Alternative ale descrierii orasului ca istorie urbana

Alternative ale descrierii orasului ca istorie urbana

Şerban VĂETIŞI
Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca

Revista Transilvania, nr. 10-11, 2014

Alternatives of city description as urban history

The article reviews Zoltán Rostás’s anthology book on the “other interwar Bucharest’s” social life, as described in the writings of some Gustian sociologists. The review highlights the particularities of this perspective (sociological, not sentimental; observative, not retrospective) and how it is appropriately reflected in the organization of such an anthology (factual, not normative; documental, not interpretive). It attempts to explain, firstly, the role and relevance of this method, meant to reconsider and reconstruct a past sociological knowledge; and, secondly, the role and relevance of the concept of “other” for understanding the city and a past historical period.

Keywords: Gusti School of Sociology, Bucharest, urban sociology, urban history, anthology

Volumul (care va continua cu o a doua parte) se înscrie în seria de lucrări coordonate de Zoltán Rostás cu scopul reconstituirii şi recitirii producţiilor Şcolii de Sociologie de la Bucureşti (Şcoala Gusti). Cu această antologie autorul mai adaugă un element-lipsă la recuperarea Şcolii: studiul oraşelor şi al proceselor sociale ale urbanizării. Prin aceasta ni se propune nu numai o reconsiderare a proiectului gustian şi a cercetărilor sociologice asociate Şcolii (adesea percepute doar ca „monografieri ale satului românesc”), ci şi o altă perspectivă asupra Bucureştiului interbelic.

Perspectiva alternativă este sugerată încă din titlu, inclusiv prin pluralul numelui oraşului, „alţi Bucureşti”. Acest plural, dincolo de o notă uşor vetustă, „interbelică”, sugerează faptul că investigarea şi cunoaşterea istorică a unui obiect sau fenomen social comportă realităţi multiple şi moduri de citire diferite ale unor evenimente, fapte, locuri, care sunt, în cele din urmă, plurale, potrivit experienţelor individuale şi diversităţii interacţiunilor şi actorilor sociali. Modul de lectură propus este direct, „brutal”, necosmetizat şi nefiltrat, livrat printr-o minimă ordonare tematică care acoperă aspecte precum: munci necalificate sau sezoniere în oraş, migraţie rural-urban, servicii urbane întreţinute de aceşti migranţi, modul de viaţă al acestora în oraş şi caracteristicile socio-economice ale meseriilor lor.
Această modalitate de prezentare a unor studii despre Bucureşti (şi de reprezentare a oraşului Bucureşti) denunţă eseistica, viziunile paseiste sau contra-factuale şi desigur, poezia facilă a farmecului trecutului2.

Metoda nu e însă lipsită de stilistică şi „farmec”, atâta timp cât, citind, suntem invitaţi să recreăm „atmosfera epocii”, nu prin metaforizări, ci prin acţiunile şi vorbele contemporanilor, ale celor care au locuit în, au lucrat în, au trecut prin, au observat şi au scris despre Bucureştiul interbelic. În acest sens, recuperarea sociologică este dublă: a realităţii sociale, prin informaţia pe care o aflăm din conţinutul textelor, şi a unei tradiţii sau mod de cunoaştere sociologică, prin modalitatea de descriere şi analiză a acestor realităţi.
Textele sunt „studii” şi „cronici”, nu (mari) istorii ale Capitalei; sunt schiţe, descrieri parţiale şi anchete ale unui fenomen sau proces, dezvăluind situaţii sau probleme, caracteristici sociale şi contextuale, anticipând (doar) nivelul unor studii de sociologie urbană propriu-zisă (pe care autorii din jurul lui Dimitrie Gusti nu au mai apucat să le producă, chiar dacă acestea fuseseră anunţate în proiectul Şcolii3). Situaţia este cunoscută, „izbucnirea războiului în toamna anului 1939, suspendarea activităţii şcolii sociologice şi a instituţiilor conexe au împiedicat extinderea cercetărilor monografice asupra oraşelor, plănuite de însuşi Gusti”, după cum precizează autorul în Prefaţă.

Antologia cuprinde opt texte, apărute între 1938 şi 1945; primele şase apărute în Sociologie Românească, iar ultimele două, substanţial mai elaborate, în Analele Institutului Statistic al României. Primele trei texte antologate sunt datorate lui Ştefan Popescu, „Zidari teleormăneni la Bucureşti” (pp. 7-11), „Măturătorii Capitalei” (pp. 12-18) şi „La bivolarii basarabeni de la marginea Bucureştilor” (pp. 19-21) şi prezintă, după cum sugerează şi titlurile lor, lucrătorii şi meseriile urbane specifice migranţilor rurali la oraş: munci necalificate, meserii umile, activităţi marginale, prezentate relaţionat cu modurile de viaţă şi problemele sociale ale acestora, în primul rând cele legate de sărăcie, sănătate, locuire şi salarizare precare, toate foarte utile înţelegerii societăţii şi contextului socio-economic al vremii. Primul articol al lui Ştefan Popescu, un reportaj etnografic, plasează lumea oraşului interbelic „în toiul construcţiilor” când „se caută oameni […] la săpat, la vânturat nisipul, la stinsul varului, la dusul găleţilor, la cărămidă […] şi atâtea altele care nu cer o pregătire specială” (p. 7).

Cei angajaţi îşi aduc rude sau cunoştinţe, nu numai din comuna lor, ci şi din comune învecinate din judeţul Teleorman. Toţi îşi spun „zidari”, deşi nu toţi lucrează propriu-zis la construcţii, şi chiar şi după ce îşi găsesc de lucru în alte domenii. Sunt prezentate câteva „cazuri”. Grigore este cărăuş care, asemeni altor cărăuşi „duce pământ din săpături la maidan, în fundul Vitanului, ori în bariera Vergului” (p. 11), câte 8-10 căruţe pe zi. Când lucra la construcţia blocului Berindey şi-a adus şi fiul, Mitru, de 13 ani, să-l ajute. Acesta ştia să scrie şi să socotească şi „a fost pus de vătaf ”, să însemne pe răboj de câte ori ieşea fiecare căruţaş (p. 8). Mai aflăm cât câştigă fiecare (Grigore îi arată etnografului un carnet cu cheltuieli) şi că întreţin legătura cu comuna, unde se întorc periodic şi se arată mândri că sunt orăşeni (p. 11).

Următorul text, „Măturătorii Capitalei”, descrie nu numai muncile desfăşurate de aceşti angajaţi (ca munci necalificate, nu neapărat sezoniere), ci ilustrează un tip de servicii tipic urbane, în acest caz serviciile de salubritate. Acestea sunt preponderent desfăşurate, de asemenea, de migranţi din zonele rurale. Modalităţile prin care aceştia ajung să lucreze la oraş, în Capitală, sunt similare cu cele descrise în cazul zidarilor: relaţii de rudenie, de năşie şi foarte adesea prin relaţii parentale. Gheorghe, venit din Valea Ungureni, judeţul Olt, ajuns măturător în Capitală şi-a adus după un an fiica, în vârstă de 16 ani. „Atunci, moş Gheorghe a avut recomandaţii bune de la alt Gheorghe, chioşcar cu fructe, şi a băgat fata la stăpân la un meseriaş-patron” (p. 12). Deşi mama sa ar fi vrut să rămână în gospodăria rurală, tatăl a insistat să vină la oraş „să câştige bani”. Măturătorii provin din diferite judeţe din Munteania şi Ardeal: din Olt, Gorj (doi), Ialomiţa, Sălaj (trei) şi Bihor. Lucrează ca măturători de 5 luni, de 8 luni sau de 1 an, dar există şi unul care lucrează de mai mult timp. Motivaţiile invocate: să câştige, să găsească de lucru, pentru că nu au pământ. Sunt tineri sau mai în vârstă, unii veniţi cu familia, alţii singuri. Mulţi stau în cazarmă, în regim de internat cu reguli stricte, aproape milităreşti, motiv pentru care alţii preferă să stea „la odae”, deşi este mai scump. În articol găsim perspectiva unui măturător, ardelean, asupra activităţilor, muncilor şi vieţii urbane: „Eştia (oamenii care stau la mese la Cafeneaua Royal) cu ce se hrănesc, de unde bănet, ca să fie atâta hodină?! Întreb şi eu. Nu e curat […]. La telefoane văd că munceşte lumea într-un fel. Chelnerii muncesc şi ei în altfel. Domnul sergent e toată ziua acolo, munceşte şi el. Şoferii pe maşini, fac şi ei ceva. Înţeleg, fiecare la locul lui, cu osteneala lui. Înţeleg. Dar eştia?…” (p. 16)

Următoarele texte antologate („Basarabeni muncitori la periferia Bucureştilor”, de Mircea Tiriung, pp. 22-23, „«Oltenii» de la Bălceşti-Vâlcea” de Magdalena Livezeanu, pp. 24-30 şi „Emigrarea la oraşe a locuitorilor din Spineni-Olt” de V. Oprescu-Spineni, pp. 31-32) continuă prezentarea acestor migranţi rurali la oraş şi muncile pe care le desfăşoară, cu noi informaţii şi descrieri ale vieţii sociale a Bucureştiului interbelic. V. Oprescu-Spineni dezvoltă şi un discurs critic prin modul în care chestionează opţiunea celor care aleg să migreze la oraş. Această poziţionare este exprimată printr-o triplă critică formulată ca: problematică morală („este momentul să ne întrebăm: acest fel de a câştiga banul, este el demn de încurajat pentru sătean?”, p. 32), problemă medicală („în comuna Spineni sunt peste 50 de cazuri de sifilis… de unde a venit contagiunea?… din mahalalele bucureştene”, p. 32), respectiv problemă culturală („cei mai mulţi se îmbracă nemţeşte, uitând frumoasele porturi naţionale şi ironizînd pe cei care le mai iubesc”, p. 32).

În final autorul conclude asupra „nenorocirii” aduse de experienţa oraşului: „sătenii ce se reîntorc în comună din peregrinările lor, aduc pe lângă bani şi multe nenorociri printre care, în afară de boală se poate număra şi o nouă mentalitate despre obiceiuri, îmbrăcăminte etc.”, p. 32). Ultimele două texte antologate, elaborate sub forma unor anchete sociale (destinate fiind Analelor Institutului Statistic al României şi mai apropiate, astfel, de un studiu sociologic propriu-zis) prezintă, pe lângă descrieri similare ale activităţilor şi condiţiilor de viaţă ale unor lucrători urbani şi anumite tipologii, comparaţii şi analize cantitative ale unor date primare (vârstă, numărul membrilor dintr-o familie, sume de bani şi natura cheltuielilor bugetelor familiale etc.) În „Condiţiile de viaţă ale fiilor de ţărani vânzători ambulanţi în Capitală” (pp. 33-90), de Nicolae Marin Dunăre, este prezentat fenomenul migraţiei (văzut ca un adevărat exod al) „fiilor de ţărani” spre Capitală. Sunt descrise cauze, împrejurări, durate ale acestor migraţii; practici şi reţele familiale, îndeletniciri, aspecte privind alimentaţia şi igiena, bugetul, viaţa spirituală etc. ale acestei categorii aparte de lucrători urbani, vânzătorii ambulanţi.

Sunt sugerate câteva consecinţe economice, demografice şi sociale şi sunt propuse câteva acţiuni de îmbunătăţire a vieţii acestora (în tradiţia gustiană a „cunoaşterii şi acţiunii în serviciul naţiunii”). Articolul cuprinde câteva hărţi şi nu mai puţin de 31 de tabele pe regiuni şi judeţe, cu îndeletnicirile acestor migranţi, cu numărul membrilor familiei, vârstele acestora etc. Aflăm, astfel, din acest articol unele date cantitative şi câteva corelaţii. Astfel, majoritatea acestor muncitori au vârste între 16 şi 18 ani; printre familiile din care provin, multe au peste 5 membri, chiar 9; există o tipologie a muncitorilor ambulanţi (cu 8 categorii de produse vândute), dintre care majoritatea sunt vânzători de ziare şi zarzavaturi etc. În fine, în „Condiţiile de viaţă ale oamenilor de serviciu de la o instituţie publică din Capitală” (pp. 91-183) de Gheorghe Retegan, cei studiaţi sunt oamenii de serviciu care lucrează la Institutul Central de Statistică. Accentul este pus pe salarii, raportul venituri/cheltuieli în cadrul familiilor acestor lucrători, repartiţia cheltuielilor (alimente, ce tipuri de alimente etc.) şi câteva aspecte privind procesul de adaptare la viaţa urbană. Sunt prezentate caracteristicile acestor lucrători, raportul lor cu structura  serviciilor în România şi cu transformări recente din societatea românească (reforma agrară, reorganizarea administrativă a ţării etc.) şi câteva aspecte social-geografice (familie, educaţie, regiuni de provenienţă) şi condiţii de viaţă ale acestora. În Anexe sunt reproduse 9 tabele rezumative, plus alte câteva tabele privind situaţia individuală a celor anchetaţi. În aceasta ultimă secţiune sunt rezumate caracteristicile sociale şi istoria personală a fiecăruia.

Următoarele comportamente sociale pot fi văzute ca reprezentative (sau comune) pentru „procesul de adaptare la viaţa orăşenească” şi, în acelaşi timp, ilustrative, pentru stilul descriptiv al acestor articole: „Când spunea cu toată gravitatea că poartă «dungă la pantaloni, fiindcă aşa se cere tinerilor» sau că fumează un pachet de Dorobanţi pe zi «ca omul ce se respectă», Ion B. era cel dintâi convins că aşa se cuvine şi că dunga pantalonilor şi ţigările formează elementele respectului ce şi-l datorează. De unde vine obiceiul lui Ion B., născut în cine ştie ce sat al Târnavelor de a purta dungă la pantaloni şi a fuma Dorobanţi? Dar mai ales, de unde vine convingerea că trebuie să se respecte, mergând până la forma exterioară a respectului? La fel cu Ion B. sunt şi alţii. Iată unul care poartă cravată la gât, chiar dacă o poartă strâmb ori chiar dacă nodul stă să plesnească de strâns ce e şi e roasă de vechime.

Omul ştie ce înseamnă cravata, ştie că hainele pe care le poartă reclamă cravată, a văzut-o la ceilalţi cu care a venit în contact şi o poartă şi el. Din vedere la alţii, din frecventarea birturilor populare şi economice a învăţat jocul de table, deşi prin Sălajul lui nici pasărea măiastră nu le-a văzut. Sigur că pe bani. Dar sălăjeanul mai vorbeşte la telefon, obiect faţă de care avea o frică la început. Umbla uşurel la început cu telefonul. Apoi s-a deprins cu el. Acum formează singur numerele cele mai încâlcite, se recomandă, ştie întreba de omul pe care-l vrea, ba şi trânteşte telefonul la necaz, fără să mai aibă frică de fragilitatea lui. De unde umbla cu pas rar şi încet, privind cu grijă în jur la mulţimea «otomobilelor», acum sălăjeanul calcă apăsat şi traversează strada fără reţineri, fiindcă oraşul i-a impus alt ritm în mişcări, fiindcă munca la Institut îi coordonează altfel mişcările. Nu numai atât. Sălăjeanul venit cu 5 copii din satul lui unde toată viaţa numai agricultură a făcut şi n-a fost în oraş decât la târguri, vorbeşte ca în oraşe, ca domnii. L-au cam zăpăcit mulţimea cuvintelor neînţelese din limbajul funcţionarilor, dar în cei 4 ani le-a învăţat şi le pronunţă acum cu uşurinţă, deşi pe alocuri greşit. Peste puţin timp, sălăjeanul o să meargă la cinematograf, fiindcă toată lumea vorbeşte de filme, de artişti şi sălăjeanul vrea şi el să ştie şi să vorbească.” (pp. 122-123)

„Toate aceste texte poartă pecetea contextului, ele dezbat aspecte reale ale Capitalei chiar şi atunci puţin cunoscute” (s.n.), avertizează Zoltán Rostás în Prefaţă. Aceasta reconfirmă observaţia privind miza dublă a acestei recuperări sociologice, dar şi perspectiva „alternativă” asupra unui oraş mai puţin (re)cunoscut prin ochii şi faptele acestor oameni mărunţi. Societatea bucureşteană, ne reamintesc aceste texte, are infinite nuanţe şi tipologii şi este mult diferită de viziunea polarizată care împarte oraşul interbelic între „lumea bună” (cea care contează), şi lumea nesemnificativă, viziune comună multor istorii. Avem, aşadar, prin aceste studii şi cronici, nu prezentări ale „fascinantei atmosfere interbelice”, populată de lume aleasă şi bon-viveur-i care se plimbă la Şosea, contrastând cu „lumea mahalalei”, „şi ea” cu „farmecul ei”…

Avem, în schimb, înţelegerea mai exactă a proceselor sociale, a stratificărilor şi relaţiilor complexe, care au creat societatea interbelică urbană, o lume de patroni şi întreprinzători, de instituţii şi angajaţi, o lume de migranţi şi sezonieri, semi-rurală şi adaptativă, care acum deprinde elementele sociabilităţii şi culturii urbane; o lume de zilieri, de lucrători ambulanţi, de lucrători în servicii publice. Oameni cu trăsături sociale, stiluri, motivaţii, probleme, strategii, evoluţii şi destine dintre cele mai diferite, dar, în acelaşi timp, asemănătoare, care se întâlnesc în Bucureştiul interbelic şi-i dau efervescenţă socială, în aceeaşi măsură ca lumile care domină istoriile cunoscute ale oraşului.

Autorul afirma: „este interesant să pătrunzi în interbelic prin reţeaua socială a şcolii gustiene şi să vezi sensibil altceva.”4 Acest „altceva”, ilustrat prin aceste descrieri, mărturii şi analize sociale/sociologice ale Bucureştiului anilor 1935-1945, exprimă o alteritate substanţială (departe de locurile comune, ca viziune, ca resorturi ale investigaţiei) şi nu doar la modul formal (precum în cazul unor studii asupra istoriei oraşului ca istorie a marginalilor şi excluşilor5). Este vorba despre o „reîntoarcere în Bucureştiul interbelic” nu la modul „nostalgico-turistic” sau „spectacular-excentric”, ci „socio-arhivistic”. Un demers care informează, etnografic şi sociologic, şi surprinde umanitatea locuitorilor urbani, mai noi sau mai vechi, şi cultura oraşului în schimbare.
Insistând asupra acestor „alternative” ale descrierii oraşului, antologia devine un capitol ineluctabil al istoriei urbane.

Note:

* Zoltán Rostás, Alţi Bucureşti interbelici. Studii şi cronici gustiene (Bucureşti, Editura Vremea: 2014, 192 pagini)
1. Această idee este sugerată explicit de autor într-un interviu recent: „Este interesant să pătrunzi în interbelic prin reţeaua socială a şcolii gustiene şi să vezi sensibil altceva decât ce văd «exegezii» eseiştilor” (Zoltán Rostás, „Pentru mine, «lumea diversă» este un moft”, în Cooperativa G, interviu disponibil la adresa web http://www.cooperativag.ro/zoltan-rostas- pentru-mine-lumea-diversa-este-un-moft/).
2. În primul număr din Sociologie Românească, Gusti reaminteşte ideea monografierii tuturor unităţilor sociale (inclusiv a oraşelor), chiar dacă, din raţiuni metodolgice sau de „urgenţă socială”, ele au început prin studierea satelor: „e vorba mai ales de monografii săteşti, fără să nesocotim însă nici monografiile regionale, nici monografiile industriale sau orăşeneşti” (Dimitrie Gusti, „Sociologie Românească”, Sociologie Românească, 1936, p. 7). Zoltán Rostás explică astfel în Prefaţă: „Este adevărat că metodologia dezvoltată în primele campanii monografice din anii 1920 – şi codificate de H.H. Stahl – se preta la studiul amintit al satului, este la fel de adevărat că organizarea cercetării cu studenţi era mai uşor de realizat la ţară, dar nimeni n-a negat importanţa cercetărilor urbane, nimeni n-a refuzat vreodată asemenea studii sau articole în revistele Şcolii” (p. 5).
3. Zoltán Rostás, „Pentru mine, «lumea diversă» este un moft”, loc. cit.
4. Precum cele care caută explicit „anormalul” sau „periferia” în istoria şi cultura oraşului (V. Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Editura Compania, 2003).