Alma Mater în derivă. Aspecte alternative ale vieții universitare interbelice

Alma Mater în derivă. Aspecte alternative ale vieții universitare interbelice

Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás

din cadrul volumului cu același titlu ce va apărea în curând la Editura Școala Ardeleană & Eikon

În mod evident, istoria universitară și viața academică din România interbelică sunt insuficient cunoscute, în ciuda rolului major jucat de instituțiile de învățământ superior și de corpul lor profesoral pe scena culturală, și nu mai puțin în sfera politică. Abia din anii ’90 au început cercetătorii români să se preocupe mai intens de aspecte care țineau de istoria intelectuală, în acest context trecutul universităților ieșind pe alocuri la suprafață, departe de izul festivist ce o caracterizase până atunci. Dintre cei care au adus contribuții necesare în acest domeniu, mulți sunt prezenți cu articole și în cadrul acestui volum. Cu toate acestea, abordarea tematicii este, considerăm noi, abia la început. Mai mult, odată stabilite cadrele generale privind trecutul universitar – chestiunile care țin de organizare, legislație și evoluții instituționale – apar adevăratele necunoscute și dileme. Transpare mai ales faptul că, în contextul născut după primul război mondial, această instituție seculară ar fi fost nevoită să-și redefinească misiunea din când în când. Cum aceste redefiniri nu s-au prea întâmplat, devine explicabil faptul că nu de puține ori universitatea a intrat în derivă.  

Se pune întrebarea, în ce măsură, spre exemplu, dezvoltarea  unor domenii de studiu și evoluțiile curriculare (sau lipsa lor) – inevitabil strâns legate de contextul ideologic – au influențat modernizarea societății românești sau, dimpotrivă, au adâncit clivajele? Apoi, care au fost interesele – de multe ori economice sau politice – care au determinat adoptarea anumitor legiuiri în domeniul învățământului superior, dar și în ce măsură au fost aceste reglementări respectate sau eludate? Pe de altă parte, demne de analizat mai în profunzime sunt organizațiile și mișcările studențești, cu atât mai mult cu cât ideologiile și activitățile acestora se dovedesc a fi mult mai complexe decât simplista antagonizare stânga-dreapta, care a monopolizat până de curând cercetările pe această temă. Nu pot fi ignorate nici relaţiile dintre universitate şi alte instituţii sau organizaţii (asociaţii studenţeşti, partide politice, mişcări sociale, guverne, monarhie, biserici), la fel cum nici identităţile duble de universitar – om politic, înalt funcţionar, cleric etc. -, cu efecte majore asupra educației și politicii universitare. Nu în ultimul rând, prezintă un interes deosebit realizarea și dezvoltarea în această perioadă a unor structuri de cercetare extrauniversitare, atunci când instituțiile de învățământ superior deveniseră nefuncționale.

Toate aceste aspecte nu pot fi elucidate decât prin metode și perspective variate, de tip antropologic, care să evidențieze realitatea cotidiană a trecutului universitar de la noi și să permită plasarea temei într-un câmp cultural și social concret. Este tocmai ceea ce își propune și volumul de față.

Cele treisprezece studii pe care le cuprinde, grupate în patru secțiuni, abordează fie aspecte de ordin social și politic referitoare la organizarea și funcționarea universităților – și implicit la activitatea profesorilor și studenților de aici -, fie teme mai puțin cunoscute, chiar „exotice”, privind un anume domeniu de studiu și cercetare – de pildă cel sociologic în cazul acestui volum. La acestea se adaugă contribuțiile legate de mediul academic polonez, care au meritul de a plasa subiectul volumului într-un context mai larg, central-est european, și de a permite compararea unor procese sociale ce țin de viața universitară. Iar la final, transferul cultural și experiențele academice din străinătate, etapele și complicațiile inevitabile construirii unei cariere universitare, precum și pendularea între mai mulți mentori, partide politice și ideologii în vederea câștigării unui statut profesional și politic sunt ilustrate prin studii de caz reprezentative.

Structuri universitare în naștere și în transformare

Având în vedere metodologia asumată, care presupune revelarea trecutului universitar prin analizarea unor detalii sau cazuri specifice, nu este de mirare că, din start, atenția este îndreptată asupra Universității din Cluj. Mai ales datorită faptului că instituția transilvăneană reprezintă în sine un studiu de caz aparte. Fiind inițial o universitate maghiară, înființată la 1872 și purtând denumirea de Universitatea „Ferenc József”, stabilimentul a intrat sub autoritatea românească în 1919, fiind supus unui proces de românizare și schimbându-și denumirea în „Universitatea Daciei Superioare Regele Ferdinand”. Transformată astfel peste noapte într-o școală românească de educație superioară, ea a păstrat o vreme nu doar anumite diferențe regionale față de instituțiile similare din Iași sau București, ci și un mai mare grad de autonomie sau caracteristici care țineau de modelul de organizare al universităților austro-ungare. Articolul Anei-Maria Stan, care deschide acest volum, realizează o incursiune migăloasă în procedurile și formalitățile privind organizarea administrației și a corpului profesoral din universitatea transilvăneană după 1919, dar și în ceea ce privește asociaţionismul şi implicarea socio-culturală a corpului universitar de aici. Se disting astfel două etape în viața universitară clujeană interbelică: de dinainte, și de după 1932 – anul adoptării unei noi legi a învățământului superior universitar –, prima fiind caracterizată prin „separatism regional”, grad mai ridicat de autonomie și o anume efervescenţă instituțională și intelectuală, cu numeroase iniţiative asociative, iar a doua prin uniformizare și racordare la modelul de organizare din Vechiul Regat, de sorginte franceză.

Legea învățământului superior din aprilie 1932 – precedată în iunie 1931 de legea autonomiei universitare – reprezenta o încercare de mărire a controlului statului asupra mediului academic, în contextul recesiunii economice și a radicalizării politice tot mai acute atât a studenților, cât și a profesorilor. Efectele ei nu au fost tocmai cele dorite și, în orice caz, au fost mult întârziate, regulamentul de aplicare fiind promulgat abia în decembrie 1933. Pornind de la dezbaterile privind noua lege, dar și de la măsurile luate de autorități în privința activității politice a studenților, studiul lui Dragoș Sdrobiș propune o analiză foarte temeinică asupra vieții universitare clujene între 1932-1934. Transpar astfel limitele autonomiei universitare de aici, lipsa de solidaritate a corpului profesoral, problemele economice care au dus la scăderea drastică a bugetului destinat învățământului superior, precum și „pericolul” perceput de către tineri în ceea ce-i privea pe studenții minoritari – toate acestea analizate prin prisma celor trei actori implicați: statul, corpul academic și studențimea. Deosebit de interesantă este încercarea tineretului universitar de a crea o alternativă la modelul de Universitate propus de autorități, precum și diversitatea ideologică a criticilor aduse sistemului, care mai ales din anii ’30 tind să alunece tot mai mult spre extrema dreaptă.

Dinamica schimbărilor de natură socială, politică și chiar etnică în România interbelică poate fi foarte bine urmărită prin analizarea unui segment specific din cadrul învățământului superior românesc, și anume cel al Facultăților de Drept. Iar aici din nou Universitatea din Cluj prezintă un caz aparte, de data aceasta din perspectiva preluării de către statul român a modelului anterior – maghiar – de formare, prin intermediul educației superioare, a unei clase de mijloc complet dependente de stat în ceea ce privește oportunitățile de angajare. Desigur, dincolo de expandarea nejustificată a unui segment profesional – cel al funcționarilor publici -, care se traducea și printr-o suprapopulare a universităților, cu precădere a facultăților de drept, scopul principal al statului era acela de „românizare” a sectorului public și de elevare a „elementului românesc” prin intermediul accesului acestuia la învățământul superior.

În felul acesta, mai vechile universități românești și cea proaspăt românizată serveau nu doar producerii de cunoaștere, ci și creării sau întăririi unei identități naționale. Zoltán Pálfy integrează toate aceste mecanisme într-un context mai larg, specific sistemelor de educație din statele naționale central și est europene, nou formate, oprindu-se apoi pe analizarea detaliată a situației studenților de la Facultatea de Drept a universității clujene de-a lungul perioadei interbelice. Sunt avute în vedere cuantumurile și procentele de tineri înmatriculați la această facultate, vârsta înscrierii sau a absolvirii, zona de proveniență a studenților, etnia, confesiunea sau genul, toate aceste variabile fiind analizate în mai multe combinații. Iar ca o concluzie demnă de reținut, studiile în drept atrăgeau cel mai mare număr de tineri – cca. 50% din totalul de studenți clujeni –, contribuind hotărâtor la deja menționata suprapopulare a universității. Prin urmare, era de așteptat ca puțini dintre acești tineri să fie interesați cu adevărat de procesul educativ, fiind de cele mai multe ori vorba de o alegere strategică a acestei facultăți în vederea obținerii ulterioare a unei poziții în cadrul unei instituții de stat. Nu era deci de mirare ca „studentul serios și muncitor să fie o minoritate în rândul studențimii. Majoritatea erau în schimb, mai ales în anii 1930, mai tot timpul implicați în raiduri, acțiuni antisemite, greve și scandaluri”.

O altă instituție menită a crea funcționari publici în România Mare a fost Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, a cărei evoluție și funcții în perioada interbelică sunt analizate în articolul lui Andrei Sora. Acesta este de asemenea un caz aparte, din mai multe motive. În primul rând, nu este clar în ce măsură Școala Superioară era cu adevărat o instituție de învățământ superior, în condițiile în care beneficia de un foarte mare prestigiu și de cadre didactice recunoscute, dar în același timp nu conferea absolvenților un titlu academic. În al doilea rând, rămâne neclară motivația unor tineri de a urma această instituție – care nu oferea o diplomă de licență – și nu o Facultate de drept, care putea avea, teoretic, aceeași finalitate, cea de a asigura accesul la o funcție în sistemul de stat. Iar în al treilea rând, Școala beneficia de o relație specială cu Statul, principalul angajator al absolvenților de aici. Încercând să păstreze imaginea de instituție independentă, menită a furniza statului specialiști, conducerea acesteia negocia constant cu autoritățile drepturi și privilegii pentru sine, pentru studenți și pentru absolvenții săi. De altfel, mecanismul de admitere în cadrul acestei instituții poate fi considerat cel puțin controversat, din moment ce până pe la mijlocul anilor ’20 cei care doreau să se înscrie aici nu trebuiau să facă dovada trecerii examenului de bacalaureat – accesul pe baza trecerii acestui examen de maturitate reprezentând de fapt, teoretic, condiția esențială de diferențiere între cei care urmează învățământ superior, față de tinerii înscriși în învățământul postliceal.

Impetuoasa sociologie (extra)universitară

Dacă volumul de față și-a propus să acorde un loc privilegiat investigării unor aspecte care țin de domeniul sociologiei, acest lucru nu este întâmplător. Analiza acestui domeniu de studiu și cercetare se pretează într-o mare măsură abordărilor asumate de demersul nostru, cu precădere datorită modului în care a evoluat în perioada interbelică. Și ne referim aici la metodele de cercetare inedite dezvoltate de Dimitrie Gusti și colaboratorii săi – metoda monografică -, la atenția acordată de aceștia detaliului, la intensa activitate desfășurată nu doar în spațiul academic, ci mai ales în cel extra-academic. Menționăm și faptul că prin organizarea practicii sociologice din România interbelică s-a reușit crearea unei formațiuni științifice originale, Școala Sociologică de la București, suficient de bine închegată încât să marcheze mediul cultural, academic, chiar și politic din prima jumătate a secolului trecut, și să stârnească interes, ba chiar să funcționeze drept model, până astăzi. Chiar acest volum reprezintă unul dintre proiectele grupului nostru informal, cunoscut drept Cooperativa G.

Și pentru a rămâne loiali abordării  asumate în acest volum, studiile referitoare la sociologia interbelică analizează fie tematici de practică socială, fie care țin de dinamica de grup – și de gen – a școlii sociologice interbelice, fie subiecte care se referă doar tangențial la sociologia românească, toate fiind aspecte în mare măsură ignorate până acum de istoriografie. Astfel, dincolo de evocarea personalității lui Gusti sau a unora dintre membrii Școlii deveniți apoi mai „vizibili” din punct de vedere cultural sau politic, puține cercetări și-au propus până acum să deslușească mecanismele sau caracteristicile acestui fenomen reprezentat de Școala monografică și resorturile care au dus la nașterea, funcționarea, crizele prin care a trecut și, într-un final, dezmembrarea ei. Este tocmai ce își propune Zoltán Rostás. Articolul său analizează originile și contextul nașterii Şcolii Sociologice de la Bucureşti fondată de profesorul Dimitrie Gusti, dezvoltarea, în anii ’20, a activităților acesteia – atât în cadrul universitar, al seminarului, cât și în cel extrauniversitar, al Institutului Social Român, al cercetărilor de teren –, dar și prima criză a Școlii de la începutul anilor ’30, care, în ciuda tensiunilor pe care le-a creat în cadrul grupului, nu doar că nu a stopat munca monografică, ci chiar a contribuit la amplificarea ei: la sfârşitul anului 1932 monografiştii au scos un număr monumental al Arhivei pentru Ştiinţa şi Reforma socială, au intrat în activitatea de presă, publicând intens și elaborând chiar planul unei reviste a grupului, luând totodată parte la dezbaterile din cadrul asociației Criterion.

Deși cea mai mare parte din activitatea Școlii gustiene s-a desfășurat în afara Universității, cercetările de teren fiind organizate în timpul vacanțelor de vară, seminarul de sociologie – înființat de Gusti pe lângă Catedra de sociologie, etică şi politică din cadrul Facultăţii de Litere a Universității din București – a fost esențial pentru formarea grupului și pentru cristalizarea metodei monografiei sociologice din punct de vedere teoretic şi metodologic. După cum își amintea H.H. Stahl în anii ’80, „seminarul lui era un loc de adunare a tot ce avea mai bun în vremea aceea tineretul. Nu numai elevii lui Gusti, dar tineri din toate facultăţile veneau, şi era un permanent loc de discuţii şi dezbateri pe probleme”. Este legitim deci să considerăm că, poate mai mult decât ideile și teoriile expuse, praxisul didactic de la seminarul lui Gusti a determinat succesul profesorului de a atrage tineri și de a crea Școală.

Realizând o analiză originală asupra învățământului românesc interbelic, în care atenția autorului se deplasează de la întrebarea „ce anume se preda” la „cum se preda”, Ionuț Butoi argumentează că cercetarea practicii de predare de la Universitate în perioada interbelică poate explica contextul educațional al epocii și rolul social și politic jucat de unii profesori universitari. În contextul în care Universitatea, concepută pe calapod francez, favoriza metoda de predare prin transmitere liniară a informațiilor și reproducere prin memorare și repetare, Dimitrie Gusti făcea figură aparte prin faptul că își încuraja studenții în direcția interacțiunilor intelectuale și chiar a activismului social. De altfel, practica didactică în sine era o preocupare atât a Profesorului – la propunerea lui studenții trebuind să completeze un chestionar care făcea referire nu numai la activitatea științifică a tinerilor și la procesul de învățare, ci și la implicarea lor socială și politică -, cât și a discipolilor săi, care s-au implicat în „diagnosticarea” problemelor învățământului românesc interbelic, exemplele oferite de Ionuț Butoi venind din partea lui Anton Golopenția și Mircea Vulcănescu.

O problemă majoră cu studiile privind Școala sociologică de la București este că oferă mereu impresia că acest grup adunat în jurul profesorului Gusti a fost format exclusiv din tineri. Or, în realitate, lucrurile nu au stat deloc astfel. Au fost foarte multe tinere femei implicate în campaniile monografice gustiene, precum Xenia Costa-Foru, Marcela Focşa, Elisabeta și Lena Constante, Paula Gusty – devenită soția lui Traian Herseni -, Eugenia Constantinescu, Calypso Botez, Floria Capsali, Margareta Sterian, Maria Cotescu, Veturia Manuilă, Ştefania Cristescu – viitoarea soție a lui Anton Golopenția – și multe, multe altele. Este meritul Theodorei-Eliza Văcărescu de a fi adus la lumină, în ultimii ani, implicarea consistentă a femeilor în cercetările de teren ale Școlii sociologice de la București. Contribuția autoarei din volumul nostru – extrem de bine încadrată de raportarea la teorii și studii de gen internaționale – face referire la tipologia membrelor grupului gustist, precum și la mecanismele şi strategiile care au dus inițial la o participare masivă, iar ulterior la o „ghettoizare” sau chiar îndepărtare a femeilor din cadrul Școlii. Sunt identificate astfel trei categorii de participante: profesionistele mature, având deja o carieră profesională solidă; cercetătoarele sociale formate, cu studiile universitare şi doctorale deja încheiate, al căror traseu profesional a fost mai puțin dependent de dinamica din grupul gustist; și studentele, majoritatea participante la seminarul de sociologie al lui Gusti. Acestea din urmă au fost cele care au avut mai mult de suferit de pe urma orgoliilor colegilor lor de grup, dar mai ales in cauza unor stereotipii de gen privind zonele profesionale „potrivite pentru femei” – mai concret acestora li s-au atribuit funcții de execuție, în vreme ce bărbații erau responsabili cu funcția de creație. Mai mult, au fost defavorizate în ceea ce privește posibilitățile de publicare a cercetărilor lor, accesul la un statut profesional științific, iar pe termen lung contribuțiile lor au fost eliminate din istoria disciplinei.

Un alt aspect „uitat”  din istoria sociologiei românești este faptul că la București, sub președinția lui Dimitrie Gusti, era cât pe ce să aibă loc, în 1939, cel de-al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie. Deși izbucnirea războiului a împiedicat desfășurarea reuniunii, lucrările conferinței au fost publicate în 5 volume apărute în anii 1939-1940. Materialul rezultat reprezintă o sursă valoroasă pentru identificarea caracteristicilor sociologiei interbelice la nivel internațional și a temelor sociologice preferate în acel moment de tumult politic, iar el nu s-ar fi realizat fără gândirea prospectivă a lui Gusti sau fără capacitatea de organizare a echipei sale. Documentele relevă relațiile active, suprinzător de extinse, ale Școlii sociologice de la București cu grupuri profesionale similare din străinătate. Din tot acest material bogat, cercetarea Irinei Nastasă-Matei se concentrează asupra contribuțiilor provenite din spațiul german, în încercarea de a oferi o perspectivă mai puțin „ideologizată” asupra temei față de articolul lui Peter Schöttler din 1995. Pe de o parte, studiul încearcă să stabilească – pentru prima dată în literatura de specialitate – profilul sociologilor germani care au acceptat (sau li s-a permis) să participe la eveniment și poziția lor în sociologia germană, dar și în aparatul instituțional nazist. Pe de altă parte, o analiză de conținut a textelor are menirea de a pune în discuție gradul în care serveau acestea propagandei naziste, prin abordarea unor tematici mai degrabă politice ori ideologice, sau erau cercetări strict academice. Inevitabil în cazul unui asemenea tip de cercetare, autoarea nu oferă răspunsuri, ci încearcă să nuanțeze și să ofere noi direcții de interpretare.

 Polonia și potențialul politic al tineretului universitar  

În Polonia, ca și în România, corpul studențesc a reprezentat, încă din secolul al XIX-lea, o forță politică activă atât prin prisma ideilor și acțiunilor lor politice, cât și prin felul în care au fost instrumentați – iar uneori oprimați – de curente ideologice, de organizații politice sau de către stat. În cazul Poloniei, activismul studențesc prezintă totuși o caracteristică distinctă: deoarece în perioada 1795-1918 nu putem vorbi despre existența unui stat de sine stătător, primele organizații studențești poloneze s-au născut în … mediul academic german. După o incursiune în istoria fraternităților studențești poloneze de la înființarea primelor asemenea asociații pe lângă universitățile din Breslau și Berlin, apoi din Dorpat și Riga – istorie destul de puțin dezvăluită chiar și în literatura de specialitate poloneză -, articolul Sabrinei Lausen zăbovește asupra caracteristicilor și activităților lor în cadrul celei de-a doua Republici Poloneze, de după 1918. Dacă în perioada anterioară activitatea studenților servea interesul național, axându-se pe prezervarea culturii poloneze și pe lupta pentru independență – distingându-se astfel clar de fraternitățile germane, care aveau ca principal scop oferirea unei educații alternative, menite a-i forma pe tineri în privința comportamentului în societate și în spațiul privat -, în statul polonez nou reînființat funcțiile lor se modifică. Fiind totuși organizate după model german și utilizând metode de afișare tipic germane – steaguri, arme și uniforme -, au fost considerate o vreme drept „străine”, „ne-poloneze”, fiind privite cu ostilitate în ciuda caracterului lor care devenea tot mai naționalist. Contribuția Sabrinei Lausen urmărește radicalizarea tot mai accentuată a fraternităților poloneze odată cu 1918, alunecarea lor către extrema dreaptă și influența crescută asupra lor exercitată de Biserica Catolică.

De activism politic au dat dovadă și organizații studențești evreiești din Polonia interbelică. Cea mai importantă dintre acestea a fost Gruparea Academică Evreiască – Żydowska Strzecha Akademicka (ŻSA) -, organizație culturală și de într-ajutorare înființată în 1916. Membrii ŻSA erau tineri evrei atât din grupări sioniste, cât și din organizații socialiste. Studiul Zosiei Trębacz analizează activitatea Grupării în perioada interbelică, problemele cu care s-a confruntat, dar mai ales dinamica de putere în cadrul organizației între cele două grupuri menționate – sioniștii și socialiștii. Cert este că activitatea ŻSA a fost în cea mai mare parte a timpului dominată de tinerii sioniști, ei fiind cei care au imprimat organizației profilul ideologic: naționalist, de dreapta, anti-asimilaționist.

Studii de caz 

Trei studii de caz prezente în volum au menirea de a pune la dispoziția cititorului acele analize de micro-istorie atât de utile unei abordări de tip antropologic a trecutului universitar interbelic. Primul, semnat de Rucsandra Pop, face referire la perioada pe care Mihai Pop, folcloristul român și membru al Școlii gustiene, a petrecut-o la Praga, între 1929-1932, urmând studii doctorale la Universitatea Carolină. Autoarea încearcă să reconstruiască – într-un mod pe alocuri aproape literar – experiența folcloristului în capitala Cehoslovaciei, referindu-se mai puțin la munca și activitățile lui Mihai Pop în cadrul universității, ci punând accent pe experiențele lui culturale extra-academice, petrecute în cafenea și nu în sala de curs. Articolul reprezintă a veritabilă analiză de transfer cultural, prin faptul că se axează pe implicarea lui Mihai Pop în Cercul Lingvistic de la Praga și pe influența pe care a avut-o gândirea lui Roman Jakobson asupra scrierilor și carierei ulterioare a gustistului român.

Cel de-al doilea studiu de caz, al lui Florin Onica, surprinde evoluția profesională fascinantă a scriitorului Gala Galaction, aducând în prim plan aspecte ale vieții acestuia mai puțin cunoscute. Analizând străduințele acestuia, de-a lungul a trei decenii, de a deveni profesor la Facultatea de Teologie a Universității din București – unde va ajunge doar cu câțiva ani înaintea pensionării –, articolul reprezintă o reflecție asupra mecanismelor care duceau la obținerea unei catedre universitare, necesitatea sprijinului unor rețele de putere pentru obținerea postului mult visat, dar și antipatiile sau dușmăniile colegilor cu funcții înalte care puteau în mod ușor pune capăt unei cariere academice promițătoare.

Cam același tip de abordare propune și studiul de caz al lui Lucian Nastasă, referitor la cariera istoricului Constantin C. Giurescu. Doar că de această dată caracterul personajului este cu totul diferit. Obișnuiți cu referințele elogioase la adresa istoricului care a realizat o celebră sinteză de Istoria românilor, cercetarea lui Nastasă a descoperit discrepanțe între povestea vieții acestuia, așa cum o prezintă el însuși în Amintiri, și realitate. Aflăm astfel că relațiile pe care le avea din adolescență cu prieteni și colegi ai tatălui său au contribuit la numirea sa timpurie într-un post de profesor la Universitatea din București, dar și că, plin de ambiții, Giurescu „s-a dat” mereu cu cei care erau într-un anumit moment la putere pentru a obține funcții și privilegii. A fost astfel carlist convins, a participat la manifestările antisemite ale studenților, în fața interogatoriilor legionarilor s-a arătat suporter al acestora, s-a implicat în activitatea de propagandă a regimului Antonescu, iar după 1965 a fost „recuperat” de regimul ceaușist, interesat de scrierile lui Giurescu și de modul său de abordare a „istoriei naționale”.

*

Volumul nostru militează așadar pentru o abordare de tip antropologic a istoriei. Se dorește depășirea discursului despre modernizare, evoluții, elite, pentru că de cele mai multe ori acest tip de discurs istoriografic are mai puțin menirea de a explica fenomene istorice, ci mai degrabă de a crea paradigme istoriografice și de a construi chiar mituri. Or, noi ne-am propus aici dezbaterea unor aspecte mai puțin cunoscute din viața universitară interbelică, în ideea că istoria nu trebuie să stabilească sau să emită sentințe privind trecutul, ci să analizeze și să ridice noi și noi întrebări, oferind mereu noi piste de interpretare.