu 3-ul, n-aveam imaginea clară a cifrelor și-a literelor, învățătoarea mea era extraordinar de bună, punea multă bază pe mine-n clasă, pe logică, pe ușurința de-a aranja, de-a exprima totul, însă nici ea nu putea să înțeleagă de ce nu citeam bine, de ce confundam cifrele cu literele la matematică. Până când a venit mama și i-a explicat. Din cauza asta, eu, ca să dau admiterea la școala normală, a trebuit să fiu pregătită, nu cu meditații, cum fac toți copiii acum, nici n-a vrut să audă învățătoarea mea, să mă primească la meditații. A spus: „Nu știu care-ar fi modalitatea, ea n-are nevoie de meditații, ci de exerciții pentru citire“. Și tot bunicul meu, care se pregătea de moarte, da’ a zis: „Nu mor până n-o pregătesc și pe ea de admitere. Am să fac cu ea ce n-am făcut cu niciun copil nicio- dată, am s-o pun să-nvețe toată cartea de citire pe de rost, toată cartea de istorie pe de rost“, fiindcă eu dădeam aceste probe, afară de muzică, desen, gimnastică și nu știu mai ce, fiindcă ăsta era un examen mai pretențios la școala normală, adică forma de liceu pedagogic. Am învățat, dar suprave- gheată de el, ca să nu pocesc cuvintele, să nu pocesc literele, să nu pocesc nimic, la felul în care vedeam eu, deși purtam ochelari, corectura mea nu era realizată.

Eu mergeam la București de trei, de patru ori pe an să-mi verifice ochelarii, să mi-i schimbe, dar, fiind copil și cu această defecțiune teribilă, eu nu-mi dădeam seama când văd bine și când nu văd bine, cu care ochelari. Și din cauza asta se chel- tuiau niște bani în plus, pe an, că trebuiau să-mi schimbe mereu ochelarii și atunci m-a luat în grijă o mătușă, o soră a mamei, care nu avea copii și era foarte bine situată și care mergea cu mine la doctor, mie mi se punea atropină și nu mai vedeam nimic după ce ieșeam de la doctor, lua taxiul și mă ducea acasă, că eu nu mai vedeam scara la tramvai, la auto- buz, la… ce trebuia să pun pasul, să circul, nu? Și în fiecare vacanță ajunsesem… că mă duceam singură la București, nu o mai scoteam pe mama de la serviciu, sau pe vreuna din surori de la școală, mă ducea dimineața la gară mama când pleca la serviciu, mă urca în tren, la început mă aștepta mătușa la gară și, ca să simplificăm lucrurile, pe la vreo nouă ani eu am reținut unde-i stația de tramvai, unde trebuie să mă urc, încotro trebuie s-o ia tramvaiul, că-mi lipsea direcția, și unde trebuie să mă dau jos! Și mă duceam singură, de la nouă ani, m-am dus singură în București.

Am dat examen la școala normală un an mai târziu, că nu aveam vârsta, m-a dat de șase ani la școală, nu mi-a admis dispensă pentru un an și… patru–cinci luni, mi-au spus că-i imposibil atât de mult să-mi dea dispensă, și-a trebuit să fac cinci clase. Între timp, bunicul ăsta a murit și eu am continuat învățătura singură, dar mi-am menținut regula pe care-o aplicam cu manualele de clasa a IV-a de pe care eu trebuia să dau examen. Fiind în clasa a V-a elementară, așa cum era organizat învățământul atunci, m-a cuprins o furie și-o ambi- ție și-o dorință de a trece la învățământul secundar, că eram printre puținele din clasă rămase în afara liceului și era atât de ciudat când mă-ntâlneam cu ele, că eu eram în clasa a cincea, eu învățam să țes covoare, să fac broderie, să fac gos- podărie, plus carte dimineața.

În 1936, până să termin cursul primar, s-a căsătorit sora mea cea mare și s-a căsătorit undeva în județul Brăila. După Paști, imediat, am fost la nuntă, am văzut prima dată câmp întins, întiiins, Bărăganul ăla al Brăilei, plin de verdeață, era grâul pe 26 aprilie cam de douăzeci de cm și eu, care trăisem numai acasă între pereți de ciment, am văzut deodată o gră- dină imensă cu patru nuci în mijloc și cu orz, care eu am crezut că era iarbă, și-am fost încântată și fericită de-așa iarbă înaltă și frumoasă și fragedă, când o fetiță de-acolo îmi zice:

„Nu-i iarbă, ăsta-i orz!“ Deci am început să iau contact cu natura satului, a câmpului. Mi-a plăcut teribil de mult să mă duc prin sat, erau pomi înfloriți în tot satul, era ceva de basm. La un moment dat am plecat de-acolo, dar am fost nevoiți să revenim pentru că cineva din familia… cumnatului meu s-a îmbolnăvit grav, mama a primit telegramă să vină. M-a luat și pe mine și pe drum mi-a fixat un punct de reper: mi-a zis: „Uite, vezi, aici e stâna lor — se vedea din tren — iar după stână, mai merge trenul un minut și trebuie să cobori“.

A treia oară am călătorit singură, de la Ploiești la Brăila, schimbând trenul la Buzău. Am fost o călătoare de foarte tânără /râde/. Mi-aduc aminte că mi-au dat un coșuleț cu borcane cu dulceață de vișine și de zmeură și-aveam o vali- joară mică în care erau lucrurile mele. Călătoream foarte bine, pentru că noi aveam permise, pentru că tata lucrase la CFR.

Și am plecat liniștită, am petrecut vara acolo, dar am văzut Paradisul în insula mare a Brăilei atunci, în vara aceea. Cumnatul meu a fost invitat de cineva, de un grup de colegi, într-o excursie, în care-am fost și eu, pe canalul Filipoiu, și în care-am stat trei sau patru zile. N-am mâncat decât pește și brânză cu roșii. Am văzut acolo crapi cât masa de lungi /mâi- nile ei cuprind masa de peste un metru lungime/, am văzut acolo cazanele în care s-a fiert ciorba de pește, fiindcă era de peste treizeci de persoane grupul ăsta de excursioniști, și-am trecut Dunărea cu patru bărci mari, în care s-au pus toate alimentele și cele treizeci de persoane au fost grupate în bărci.

Am trecut pe lângă vaporul Bucovina, care era ancorat cam în dreptul localității Chișcani de astăzi, unde este combi- natul chimic. Și de-acolo, pe niște canale, au băgat bărcile, unde n-au mai putut să vâslească, fiindcă apa era mică, și-a trebuit să ne dăm jos și să mergem noi pe lângă bărci, prin apă, prin noroi. Ca la un moment dat să constat că o musafiră nepoftită s-a prins de piciorul meu și nu mai scăpam de ea: era o lipitoare mare și grasă care se înfrupta din puținul meu sânge și care voia cu orice preț să-mi facă cunoștință și cu dușmanii din natură, nu numai cu frumusețile, și a scos-o cumnatul meu cu țigara, a fript-o puțin lângă ventuză și atunci ea și-a dat drumul, el trăgea de ea și cu țigara o atingea la ventuză să mă lase-n pace. Am plâns, am orăcăit, am țipat, dar m-am liniștit când mi-a zis: „Aici ai să vezi și melci, și raci, ai să vezi și pești, poate și șoareci, păsări de noapte, ai s-auzi în scorburile de la sălciile de pe-aici chiuind cucuvele sau bufnițe noaptea, sau cine știe ce…“.

Am făcut cunoștință atunci cu imensa natură a bălții aces- teia, a insulei mari, a canalului, care din loc în loc era stăvilit cu garduri, ca peștii de anumite dimensiuni să nu treacă în voia lor în Bulgaria. Am văzut cum se face peștele la proțap, cum se face pe grătar și m-a impresionat grozav vesela pesca- rilor: era făcută din lemn de salcie… niște platouri mari, dreptunghiulare, scobite cu un cuțit și la colțuri aveau făcute niște gropițe rotunde în care erau puse sare, piper, mujdei de usturoi și ardei iute. Și peștele s-a scos din cazane și s-a pus pe platourile astea care erau vreo opt și s-au pus pe butucii retezați care reprezentau masa și excursioniștii stăteau pe alți butuci, mobili, pe care-i mutau unde aveau nevoie și care reprezentau scăunelele. Am dormit nu în corturi, că n-aveam corturi, am dormit în niște bordeie făcute din ramuri și acoperite cu pături, noroc că n-a plouat, era de Sf. Ilie… Mi-aduc aminte ca astăzi, c-a fost o noutate și-o plăcere gro- zavă să intru în culcușul ăsta de seară pe brânci, fiindcă bordeiul ăsta nu era prea înalt… adăpost, nu era chiar un bor- dei… și acolo să ne petrecem somnul. Însă nu a lipsit un radio cu baterii — deci în ’36 — care a cântat ceva muzică și un pate- fon cu plăci, cu discuri, cu muzică populară, că-n excursie nu mergea altceva, cred c-au fost și ceva tangouri și cei tineri au dansat prin iarba aia, în așa fel încât distracția s-a completat cu ceea ce era posibil atunci, ca tehnică și ca modă.

Mă rog, am petrecut vara acolo și în toamnă bunicul meu s-a prăpădit. Și uite că n-a trecut mult de când a murit unul și-a murit și celălalt, care ne ajuta foarte mult material. Am rămas puțin… aerieni, însă mama-și vedea de treaba ei la ser- viciu, iar sora mea, care urma după mine, deja intrase la școala normală cu o bursă foarte bună și o ajuta foarte mult pe mama acest lucru, că pe vremea aceea, ca și acum, învăță- mântul se plătea cu taxă. Ne dădea bursă, internat și masă, dar cum noi eram din Ploiești, am fi vrut să ni se dea banii, lucru care n-a fost posibil, și-atunci a trebuit să stăm la inter- nat, și eu, și sora mea. Eu am dat examenul în anul următor, după ce am fost, la serbarea de sfârșit de an, invitați să mer- gem cu școala, la inaugurarea stadionului din Ploiești. Deci stadionul în care se fac întrecerile sportive din orașul-capitală a județului nostru este de această vârstă, din 1937. La inaugu- rare a venit și ministrul învățământului, care era pe vremea aceea Angelescu. Și mama mi-a spus de-acasă: „Tu, știi ceva? Tu ai să iei premiu, de-aia te-au chemat la stadion“.

Și, într-adevăr, eu am luat premiu pe școală în anul ăla, am făcut media 10, la toate obiectele și am adoptat tehnica bunicului meu, de a învăța totul pe de rost, mă ajuta memoria fidelă și tenace, că nu citeam mai mult de două–trei ori și știam exact. Și-acum, ministrul a-nmânat premiile școlare, la cele două școli din Ploiești, plus liceele, numai la cei cu pre- miu pe școală, fiindcă l-apuca noaptea, să dea la toți copiii premiile. Și-au fost mai multe mese instalate, unde directorii de școli dădeau premiile. Mama, care în ziua respectivă s-a învoit, pentru că era o zi foarte importantă, a mers cu mine și m-a ținut de mână până aproape de masa unde se dădeau premiile, unde trebuia să mă strige. Și m-a pus să repet de-acasă primul meu discurs, probabil că de-aceea am deve- nit mai târziu o oratoare foarte lejeră /râde/, fără niciun fel de timiditate mai târziu, dar atunci cuprinsă de o spaimă cum- plită, sugrumată de laringe, nu puteam să scot cuvintele, dar totuși am zis: „Domnule ministru, sunt copil orfan, tata a murit în urma unor stări pe care i le-a lăsat războiul, vă rog să mă sprijiniți să primesc o bursă în școala normală, fiindcă vreau să devin cadru didactic și mama nu are posibilități, că mai sunt încă două fete la școală“. La care domnul ministru a pus un secretar să-mi ia numele, adresa, tot, și după trei săp- tămâni am primit răspunsul că ministerul îmi asigură o bursă dacă eu fac media de bursă, adică este condiționată de posi- bilitatea mea intelectuală această bursă.

Eu am plecat în vara aceea, cu o mătușă, soră a mamei, tot așa, mai înstărită, la băi. Și m-a luat la Govora și la Călimănești, fiindcă ea așa avea tratamentul, mergea 25 de zile la Govora, unde făcea băi și bea și apă minerală, și apoi continua încă 15 zile la Călimănești. Și eu patruzeci de zile am fost plecată de-acasă, dar în valiza mea erau și cărțile pentru admiterea la școala normală, pentru că asta-nsemna toamna, după 1 septembrie. Am venit pe 27–28 august și mama s-a gândit că tre- buie totuși cineva să mă verifice un pic, dacă nu mai e buni- cul, să vadă ce mai știu. Și m-a trimis la un vecin, care era elev în clasa a opta la un liceu comercial, deci termina în anul respectiv, un băiat foarte silitor, era numai premiant, îl chema Gheorghe Ionescu, și a zis: „Du-te la Gheorghe să te medi- teze, am vorbit eu cu el și te meditează“.

Mie mi-a venit să râd, ce putea să facă Gheorghe în două zile, cât mai era până la examen, dar… m-am dus, dacă m-a trimis. A luat din raftul lui de cărți, o carte cartonată, cu co- perte roșii, și-a zis: „Citește prima pagină și-mi faci analiza sintactică și morfologică la primul paragraf“. Cartea era Harap-Alb, am citit, așa cum mi-a spus, prima pagină, am făcut împărțirea în propoziții, i-am citit și ce fel de propoziții sunt, după care mi-a zis: „Ia propoziția a treia și fă analiza morfologică, ia-o și pe-a patra și fă tot morfologic“. Le-am luat și i-am spus, care-i substantiv, care-i verb, care-i adverb… s-a minunat cu câtă ușurință descopeream eu adverbele, ceea ce copiii nu reușesc să facă în clasele I–IV, pronumele, nume- ralele nu mai erau probleme, dar adverbul este mai dificil la gramatică. A zis: „Bine, știi, închide cartea. Povestea o știi?“, zic: „O știu, vrei să m-asculți?“, „Nu, că n-am timp!“ Și-l văd că-și ia un pămătuf și se duce să se bărbierească într-o oglindă de la o lampă cu gaz, că n-aveau lumină electrică în casă. Și m-asculta pe mine la gramatică și tot dădea cu pămătuful! Eu nu văzusem niciodată un bărbat cum se bărbierește, că bunicii mei veneau bărbieriți și la mine-n casă nu exista niciun bărbat, ca să văd procedeul. Și-am stat de gură-cască, dar cu mintea la cărțile mele.

După ce-am făcut citire, gramatică și puțină povestire cu el, așa, câteva idei, a spus: „Acum să trecem la istorie. Să-mi spui când a domnit Mihai Viteazu și ce războaie a dus“. I-am spus, exact ca-n carte. „De ce este important în istorie?“ I-am spus și asta, c-a făcut prima unire. Bun! Unde-a murit, i-am spus, mi-a dat o hartă să-i arăt, unde-a fost această bătălie și unde-a fost omorât. „Dar unde este capul lui acum?“, „La Mânăstirea Dealu, lângă Târgoviște“, „Arată-mi Dunărea, pe hartă!“, i-am arătat Dunărea, „Unde-i Delta?“, i-am arătat și Delta, „Orașul Giurgiu“, și Giurgiu, „Unde-i Satu-Mare?“, i-am arătat și Satu-Mare. „Care sunt Carpații Meridionali?“, i-am arătat și pe-ăia, deci asta a fost geografia. La matema- tică, îmi zice: „Îți dau trei probleme, te rog să le scrii!“, eu m-am dus cu caiet de matematică, le-am scris cu creionul, dar nu conținutul tot, pe puncte, datele problemei, „Acum du-te acasă, că eu mă duc până-n oraș, că am întâlnire cu-o fată, și vii dup-aia, după întâlnire, să văd ce-ai făcut“.

Și m-am dus acasă, am mâncat pâine cu vinete, țin minte ca astăzi, făcuse soră-mea salată, și-am făcut problemele, stând pe-un prag, la chioșc, pe genunchi, repede de tot, m-am dus cu ele, încă nu plecase Gheorghe, se dereteca la o cravată, și i le-am dat printre gard, ca să nu mai pierd timpul. I-am dat caietul și zice: „Bine, las’, c-aicea iei 10!“ Și-am plecat. Asta mi-a fost toată meditația pentru școala normală, adică o verificare din tot ce făcusem eu, într-un rasol nemaipomenit, într-o viteză fulger.

M-am dus la vizita medicală a doua zi și m-a respins. În primul rând, m-a prins doctorița că eu nu văd bine și-al doilea, n-am corespuns la greutate. Ca înălțime eram în proporție corectă, dar ca greutate, îmi lipsea un kilogram și jumătate. Foarte trist! Nu participam la nimic de-acum încolo, eram pe dinafară, dacă m-au respins la vizita medicală. M-am dus la verișoara tatei, care era șefa portăreilor la tribunal, a zis: „Este imposibil să te lase pe dinafară!“ M-a dus la doamna doctor, la cabinetul medical, care avea niște polițe la portărei, nu știu ce datorii avea dânsa. Mătușa s-a dus foarte politicoasă: „Doamnă doctor, o să aveți în curând scadență la niște polițe, am venit să vă anunț, ca să nu vă pierdeți acțiunile și să vă dea în tribunal. A doua problemă ar fi că am și eu o nepoțică, și… n-ați analizat-o suficient poate, eu știu, chiar așa de grav nu este, ea vede, cu ochelari buni, dar poate că n-a avut ochelarii buni și ea nu umblă fără ochelari, poate-ați verificat-o numai fără, la ea acest instru- ment  este  foarte  ajutător  și  citește  foarte  mult  copilul…“ și-a-nceput să pledeze mătușa și așa, și-a luat premiul pe școală, și o fi, și în sfârșit.

„Da, dar ce facem și cu greutatea, că e foarte firavă și e și mică de vârstă, din câte-am verificat este cea mai mică din cei care candidează, am copii de 14, de 15 ani“ (care era limita maximă) „și ea n-are nici 12, cum s-o primim?“, „Nu vreți să încercați, e un copil silitor, e un copil isteț, prinde tot ce i se spune?“. Și, în condițiile astea, mi-a spus să vin a doua zi din nou. Dar asistenta medicală, infirmiera, știu eu ce-o fi fost, la cabinetul școlii, i-a zis mamei: „Ce-ar fi să-i dați un pepene să mănânce înainte de vizita medicală?“. Pe mine m-a salvat, în dimineața aceea pe cântar un pepene, simțeam că mor, că-mi presează nu numai stomacul, dar și inima, plămânii, că nu mai pot să respir, de-atâta pepene, dar l-am înghițit pe tot, cu sâmburi cu tot, numai ca să fiu pe cântar aproape de cele treizeci de kilograme care trebuiau. Și cu ochelarii s-a rezolvat, a mers mai puțin analitic, ca să nu mai am piedică cu ei și-am trecut hopul.

Ei, acum am intrat la muzică, în timp ce altele făceau proba de gimnastică și altele proba de desen. Eu am intrat întâi la muzică și sora lui Gheorghe, a vecinului meu, care nu era altcineva decât doamna învățătoare Ghiroiu, are nouăzeci de ani acum, m-a învățat un cântec, mi-a zis că e un cântec așa frumos, să-l cânt: „La fereastră la badea, două fete se certau…“, una avea boi, una nu știu ce avea și-ailaltă nu știu ce avea… În sfârșit, eu l-am cântat cu un entuziasm nemaipo- menit, dar dacă m-ar fi întrebat cine și ce e-n fereastra asta „labadea“, eu mă-ntrebam tot timpul: „Măi, ce-o fi labadeaua asta?“ Lebăda știam ce e, da’ labadeaua ce-o fi? „La fereastră labadea“! /râde/. Nu știam că badea este de fapt numele unui tânăr, adică substantivul comun care dădea numele pentru tinerii din Ardeal. N-auzisem până atunci de cuvântul acesta, „badea“, în limba română. Dar m-am trezit cântând „La fereastră la badea“ și m-am trezit târziu, târziu că „badea“ era de fapt tânărul pentru care fetele-astea două se certau. Așa eram de bine pusă la punct cu melodia și cu conținutul cân- tecului. Dar am trecut și-acolo, cu notă maximă. Am cântat cu tot sufletul, când am zis „nu dă badea ochii mei“, săraca pro- fesoară s-a umflat de râs /râde/.

Aaaaașa, am terminat și cu muzica, la desen n-au fost probleme, mi-au dat să desenez o piuliță, de-aia de pisat în ea, din alamă, și au pus-o pe-un piedestal, și eu am luat și proporțiile perfect, și perspectiva piuliței, de i-am făcut gura, așa ovală, cum am văzut-o eu, și pisălogul ăla în ea și chiar am îndrăznit să-i dau niște umbre, ca să-i dau rotunjimea vasului, să-i dau răsfrângerea buzei de sus, la care profesoara a zis: „Bravo! Promiți la desen!“ Eee, la gimnastică n-a fost mare lucru, un șort bleumarin și-o bluzică, m-a pus să fac acolo niște figuri și să joc un dans național. Am dansat Banu’ Mărăcine, care era o melodie cu figuri, în cântec spuneai și ce pași faci.

Am intrat la matematică. Problema a fost foarte dificilă, un dreptunghi era terenul unui moșier, pe care a vrut să-și taie un drum în diagonală, luând fiecare latură câte șase metri. S-a împărțit locul în două triunghiuri, pe unul a culti- vat grâu și pe unul porumb, deci eu trebuia să aflu suprafața grâului și trebuia să scad din suprafața totală a terenului, că-mi dădea laturile, și dup-aceea să obțin recoltele, atât la hectar porumb, atât la hectar grâu, atâta preț grâu, atâta preț porumb, câți bani a băgat, câți bani a-ncasat moșierul. Moșie- rul era atât de respectat, și-atât de apreciat, încât apărea în problemele de școală, era foarte prezent, era foarte activ cu economia lui de piață de-atunci. Am mai avut două exerciții, unul a fost cu o regulă de trei… dublă, niște portocale care s-au stricat într-un vapor, așa ceva, trebuia să aflu, câte s-au alterat, câte s-au aruncat în mare, și… nu mai știu ce-a mai fost.

Oricum, astea au trecut, am luat media 9,02 și-am intrat a doua, bineînțeles cu bursă, pentru care doamna directoare a școlii, care bineînțeles nu știa nimic de aprobarea mea de la minister, de la ministrul Angelescu, de micul meu discurs, plin de timiditate atunci, dar, deși cu gâtul sugrumat — totuși spus. I-a făcut mamei o observație foarte aspră în prima ședință cu părinții, că nu este posibil ca două surori să aibă bursă în aceeași școală, că, dacă n-a cunoscut regulamentul, să-l ia aminte acum și să știe clar că nu voi primi bursă. La care mama, care nu era deloc împiedicată, se ridică frumos, își scoate din geantă aprobarea aceasta venită de la minister:

„Nu este posibil să primesc acest afront atâta timp cât domnul ministru a dat acest consimțământ, nu văd de ce-ar fi ea vinovată, în definitiv copilul n-a făcut media cinci sau șapte, a făcut media nouă, și nu vă cere o bursă aici o familie înstă- rită, ci o mamă văduvă“. Cred că din acest motiv, doamna directoare nu m-a văzut deloc cu ochi buni niciodată, deși eram cuminte, eram la locul meu, eram silitoare, eram ordonată, nu supăram absolut pe nimeni. Și totuși, n-a pierdut ocazia: odată, când o colegă mi-a luat de pe bancă raportorul, la ora de geometrie pe care-o aveam cu dânsa, mi-a-nfipt mâna-n păr și m-a scuturat și mi-a zis:

„Ești la fel de zăpăcită și de dezordonată ca și sora ta! Deși este silitoare și deșteaptă, dar este nebuna școlii!“ Era o zăpăcită sora mea de nu pot să vă spun. Ce-a scos-o din sărite a fost că, atunci când era în clasa a patra, cum ar fi acum a opta de gimnaziu, i-a aruncat cineva mingea de tenis pe școală, școala avea două etaje, plus parterul, și n-a stat deloc împie- dicată să se urce pe școală și să-și scoată mingea din streașină, nu era pe acoperiș! Era căzută, a venit pe acoperiș, a venit în ciorapi, pe tot acoperișul, până la streașină, unde și-a luat mingea și pe urmă a fost toată școala într-o alertă nemaipo- menită, fiindcă putea să fie un accident mortal, putea să cadă de pe școală. Dar n-a căzut, pentru că era o cățărată și-o neastâmpărată ce nu s-a văzut.

Școala normală a mers bine, dar… timpurile s-au schimbat, fiindcă, începând cu clasa a treia, a patra, au început pregătirile de război. Eu în clasa a doua am făcut o scarlatină afurisită, în ianuarie, care m-a ținut în spitalul de contagioși de la Ploiești până la Paști, adică până pe la 20 aprilie. Am pierdut un trimestru întreg. Deci, când am venit după Paște la școală, a trebuit să recuperez tot trimestrul al doilea și să fac față și la trimestrul al treilea. Eram anemiată, eram slabă, fiindcă nu mâncasem decât puțin tot timpul ăsta, fiindcă nu erau antibiotice și pentru asta am suferit grozav. Însă, în vară, m-am dus din nou la sora mea la Brăila, tot așa singură cu trenul, și-n  gară la  Buzău, unde am  schimbat trenul, din cauza trupelor și a mișcărilor, am stat mai mult de două ore în gară. Și-un domn mi-a dat o revistă, în sala de așteptare.

Și-am citit în ea despre existența unui medicament care s-a preparat pentru prima dată în lume și care va fi salvatorul omenirii, era vorba de penicilină, de antibiotice. N-am înțeles eu mare lucru, dar totuși m-a pus pe jar problema asta, că i-am povestit cumnatului când am ajuns ce-am citit la Buzău într-o revistă, că de-acum toată omenirea va fi salvată, că toți microbii vor fi omorâți cu un medicament care se prepară. Iar cumnatul meu zice: „Doamne, ăsta dac-o-ncepe războiul, va face miracole!“

Și războiul a-nceput, așa cum știți că s-a depănat — cu Polonia, cu Cehoslovacia, cu alianța noastră cu nemții —, ne-am trezit cu nemții în țară. Eu m-am dus într-o duminică într-o cofetărie să-mi iau de cinci lei bomboane și m-a luat un neamț așa de umăr și m-a dat afară, m-a zgornit pe ușă. Mi-am lăsat ăia cinci lei pe tejgheaua aia, și nici bomboanele nu mi le-a dat. Și-am stat și eu rezemată de-un castan să văd de ce m-a trimis neamțu’ afară din magazin și m-am trezit că nemții au încărcat într-o dubă tot ce era al cofetăriei ăleia, dar au plătit corect. Le-au venit și niște trupe noi, niște domnișoare asistente, sanitare, nu mai știu ce erau, și a trebuit să le ducă dulciuri, fiindcă era seară de petrecere, seara respectivă. Atunci nu mi-au plăcut nemții, mi-au făcut impresie urâtă în momentul acela, deși, după ce-am venit la școală, mi-au spus fetele, nu chiar în ziua aia, dar mai târziu: „Știi c-a venit o domnișoară, a spus c-o cheamă Spirescu, a spus că vom face franceză mai puțină, latină și mai puțină și vom face două ore de limba germană pe săptămână“. „Aoleu, zic, știi, eu am auzit un cuvânt, schnell, schnell în cofetărie“. „Repede, repede“, mi-a tradus cineva, și m-am gândit: „Repede, repede au venit și cu germana în școală, să ne-o bage pe gât“. Și-ntr-adevăr, a trebuit să facem, în loc de franceză destulă, în loc de latină să ne convină, germană. Domnișoara Spirescu era foarte bună și drăguță, dar pretențioasă.

A venit perioada când am intrat în război, eram la cine- matograf în jurul datei de 22 iunie, ne dăduse vacanță, în ziua aceasta a sunat mobilizarea, era un film Șapte ani de ghinion, cu unii care-au spart niște oglinzi și de la oglinzile-alea… Filmul era nemțesc. Dar după ce-am ieșit de-acolo, după hohote de râs de câte pățanii au fost datorită oglinzilor sparte, am aflat trista veste că am intrat în război. În speranța că vom redobândi Basarabia și Ardealul, care erau ciuntite și luate, am zis că poate totuși ne vom recăpăta aceste teritorii.

N- am spus că, cu un an în urmă, sora mamei, care avea obiceiul să mă ia la băi, m-a luat și în vara aceea, dar la Covasna, deci înainte să înceapă războiul, în 1940 era. Și-am stat la Covasna treizeci de zile, timp în care ea a făcut o greșeală foarte mare, a făcut mofete, ședințele-acelea, cu dioxid de carbon, fără să aibă avizul medicului. Ea avusese o gripă și ceva pulmonar cu o iarnă înainte și, când a-nceput să facă ședințele-alea, plămânii ei au fost terminați, au fost dați peste cap. Și-a zăcut douăzeci de zile la pat, neputincioasă să venim acasă. Și eu făceam piața, făceam mâncarea — și n-aveam decât vreo 14–15 ani —, făceam mâncare, spălam vase, făceam curat în cameră, mă duceam și-aduceam apa, ce se servea la masă, aduceam pepeni din piață, foarte grei și foarte scumpi în regiunea Covasna, că-i aduceau de departe… Mă rog, și-am stat acolo, până la sfârșitul lunii august, când s-a cedat Ardealul. Și-așa cum era, bolnavă, am pus-o-ntr-o trăsură cum a dat Dumnezeu, și cu bagaje, tot, am strâns eu, și-am plecat, să prindem un tren, care până la Sf. Gheorghe a oprit de vreo cincizeci de ori, fiindcă n-avea cale liberă. Și la Brașov —  până la Brașov am ajuns cum am ajuns —, dar acolo ne-am înțepenit, fiindcă se refugiau din toată partea asta a Transilvaniei care se cedase… Era infern! În sfârșit, am ajuns noaptea pe la două la Ploiești, cu un tren. Atunci am simțit așa, o durere în suflet, deși eram copil, am simțit o amărăciune nemaipomenită pentru faptul că eu asistam la un moment istoric plin de tragedie. Basarabia era dată, Ardealul era dat și eram nedumerită, fiindcă nu înțelegeam… Până atunci ne condusese regele Carol al II-lea și, deodată, ne-am trezit că regele ne părăsește, că vin legionarii, că vin nu-știu-care la putere și că frământarea asta istorică nu ducea decât la dezastru.

Un mare, mare necaz l-am avut în ziua în care a început rebeliunea legionarilor. Era în ianuarie — eu am fost acasă sâmbăta, așa cum mă duceam întotdeauna — și luni dimi- neață, când am mers la școală, n-am putut să mai intru pe drumul obișnuit, de pe bulevard, că era baricadat. Am fost dirijată pe alte străzi, în sfârșit, am ajuns târziu la școală și, la ora de limba română, m-a-ntrebat ce părere am despre felul în care a făcut lucrarea colega mea, Dobrinescu, despre Dan, căpitan de plai. Eu, care potrivisem timpul de-acasă, să vin mai devreme la școală, că n-aveam nimic de la opt la nouă, și-am plecat de la șapte de-acasă, n-am ajuns până la nouă în clasă, ca să citesc și eu Dan, căpitan de plai, și să scot două–trei idei.

Și m-am trezit că eu habar n-aveam de această poezie, și m-a-ntrebat „Ce era Fulga, fată sau băiat?“. Și eu am ridicat din umeri, că nu știam /râde/. Și-atunci mi-a zis: „Stai jos, habar nu ai!“ Și-am luat un patru cât mine de mare la română și de-atunci, Dan, căpitan de plai, pe unde l-am văzut, l-am citit și l-am înghițit, ca să îmi scot paguba de la nota de la prima rebeliune cu legionarii!

Atunci rudele mele au primit o lovitură cumplită: mătușa care era la Ploiești și mă lua la băi și care era foarte înstărită, avea un așezământ foarte mare deasupra halelor și, în hale, chiar la intrare, deci în hală-n dreapta, era restaurant de lux, unde unchi-miu făcuse depozit de vinuri, depozit de carne, și-avea și toată terasa, cât era hala de mare-n Ploiești, avea toată terasa asta… Și… au intrat legionarii, seara la nouă, cu pistoalele, deci era o brutalitate nemaipomenită, trebuia să-ți predai cheile de la toate depozitele pe care le ai aici, predai inventarul, tot, chiar dacă era al tău, era personal, erai particular aici… „Ieși de-aici afară, până nu-ți zburăm creierii!“

Și-a predat tot, vagoane de vin, tone de carne, ce mai avea prin subsol, că erau camere frigorifice — hala era foarte nouă, numai de vreo trei–patru ani inaugurată, era foarte modernă și foarte curată, iar restaurantul era de lux. Mi-aduc aminte că toate banchetele cu sportivii care veneau la stadionul ăsta foarte nou și foarte dotat, aici se făceau, iar noi la internat o duceam foarte bine fiindcă ei trimiteau prin mama tot felul de bunătăți de la aceste banchete, fiindcă nu se consuma tot. Și așa primeam bucăți de morun prăjit, friptură de curcan, tot felul de pateuri, mă rog, bunătăți, care erau la-ndemână atunci.

Deci a venit dintr-odată peste noi: și Basarabia cedată, și Transilvania cedată, și legionarii, care au făcut prăpăd, că l-au omorât curând pe Iorga, lângă Ploiești, la Strejnic și știu c-am plâns cu suspine, ca după un părinte bun, după Iorga… Am asistat la instalarea sărăciei treptate prin jafurile astea care se făceau și prin pierderile de teritorii, pentru că au avut foarte mare influență. Venind în tren dinspre Brăila, am asistat la o discuție între o doamnă și un domn, care erau nu prea în vârstă, până-n patruzeci de ani, care plângeau în tren pentru ce-au lăsat în Basarabia, și povestea doamna: „Când fac socoteala, că numai acum doi ani am primit cisternele de sticlă din Franța, în care să păstrăm vinul și să pregătim vinul pentru șampanie“. Asta se-ntâmpla undeva în zona Chembert, acolo aveau viile, pe limanul Nistrului, erau niște zone cu pământ nisipos și cald, unde era o colonie de francezi, care cultivau viță-de-vie adusă din Franța, și-ai noștri, moșierii din jur, extinseseră aceste culturi și mergeau pe regimul de vinificare din Franța. Deci noi încercam să introducem modernizarea și cultivarea și vinificarea după metode franțuzești, dar au intrat rușii și toate astea s-au pierdut. Eram copil, dar am înțeles ceva, dar mai târziu mi-am răstălmăcit aceste probleme, suferind și eu pentru pagubele pe care le avea țara noastră.

N-am mai pomenit seceta cumplită care-a fost în Basarabia prin ’35–’36, când au murit trenuri întregi de copii flămânzi —  trimiteau, fără părinți, fără nimic, copii. Și familiile înstă- rite, care voiau să ia astfel de copii, îi creșteau și îi înfiau până la urmă. Mi-aduc aminte că aici, în zona noastră, era o familie, Dima, rezultată din prezența acestor copii aduși din Basarabia, și povestea cu o tristețe nemaipomenită doamna Dima că n-avea mai mult de opt ani când a fost adusă și n-a știut să ia nici adresa, nici nu i s-a dat, nici numele părinților și nu știa a cui este, din Basarabia. Dar aici au înfiat-o niște oameni foarte înstăriți, și… Doamna trăiește încă, și povestește cu șiroaie de lacrimi pe față ce soartă a avut, că acum e la fel de săracă ca atunci când a ajuns din Basarabia.

Ei, și-acum începe tragedia, că-n ’40 a fost cutremurul cel mare… pe care l-am prins acasă fiind și când am auzit tros- nind casele, că la noi în curte erau două corpuri de case, unele erau mai frumoase, mai elegante, și celelalte mai modeste, unde era bucătăria, camera noastră și un… antreuț, unde ne puneam paltoanele, încălțămintea. Am auzit trosnind și căzând peretele de la cămară și de la bucătărie, încât dimineața, pe 10 noiembrie, când ne-am uitat pe lumină ce s-a-ntâmplat, am văzut că bucătăria era sub cerul liber, nu mai avea perete, și cămara la fel. Nu mai spun că în cămară erau făcute praf, toate borcanele, toate sticlele, era un morman de cioburi și de amestecuri.

Iar în vara aceea, în 1940, altă mătușă, de la o fermă aproape de Gara de Nord din Ploiești, dincolo de liniile ferate, ne-a invitat în vacanță, dacă vrem să mergem, noi și mama, fiindcă mama a fost restructurată de la Prefectură în 1939, când a-nceput războiul, și era liberă, dacă vrem să mergem să o ajutăm la cules de căpșuni, nu în Spania /râde/, ci în Ploiești, și la cules de caise. Întâi s-au copt căpșunile și dup-aia caisele. Bineînțeles că noi eram bucuroase, mătușa avea și doi băieți cam de vârsta noastră și ne-am încins la joacă cu mingea și tot felul de jocuri acolo, ba chiar și șah, și pititea ne jucam, c-avea niște căpițe de paie, de fân, și cai, și căruță, și-avea un camion din ăsta cu platformă, pe care-aducea fructele la piață. Era acolo o familie care lucra ferma, ne luau dimineața cu camionul ăla pe platformă și noi dădeam din picioare, și ne bombardam cu hârtii cu Mircea și cu Valerică, verii ăștia ai mei, și la ferma începeam lucrul. La nouă se lua micul dejun acolo, deși mai mâncam acasă câte-un lapte, câte ceva, până plecam. Și-acolo mătușa ne punea mâncare foarte bună, o gustare substanțială și bine pregătită, că ea era foarte gospodină. La prânz mâncam tot acolo și seara ne-ntorceam, pe la șase jumătate, șapte, cu 10–15 lădițe cu fructe, cât putea mama să lucreze acasă pentru noi, asta era plata pe care ne-o dădea, în fructe. Și făcuse pentru noi, la internat, în borcane mari, de opt–zece kg, gemuri, și-n bor- cane mici, dulcețuri.

Am stat și la caise, până s-au terminat ultimele caise, și-am ajutat și ne uitam cu mare plăcere că nu i-au încăput în cămară borcanele-alea mari, le-a pus într-o cameră în casele mai mari, lângă o teracotă, și-a acoperit cu o carpetă toate borcanele-astea, care erau cam opt, zece… deci se lucrase în jur de opt kilograme de zahăr cu fructele respective. Și noi eram fericite c-o s-avem din belșug gem de căpșuni și gem de caise la școală, să mâncăm în recreații, pe pâine, mă rog… să ne facă clătite și prăjituri cu caise… Dar cutremurul a dărâmat soba de teracotă, care-a căzut peste cele opt borcane mari cu gemuri, și dimineața când ne-am dus și în camerele de sus am găsit și-acolo pereții crăpați, două teracote căzute și tot gemul era un amestec de pământ galben, teracotă și cioburi, încât ne-a spulberat toată iluzia pe care-o aveam despre bor- canele cu gem. Astea au fost întâmplări care ne-au marcat, că ne-a fost greu să vedem cum, după o vară de muncă, totul s-a terminat în niște cazane la gunoi…

A-nceput războiul și am început să-l simțim… Alarme, pregătiri, alarme false, pregătiri, adăpost făcut în curtea școlii, săpat șanț în zigzag, acoperit cu bârne, cu pământ, ne sculam noaptea și-așa cum eram — în pijamale, cu câte-un capot pe noi, cu ce nimeream, cu papuci, care lua ciorapi, care nu, coborând pe scări, organizate, ca să nu cădem, să nu ne-mpiedicăm, pentru că dormitoarele erau la etaj — ne scoteau în curtea școlii și de-acolo ne dirijau pe alte scări prăpădite, făcute cu țăruși, în adăposturi. Stăteam câte-o oră, două, ne întorceam, ne culcam înfrigurate și-a doua zi trebuia să fim bune la toate, cu lecțiile făcute, cu răspunsurile date, dar, cum internatul era foarte bine organizat, făceam față. Mă rog… am să mai scurtez fiindcă ne-apucă noaptea.

Tragedia a început însă în ’44, când anul școlar s-a terminat la 1 aprilie, pentru că frontul dădea înapoi către țară, nu mai aveam speranțe prea multe și, cu toată vitejia și cu toată strădania ostașilor, acolo pe front, nu s-a putut ține piept. Și ne-am trezit la 1 aprilie, acasă, într-o primăvară rece și săracă… Peste poate, peste puterea înțelegerii, nu mai găseam nimic să cumpărăm… Ne-am trezit cu dezastrul primului bombar- dament din 4 aprilie, la București, jale mare, fiindcă ne-a murit atunci un unchi, era-ntr-o fabrică de mobilă, pe care-au căzut două bombe incendiare și au ars tot, n-au mai găsit decât un deget, cu un inel, cu un rubin, așa au putut să-și dea seama că unchiu’ Sandi era zobit, era terminat acolo, i-au mai găsit doar degetul ăla în care rămăsese inelul spânzurat…

A doua zi, a sunat alarma la Ploiești și ne-am putut adăposti, eu am luat o servietă în care aveam niște acte, o lanternă și niște medicamente pentru mama, care suferea de inimă. Am plecat, lăsând totul vraiște, ușa descuiată, că ne-au spus toți să lăsăm ușile și ferestrele întredeschise, că ni le sparg cu suflul bombei… Și-atunci am mers în adăpost cu un vecin, și-am săltat capacul, care era un capac ce se ridica vertical, așa, și-am numărat la un moment dat vreo… patruzeci de avioane, erau grupuri-grupuri, veneau dinspre Câmpina, bombardaseră întâi Câmpina și pe urmă, în două minute, au fost la Ploiești. Când am ieșit din adăpost am zis în sufletul meu de copil, nu mi-a fost frică niciun pic, dar am zis, în sufletul meu de copil — aveam 16–17 ani — „Doamne, ăsta cred că este Iadul!“ Trecuse zgomotul, bubuitul avioanelor, sunetul sinistru al sirenelor, bubuiturile si zgâlțâiturile pe care le făceau bombele și-am văzut orașul… înconjurat de niște flăcări imense și de-un fum care ne îneca și nu ne lăsa să vedem nici la cinci metri. Ardeau rafinăriile toate, și „Vega“, si „Astra Română“, și „Creditul Minier“, la Brazi nu mai vorbesc, era dezastru, ardea centrul Ploieștiului, magazinele, ardea un magazin de unde mama ne cumpăra tot felul de lucruri, „Hora Țărănească“ îi spunea, era cu etaj, erau tot felul de țesături, de postave, de covoare — tot ardea ca o torță!

În sfârșit, flăcările s-au mai potolit, fumul a-nceput ușor, ușor să se mai împrăștie, și, pe la șase, mama mă-ntreabă: „Ai curaj și putere să te duci până la mătușa Elena, să vezi la ea ce este?“ Era sora tatei care mă ajutase să intru la școala normală. Și era și ea singură. Zic: „Mă duc!“ Eram foarte curajoasă. Nu era nici foarte departe, dar, ca să ajung la ea, trebuia să traversez șoseaua asta, de la catedrala din Ploiești, până la ieșirea spre Câmpina, bulevardul ăsta… Pe acest bulevard, pe unde am mers eu, în dreptul Școlii nr. 8, o școală ieșită așa un pic în drum, era un leagăn de copii, „Sf. Ecaterina“, unde erau copii micuți, micuți… Cine m-o fi pus să mă uit dacă mai e fum, nu știu, că-n niște duzi și niște castani care erau în fața leagănului, nu erau decât scufițe cu capete de copil, spânzurate între ramuri, mânuțe cu câte-un capăt de cămășuță, câte-un corp de copil atârnat, cum i-a aruncat suflul bombei, după ce-a căzut, chiar acolo, pe ei, toți fuseseră aruncați în copacii ăștia, cum erau ei, ușurei, mici. A fost ceva de groază, n-am să uit niciodată scena aia la-nserare, cu cerul și orașul tot în flăcări, în fum, și cu acest sinistru peisaj, pe care n-am să-l uit, și-atunci am repetat, în sinea mea: „Într-adevăr, astăzi, 5 aprilie 1944, am văzut Iadul pe pământ!“

— Și apoi?

—  Apoi bombardamentele. Și de Paște a venit și sora mea de la Câmpina, să facem sărbătorile împreună cu mătușa de la Ploiești… ne-a invitat la ea la masă și, în timp ce luam prânzul, am plecat la adăpost, fiindcă a dat din nou alarmă și din nou a fost bombardat Ploieștiul. Îngroziți, am hotărât să părăsim orașul, să evacuăm, și mătușa a aranjat… cu cineva să ne ducă la Homorâciu, un camion, ușurel așa, ne-a luat numai baloturi, niciun fel de mobilă, niciun fel de  cărți, niciun fel de obiecte mai grele. Am strâns eu ce-am putut, că mama era tot bolnavă, și am făcut niște baloturi cu haine, cu lenjerie, niște șifon, cu vase, ce m-am priceput, copil la 17 ani… Am parcurs drumul de la Ploiești până la Homorâciu, eu în spatele cabinei, învelită într-o pătură, și-abia la Lipănești mi-am adus aminte că era ziua de Paște, c-am văzut un scrânciob, mic, care se-nvârtea, și niște copii, care aveau ouă roșii în pălării, și-alergau ca să se-agațe și ei de o poliță la scrân- ciob. La Homorâciu, șoferul a pierdut volanul și-a băgat mașina într-o salcie, nu știu ce era, un copac mai mare, s-a zdruncinat tot ce era înăuntru, fiindcă era după ploaie și șoseaua nu era pietruită și mi-a spart toate vasele… /oftează/.

Un frig cumplit ne-a cuprins acolo, încât a trebuit să cumpărăm lemne, pentru că nu răzbeam să ne ducem zilele în condițiile precare în care ne aflam. De mâncare găseam să cumpărăm — și lapte, și ouă, și era și măcelărie, și pâine, dar veneam săptămânal totuși la Ploiești, pentru că aprovizionam mai bine și mai ieftin. Și asta o făceam eu, o dată, de două ori pe săptămână, când treceam și pe-acasă, să urmă- resc starea locuinței noastre. De fiecare dată găseam tot mai multe stricăciuni, fiindcă bombardamentele continuau și sigur că… s-au stricat ferestrele, ușile, acoperișul și chiar ziduri au căzut. Dar tu nu verifici, dacă înregistrează?

—  Ba da…

—  În această perioadă am urmat niște cursuri la  Liceul „Petru și Pavel“, care era refugiat în Izvoarele, comuna învecinată cu Homorâciu, și în același timp am organizat niște serbări, invitată de primarul din Homorâciu și din Izvoarele, pentru că s-a sfințit biserica din satul vecin, și au terminat programul cu o serbare câmpenească și cu serbarea noastră, care a fost foarte reușită. Am organizat coruri, dansuri naționale, recitări, totul mi-a revenit mie, ca viitoare învățătoare, și primarii au fost foarte încântați, am făcut rost și de costume naționale, de fete și de băieți, și am realizat momente de veselie, de destindere, în toată nenorocirea războiului în care ne aflam. Am fost retribuită cu niște premii și banii  i-am folosit, ca și pe cei de la niște meditații și de la o suplinire pe care am făcut-o la Homorâciu, pentru repararea casei după ce s-au terminat aceste dezastre. Am stat în Homorâciu până în noiembrie.

Când au intrat rușii în țară, după 23 august, am avut un moment de groază. Citeam clasicii români, din literatura noastră, urcată într-un nuc. Îmi plăcea să stau în nucul ăla, îmi luam o perniță și de-acolo vedeam valea, vedeam o parte din sat. Și de-acolo am avut o imagine groaznică într-o zi: un avion nemțesc a fost avariat în luptele de la Lipănești, deci în jur de 23 august, și l-am văzut cum venea dinspre sud, pe firul văii, în flăcări, și-n dreptul comunei Homorâciu, cei doi piloți germani care erau în avion au deschis parașutele și-au coborât în vale, avionul însă a rămas fără conducător și a virat stânga, brusc, a trecut pe deasupra livezii unde mă aflam eu, în acest nuc, a trecut peste casa noastră și peste calea ferată și a căzut pe casa unui gospodar, între șoseaua Ploiești–Văleni–Cheia și calea ferată. Timp de patru zile n-am auzit altceva decât pocniturile muniției care era în acest avion de vânătoare. A fost o imagine pe care muritorii de rând o văd în filme, eu am văzut-o în realitate, în culori vii, în flăcări, în fum și i-am văzut pe cei doi aviatori, cu parașutele strânse, cu jandarmul cum îi mâna către post, și-am înțeles atunci că ăsta e războiul, că asta-i lupta, că ăștia-s eroii, care reușesc să scape cumva de el, vii sau morți, prizonieri sau liberi. Avionul a fost lăsat în voia lui să explodeze cu toată muniția până s-a terminat tot și dup-aceea, cu ajutorul tuturor evacuaților care erau pe această vale, și cu Ministerul Silviculturii de-atunci, am reconstruit din temelii casa cetățeanului care arsese cu provizii cu tot, cu lână, cu porumb, pentru că avea patru fete familia aceasta, și toată lumea căuta să-i ajute. Solidaritatea era deci prezentă.

Tot din copacul ăla, fiindcă nu m-am lecuit când am văzut avionul, am văzut și primii ruși intrând în sat. Asta era pe 25 august, când eu citeam, și-am auzit ropot de cai. Am dat niște frunze la o parte și-o ramură, și-am văzut pe șoseaua care urca spre munte, un grup de ostași ruși, călare pe cai albi, toți aveau cai albi, și ei aveau îmbrăcăminte de cazaci. M-au trecut fiorii de groază și n-am știut unde să mă ascund, să rămân în nuc, să vin acasă, mi-a fost teamă că vor intra prin case și… ce se va-ntâmpla, nu știu! Și-atunci am stat până pe seară tot acolo-n copac și a venit mama să mă-ntrebe dacă i-am văzut, i-am zis că da, dar să nu-și facă griji, că eu mai bună ascunzătoare ca asta n-am, vin când s-o-nsera. N-au făcut nimic rău, niciun fel de rele în timpul acesta, aveau vreme să ne facă și de-astea…

În sfârșit, s-au mai liniștit spiritele după 23 august, lumea începea să părăsească localitățile acestea unde au fost eva- cuați și noi ne angajam într-o navetă Ploiești–Homorâciu, ca să ne refacem casa. Am fost asigurați că s-au terminat bombardamentele, că nu va mai da nimeni în noi cu bombe și că ne putem întoarce acasă. Războiul însă nu s-a terminat, armele s-au întors către frontul de vest, unde și ostașii noștri au pornit, să elibereze Transilvania și să se îndrepte spre Berlin, împreună cu armatele ruse. Treptat, am angajat tâmplari, tinichigii, zidari, am refăcut pe rând, după cum ne-ajutau și banii, și materialele, și timpul… Am profitat însă de timpul bun al lunii septembrie și, cu hărnicia oamenilor și-a noastră, am reușit să punem casa la punct, eu am fost ridicată pe acoperiș ca să acopăr găurile care-au rămas de la schije, cu câlți, cu ce mi-a dat tinichigiul, deci mi-am luat o meserie nouă. Dup-aceea am vopsit ambele acoperișuri de la cele două căsuțe și în interior s-a făcut curățenie, ordine și am închiriat casa.

Pe 7 noiembrie, împreună cu gazda noastră de la Homorâciu, am plecat spre Brăila, unde femeia voia să cumpere niște lână. Am ajuns în Buzău la ora opt dimineața, dar n-am luat în seamă și nici n-aveam de unde să știm, că fiind 7 noiembrie, sărbătoarea revoluției rusești, aveam să întâmpinăm momente cumplite. Rușii, beți, umblau bezmetici prin gară și prin spatele gării, căutau băutură, magazine deschise să le jefuiască și noi am fost fugărite și ne-am putut ascunde un timp după niște lăzi cu materiale. Un impiegat ne-a luat valizele și bagajul ce-l aveam, ni le-a ascuns în birou la el și ne-a trimis pe sub trenuri, pe un drum, dincolo de gară, unde ne-a dat adresa lui și ne-a găzduit soția lui până a doua zi, când s-au potolit spiritele în sărbătoarea rusească. Am stat la femeie, în frig, cu puțină mâncare de cartofi cu o bucată de pâine, atât aveau și ei, dar ospitalieri și foarte de treabă. Aveau un băiețel, Mihai, pe care mama l-a cadorisit a doua zi cu o sumă de bani, fiindcă îi era jenă să-i plătească femeii direct și i-a dat darul copilului. Am primit bilet de la impie- gat, a doua zi, că ne putem prezenta peste o oră în gară, că este tren spre Brăila și putem continua călătoria.

Într-adevăr, nu erau ruși, am mers liniștite, am ajuns pe-un frig și pe-o lapoviță urâtă, ne-au primit bine, am stat acolo mai multe luni, adică noiembrie tot, decembrie, și ianuarie. Gospodăria era încă îmbelșugată, cu de toate, și nu se punea problema că am mai apărut încă două persoane, eu și mama, pentru că și noi lucram, eram la rând cu toți, și la porumb, și la câmp, și la cărat porumbul în porumbare, și la animale ajutam să se dea de mâncare, să se facă curățenie, o ajutam pe sora mea la bucătărie… Eu mai mult lucram, adică am făcut pulovere, ciorapi, veste, pentru iarna respectivă. Dar o neliniște cumplită mă trimitea cu gândul spre Ploiești, spre școala, pentru că era ultimul an și trebuia să termin odată, să dau bacalaureatul.

Am ajuns să convin cu mama să plec la Ploiești singură, ceea ce nu prea a încântat-o, dar am făcut planuri, pentru că trenurile erau pline de ruși ce mergeau spre frontul de vest, să mă lase să plec, cu convenția să călătoresc într-o locomotivă. Acest lucru l-a aranjat cumnatul meu cu șeful de gară și mecanicii m-au primit în locomotivă, unde am fost toată prăfuită cu cărbune pentru că astea erau condițiile, locomotiva nu mergea cu lemne, ci cu cărbune. Fiecare lopată aruncată în cuptorul locomotivei arunca pe mine un val de praf negru care mă învăluia și mă durea sufletul de paltonașul meu, modest, dar nou, frumos, pentru ochii mei de-atunci și pentru cei din jur.

Când am ajuns la Ploiești nu mai știam ce culoare am. Am scos de pe mine paltonul, căciula, fularul, puloverul și mi le-am scuturat întâi pe peron, cât am putut, ca să pot să merg mai departe. M-am oprit la școală, mi-am luat datele — că școala începuse — unde trebuie să merg, la Predeal, în locașul nou de școală, și cu o oarecare neîncredere din partea secretariatului, că este prea târziu să mă duc după o lună, că școala a început și cursurile au mers foarte rapid, în acumulare de cunoștințe noi, pentru că eram în urmă și din anul precedent. Am ajuns la Câmpina cu o mașină de la Astra Română, trimisă de sora mea să mă ia și pe mine într-un colțișor, pe urmă tot de la Astra Română un camion a venit după patru–cinci zile, m-a dus la Predeal, unde colegele mele auziseră c-am murit într-o locomotivă, m-a opărit aburul din cazan /râde/. Am ajuns în ziua de 2 februarie. Era sărbătoare și doar mi-am lăsat bagajul și-am intrat la biserică cu corul să cântăm. În Predeal atunci nu exista o biserică construită și aceasta era improvizată în holul mare al școlii noi, în care funcționam și noi. Era o capelă organizată acolo, părintele Pântea era paroh, iar colegele mele, cele două surori gemene, Jana și Tanța Dimitriu, fiicele generalului Dimitriu, care era pe front în momentul acela, au pictat catapeteasma, iconostasul, un crucifix care era lângă iconostas și încă șase icoane mari, care au fost puse pe perete. Era totul nou, proaspăt, mirosea a vopsea, iar noi cântam din tot sufletul și ne rugam lui Dumnezeu, fiindcă scăpasem de oroarea bombardamentelor și nu știam ce ne mai așteaptă în continuare.

Am urmat cursurile de schi. Ne-am organizat la cursurile de schi cu vânătorii de munte, la cursurile de telefonie și radiofonie militară și săniuș, dar tot în scop militar. Ne-a fost dată o sanie de bambus, cântărea opt sute de grame, avea tălpile și piciorușele din bambus și șina de oțel, subțire ca muchia de cuțit pe tălpi, iar fața era făcută dintr-o piele de căprioară extraordinar de subțire și de moale. O luam, ca pe o surcică, pe umăr, când plecam la schi, deși era sanie de trei locuri. Am trecut cu bine concursul de schi și pe cel de săniuș, deși la schi a fost foarte greu concursul cu targa, cu rănit pe targă. Era un mulaj instalat și trebuia să trecem pante, hopuri, mă rog, locuri dificile, două schioare, una conducea și una frâna, în cazul în care erau pericole, să nu răsturnăm targa. A urmat chiar măsura pentru uniforme. În Predeal era pe-atunci liceul militar, de băieți, pe valea Râșnoavei, și profesorii erau comuni, ai noștri lucrau la ei și ai lor lucrau la noi, încât se stia tot din cele două licee, de la unii la alții, și chiar s-a încumetat, în luna iulie, la-nceput, să organizeze o excursie mare, cu cele două licee, în Bucegi. Și-atunci am călcat pentru prima dată muntele. Am fost pe Omu, pe Caraiman, pe Vârful cu Dor, am urcat prin Bușteni și-am coborât în Sinaia, ieșind pe Furnica, chiar la porțile Palatului Regal, la Peleș, unde ne-au întâmpinat ostași care făceau de gardă și niște câini de o frumusețe rară. Știu că am stat să ne odihnim, dar și să admirăm câinii care erau în curtea palatului.

Cât am stat în Predeal, la schi și la săniuș, am avut ocazia să ne-ntâlnim duminica de foarte multe ori cu Maiestatea Sa, Regele Mihai, și cu Maiestatea Sa, Regina Mamă Elena. Regele Mihai venea la schi cu tineri americani, în niște jepuri, patru mașini veneau de obicei, schiau toți, și Maiestatea Sa mergea întotdeauna la trambulină, de unde făcea exerciții, iar Regina Mamă venea între noi, împreună cu domnișoara Malaxa, care era foarte cochetă și pe noi ne încânta să ne uităm să vedem ce mai poartă, ce frumuseți mai aduce pe dânsa, iar Regina Mamă era într-un modest costum maro de schi, pantaloni și jachetă, și avea o eșarfă de lână, parcă de angora. Avea o caschetă de postav, ca și costumul, și ne-ntreba cum stăm, ce mâncăm, cum dormim, dacă stăm bine, dacă ne hrănesc cum trebuie, dacă înțelegem că războiul se va termina și că va trebui să refacem țara, poate vom redobândi din teritoriile pierdute, poate… dar nici prea mult nu vorbea, fiindcă avea o românească nițel mai stângace, mai stricată. Era bună și înțelegătoare, parcă era o mamă-ntre noi, și noi o iubeam, o iubeam și-abia așteptam duminica să mergem pe pârtie, s-o-ntâlnim și să-i spunem de mișcările noastre, de gândurile noastre, de proiectele noastre…

Am terminat cu școala, cu bacalaureatul, după ce, mai întâi am avut o vacanță de Paști. Mi-aduc aminte că-n Predeal era o zăpadă de șaptezeci–optzeci de cm în ziua de Sf. Gheorghe și-un viscol de nu știai unde să te duci. Am mers totuși până la mânăstirea din Predeal, unde-am ajuns 14 eleve din 40, ca să cântăm la biserică, venea patriarhul în vizită și trebuia sa dăm răspunsurile la liturghie. Ne-am întors la școală cu o pungă de două kilograme de dropsuri, pe care le-am împărțit la toate colegele, și la cele care n-au putut să ajungă cu noi. Peste o săptămână am luat vacanță de Paști și se călătorea încă ușor, pentru că rușii erau angajați în lupta de cucerire a Berlinului, deci trenurile mai erau și cu ostași, dar parcă nu se-amestecau așa tare cele militare cu trenurile în care erau civili. Am ajuns cu bine la Ploiești; de la Ploiești m-am repezit la Brăila, la sora mea, unde am făcut vacanța de Paști, cu bucuria că ne-am întâlnit — acolo era și mama.

Eu aveam timp rezervat pentru repetarea lecțiilor ca să pot să mă prezint la bacalaureat, dar am făcut și destule tre- buri, mai ales la bucătărie. Când am venit de la Predeal, însă, m-a impresionat ceva în mod deosebit: zăpada, ghețușul, gerul, care s-au menținut până la Breaza, și de la Breaza au început să apară muguri, chiar floricele, era cornul înflorit, forsytia, zarzărul dădea semne de deschidere a bobocilor în zona Câmpinii și când am ajuns la Ploiești, erau chiar înfloriți acești pomi. De ce-am mers spre Brăila, de-aceea pomii vesteau primăvara, erau înfloriți iar câmpul lăsa să se vadă grâul proaspăt ieșit de sub zăpadă și-am ajuns, în sfârșit, în adevărată primăvară. Paștele a fost pe 3 aprilie în acel an. Vorbesc de 1945. Nu, pe 3 mai!

În ziua de 9 mai, Izvorul Tămăduirii, eram într-un șezlong, sub un vișin înflorit, învățam pentru bacalaureat și, la un moment dat, la nouă dimineața, un radio cu baterii care era pe ferestruică a anunțat căderea Berlinului, deci ziua vic- toriei armatelor ruse asupra naziștilor. Ne-am bucurat că de-acum vom avea parte poate de pace și eu abia atunci i-am spus mamei că tot ce-am făcut la Predeal, schi, radiofonie, telefonie, săniușul și cursurile sanitare a fost pentru front, că trebuia să plec pe front, îmi luase și măsură pentru uniformă. Mama în sfârșit s-a ușurat de o povară pe care i-am strecurat-o în suflet pentru puțin timp, dar la gândul că nu voi mai pleca era fericită, și și eu, bineînțeles.

M-am întors la Predeal cu un entuziasm și o poftă de muncă și de învățătura, ce nu pot să vă spun. Am promovat cu bine anul respectiv, am luat bacalaureatul cu brio, n-am avut niciun fel de problemă la nimic, încă am făcut cea mai bună impresie la practică, felicitată de comisie, am fost chiar îndemnată și rugată să nu părăsesc cariera didactică, fiindcă s-a spus atunci că am talent. La Predeal eu am avut însă din când în când tovărășia unui prieten din Ploiești, Sandu, care era de două luni în Predeal, bolnav, stătea la părintele Pântea și m-a rugat să-i copiez după examen toate notițele. Am făcut acest efort, dar cu plăcere, mai ales că făceam haz, că mâncam doar pâine cu prune pârguite. Și astăzi mi-aduc aminte cât de mult râdeam cu Sandu, când el mi-aducea două–trei prăjituri luate de la masa preotului sau mi le cumpăra de la cofetărie și spunea: „Uite, acesta este banchetul de la sfârșitul liceului“, făcut cu pâine și prune, și le povestesc copiilor și nepoți- lor mei, că banchetul pe vremea aceea era suficient să-l petreci cu un sfert de pâine neagră și cu 10–15 prune pârguite!

Am plecat din Predeal cu o mașină, tot de la Astra Română, m-a luat sora mea, cu bagaj cu tot, am stat în Câmpina patru zile, cât mi-a lucrat o rochiță și-o fustă și-o bluză foarte drăguțe. Tot așa, m-a trimis la Ploiești, fiindcă ne era teamă, și la Ploiești a venit mama să mă ia. Am plecat spre Brăila, unde trebuia să fac picul de vacanță care mai era, dar am trecut pe la casa noastră, unde-am anunțat chiriașii care mai erau că trebuie să ne dea locuința liberă, că eu vin să-mi încep munca în învățământ peste o lună și ceva. Acasă am găsit-o pe soția chiriașului, care era unguroaică și se ocupase în tot timpul acesta, de când au intrat rușii, cu un lucru nu foarte curat: se ducea în Ardeal, îmbrăcată rusește, cu trei–patru ruși în mașină, știind să vorbească bine ungurește, amenința gospo- darii unguri că rușii or să-i împuște, că o vor păți urât de tot dacă nu dau tot ce au în gospodărie mai bun: carne, șuncă, untură, făină, băutură, păsări, ouă, pe care le aducea la Ploiești, și-n casă la noi se făcuse un fel de depozit, din care această femeie vindea, făcând o mizerie cumplită în toată casa. Am anunțat-o pe doamnă și am plecat în trei–patru zile către Brăila.

În tren, însă, am pățit un necaz: una că n-aveam voie să intrăm în vagoane, ci numai pe platforme, erau vagoane de tip vechi și aveau platformele deschise la scara vagonului. Și am călătorit pe această platformă împreună cu o doamnă doctor din Ploiești, și soțul dânsei, procuror, și mai multă lume, stând fiecare într-un picior, într-un călcâi, fiecare cum putea, pe lângă bagajele pe care le avea. Doamna doctor și-a urcat copiii, cei doi băieți, împreună cu femeia pe care-o avea în serviciu, și cu șoferul, sus pe vagon. Acolo era mai sigur și mai bine de călătorit. Eu am stat un timp pe platformă și apoi ușor mi-am făcut loc la intrarea în vagon, unde am stat lipită de perete, pentru că se circula foarte mult, dar în orice caz aveam o poziție mai comodă. La un moment dat, un ofițer rus, care avea însemnele medicinii pe umăr, a trecut de câteva ori și a avut câteva gesturi necontrolate, care m-au deranjat. La un moment dat, am încercat să mă apăr, să-l evit, să n-am de-a face cu el, dar n-a fost posibil, și-atunci mi-am pierdut controlul, probabil că un resentiment a răbufnit așa în mine, că i-am tras patru palme, cu o iuțeală, mama a zis că de maimuță /râde/.

S-a-nfuriat domnul doctor și-a înfipt mâinile în  umerii mei, m-a scos din locașul acela pe care-l dobândisem cu greu, a strigat la lumea de pe platformă să facă loc să m-arunce din tren — bineînțeles că eram în mers. Mama, disperată, a început să plângă, să-l roage, iar doamna doctor, pe un ton foarte autoritar, i-a vorbit nemțește, rusul știa destul de bine nemțește, c-a înțeles ceea ce i-a spus doctorița: „Ai fost pregătit la medicină ca să salvezi vieți, nu să faci crime, să faci omoruri, uită-te că este un copil, care acum a ieșit de pe băncile școlii și te-ai purtat, nu ca un domn, nu ca un gentleman, te-ai purtat grosolan și mârșav, chiar dacă voi sunteți armată victorioasă, nu-nseamnă că trebuie să aveți asemenea atitudini și te rog să-ți revii și să ai un comportament pentru gradul și meseria pe care o afișezi prin uniformă!“ Rusul a plecat, așa, puțin încurcat, înapoi în vagon, a mai revenit și a încercat iar să mă amenințe că mă aruncă din tren. Doamna doctor a zis să stau liniștită, că n-o să-l lase să facă treaba asta, dar mie nu-mi era frică, făceam socoteala că dacă mă aruncă mă rostogolesc pe terasament și o să mă julesc nițel, dar n-o să mor din asta, că trenul n-avea viteză chiar așa, încât să cred că m-a omorât vreun rapid sau vreun accelerat.

Foarte nostimă a fost situația, că după ce-am trecut de Urziceni, că trenul mergea prin Urziceni, la Gârbovi, stație care urmează după Urziceni, trenul a stat o oră și ceva, blocat de alte garnituri care treceau și nu dădeau linie liberă, a cobo- rât cetățeanul nostru din tren și s-a oprit într-un lan de floa- rea-soarelui, care era în gară și unde recolta era foarte fru- moasă, discurile inflorescențelor erau foarte mari și sămânța era de-acum mare și pârguită. A venit cu un braț de pălării de-astea de floarea-soarelui și, când a urcat in tren, mi-a zis în rusește: „Mănâncă bomboanele lui Antonescu!“ Eu am stat și m-am uitat lung, am luat pălăria aia în mână, m-am uitat la el și i-am întors-o și-am spus: „Ba mănâncă tu bomboanele lui Stalin!“ Eu am dat o replică, fără să știu prea mult ce înseamnă, mi-am dat însă seama din cuvântul „confetti“, pe care l-a rostit el, că e vorba de ceva bomboane, prăjituri și-am zis să-l imit și să i le dau înapoi. A râs el, am râs și eu, doc- torița mi-a zis să fiu amabilă și să primesc, să-i mulțumesc, ca să împac lucrurile, să scap de teroarea aruncării din tren.

Rusul s-a dus în vagon, a mâncat, a dat și la ceilalți floa- rea-soarelui, iar a mai venit să vadă dacă le mănânc, eu i-am dat și doamnei doctor, și mamei, am spus că-s foarte bune și ne-am împrietenit. A venit să mă mai întrebe nu mai știu ce, nu știam rusește, germana mai rupeam ceva, că făcusem în școală și, când am ajuns în stație în care trebuia să coborâm, rusul a apărut din nou, cu o prezență fulgerătoare, a sărit din vagon, pe peron, mi-a luat valizele și le-a pus jos, a luat-o pe mama în brațe aproape și-a dat-o jos din tren și pe mine la fel. Mamei i-a sărutat mâna și a sărutat-o pe obraz, pe mine m-a sărutat și m-a zgâlțâit așa, cu bucuria împăcării, dar cu tristețea despărțirii, în același timp. A fost un moment în care nouă ne-a fost jenă, fiindcă mama mi-a spus, după ce-a plecat trenul: „Doamne, uite ce ne-a făcut păcătosul acesta, lumea din sat o să creadă că ne-am dat cu rușii, dacă am venit cu acesta până aici!“

În sfârșit, am petrecut vara scurtă la sora mea, dar acolo, când am ajuns, ne-au primit cu o farfurie mare, plină cu cior- chini de struguri copți și buni, cu boabă mare, struguri de masă, pe care i-am devorat, nu ne-a trebuit nimic de mâncare, atâta eram de-nsetate și de încălzite după atâtea ore de drum, fiindcă am mers de la opt la șase seara, și am mers numai în picioare, n-am avut loc să scoatem nici măcar un sandviș, și cu greu o sticlă cu apă circula între mine și mama, când mai luam o gură de apă. Ne-am bucurat de strugurii ăia ca de nu știu ce. După ce-am terminat farfuria de struguri, a venit o nepoțică de vreo șase ani: „Ați mâncat struguri și mie nu mi-ați dat!“ Am întrebat-o pe sora mea de unde-a luat stru- gurii, că nu erau din via lor și mi-a zis că i-au adus rușii pe care-i are în cantonament… „și e-ncuiată camera, că te-ai duce să-i aduci și la fetița asta un ciorchine“.

Eu eram foarte curajoasă și am vrut să mă duc și mi-a zis că-s pe marginea tăpșanului, în bucătăria de iarnă, și-n cup- torul sobei a băgat strugurii, castane și erau două coșuri de struguri băgate acolo, că era cuptorul foarte mare. Am descuiat, m-am dus să iau strugurii, trei ciorchini am luat, și când să ies din foișorul acela pe unde trebuia să trec, apare Ivan, ordonanța comandantului care era încartiruit la sora mea și mă prinde cu strugurii în mână și-atunci strigă rusește: „Lelicika zabralev!“ El aflase că o să vină sora gazdei lor și că mă cheamă Lelia, dar, la ei în rusește, asta-nsemna, „Lelicika“, „zabralev“ însemna „fură, hoața“. Deci eu am fost, după terminarea școlii normale, declarată hoață, că furasem cei trei ciorchini de struguri pentru un copil. N-aveam ce-i face rusului, mi-era mai drag copilul, fiindcă eu pentru ei mă pregătisem, să muncesc cu ei, și nu să ocrotesc furtul rusului, că și el îi furase dintr-o vie, de-acasă de la el. Dar cu Ivan n-a fost un conflict prelungit, Ivan numai mă necăjea, că-mi trăgea andrelele, fiind aproape de o vârstă cu mine mă obliga să mănânc cu el dimineața dintr-un castron, ceea ce mi-era imposibil să fac, fiindcă eu nu mâncam cu mama, darămite cu rusul.

Și aflase că mie îmi place ficatul și se ducea la popotă și aducea un castron plin cu ficat, în numele colonelului pe care-l slujea ca ordonanță. Și pentru că n-aveam încotro, și cumnatul meu, și sora mi-au zis: „Tu mănâncă în așa fel încât tu să mănânci de pe-o parte și el de pe-o parte, că nu-i ciorbă să amestecați lingurile, dar tu să mănânci, de fiecare dată să mănânci, și fă-i plăcerea să mănânci cu el!“ Și rămâneau două rânduri de bucăți de ficat nemâncate, eu mâncam dintr-o margine și el din cealaltă, și cea de la mijloc era pentru Mureș. Mureș era câinele lup care păzea gospodăria surorii mele, care era un năzdrăvan mare, mare, și rău de nu se mai poate cu rușii, nu-l suferea pe Ivan și pe niciunul și, ca să îl fac pe Ivan să creadă că țineam la Mureș — și țineam într-adevăr — și să-l fac și pe el prieten cu Mureș, îl trimiteam pe el să-i ducă ficatul. Rodea lanțul, trăgea cotețul după el, orice, nu-i trebuia ficatul câinelui, știind că era de la rus! Și atunci mă duceam cu Ivan la câine și nu reușea Mureș să se-astâmpere, că-l enerva prezența rusului. Am văzut ce simțea, că nu-i e prieten sincer.

A trecut și vara asta, ne-am întors în septembrie, când eu a trebuit să-mi iau repartiția în învățământ. Eram împăcați că se terminase războiul, dar eram înfricoșați din cauza rușilor. Am reușit să curățim din nou casa, s-o zugrăvim din nou, s-o deparazităm, fiindcă era plină de gângănii, și să ne astâmpărăm la noi acasă. A venit cumnatul cu noi și ne-a aprovizionat pentru iarna respectiva cu ce s-a putut din gospodăria lor, ca să nu pornim chiar pe loc gol. M-am prezentat la repartiție și mi s-a dat școala de patru ani din comuna Lipănești, satul Zamfira. M-am prezentat într-o dimineață când bura un pic, aveam pe mine o pelerină de ploaie foarte frumoasă, din mătase naturală cauciucată, cu gulerul și capacele la buzunare din antilopă maro. Gluga era tot din antilopă, dar cauciucată prin interior. Am făcut impresie bună la școală, mai ales că echipamentul era american, mi-l dăduse sora mea că primise de la Câmpina ceva ajutoare prin societatea româno-ame- ricană și alimente și îmbrăcăminte. Și ei nu i-a venit bine si-atunci mi-a dat-o mie. La școală am găsit o directoare foarte tânără, vreo treizeci și ceva de ani, dar foarte tristă. Soțul era prizonier în Rusia și nu știa nimic de el… avea un băiețel în clasa întâi, care a venit în grupa de elevi pe care eu am condus-o în anul acela, clasa a patra, deci am lucrat la învățământ simultan. Foarte greu… frig, făceam naveta la Ploiești în fiecare dimineață, aveam de la școală la gară doi kilometri și de la gară până acasă alți vreo trei, fără autobuze, fără niciun fel de mijloc de transport.

Am luat o meditație în Ploiești, chiar lângă casa noastră, niște oameni cumsecade, refugiați, bucovineni, care aduceau din Bucovina mezeluri, făină, carne, cartofi, castraveciori și ce mai puteau, având un camion al lor. Veneau o dată pe săptămână din Bucovina și eu făceam meditație cu băiețelul lor si-aveam un salariu de-nvățătoare, c-așa mi-au dat ei, și masa de seară, fiindcă ajungeam la ei după-amiază, nu mă mai duceam pe-acasă. Iar sâmbăta, pentru că începuse inflația puternică și moneda nu mai avea valoare, eram rugată să rămân până la unu–două noaptea, la ei în casă, pentru că venea Ivan, așa-l chema pe soțul doamnei, aducea marfa și încasa banii și ei, fiind amândoi soții analfabeți, n-aveau răbdare să numere banii. Și-atunci eu făceam numărătoarea acestor sute de milioane… Mă duceau într-un dormitor mare, unde puneau o cuvertură mai veche pe pat și răsturnau sacii cu bani. Eu stăteam pe scaun și rânduiam bancnotele, făceam după aceea numărătoarea și puneam banderole cu tipul bancnotei și câte sunt în pachet și stivuiam pe masă aceste pachete și le dădeam monetarul. Primeam în schimb pentru acest efort un bilet de spectacol a doua zi, cu doamna, o înso- țeam pe doamna și în seara respectivă găseam un pachet cu ceva din mărfurile pe care le-aduceau, ceea ce ne prindea foarte bine, fiindcă nici nu găseam să cumpărăm și nici n-aveam bani să cumpărăm.

Asta s-a întâmplat timp de un an de zile, dar nu asta e important, ci faptul că în aceste mașini, care veneau săptămânal, eu am văzut ceva care n-am înțeles întâi ce putea să fie. Auzisem ceva de Auschwitz, de evreime, de persecuții, dar atunci am văzut zeci, poate chiar sute de evrei, majoritatea rabini cred că erau, cu pălării mari, negre, cu bărbi până aproape de brâu, cu haine mari, negre, închise până la gât. Coborau din această mașină, în toiul iernii, veneau din Bucovina până în Ploiești, sub prelata camionului, lipiți de cabină. Și pe urmă se așezau mărfurile, deci ei erau ascunși acolo. Coborau din mașină patru–cinci bărbați, pe care-i aștepta un taxi care stătea în fața porții noastre. Nu știam ce caută taxiul acela, în fiecare vineri seara, în poarta noastră. Îi aștepta pe ei. Era plătit cu sume fabuloase ca să stea cinci, șase ore, cât era nevoie, până venea mașina din Bucovina. Îi încărca imediat, nu stăteau niciun minut la Ploiești, treceau din camion direct în taxi, și din câte am înțeles, direct la aeroport. Erau refugiații, scăpații din furia nemților, care îi duceau în lagăr. Dar numai bărbați, nicio femeie n-am văzut, niciodată.

Târziu am înțeles, după ce am citit și m-am edificat asupra fenomenelor care s-au petrecut, cu antisemitismul, cu chinu- rile care au fost în lagăre, și-atunci am înțeles de ce acești oameni făceau sacrificiul suprem, pentru că îi costa și foarte mult… Dar tot mai târziu am aflat că această mașină era însoțită afară de șoferul proprietarului, venea un domn Parizer, așa îl strigau ei. N-am înțeles, pentru că eu nu mă băgam prea mult în treburile lor. Am aflat mai târziu că domnul Parizer era însoțitorul mașinii din partea lui Teohari Georgescu. Deci erau aici niște alianțe secrete, între Teohari Georgescu*, Ana Pauker, evreimea din Polonia, fiindcă ei veneau din Galiția, acești evrei. Și erau ocrotiți de elita noastră comunistă și salvați din ghearele nemților. Cine știe de când stăteau pe meleagurile Galiției și ascunși prin cine știe ce cotloane și acum reușeau să evadeze în ’45 și iată că au venit și-n ’46 să se îndrepte spre cine știe ce colțuri ale lumii, poate în America, scăpați de furia nemților, de furia flăcărilor de la cuptoarele din Auschwitz. Mi-am dat seama că lumea este cumplit de rea, că nemții erau de o cruzime ce nu ne putem imagina. Ce erau rușii nebuni la cap, dar nici nemții nu erau mai zdraveni. Nu erau mai buni… să știți.

Cu această dorință de a dobândi victoria, supremația, de a dobândi totul în jurul lor, nu mai aveau nici inimă și nici judecată. Nu eram decât un copil care termina adolescența, intra în tinerețe, cu sufletul împovărat de astfel de gânduri, de astfel de cunoașteri. Dar noi am mers mai departe. A urmat foametea, a urmat kilul de mălai cu cinci milioane. Pâinea, la fel. Mă costa biletul de tren pe 14 kilometri pe lună mai mult decât primeam salariu. Îmi mai dădea mama bani de acasă să îmi cumpăr bilet. Și șeful de gară, un om mai în vârstă, din prima zi în care m-a văzut, mi-a cerut biletul. Mi-a zis: „Domnișoară, ce cauți tu aici?“, „Uite, ce să caut, lucrez în învățământ“, „Te rog, mâine-dimineață să faci în așa fel încât să te ferești de șeful de tren, de controlor, să nu-ți perforeze biletul“. N-am înțeles de ce, dar am făcut așa cum mi-a spus. „Și să vii cu el la mine când ajungi în gară la opt fără un sfert că o să facem amândoi un lucru bun“. Dimineață mi-a spus că el îl cunoștea foarte bine pe tata și că erau prieteni. Erau colegi de serviciu și mi-a spus că tata se mândrea cu mine. „Îmi dai mie biletul și toată luna tu ai să vii cu biletul acesta. Și cel pe care ți-l dau eu la prânz să te duci la Ploiești, tot așa va fi folosit toată luna… că n-ai bani să plătești în fiecare zi trenul, domnișoară“. Așa era, dar eu cum era să fac, că îmi era frică. Mi-a zis că e simplu. Mi-a zis să mă uit pe geam în care gară controlează ce vagon, că înseamnă că în gara următoare îl controlează pe următorul. Și să mă mut dintr-unul într-altul să salvez biletul. A făcut o șmecherie în așa fel încât mi-a ștanțat biletul de se vedea doar luna și anul.

Și dacă se întâmpla să mă controleze cineva, mă făceam că n-aud… îi ziceam că am abonament. Și așa am călătorit un an de zile. Până când într-o seară cu un ger cumplit și trenul foarte aglomerat n-am putut să mă urc la clasa a doua unde mi-a dat biletul și am îndrăznit să stau pe culoar la clasa întâi. Un șef de tren bețiv, la Gara de Nord din Ploiești, m-a luat de mânecă și m-a târât cu nerușinare totală, deși aveam bilet și nu era posibil să merg la clasa a doua, până la cabina inspectorilor și m-a predat ca infractoare… fără bilet la clasa întâi. Aflată în acel birou, m-a salutat un om în vârstă. Parcă am văzut un chip bun, pe care îl știam, dar nu îmi aduceam aminte unde l-am mai văzut. Îmi zice: „Dumneata nu ești Lelia?“, „Ba da“. Apoi mi-a întins mâna și mi-a spus că e inspectorul Costică Popescu, prietenul tatălui meu. Dar a zis-o în așa fel încât bețivanul acela de șef de tren care era acolo a amuțit, rămăsese de gură cască… se uita în altă parte. Apoi a zis: „Domnu’ inspector, această individă mergea la clasa întâi și n-avea bilet“. I-am zis că n-am vrut să i-l arăt pentru că nu eram la clasa întâi în compartiment, ci pe culoar. Am fost puțin cam îndrăzneață, cam colțoasă și mi-am dat seama că vorbesc cu un bețiv. „Băi, Tănase, tu de când lucrezi aici, măi?“, îi zice inspectorul bețivului. „Păi de douăj’ de ani, nu știți?“, „Și cine era, mă, șef aici…știi?“, „Păi domnu’ Arion, cum să nu știu, nu mi-a făcut el recomandare?“, „Păi tu știi cine-i fata asta, păcătosule? E fata lu’ domnu’ Arion, măi! Tu s-o aștepți dimineața să-i oprești loc în tren… și seara la fel“. Îmi venea și să râd și să plâng în același timp. În ce timpuri trebuie să trăiesc… să n-am bilet, să trișez, să mă urc, să cobor… să fac nereguli când trăisem și la școală și acasă într-o conduită frumoasă. Dacă timpurile mă obligau, dacă sărăcia ne îndemna până acolo, dacă șeful de gară mă îndemnase și mă încurajase, ca să pot să rămân măcar cu bani de pâine, din salariul acela care era devalorizat total, am făcut și asta.

Din cauza aceasta, al doilea an n-am vrut să mai fac naveta și n-am vrut să mai stau în Ploiești, pentru că mi s-a oferit ca locuință, din partea primăriei, o prăvălie, care era pe beci, și dacă aprindeai o lumânare în beci se lumina în prăvălie, așa era scândura de rară și de putredă. Prăvălia era de vreo nouă metri și jumătate pe patru metri și jumătate, iar tavanul era tot din scândură, șubred, și prin scândura aia din tavan se ducea un curent de bătea vântul în cameră, nu era chip de locuit. Și mi-am făcut socoteala, ori afară, ori în pră- vălia asta, era același lucru, la fel de frig, chiar mai curent era înăuntru decât afară. Bineînțeles că n-am putut să stau în asemenea locuință și-n anul următor, am primit repartiția la Românești, sat pe șoseaua Ploiești–București…

Satul — jumătate cu țigani, mi-aduc aminte prima zi de școală acolo, când i-am văzut jumătate albi, jumătate negri, m-am cam zbârlit la ei, dar mi-am zis că și ăștia-s copii, săracii. Unul din ei… și bineînțeles că majoritatea n-aveau dinții din față, că erau la perioada când își schimbau dinții de lapte cu cei definitivi… Lumânările verzi le-atârnau de la nări până la buza superioară și erau îmbrăcați, mai ales cei bruneți, cu haine la care manșetele erau de fapt până la coate, pentru că erau haine mari rău de tot și cu mânecile întoarse… Și-l întreb pe unul din ei: „Cum te cheamă?“ — „Liță Ion“ și limba i-a scăpat pe spațiul incisivilor lipsă, și când i-a scăpat, a atins cele două șiroaie ce-i curgeau din nas. Mi-am scos batista din geantă și i-am dat-o: „Ia, băiețel, ia și șterge-ți nasul!“, „Nuuu!“ și harști cu manșeta aia care-i atârna peste mână. Când m-am uitat la picioarele lui, era cu pantofii lu’ taică-său, el avea treizeci, dac-avea treizeci la încălțăminte, si-ăia erau 41! Și ce era de ei era că n-aveau nici șireturi, și-și scăpa picioarele prin deschizătura pantofului, când pe lângă o parte a limbii, când pe lângă cealaltă. M-am închinat în seara aceea și-am zis: „Doamne, câtă sărăcie! Câtă lipsă! Câtă mizerie pe lumea asta!“

În timp ce așteptam preotul să facă sfeștanie să deschidă anul școlar, directorul îmi zice: „Domnișoară, școala noastră este o baracă, pentru că s-a dărâmat și la cutremur, și din ce-am mai cârpit-o, și la bombardamentele de la Ploiești a căzut de tot.“ Distanța de la Românești la Ploiești era numai de zece km și le-au picat casele — și la ei, și la țigani — și bineînțeles a picat școala. Erau trei barăci acolo și una ne-a dat-o nouă ca școală. Erau două săli de clasă și un hol de intrare. Toate scârțâiau, toate erau demontate, vechi, impro- vizate, nu erau pentru școală, erau ale celor care le făcuseră acolo, ale nemților. „Și-o să aveți ore în prima clasă dumnea- voastră și-n cealaltă, doamna Oprescu“, care era o figură rară, un peisaj nemaipomenit: o bătrână cu fața scofâlcită, de-o slăbiciune și de-o paloare care afișau figura unui tuberculos —  așa și era. Nu mă-nșelasem, nu mai avea decât doi dinți în față, restul lipsă. Era uscățivă și neîngrijită și mi-am zis atunci: „Păi și Liță Ion de un’ să ia model, dacă și doamna-i așa?“ Dar și să fi avut model Liță, n-avea cu ce să imite pe alții.

Mi-am adunat grupul de copii, i-am strigat la catalog, pe care știam cum îl cheamă, pe care nu, în timp ce făceam această prezență, a venit și preotul, a făcut slujba, a venit și domnul inspector Popescu Dumitru, din Văleni, un om gras, cam burtos nițel, trecut de 55 de ani, c-o pălărie mare și cu haine negre. S-a recomandat și, după toată oficierea aceasta, s-a invitat la clasa mea. Eu mai avusesem inspecție și la Zamfira la școală, nu eram speriată de așa ceva. L-am invitat în clasă, a luat loc și mi-am făcut socoteala că, pentru prima zi de școală, fac cunoștință cu elevii, mă prezint și eu, și dup-aia să fac câteva reguli de igienă, că mă enervau lumânărelele-alea pe care le vedeam la nasurile lor. Le-am spus că trebuie să se spele, să se ordoneze, să aibă batiste, să aibă așa și pe dincolo, da’ de un’ să aibă? „Voi câți credeți că n-o s-aveți mâine batiste, că eu mă duc și vă cumpăr astăzi de la Ploiești, pe cartela mea, până la zece batiste, mai mult n-o să-mi dea!“ Domnul inspector a fost mulțumit de oferta mea. I-am întrebat cum îi cheamă, lui Liță iar i-a scăpat limba printre cei doi dinți depărtați, dar avea niște ochi vioi, catifelați, buni, și mă sorbea din ochi, fiindcă eram tânără. Așa mi-a spus mai târziu.

A-nceput prima lecție, de poveste: Ursul păcălit de vulpe. Mi-am adus aminte de Creangă și mi-am zis că hai să-i încânt cu povestea asta, să le placă la școală. Le-am spus povestea, bineînțeles puțin dramatizată, fără să fac din mine un clovn în fața clasei. Mi-am schimbat glasul la vulpe, le-am arătat toată lingușeala și toată posibilitatea minciunii, am mormăit ca ursul și le-am arătat cât se mișca de greoi și cum se ducea la baltă… Inspectorul, ca să fie important, mi-a zis: „Domnișoară, o să le spun din nou povestea asta copiilor, ca să văd cum îi distrează!“ S-a pus așa gras și burtos cum era în fața clasei și-a-nceput să spună aceeași poveste, dar schimbându-și glasul, prostindu-se, om bătrân cum era, că mie-mi venea să plâng, că nu era povestea lui Creangă. /Imitându-l pe inspector, gesticulând și îngroșându-și vocea/: „Și-avea vulpea o pălărie, o găsise de la un vânător, care-o pierduse agățată-ntr-o cracă, și era cu-o pană și mergea vulpea făloasă…“, și el se legăna tot, gras așa, de parcă-i cădea pălăria vulpii din cap, și-ăia râdeau, erau într-un haz nebun, la care el îmi spune la sfârșit, după ce-a mormăit ca ursu’ și îi ședea bine, că el era cât un urs: „Ați văzut cum se spune o poveste la copiii mici?“

„Nu sunt de acord cu dumneavoastră! De unde ați venit dumneavoastră cu asemenea chelălăială-n clasă?“ /râde cu poftă/. La care mi-a zis: „Da’ să știi că ești foarte curajoasă!“. „Păi cum să vă dau voie să faceți așa ceva la mine la clasă?! Ce, eu sunt la circ aici? Eu sunt învățătoare și-mi țin demni- tatea și… păi ce-ar zice copiii ăștia, să mă vadă că mă prostesc așa în fiecare oră la ei?“ La școală a mers bine, sărăcia era grea, acasă n-am avut niciun lemn, doi ani de zile cât am stat acolo, am stat în gazdă la o femeie sărmană, văduvă, îi murise bărbatul pe front și-avea trei copii. Mihai era cel mai mare, era în clasa a patra, Ionică era-ntr-a treia și Vasilică era preșcolar. Vasilică avea niște sprâncene-ascuțite, avea un nas ascuțit și-avea și-o gură tot așa cu niște buze ascuțite și i-am pus numele de Ascuțilă. Ascuțilă mă iubea ca nu știu ce, fiindcă eu de fiecare dată când veneam de-acasă, duminică seara sau luni dimineața, i-aduceam: prăjiturele, bomboane, chiftele, șnițele, sarmale, ce-mi dădea mama, mâncam cu ei tot, în seara aia, și nu mai aveam nimic toată săptămâna. Făceam floricele, făceam cartofi prăjiți, făceam ouă, când aveam, ochiuri, sau făceam ciulama de lapte, ceea ce nu mai mâncasem. În orice caz, i-am salvat de multe ori pe copiii ăștia de la foame, mai ales că președintele Cooperativei era un învățător venit și el din prizonierat, cavaler, și m-a rugat să-i țin locul, că venise aproape orb, o avitaminoză pronunțată, făcea tratament în București, îl ducea mama lui bătrână, din satul unde era învățător, până la autobuz, și la București îl aștepta șoferul, că nu vedea pe unde merge. Și i-am ținut locul două luni de zile, fără să vreau să-i iau niciun ban, deși el insista să-mi dea mie salariul lui. „Nu, domnule, du-te și fă-ți tratamentul și lasă-mă pe mine, că eu nu mor de foame-aici!“ Și-mi lăsa în cancelarie, mere, nuci și zahăr cubic. Între timp devenise președintele Cooperativei, ca să-i dea importanță. Din cauza aceasta primeam, așa, cam la două luni, când venea zahăr la Cooperativă, o servietă cu zahăr cubic, pe care bineînțeles că nu-l mâncam, îl dădeam la copiii ăștia. Le dădeam câte-o felie de pâine și vreo zece bucățele de zahăr cubic, și erau cei mai fericiți copii din sat. Îi duceam și lui Liță câte cinci, șase, zece bucățele, că Liță era sufletul meu, și mai dădeam și la copiii ceilalți.

Însă am pățit și-aici un lucru: era în primul an, către primăvară, încă nu se dezghețase bine. M-am sculat de dimineață într-o zi. N-aveam nici lighean, nici lavoar, niciun fel de condiții de igienă, mă duceam după casă, unde era un spațiu, unde puteam să mă spăl, cu apă rece, dintr-o oală, și-mi găsi- sem o scândură jos, ca să nu mă stropească apa care curgea, și puneam pasta, săpunul și toate celelalte, pe-o scândurică pe care-o bătusem într-un laț la gard. Gazda se minuna cât sunt de practică și cum mi-am instalat micul meu colț de baie, doar acolo mă puteam dezbrăca, să mă spăl în voie. Cât eram la spălat, îmi puneam pe fereastră așternutul. În casă era un frig de nu pot să vă spun. Când vin eu dimineață de la spălat, să-mi iau pe mine bluza, fusta pe mine, cu ce m-oi fi dus la școală, constat că-n patul meu, care nu era departe de fereastră, era un ou, în mijlocul patului. Măi, ce s-a-ntâmplat aici? Iau oul și mă uit, pe ou era scris cu creionul: „Domnișoara Lelia este foarte rea!“ Cu semnul exclamării, cu „d“ și „l“ mare, foarte caligrafic, foarte frumos, dar scris de copil.

Eeeeei, zic, te-am prins clientule, tu ești! În ajun îl bătusem cu două nuielușe-așa la palmă pe Tudorică, băiatul sanitaru- lui, care era cel mai frumușel din clasă, avea ochi albaștri, părul blond, ondulat și zic: „Te-am prins, Tudorică, tu ești acesta!“ Da’ cum a intrat, că gazda avea un câine negru, rău, de rupea pe oricine intra. Și domnului inspector i-a rupt odată pantalonii, când a intrat să mă caute, pentru nu știu ce problemă. Tudorică intrase tiptil, probabil, și de la fereastra deschisă, a reușit să arunce oul în pat. Bag oul în geantă și plec la școală. Tudorică nu-și făcuse lecțiile în ajun, nu-și scri- sese și de-aia m-am gândit să-l arestez cu două nuielușe. A intrat sub bancă și n-a ieșit de sub bancă de la opt dimineața, până la 12, când le-am dat drumul, l-am lăsat în clasă, cu promisiunea că-l mănâncă șobolanii dacă nu iese, că-n baracă intră șobolanii, că încui baraca și rămâne acolo, n-am încuiat-o, bineînțeles, și Tudorică a plecat când a vrut el. Dar în dimi- neața aia și-a zis el: „Las’ că-ți arăt eu ție, afurisită de învățătoare, și-ți dau eu un ou și-ți scriu pe el cine ești tu!“

Mă duc la școală cu ou-n geantă. Mă pufnea râsul de nu mă puteam abține. Ei erau obișnuiți să le controlez batistele, unghiile și caietele. Dimineața erau caietul de citire și cel de matematică pe bancă. „Ei, astăzi nu vă mai controlez, nici la unghii, nici la batiste, nici la caiete. Băgați totul în bănci!“ Ei au rămas un pic mirați. „Acum vă spun o poveste, n-ați mai auzit-o și nici eu n-am mai auzit-o, dar e-adevărată. În curte la gazda mea, sau pe la un vecin pe-acolo, este o găină năz- drăvană. Și vreau s-o aflu cu voi, trebuie s-o pândim și s-o găsim. Este o găină care face ou și care știe să scrie. Cu gheara înmuiată în cărbune, în tăciune, nu știu în ce, iată ce a făcut!“

Și scot oul din geantă: „Ia citiți ce scrie pe el!“ Ei, care mai de care, îl pufnea râsul, pufnea-n palme. „Uite ce-a scris, că eu sunt foarte rea. Care m-ați pârăt, de-au aflat și găinile că eu sunt foarte rea?“ Ei râdeau: „Nuuuu sunteți rea, sunteți buuună!“, „Măi, eu nu pot să mai cred acum, dacă găina asta a ouat la mine-n pat și mi-a pus oul acesta, asta e o treabă foarte serioasă aici, așa că trebuie să facem niște echipe, să ne-mpărțim, spre gardul lui Nea’ Tilică, spre gardul doamnei colonel, peste drum la Coana Tudorița, peste drum, la țața Vasilica, și să vedem de unde-i găina asta care știe ea că sunt rea și care-a ouat la mine-n pat!“

Și-au început să facă echipe, erau toți cu degetele sus. Tudorică al meu murea de râs în fundul clasei, se băgase-ntr-o bancă singur și râdea să se spargă. „Măi, Tudorică, tu nu par- ticipi la echipe aici, ce facem?“, „Nu, că eu sunt mai de departe“, „Cât de departe ai fi, trebuie s-o pândim pe găina asta dimineața, că eu n-am mai văzut ou în pat la mine. Mi-ați adus voi vreun ou și mi l-ați aruncat în pat, pe fereastră?“ Tudorică iar râdea. „Măi, Tudorică, tu știi ceva de găina asta!“, „Nu știu, domnișoară, nimic eu de găină!“, „Măi, dar găinile voastre ouă?“, „Nu știu, domnișoară, s-o întreb pe mama!“, „Da’ tu de unde-ai luat oul?“, „Da’ nu l-am luat eu…“, „Măi, Tudorică, din câte-am aflat eu, acesta-i ou de la găinile voastre! Și cred că găina asta năzdrăvană e la tine-acasă! Dacă scrie! Ia vino tu de scrie la tablă ce-a scris găina asta aici pe ou!“ L-am pus să scrie la tablă și a scris corect, cum scria și pe ou. „Ia uite, măi! Ia vino și tu, Mitică, ia vino și tu, Dumitra, ia vino și tu, Cutărică!“ Unu’ a scris „Lelia“ cu „l“ mic, unu’ a scris fără semnul exclamării, unu’ a scris „dom- nișoară“ cu „d“ mic… „E, uite, cine-a scris primu’? Tudorică, și-a scris corect! Mă’ Tudorică, acesta-i scrisul tău! Nu se poate!“ Dar Liță… ce-a zis Liță? „Domnișoara învățătoare, eu mă fac polițist și-o să prind și găina asta, și pe Tudorică, dac-a făcut așa cu găina lui!“, „Măi, Liță, să te faci!“

După aproximativ treizeci de ani, m-am întâlnit cu Liță în București, pe bulevardul Magheru, pe o trecere de pietoni, un domn colonel mă oprește, mă salută: „Sărut mâinile, nu sun- teți domnișoara Lelia?“, „Ba da!“, „Vă rog, încotro mergeți? Să traversăm împreună!“ El venea din sens invers. Traversez cu el, se prezintă: „Sunt colonelul Liță Ion!“ /râde cu poftă/. Era țiganul meu din clasa-ntâi, cel fără dinți, se făcuse colo- nel, am stat cu el aproape o oră de vorbă, în București, mi-a povestit cum avusese grijă de mamă-sa, că era singurul copil, și maică-sa era umbră de slabă, umbră! Lucra cu ziua prin Ploiești, la curățenie, pe la diverse case, ca să-l țină pe el. Mi-a zis c-a trăit vreo zece ani mulțumită la el acasă, dar a murit foarte bolnavă. Și-i curgeau șiroaiele de lacrimi, om în toată firea, o plângea pe mamă-sa.

În sfârșit, cu Tudorică am bătut palma, ne-am înțeles, că el scrisese, fiindcă l-am bătut, deci… „Mi-ai spulberat visul, că prind găina asta care ouă și știe să scrie pe ou cu gheara! E, în sfârșit, acum o să văd eu, da’ cum ai îndrăznit tu să-mi aduci mie ou-n casă? Cum, cum, asta nu pot eu să-nțeleg!“… „Păi, eu am văzut că dumneavoastră când plecați sâmbăta acasă, tata vă pune-ntr-o pungă 10–15 ouă, mama vă pune două sti- cle cu lapte și i-am zis să-mi dea să mă duc la domnișoara, că banii i-ați dat de luni, da’ nu venise să vă aducă cumpără- tura!“ Eu duceam acasă la Ploiești 10–15 ouă proaspete și două sticle cu lapte, de ne mai făcea mama câte-o prăjitură, și cumpăram de la ei că erau singurii oameni curați, că dacă el era sanitar, erau mai spălați, mai destupați, de la restu’ n-aveai de unde să cumperi nimic din sat de-acolo. Și Tudorică al meu a văzut că eu atâta cumpăr ouă, de la mamă-sa, de la nimeni altcineva. În sfârșit, ne-am împăcat și i-am dat pre- miul trei, c-atâta a meritat, și mi-a spus, când m-a sărutat, când i-am dat cărțile și diploma: „Și să știți că-mi pare rău că v-am făcut rea, că nu sunteți rea, am mințit eu, că mi-ați dat două nuiele-atunci peste degete, da’ eu eram și leneș, că nu mi-am făcut lecția!“

E, asta s-a-ntâmplat în ’47, ’46–’47… În ’47 iarna, a venit sora mea de la Brăila și-am mers prin magazine, venea Anu’ Nou, și ne-am oprit în Ploiești, pe așa-numita insulă, era în centru un loc unde staționau autobuzele, care veneau de la Gară, care mergeau în restul orașului, și ne-am oprit și noi, să vedem dacă vine un autobuz bun, să mergem spre casă. Și, stând acolo, erau de-astea, indicatoare instalate, și burniță, și hărmălaie, că venea Anul Nou. Și la un moment dat s-a oprit muzica și am auzit la știri o știre extraordinar de importantă: „Regele Mihai a abdicat“. Am rămas consternate, parcă ne-a băgat un cuțit în inimă, ne-am dat seama că suntem trădați, că suntem terminați, că suntem în mâna rușilor, că suntem în mâna comuniștilor și am venit acasă atât de triste, atât de abătute… Ea venise să facă Revelionul cu noi, cu mătușile, dar nu ne-a fost deloc aminte în Revelionul acela, decât asta s-a discutat, mai ales că-l ponegreau, că mințeau, că o să plece, a spus la următoarele jurnale că a plecat cu trenuri pline cu tablouri, cu covoare, cu bunuri, cu mobilă scumpă… Realitatea este aceasta pe care o aflăm acum, din gura lui, a Maiestății Sale, că a plecat cu nimic aproape, că nu i-au dat voie să ia nimic și chiar și ce luase, i-au confiscat la graniță. Așa că am fost îngropați până la gât în minciună și în mârșăvie și în starea aceasta de denaturare a realității. Nici nu mai știam ce să credem. Doamne, cum o fi? Am văzut că, treptat-treptat, se instalează puterea, că, treptat-treptat, oa- menii au început să alunece către interesele lor, se alăturau comuniștilor, se transformau din țărăniști în liberali… dar ce să se mai transforme, că nu mai știa nimeni ce este, că erau acele procese și acele condamnări, acele grozăvii, tribunalele mințeau,  procuraturile  la  fel,  martori  mincinoși,  invenții peste invenții, încât intra tineretul în bloc la pușcărie dacă încerca să scoată un cuvânt… Și-atunci mi-am dat seama că pot să fiu victima unor situații cumplite. Mi-am spus că trebuie să-mi aleg o linie precisă.

Au început să mă preseze: să mă fac UTC-istă, să mă-nscriu la partid, să mă-nscriu la nu știu ce… M-am mutat între timp, în interesul învățământului, de la Românești la Petroșani, unde mă presau foarte tare să mă fac UTC-istă, ca să mă facă secretară în UTC, și să mă facă nu știu ce și nu știu cum… Le-am zis să mă lase că eu încă nu sunt dezmeticită, nu sunt dumirită, nu am încă o idee prea clară despre ideologia nouă, deși era foarte clară, fiindcă noi la Predeal am avut profe- soară de filosofie, și la logică, o domnișoară în vârstă, foarte, foarte fină și foarte capabilă, de o deșteptăciune rară, domnișoara Maria Iacob, care, plângând la o oră de dirigenție, ne-a spus, către sfârșitul anului: „Vă deplâng, nu știu care, cum o să vă orientați, cu toată filosofia pe care ați învățat-o, știți ce este idealismul, știți ce este comunismul, știți ce este materialismul, știți ce este fiecare curent din filosofie, știți cum se răsfrânge în societate și în organizarea societății… Să aveți grijă, să nu pășiți greșit, să nu faceți cumva o mișcare care să vă coste toată viața!“ Și ne spunea cu atâta convingere, că eram înlemnite, înlemnite de groază că nu vom ști să ne orientăm, pentru că eu am terminat școala și am intrat în viață exact în momentul acestei rupturi, între tot ce a fost frumos și bun în țară la noi sub regi, sub capitalism, sub orânduirea cu parti- dele istorice, cu orientarea oamenilor cinstită și corectă, politică… Și ne-am trezit dintr-odată în această prăpastie, în care nu știam cum să înotăm, cum să ajungem într-un punct de sprijin… Am avut colege care s-au aventurat, care-au ajuns inspectoare, care-au ajuns foarte repede în posturi foarte mari, dar care s-au năruit tot atât de repede și n-au realizat nimic, decât un mic pas politic, în care n-au rezistat și-n care au fost imediat date la o parte de alții, mai tari, mai șmecheri și mai duri și mai puși pe ridicare, pe schimbare totală, fiindcă — mai ales bărbații — știau ce-au de făcut, răzbăteau mai ușor.

La Petroșani, am stat într-o casă foarte bună, în casa prințului Ghica. Acolo mi-au dat și clasa, și camera, și o cameră de baie fără instalații, dar era totuși bună… și acces la bucătă- rie… Acolo am asistat la naționalizarea moșiilor. Am fost martoră când s-a luat moșia fiicei prințului Ghica. A venit acolo într-o zi fiul acesteia, un băiat de o frumusețe rară, am stat cu el de vorbă câteva ore, student la Medicină în anul IV, și mi-a spus: „Eu sunt un caz fericit, poate termin Medicina, nu m-or dezrădăcina și din asta. Sora mea nici n-a putut să pășească, deși era foarte bine pregătită.“ Sora lui se căsătorise cu fiul doctorului Daniel Danielopol, lucra ca secretară în spi- tal. Am văzut în toamna anului ’48 cum fiica prințului Ghica a primit la București ultimul camion cu bunuri de la moșie, murăturile, sacii cu făină, putinile cu brânză, mă rog, păsări, ouă, tot ce i s-a putut duce de la administrația moșiei, i-a fost dus la București… Și am stat acolo un an de zile, am avut acces la bucătăria moșiei, administrator era un oarecare Iancu. Avea o fetiță cu o malformație la picioare, ceva ce a tre- buit operat și gipsat mult timp pentru a fi adus la forma corectă. Și-a purtat ghete cu talpă tare, cu ștaifuri… N-am văzut niciodată un pic de bunăvoință din partea acestor oameni, eram două învățătoare care lucram acolo… un mor- cov, o ceapă… n-aveam de unde cumpăra. Dar nici n-au spus vreodată că ne oferă ei, că de-acolo nu se cunoștea dacă ne ofereau o varză sau o legumă, oricare, pentru că nu aveam de unde cumpăra… Dar nici n-am cerut niciodată.

A venit 6 martie, s-a instalat guvern nou și pe dânșii i-a luat într-o noapte și i-a dus cu domiciliu forțat prin Argeș. Aveau în biroul moșiei dosarul cu toate actele lor personale, prin care își cumpăraseră material să facă o casă: cărămidă, saci de ciment, lemnăria toată, tablă pentru acoperiș. Toate actele, ca să justifice. Dar erau rămase în biroul din cancelaria moșiei. A venit, conducător la fermă, care s-a instalat acum, un mecanic de locomotivă, o obrăznicătură de om pe care l-am pălmuit la fel de tare ca și pe doctorul acela din tren. Foarte supărat, că de ce nu mă duc la bucătărie, că i s-a spus de la primărie că eu am venit să gătesc la bucătăria moșiei. Eu nu m-am dus de frica lor, că nu știam cine sunt, ce-i cu ei, erau numai bărbați, și nu m-am dus. Mi-am adus de-acasă ce mi-a trebuit, și mi-am făcut foc din surcele, în soba de tera- cotă din dormitorul moșiei unde stăteam eu, rămăsesem sin- gură, cealaltă învățătoare plecase, și-ntr-un ibric mi-am făcut într-o zi mămăliguță, că n-am găsit pâine pe nicăieri să cum- păr, era și pe cartelă, și nu mai știu cu ce-am mâncat-o, dar în timp ce mestecam cu o lingură de lemn în ibricul acela să amestec mălaiul, a venit dumnealui și m-a luat în brațe, acolo la gura sobii, că de ce nu vin, că ce, mi-e frică de el? „Stai, domnule, ia mâinile de pe mine și ieși afară! Eu nu știu cine ești dumneata, ieși afară!“ Dar am fost atât de autoritară, că ieșea de-a-ndaratelea. S-a dus și-a spus la primărie că nu se poate înțelege cu mine și-a-ndrăznit să vină a doua oară, să fie el autoritar: „Treci la bucătărie să-mi speli batistele și cio- rapii!“ Eu: „Nu-nțeleg de ce. Eu am venit aici slugă?“, „Dar eu sunt comunist!“, „Poți să fii și președintele comuniștilor!“, „Ah, ești contra regimului?“, „Nu sunt contra regimului, sunt contra ciorapilor și-a batistelor! Afară! Afară până nu scot varga de sub pat! C-am o vargă mare, să știi, sub pat!“ Ca apoi să vină soția lui să-mi spună: „Lăsați-l, domnișoară, c-așa e el, mitocan, nici nu știe ce spune. Nu te uita la el, că-i mitocan, el știe să vorbească ca băieții ăia cu care lucrează“.

Întâmplarea a făcut să am o inspecție chiar la trei săptă- mâni după ce a luat în primire, să-i facă inventarul să vadă ce a făcut, a venit o echipă, niște oameni mai scuturați, așa erau. Și-a venit la mine, că nevastă-sa nu era acasă, și mi-a spus: „Domnișoară, nu se mai poate, te rog, salvează-mă! Oamenii ăștia, după ce fac inspecție, tre’ să mănânce ceva. Nu se poate să plece nemâncați.“, „Ce trebuie să fac eu?“, „Uite, îți dau două fete care lucrează aici la fermă și vezi dumneata ce poți să le faci.“, „Aha! Acum vă rugați de mine! Nu mai sunt cea care era împotriva comuniștilor!“, „Uite, eu pot să-ți dau așa: douăzeci–treizeci de ouă, două bucăți de slănină, am găsit în cămară niște cârnați afumați, murături.“ Și-am făcut meniul la iuțeală: mămăliguță cu brânză, c-avea brânză destulă în cămara moșiei, la repezeală niște omlete, cartofi prăjiți, am făcut niște rulade din omletele alea. Am găsit niște tigăi mari și-am  făcut  niște  omlete  mari  cu  șuncă  și-am  făcut  niște cârnați prăjiți. Și-am așezat totul pe niște platouri, le-am așe- zat oblic, și printre ele am pus cartofii prăjiți Am adus gogoșari, gogonele, au rămas ăia impresionați.

Pe mine mă rugase cineva ca, dac-ajung în biroul moșiei, să iau actele și să-l salvez pe Iancu și pe familia lui cu materialele pentru casă, c-ăștia ce făceau: le inventariau după dosar și rămâneau amărâții și fără casă. Munciseră aproape zece ani la fiica prințului Ghica ca să-și cumpere materiale de casă. Și m-am îmbrăcat într-un sarafan de stofă mai grosuță și c-o curea de piele cu cusături, săsească. El s-a dus să-mi arate nu știu ce și eu m-am strecurat în birou, am tras sertarele și-am căutat dosarul. Și l-am găsit. Am băgat dosarul sub helancă, am tras cureaua cu o gaură mai strâns, și-am ieșit printre ei cu dosarul sub helancă, dar sarafanul stătea mai apropiat și-l acoperea. Am strâns masa și mi-era teamă să nu cadă hârtii din dosar, că nu știam cât erau de capsate. Am strâns masa, am făcut ordine pe-acolo, le-am pus pe fetele alea să spele vasele, să ducă în cămară ce mai era, să scuture fața de masă, să spele șerveturile. Și de Paști, le-am trimis la Curtea de Argeș, c-am luat adresa de la părinți, o lădiță cu dosarul, cu niște mere pe care-am reușit să le iau de la Homorâciu, cu un kilogram și jumătate de biscuiți pentru fetița lor, care era mică, și mi se pare c-o născuse și pe-a doua, și c-o pereche de ghetuțe — nu mi-am luat eu pantofi de Paștele acela, am umblat eu cu pantofi vechi ca să-i iau eu ghetuțe copilului ăluia, că-i trebuiau ghetuțe din astea medicale. Am mai salvat fetița asta o dată, la bacalaureat, când m-am dus în comisie la Ploiești și-am văzut pe listă Popescu I. Angela, părinții Iancu și Stela, și mi-am zis că asta e, fetița care avea picioarele sucite. Nu voia s-o treacă la istorie domnul Simache. Și i-am făcut domnului Simache o caricatură în cărbune, chiar în timpul examenului.  „Doamna  Lelia,  din câte  caricaturi  mi s-au făcut…“, c-avea domnul Simache un nas de poveste: „După un colț de stradă, iat-apare un nas, hop și nea Simache dup-un sfert de ceas“ /râde cu poftă/, i-am făcut caricatura și i-am scris această zicală după ea și i-am prezentat-o cu rugă- mintea să nu se împiedice de nota Angelei Popescu, că nu e chiar atât de neștiutoare. Barem atât, să vă țină minte nasul! Și i-a dat cinci Angelei, că restul luase săraca cu opt, cu nouă și nu știu ce-o încurcase la istorie.

În sfârșit, a fost hazul comisiei, că după bacalaureat a venit domnul Simache la un restaurant mare și modern din Ploiești, a venit cu niște ciorapi fără călcâie și cu un ziar mare, pe care-l ducea așa în brațe și-n care avea două kilograme de roșii puse de el în curte la Palatul Culturii din Ploiești. Și să vezi ce onoare era pe Palatul Culturii care avea în față două- zeci de tulpini de roșii… Și mi-a pus roșiile pe masă, nespă- late bineînțeles, am chemat un chelner să le spele, a făcut ghemotoc ziarul ăla și l-a aruncat sub masă /râde/. Știu c-a fost ceva de pomină. Președintele comisiei de bacalaureat era un profesor universitar de la Chimie Industrială, Kacsó Carol, era ungur. Și domnu’ Kacsó și-a pus mâinile-n cap și-a zis: „Doamne, no c-o văzui și pe asta!“ Și i-am spus: „Domnule Kacsó, asta este nimic, pe lângă cunoștințele, și pe lângă isto- ria, și pe lângă râvna pe care-a depus-o acest om pentru Muzeul Ceasurilor, care este unic în țară, astea sunt mofturi pe care le trecem ușor cu vederea, pentru că în fața noastră este o somitate, este un cadru didactic care merită tot respectul și toată stima, deși ne-a aruncat ziarul sub masă, sau a venit cu ciorapii fără călcâie, astea n-au importanță, el este omul adevărat, domnul profesor Simache.“ Era o personalitate, era ceva de pomină, a rămas în analele județului, și-ale Academiei Române, și-ale Universității din București, că el a adus de la ceasuri făcute din piatră, până la ceasul de aur al lui Cuza. În Muzeul Ceasului sunt niște piese de o mare rari- tate, ceasul lui Alecsandri iarăși este în muzeu, sunt niște lucruri pe care nu orice om ar fi putut să le agonisească, să le adune și să le dăruiască celor din jur cu atâta bucurie cu câtă a făcut-o domnul Simache!

Eh… deci am ajuns la naționalizarea moșiilor, la această strânsoare în care eram prinsă, să mă facă urgent UTC-istă sau comunistă. Și mă trezesc, imediat după întâmplarea cu dosarul și cu masa servită acestor somități venite la moșie, cu un ordin prin care eram invitată să iau parte la primul consiliu pedagogic al școlii de șapte ani din Puchenii Mari, unde mi se spune că sunt numită profesor suplinitor pentru catedra de fizică și chimie a acestei școli, întrucât profesorul titular, domnul profesor… Crețu se numea, profesor universitar la ASE, la Merceologie, i se luase moșia la Românești și fusese dat afară, că el avea moșia la Românești și avea trei zile pe săptămână ore la Pucheni, la fizică și chimie, și trei zile preda în București, la Universitate, să nu piardă trenul nici acolo, nici dincolo, tot avea benzină și mașină pe vremea aia. Și-n locul acestui cadru universitar mă trezesc eu, Arion Lelia, modesta învățătoare de la Pietroșani, ponegrită pe-un ou că sunt foarte rea, mă văzui profesoară suplinitoare, vorba unei colege care a fost mult timp laborantă și am ajutat-o să-și valorifice diploma de profesor maistru. Povestind Aureliei și lui George, copiii mei, cum a trecut de la laborator la catedră, zice: „Și-am mai stat puțin, și m-am făcut profesoară!“ Uite-așa și eu, am mai stat puțin învățătoare și m-am trezit profesoară la Pucheni. M-am dus cu o frică de nu pot să vă spun. Făceam naveta între cele două școli, fiindcă am rămas dimineața până la ora 12 la catedra de învățătoare și de la unu până la cinci după-amiază, eram la cealaltă școală, din cealaltă comună, unde alergam pe drum ca să pot să ajung la timp și să fac orele de fizică și chimie, iar în timpul care-mi mai rămânea, de la șase, când ajungeam înapoi, fiindcă aici dormeam, la moșie, unde aveam catedra de învățătoare, învățam pe rupte la fizică și la chimie fiindcă… unele lucruri nu le făcusem în școală, unele nu mi le mai aminteam, sau nu știu, trebuia să merg după programă, după manualele care erau.

Am dat examen la sfârșitul anului și mă trezesc în vară numită chiar directoare la această școală, cu o condiție mică: să mă fac UTC-istă. Dar nu m-a-ntrebat nimeni, m-am trezit cu un carnet în față, pe numele meu, membră UTC, secretară pe comună, secretară pe încă două comune din jur și cu bor- derou pentru încasat cotizația. „Domnule, nu-mi trebuie nici directoare, nici cotizație, nici UTC, nimic! Nu discutăm nimic, nimic, nimic!“ Ba mai mult, a mai trecut puțin și mă trezesc, după ce m-am mutat în Pucheni în anul următor, m-am trezit cu un securist. Nu, întâi au venit trei, într-o zi după ce au ple- cat toți. „Tovărășică — acesta era sistemul de adresare — o să colaborați cu noi, o să fiți de-a noastră…“, „Domnule, nu pricep ce vreți dumneavoastră, eu am făcut școala normală, nu mă băgați pe mine în treburi la care nu mă descurc!“, „Stați să vedeți, zice, uite, sunteți șefă de unitate, trebuie s-o luăm metodic, dumneavoastră trebuie să urmăriți dușmanii po- porului aicea, oamenii care se infiltrează, aici e un cuibar de dușmani feroce ai regimului nostru, aici au fost țărăniștii lui Marinaru!“, „Nu știu, dom’ne, cine-i ăla, că nu-s de-aici, nu-i cunosc!“, „Aoleeoooooo, zice, păi casa ta, casa asta mare-i a lu’ Marinaru“, „Nu știu, domnule, nimic de el!“, „Păi cum, nu ți-a povestit nimeni din sat?“, „Păi cu cine vorbesc eu din sat, să-mi povestească? Eu îmi fac orele, mă duc la ședințe, la Ploiești, iar vin înapoi, școală, ședințe…“, „Nu există! Dar să nu uitați: joi, trebuie să fiți la marginea pădurii, între Pucheni și Românești“ — unde-i restaurantul acela de la Românești, unde-a murit…

— Tinu…

— Tinu, da… „Trebuie să fiți la marginea pădurii, cu un semn, ceva, ca să vă recunoască un băiat de-al nostru, fiindcă acolo veți avea un instructaj“, „Aoleu, zic, să mă duc în pădure!“ Cui să-i spui? Erau securiști, mi-era teamă, în ce mă bagă ăștia, dom’ne, pe mine? Îmi iau un ziar în mână și mă duc la pădure, cum mi-au zis… Le-am zis lor: „Dom’ne, eu o să am un ziar în mână, dacă trebuie să mă întâlnesc cu cineva de-al dumneavoastră și trebuie să am un semn oarecare, un ziar în mână am să am!“ Și n-am găsit alt ziar mai la-nde- mână decât o revistă: Pionierul. Era un fel de ziar, acolo, din trei foi, și avea un pionier cu cravată roșie într-un colț. Am plecat la ora unu… la unu și jumătate aveam întâlnire cu acel cineva, cine trebuia să fie el. Am mers așa pe marginea dru- mului, pe marginea șoselei, cu grijă, să nu m-atingă vreo mașină, m-am uitat în afara carosabilului și, la un moment dat, văd că apare, de undeva din pădure, un individ, tot secu- rist, tot cu șapcă de-aia albastră, cu bordura aia, un ăla urât și negru și ca un țigan. M-am uitat mai bine la el, era brăzdat și ars de soare. Am dat mâna cu el, s-a recomandat, nu mai știu cum a zis că-l cheamă, era din Câmpina, cred c-am fost pre- destinată pentru Câmpina asta, mi-a spus că are trei copii, că are soție, că lucrează la unitatea din Câmpina, nu știu care, și că este trimis să mă instruiască, dar că va trebui să învăț să trag cu pistolul, să port armă, că eu conduc o unitate care este foarte mult pândită.

„De cine este pândită școala?“ M-a băgat în sperieți. „Școala e pe moșie. Dumneavoastră funcționați pe localul moșiei“, că și-aici eram tot pe moșie, a unui oarecare Dobrescu și ne dăduse tot o școală care se dărâmase la cutremur și la bombardamente și ne dăduse o clădire foarte sărăcăcioasă pe dinafară, dar înăuntru era cu cărămidă de presă, și-așa am stat în ea, era casă pentru muncitori, pe care le-o dădeau ca să muncească la fermă. Erau trei dormitoare mari, bune de săli de clasă, o bucătărie pe care am făcut-o cancelarie, și încă o cămăruță, în care am locuit eu. Zice: „Domnișoară, trebuie să mergem mai în pădure, că nu pot să vă-nvăț să trageți cu arma aici!“, „Da’ de ce trebuie, dom’ne, neapărat să învăț să trag cu arma?“, „Nu discutăm, eu am ordin, sunt trimis în misiune cu dumneavoastră!“, „Dom’ne, nu văd rostul, cum să merg cu dumneata în pădure!…“ „Domnișoară, sunt însu- rat, am trei copii…“, „Da’ nu de asta mi-e teamă, domnule… Nu vreau să merg cu dumneata în pădure și gata!“

M-a apucat așa o revoltă și-o furie, de ce sunt eu dirijată și condusă de acești oameni care vor să facă din mine ceea ce eu nu vreau să fiu? Și m-a dus în pădure cam vreo cincizeci de metri, chiar o sută poate, până a găsit un luminiș, o poieniță, și mi-a zis: „Uite, s-alegem frasinul ăla, de exemplu, țintă, îți explic din ce este formată arma…“, mi-a arătat încărcătorul, trăgaciul, piedica, atunci am învățat și de-atunci nu mai știu nimic, știu c-aveau aceste nume. Era un pistol mare-așa, l-a scos de la port-armă, de la cingătoarea lui, m-a pus să trag… „Nu pot să trag, că eu nu văd bine, nu văd cu un ochi, ce vreți să vă spun mai mult? Ce vreți să faceți din mine dacă eu nu văd? Eu văd să mă chiorăsc acolo în documente și în cărți, și cu lupa de multe ori, darămite să mă puneți să trag cu arma!“ Eu nu știam cum să scap de el, mai repede! „Nu, nu, zice, sunteți aptă și-nvățați să trageți cu ochiu’ bun, vă uitați pe-aici“, și mi-a arătat pe unde să mă uit, pe unde era un șanț, un „v“, „Vă uitați pe-aici, trageți linia și să vedeți, că sunteți curajoasă, că o să trageți bine!“, „De unde știi dumneata că sunt curajoasă?“, „Se vede pe dumneata că ești energică și curajoasă!“ Trag în frasin, cred că de frică, l-am nimerit. Cade cartușul acela jos, s-a dus și l-a cules și-mi zice: „Ne trebuie o țintă mai fixă, că pe toată întinderea asta sigur că trageți, ne trebuie un punct, o limită, că dumneavoastră va trebui să trageți în cap, în inimă…“, „În cine să trag, dom’ne?“, „În dușmanii ăia care v-or înconjura!“, „Da’ ce-s eu, dom’ne, să mă mănânce câinii chiar așa?“, „Eeeee, tovarășă, ne-așteaptă vremuri grele! Credeți că ăia ai lu’ Marinaru…“ Eu încă nu știam cine-i Marinaru acesta, de-mi tot spuneau de el… Ca până la urmă să-mi zică: „Uite, hai să luăm de la revista asta a dumneata“, și a luat Pionierul ăla de-acolo, și-ăla avea cra- vată roșie, și-l pune-acolo-n frasin! „Și cu ce-l pui?“, „Păi na, ia un ghimpe de undeva“, „De ce nu ți-ai adus cuie cu tine dacă știai că tre’ să-mi pui țintă?“

Atât m-a scos din sărite și din apele mele, un om calm și la locul meu, că la un moment dat mi-a venit, așa, o scânteie-n creier: „Ia să-mi bat eu joc de ăsta și să scap de el!“ Mi-a lăsat pistolul în mână și s-a dus să pună ținta. Pistolu-ncărcat, și el cu ghimpele și cu ziaru-n mână la frasin! Eu de la locul meu până la frasin aveam cinci–șase metri distanță. Când el a ajuns să pună ghimpele-n frasin, eu strig la el: „Stai! Nu mișca, că trag!“ Dar cu ce ton, cu ce energie acumulată în momentul acela de furie am putut să strig la el, c-a-nlemnit, și-a ridicat amândouă mâinile sus, a-ngălbenit, din negru ce era, și m-a rugat, m-a implorat: „Tovărășică, te rog, ți-am spus că am trei copii acasă și nevastă-mea e și bolnavă, te rog… am greșit că ți-am lăsat pistolu-n mână!“, „Dom’ne, păi ei te-au trimis să mă instruiești pe mine, când nu te-au instruit nici pe dumneata? Ia pistolul de-aici și du-te o mie de ani! Să nu mai vii să mă chemi pe mine la treburi pe care nu știi nici dumneata să le faci! De unde-ai învățat, ofițer ce te afli, să-mi dai mie pistolul încărcat în mână, mie, o necunos- cută, și să mă lași la distanță de tragere, cu dumneata, neînar- mat și neasigurat? Cin’ te-a trimis, dom’ne, prost așa, la mine?“

Îmi venea și să râd, dar îmi venea și să plâng, și-mi ziceam că trebuie să scap de ăștia, și-am scăpat. Cu această forță și cu acest curaj pe care le-am avut, cui m-a spus, cum m-a spus, de ce m-a spus… că n-a mai venit niciunu’ să mă întrebe nimic… Păi cum zăngăneau trei pistoale pe geamul de la biroul din cancelarie și ei trei cu labele-alea mari puse pe masă, amenințători și uite-așa învârteau pistoalele spre mine și eu eram singură de-o parte și de cealaltă a mesei, asta când au venit ei trei prima dată, știi, și mi-am zis că mâine-poi- mâine vine și acesta cu pistolul și-l rotește și el pe masă și eu să stau și să-i aștept pe ei, să mă comande ei și să mă dirijeze ei… „Duceți-vă, dom’ne, întâi să vă instruiască pe dumnea- voastră, că sunteți proști de dați în gropi! /o spune cu obidă, cu bărbia aproape de mâinile împreunate pe masă, și ridicând tonul/. Eu n-am nevoie de instructajul acesta, eu mă-nțeleg cu oa- menii prin vorbe, prin idei, n-am nevoie de arme și de pis- toale! Facem război civil aici, sau ce facem? Eu am datoria să țin în frâu o școala, să am rezultate bune, să am colegi harnici, să am copii silitori și nu să trag cu pistoalele-n pădure, duce- ți-vă, dom’ne, și lăsați-mă-n pace!“ L-am lăsat pe prost în pădure și-am plecat.

Și m-am dus furioasă la primar și i-am zis: „Dom’ne, e ceva putred aici, în Danemarca… Ce facem aici? C-aici nu e lucru bun!“ Pe mine mă urmărea și mă dirija un învățător bătrân, care fusese directorul școlii și care râvnea după post. Școala avea 17 hectare de pământ, acum erau trecute la colectiv, unde erau nici nu știu, că n-am  aflat  de  ele.  N-a  făcut nimic în anii cât a fost director, decât a luat recoltele de pe aceste hectare. Eu cât am fost directoare acolo, am văzut că are școala niște duzi, creșteau femeile din sat viermi de mătase: „Domnișoară, îmi dați voie și mie să iau…“, „Nu! Treceți acolo, vă marchez, câte sunteți care-aveți viermi de mătase? Ia treceți aici, încolonați-vă, fiecare-și ia… câți duzi vrei, doi? Cinci? Costă atât un dud, cu chitanță la primărie!

Școala n-are bani, n-are bănci, luați-vă duzii, plătiți taxa, și n-aveți decât să vă luați fiecare frunza de la dudul vostru!“ Avea școala niște pruni. Am trimis copiii să culeagă prunele, le-am dat niște găleți, dup-aia le-am pus într-un vas, am tri- mis femeia de serviciu și-a făcut o sută de litri de țuică. „Ia, vindeți țuica, banii la școală! Școala stă cu lămpi de gaz în ’50–’51, în loc s-avem lumină electrică! Intră becurile pe șosea și n-avem în școală becuri!“

Am dat un bal într-o seară, o chermeză în curtea școlii, pregătită așa cum trebuie, cu donații pentru bufet, am anga- jat cârciumari, să se ducă după vin, după bere, la Ploiești, au venit cu butoaiele de vin, cu lăzile de bere, carnea pentru friptură. Balu-n formă! Toată noaptea s-a petrecut și a doua zi au mai venit la bufet să mai cumpere. Am scos banii și-am închiriat două localuri de școală, cu internatul, cu cantina, toată lumea a-nvățat, punea-n priză fier de călcat, punea-n priză reșou, punea-n priză radio… Păi ce, stăteam ca ultimii oameni, acolo, în buricul pieței, în gura Bucureștiului? Nu le-a plăcut! La ăi bătrâni, progresul nu le convenea, aveau impresia că fac pentru mine, ca să mă afirm eu, habar n-aveam de asta, mie-mi priia să văd eu copiii ăia învățând ca lumea, la lumină, nu la pâlpâirea unei lămpi. Făceam cursuri de alfa- betizare, în fiecare seară, ne chinuiam cu lămpile, cu gazul, nu era gaz… Cum le-am pus lumină electrică veneau de plăcere. Cum le spuneam o glumă seara la analfabeți, învățau cu-o plăcere nemaipomenită. Le spuneam câte-o istorioară, ceva, de-aia mi-a rămas numele de „Madam Poveste“ în învățământ, că așa am atras lumea, cu poveștile: un chițibuș, o-ntâmplare, o poveste, care-i angaja, îi antrena, îi apropia sufletește. Dacă erau țigani, români, bogați, săraci, cum erau, veneau cu plăcere.

Eh, în această școală, m-am căsătorit. Ghinionul meu, dar în același timp și salvarea mea a fost faptul că soțul meu avea un frate condamnat politic. Nu făcuse mai nimic bietul om, dar s-a trezit cu o condamnare de 125 de ani, atâta îi dăduseră în total: trădător (era ofițer de meserie și fusese aghiotantul ministrului aerului). Era-n București. A fost un conflict între studenții de la Medicină, nu știu de ce, și pe el l-a anunțat un coleg: „Vino, măi Costele, că ăștia se omoară aici!“ Ei n-au

știut că ăia se certau, comuniștii cu opoziția. Și fiindcă au apărut între ei, și au apărut în grupul cu țărăniști, liberali, ce erau ceilalți studenți, i-a-nhățat și i-a băgat, i-a băgat la con- spirație, la trădare, la mai știu eu ce, și la fiecare le-a dat: 25 de ani pentru aia, 25 pentru aia, când i-a adunat, au fost 125 de ani.

Asta într-un fel m-a salvat. Având acum un dosar „nesă- nătos“ din cauza cumnatului meu, Costel Duță, pe care eu nici nu-l cunoșteam, m-au lăsat în pace, nu s-au mai legat de mine deloc, nici să fiu UTC-istă, nici să fiu comunistă, nici nimic. Ba mai mult, după un an și ceva, cât am stat acolo, am plecat la Brebu, pe mine mă șicana foarte tare învățătorul acela și mi-am dat demisia de la direcție. Și-am plecat de-acolo, fiindcă domnul Duță1 se-mbolnăvise foarte grav și doctorul a spus: „Dom’ne, vrei să te refaci?“ — a făcut o dublă pneu- monie, cu pleurezie, cu o complicație, deja avea două schije în coloană și alea îi pișcau pleura, nu știu ce-i făceau acolo — „Plecați din zona asta de câmp cu arșiță, cu praf, cu poluare, cu circulație, cu fum… mergeți undeva mai la munte!“ Mi-a dat Sinaia — nu e bună, că-i umedă; mi-a dat Comarnicul — nu e bun că-i poluat cu ciment; mi-a dat Filipești de Pădure cu Dițești — nu e bun că-i cu cărbune cu nu știu ce… Și până la urmă am nimerit la Brebu, unde-a fost excepțional. Era un sanatoriu TBC, unde putea să-l controleze tot timpul la plă- mâni, era un medic specialist, directorul spitalului, Cristescu, un medic excepțional, și unde i-a mers foarte bine soțului meu patru ani. Așa că eu am început o căsătorie cu un acci- dent de-acesta medical, care mi-a dat de furcă…

Tot timpul îmi sunau în urechi vorbele domnișoarei Iacob, diriginta mea, care ne spunea așa, pe lângă faptul că va tre- bui să știm să ne orientăm: „Veți pleca din școală. O să vă măritați în curând, c-așa este ordinea în care trebuie să vă-ncadrați în viață și în societate. Să nu ocoliți eroii! Să nu ocoliți băieții care vor veni de pe front, din prizonierate“ — erau destui, ciungi, șchiopi, veneau, săracii, cum dădea Dum- nezeu, care cum venea… E, domnul Duță a fost la Predeal, locotenent la vânători de munte, nu participa la meciuri și la plimbări și la de-astea, că el fusese rănit în coloana vertebrală, avusese două fascicule nervoase retezate cu schijă, și-ntr-un spital de la Tiraspol, un spital nemțesc, s-a făcut cu toată aten- ția tratamentul și, fiind secțiunea sub șapte milimetri, s-a putut face sutura și și-a revenit din paralizie. La genunchiul drept nu mai avea sensibilitate, la rece, la cald…

— S-a regenerat traiectul nervos…

— S-a regenerat, dar nu mai avea sensibilitate. Centrii ăștia de transmiterea temperaturilor nu mai  funcționau… Dar motric, s-a refăcut complet rețeaua, a putut să meargă corect, fără niciun fel de defect. Și când eu l-am cunoscut și după ce m-a cerut în căsătorie, l-am întrebat râzând: „Măi, nu te iau decât dac-ai fost erou!“ /râde/ Bineînțeles că eu făceam haz, dar îmi dădeam seama că era un adevăr nemaipomenit și poate c-atunci, la tinerețea și la vârsta mea, eu luam în derâdere vorbele învățătoarei mele, dar eu mă căsătoream într-adevăr cu un fost erou, de la care am astăzi o pensie de veteran, de ofițer decorat cu o decorație extraordinar de mare… și din când în când mă necăjea, îmi zicea: „Stai la un loc, să nu începem aici un război, să vedem care dintre noi iese erou!“ Așa că, am trecut și printr-ale războiului, și prin- tr-ale eroilor, și mai departe ce să vă spun?

La Brebu, am îndurat sărăcie, frig, mizerie, lipsuri, opozi- ție din partea localnicilor, a sătenilor, a colegilor chiar. Nu le-a plăcut că noi am venit fiind amândoi altfel pregătiți. Eu eram o entuziastă, îmi plăcea să lucrez, nu atingeam perfecțiunea-n tot, dar știam niște lucruri, știam să țin lecții… La un moment dat veneam așa de obosită și de-acasă, și de la alte activități, mă tracasau… Pentru faptul că-mi mergea această gură, m-a luat doamna Butnaru și m-a exploatat douăzeci de ani la Organizația de Femei, mă plimba pe unde nu-mi trecea prin minte, Buștenari, Melicești, Telega, Pietriceaua, Provițele, toate, până când m-am trezit că, fiind aici, la Câmpina, la Liceul Petrol, profesoară, că-mi mersese faima că pot să vor- besc oriunde de orice, oricare ar fi fost subiectul.

M-am trezit la o sărbătoare, la teatru, că sunt trimisă de direcțiunea școlii să vorbesc despre aportul femeilor la războiul de la 1877 — se-mplineau o sută de ani de la acest răz- boi, de la independența țării… De unde, de unde să știu eu, profesoară de biologie, istorie, de unde să știu eu ce-au făcut femeile în ’77? „Nu, nu, nu, vă duceți!“, erau pe mine ca cio- rile. M-am dus. Acolo erau și ofițeri, și juriști, și poliție, și armată… se umpluse teatrul acela de lume. Mă treceau fiorii! Zic: „De ce nu i-a chemat pe Spulber, pe Ispășoiu, pe ăștia care știu istorie?“ Eu știam o poveste cu o pungă de ruble de aur, n-am vrut să spun, că nu știam sigur, n-aveam o sursă oficială a acestor povești… Dar ce-au făcut femeile? Ce puteau să facă? Au țesut pânză, au făcut cămăși pentru sol- dați, au făcut pansamente, au fost surori, au lucrat pe front și știam de niște doamne de onoare de prin București, de niște fete tinere, din familii foarte bune, care s-au dus chiar pe front, și-am început să le-nșir și să le spun, când la un mo- ment dat, m-a luat unu’ deoparte și m-a-ntrebat: „Doamnă, nu vă supărați, unde v-ați pregătit?“, „Aaaa,“ zic, „am citit multă istorie ca să pot să fiu acum aici!“ /râde/ Am vorbit din imaginație, de unde să știu eu ce-au făcut femeile? Și-au vân- dut din bijuterii unele, și-au vândut lucruri de prin casă, de valoare, ce-au avut, ca să facă fonduri pentru susținerea armatei, au pregătit chiar saci cu făină, cu merinde, au pre- gătit animale, să trimită pe front, de-ale gospodăriei, ce s-a putut. Și-ăștia se uitau în gura mea, și mă gândeam: „Acum ce mai spun? Acum ce mai spun?“

Să trec la munca cu femeile… Venise Suzana Gâdea, care era președinta femeilor pe țară, și doamna Butnaru mă reco- mandase să plec eu să vorbesc despre femeile din Câmpina. „Doamnă, eu nu vorbesc. Eu nu sunt oratorul Câmpinii, care, de fiecare dată când aveți nevoie, haide la vorbă.“ Am stat într-o sală mare, la Palatul Culturii, și titlul simpozionului era „Munca în cultură, în artă și în creație a femeilor din județul Prahova“. Și-au venit de la Petrochimie, de la rafinării, și-au vorbit de munca în chimie, de benzen și de nu știu ce poli- hidrocarburi. Venise și lume de la țară, și de la Valea Călugărească, și de la Valea Boului… Și-au pisat alea de la două, de când începuse simpozionul, și se făcuse șapte și lumea nu-nțelegea nimic. Erau niște ștergare cusute, niște ii, spânzurate pe pereți, creația în artă! Doamna doctor Butnaru tot îmi trimitea câte-o săgeată, că să iau cuvântul. Ce să iau cuvântul în petrolul acesta, înecate cum sunt astea?

Și mă-nfurii la un moment dat și ridic două degete și mă vede-o inspectoare care era-n prezidiu. Mă ridic furioasă, vă spun drept, furioasă: „Dom’ne, zic, am ascultat tot felul de referate, de informații științifice, de chimie…“ — de ce dădeau alea cu chimia? Că doamna Suzana Gâdea era profe- soară universitară de chimie la o facultate de chimie indus- trială din București. Ele-i cântau în strună numai cu chimia, îi băgau pe gât aici atâta chimie, când biata femeie nici nu mai știa cum o cheamă de-atâta informație ce-avea — „eu vin dintr-o zonă a județului unde clocotesc apele, la confluența Doftanei cu Prahova, și unde clocotesc și sufletele oamenilor, la fel. La fel sunt de vânturate și de angajate, dar mai ales femeile, prin munca lor…“ — și-am dat titlul simpozionului.

Și le-am luat pe compartimente și-am ajuns până acolo încât și platoul acela e o artă, platoul pe care l-am pus pe masă ca gospodină: mâncare bună și rânduită frumos, cu gust, cu artă. În casă, tot ce faci în casă, nu pui cu furca, le pui cu gust, încerci să faci puțină artă. Dacă ai puțină cultură, și chiar fără… — femeia care-a cusut acele ii n-a avut prea multă cul- tură, dar a avut arta în sânge — și am vorbit o jumătate de oră! S-a terminat simpozionul și mă văd chemată la prezidiu de doamna Gâdea, m-a sărutat și m-a felicitat; a dat replica: „C-așa trebuie să fim, clocotitoare, cum a spus tovarășa Duță, cum e vâltoare apa acolo unde confluează, așa trebuie să ne fie sufletul!“ Și m-am gândit: „Ia uite ce le-am pus pe roate-aici!“ E, prin școlile prin care-am trecut, încetul cu încetul, s-au convins că nu sunt rudă apropiată a lui Costel Duță cel con- damnat, dar aveam grijă de el, de ce să mint, din omenie, îi trimiteam pachetele din toată familia, numai eu, împreună cu soțul meu, îi tricotam numai eu, ciorapi lungi, păn’ la încheie- tura piciorului, căciuli și pulovere, că era la Aiud într-o celulă în care curgea permanent un firișor de apă, deci într-o umidi- tate continuă. El era tânăr când l-au luat, la 27 de ani. Îi trimi- team pachete în care alimentele erau calculate și concentrate în așa fel încât să corespundă la maximum de calorii nece- sare. Pentru asta-i făceam niște salamuri din biscuiți puțini, și umplutura era de ciocolată, miere, nuci, alune, ca toate astea să contribuie la creșterea caloriilor, îi trimiteam un kilogram de jambon făcut acasă și uscat foarte bine, ca să aibă și gră- sime și proteine și să-i țină, să nu se altereze. Trei bucăți de jambon făcut de mine, pe care le-am repetat și le-am trimis domnului Ionescu, soțul doamnei Ionescu, secretara, și el a fost închis vreo șase ani. I-am spus doamnei Ionescu să nu-i mai trimită ce mâncare îi trimitea ea atunci, că nu-i ține și n-o poate mânca. În sfârșit, am ajuns să dau rețete și pentru puș- cărie, ca să fie menajați oamenii care mai erau acolo și care mai trebuiau salvați.

Ca-n ’64, când eram în comisie la bacalaureat la Liceul Militar, să primesc un telefon de la mama de-acasă: „Vezi că v-a venit un musafir acasă la Pucheni“ — ca să aflu c-a venit Costel — „și trebuie să vă prezentați și voi acolo“. Colonelul ce-o fi simțit nu știu, dar eu mi-am afișat pe față emoția printr-o congestie pronunțată și probabil mi-a tremurat și vocea; eu nu-l cunoșteam, dar de 17 ani îi trimiteam pachete. Atâta a stat închis și i-am dat mamei telefon înapoi: „Spune-i lui Duță să taie toate cinci păsările din curte, dacă vrei să le cureți tu, să le despici, până vin eu să le gătesc, să se ducă să cumpere brânză, să scoată vin, să ia pâine, să ia ce trebuie ca să mergem acasă“. Și atunci am luat eu inițiativa, că, deși erau frați, se-nvârtea pe lângă el de 12 ore de când venise. Stătea îmbrăcat exact cu ce-și lucrase când era pe malul Dunării, la o fermă: avea un pantalon de ofițer zdrelit și-o cămașă ecosez, alb cu roșu, care nu se mai ținea cu el. Venit de 12 ore, nimeni n-a avut inițiativa să-i pună o cadă, să-și facă o baie, să-i dea din ce aveam prin casă, adunate, ceva ca lumea de-mbrăcat, că nu poate să stea așa omul acesta.

Tot satul venea ca la pelerinaj, ca seara la opt, după ce-am ajuns eu acolo, să reușim să punem o masă-n curte, la care-au mâncat șaizeci de persoane. Fiecare din familie a adus câte ceva, la bucătărie au trecut două surori, am venit și eu și-am dat bătaie, și-am făcut, din ce-am reușit, din ce s-a adus: brânză, șuncă, măsline, am pus pe masă, câte-un pahar de băutură. Și pe el — eu am ajuns acolo la ora cinci fără ceva —, pe el l-am îmbarcat în mașina noastră, după ce le-am dat ideea să-i pună cada aia să facă baie — și l-am trimis la București, pân-acolo nu făcea o oră, să se ducă la primul magazin mare, ori la „București“, ori la „Victoria“, unde nimerește, și-au scos bani toți frații să-l îmbrăcăm pe Costel.

Și până seara a venit, cu pantaloni, cu sacou, cu patru cămăși cu mânecă scurtă, cu patru cămăși cu mânecă lungă, cu pan- tofi, cu ciorapi, cu sandale, cu… le-a cumpărat din magazinul acela pe toate-ntr-o oră. A venit îmbrăcat ca un domn. Și-așa l-am înzestrat, l-am cununat. Că l-am însurat, că nevasta pe care-a avut-o și fetița — nevasta l-a lăsat și fetița, pe care-a lăsat-o când avea doi ani, a ieșit exact de la bacalau- reat și a luat-o unchi-su în mașină și a adus-o să-l vadă pe tatăl său. Ea a fost directoare la un liceu în București, fiindcă a făcut Literele și Ziaristică, și-a fost directoare la un liceu, mi se pare c-a ieșit acum la pensie, ea, Ileana, iar soția a fost un suflet sfârtecat: ea l-a iubit așa dumnezeiește și pentru că nicăieri n-o primea să muncească, nicăieri nu putea să câștige pâinea s-o împartă cu această fetiță — unde-o angaja, o dădea afară imediat când auzea că-i soție de deținut politic. Și până la urmă, a cerut-o-n căsătorie colegul de birou al lui, tot ofițer, spunându-i: „Angela, nu-i altă soluție decât să mă căsătoresc cu tine, treci fetița pe numele meu, fiindcă n-o primesc nici la școală“. La liceu nu putea să intre cu numele de Ileana Duță, fiica lui Costel Duță — nu putea să intre. Până acolo mergeau persecuțiile și până acolo mergeau măgăriile. Deși copil pre- miant, foarte bună la școală… Până la urmă s-a căsătorit cu acest colonel, Neagu se numea, care a-nfiat-o pe Ileana și care le-a creat posibilitatea să supraviețuiască.

Când s-a întors Costel și și-a văzut bunul prieten și coleg de birou însurat cu nevasta lui, au stat față-n față, ca doi oameni civilizați, și s-au gândit ce e de făcut. I-a spus: „Costele, eu mâine divorțez, Ileana a ajuns până la bacalaureat, am putut s-o aduc până aici, urmează facultatea, dacă tu crezi că la facultate va intra cu numele tău, cu dosarul tău, faci cum crezi. Părerea mea este să mai ai răbdare, barem s-o băgăm la facultate. Și-apoi eu divorțez și o iei pe Angela înapoi“. Costel i-a zis: „Nu e corect. Dacă eu am fost acolo unde-am fost și tu mi-ai salvat familia, acum nu pot eu să vă despart“.

Și-a renunțat Costel, deși au suferit și el, și Angela, și fetița cumplit. Și nici colonelul Neagu, nici el n-a fost un fericit, în toată treaba asta. Așa că tragediile politice, în multe familii, sunt evidențiate, sunt remarcate prin acest caz, pe care vi l-am dat din familia noastră.

Am mai avut în familia lui Duță situații similare, când nepoții lui n-au putut intra la facultate, la Medicină, la Far- macie, pentru că erau fii de preoți și pentru că erau bogați. Am mai avut și situația cu sora mea, care a rămas săraca de mila pământului după ce-au venit comuniștii și le-au luat tot: le-au luat covoarele, le-au luat mobila, le-au luat sute de oi, vacile, toate uneltele și toate mașinile agricole, pentru că ei aveau o fermă frumoasă. Le-a luat pământul tot și minciuna a mers până și-acu, după Revoluție, când trebuia să li se dea pământul, li s-a spus: „Cum, dumneavoastră vreți să supra- puneți pământul dat la colectiv cu altă cerere și mai vreți alt pământ?“ Și nu voiau să-l restituie, că-l suprapuneau cu cel de la colectiv, fiind diferență numai de câteva hectare și de ceva timp, între una și alta.

Eu n-am spus că în clasa a cincea primară, când am fost sfâșiată sufletește că eu n-am ajuns la liceu și am făcut a cincea clasă, în care învățam cu o râvnă nebună, am învățat să țes și covoare, și-n Ploiești m-a oprit o fetiță într-o după-amiază, așa, pe seară. Treceam prin fața unei fabrici de tricotaje și-acolo o fetiță pe patine cu rotile, ceea ce nu vedeai la tot pasul, și afișa starea bună a familiei respective, mă oprește și mă-ntreabă: „Fetițo, nu te supăra, ce-ai acolo lângă ghiozdan, ce sunt lemnele alea?“ Era un gherghefel de 50×50, în care eu aveam urzite două carpete mici, una oltenească și una per- sană. Și lucram când la una, când la alta. „Și nu mă lași să văd și eu?“, „Fac covorașe pentru păpuși“. Ea era cu doi ani mai mică decât mine. „Vrei să vii puțin la mine-n casă să vadă și mămica mea?“ M-am dus. Mama ei fusese învățătoare, cu o situație excepțională acum, datorită fabricii și a celor șapte magazine pe care le-aveau în București și-n Ploiești. Nu mai profesa, își vedea de copii și de casă. Am intrat, am spus săru’mâna, era o doamnă cu ochi albaștri, cu o față senină, o frumusețe comună, dar o blândețe neobișnuită… M-a invitat pe un scaun, și Cici, c-așa o chema pe fetița dânșii i-a povestit: „Uite, mami, eu am mai văzut-o trecând cu lemnele-astea și am întrebat-o ce sunt și mi-a spus că este un gherghef și uite ea țese covoare pentru păpuși“, „Țese ea pentru păpuși, dar ea învață acum să țeasă covoare“ — a lămurit-o ce este.

M-am împrietenit cu această fetiță și sunt prietenă și azi și mi-e inima sfâșiată c-am auzit acum trei zile că Cici a parali- zat, prietena asta a mea, care e de la Sibiu. Am luat de urmă cine sunt părinții ei și a venit un Paști, acum de când sunt văduvă, nu știu dacă eram și la pensie, a venit de un Paști și a stat și de 1 mai, ea cu tatăl ei, domnul Moțoi, care era un om de-o bunătate, de-o hărnicie și de-un spirit comercial, cum rar întâlnești. Și mi-a spus așa: „Știi, eu am cunoscut-o pe doamna Arion“ — adică pe mama mea — „când era domnișoară, că eu eram băiat de prăvălie la Chițu și Iosifescu“ — era un magazin mare în Ploiești — „pentru că acest patron angaja copii și pentru că pe mine m-au primit să dorm în niște odăițe în curte la ei, mi-au dat niște hârtii semnate de patron să mănânc la prânz la restaurantul pe care-l aveau bunicii tăi“ și unde era și mama, că dacă era crescută de ei acolo, „și era de-o frumusețe și-o finețe, că eu eram băiat de 12 ani, când dânsa avea vreo 18, așa. Eu rămâneam și uitam să mănânc, cât eram de flămând, uitându-mă la ea cât era de frumoasă“. Mama avea un păr cum e castana, și ochii verzi, și albă la față, și-avea trăsături extraordinar de fine. „Da’ n-o vedeam mereu, că nu venea în prăvălie, stătea într-un prid- vor în spatele prăvăliei, unde erau niște camere, și lucra sau citea. Și de multe ori îmi luam farfuria cu mâncare și mă duceam acolo-n spate, ca să mănânc și să mă uit la dânsa. Și dup-aceea am stat vânzător la acel magazin, a venit războiul și am plecat pe front, și când m-am întors n-am mai vrut să mai lucrez acolo, fiindcă îmi strânsesem niște bani, poate că un an am mai lucrat și mi-am deschis propria mea afacere, am lucrat cu tricotaje, că nu-mi plăcuse să lucrez cu fiare. Și m-am gândit după ce-am strâns niște bani, că mai bine-ar fi să-mi deschid fabrică, de ce să cumpăr de la alte fabrici? Și am hotărât să-mi fac fata ingineră textilistă ca să ducă mai departe fabrica“.

Deci Cici a făcut școala de textile din dorința de a-și ajuta părinții și de a perfecta afacerea tatălui ei. Așa se pleacă-n afaceri, de la puțin la mai mult, gradat, nu cum se trezesc acum, că deodată sunt miliardari. Am să mor neîmpăcată pentru asta. Și-mi pare rău că n-am atâta forță, și n-am o pozi- ție socială din care să pot să corectez, dar aici nu e de corectat, aici e de eradicat…