Asupra reformei invatamantului superior (1930)

Asupra reformei învăţământului superior

UNIVERSUL, Anul XLVIII Nr. 53 Vineri 7 Martie 1930, p. 1-2

de prof. dr. Şt. Minovici

Fiecare ştiinţă, privită în ansamblul ei, are o parte teoretică şi alta de aplicaţie. Deoparte e fondul teoretic, abstract, filozofic, reprezentant de universitate; de alta, sunt interesele realiste, intrarea ştiinţei în viaţa practică, reprezentate de şcolile superioare profesionale. De aceea, întrebarea ce trebue pusă d’acapo, este următoarea: E nimerită fuziunea învăţământului ştiinţific pur reprezentat de universitate, cu învăţământul ştiinţific aplicat, reprezentat de şcolile tehnice superioare într’o aşa zisă Mare Universitate a totalităţii cunoştinţelor umane?

Înainte de a răspunde acestei întrebări, să căutăm a arăta care este rolul unei universităţi, scopul ce-l urmăreşte şi care e rolul unei şcoli superioare de aplicaţie.

Nu ne vom încumeta noi de a arăta acest rol, sau de-al defini; vom cita pe alţii, cunoscuţi ca pedagogi distinşi şi organizatori de o reputaţiune mondială. Vom invoca în primul rând părerea lui Louis Liard, cunoscutul savant francez şi om al şcoalei, ale cărui vederi caracterizează în următoarele rânduri, în mod cum nu se poate mai plastic, rolul fiecărei din aceste instituţiuni:

„Nu există decât două tipuri de învăţământ superior: şcolile speciale şi universităţile: unele destinate culturii unei ştiinţe particuluare, şi neprimind dela celelalte decât ceeace le poate folosi: celelalte, deschise tuturor ştiinţelor, tuturor ramurilor literilor, nu numai primindu-le, dar unindu-le împreună într’o armnie comparabilă facultăţilor spiritului uman şi legilor naturii”.

Mai departe, vorbind de universitate, continuă:

„Idealul, pentru învăţământul superior ar fi absenţa oricărui program oficial. Ştiinţa nu poate fi canalizată în regulamente. Ea isvoreşte unde vrea, merge unde vrea, pe drumurile ce vrea: cine vrea s’o urmărească, o urmează”.

Mai departe:

„Misiunea principală a facultăţilor este progresul ştiinţei.
Învăţământul regulat pe care-l predau profesorii lor, expune starea actuală a cunoştinţelor noastre; ei au însă datoria de a el înmulţi. Ei nu pot fi satisfăcuţi decât atunci când, nu numai în Franţa, dar şi în afară de ea, sunt socotiţi în acea elită de oameni distinşi, cari prin puterea gândirii, numărul şi valoarea lucrărilor, reprezintă progresul”.

„Mediile cele mai propice, pentru manifestarea şi difuzarea ideilor noui sunt fără îndoială acele „studia generalia”, cum numeau strămoşii noştri universităţile lor, din care nu lipseşte nimic din ce poate constitui obiect de ştiinţă şi cercetare şi de unde se degaje spiritul complet şi viu al ştiinţei. Universitatea este, pentru progresul ştiinţei şi pentru cultura superioară a spiritului, aparatul cel mai perfect, pentru că ea este ca şi ştiinţa şi spiritul deodată, una şi multiplă”.

*

Din toate acestea reese menirea specială pe care o are universitatea. Deoparte avem un învăţământ al ştiinţelor generale şi separat un învăţământ tehnic sau al ştiinţelor aplicate.
În primul rând este vorba de cunoştinţele generale ale ştiinţei, de aprofundarea ei cât mai adâncă şi mai filosofică; pe câtă vreme o şcoală superioară specială, aplicată, este chemată a traduce în practica vieţii, acele părţi ale ştiinţei generale ce pot fi de folos industriei, technicei, economiei, comerţului, etc.

Că aşa fiind instituţia universitară urmează să se bucure de cea mai deplină libertate în cercetarea adevărului ştiinţific.

În al doilea rând, reprezentanţii ei au datoria expresă de a lărgi cadrul cunoştinţelor omeneşti, de a contribui printr’o muncă încordată, prin talentul şi geniul lor, la sporirea patrimoniului ştiinţei, la progresul acesteia, fără a li se fixa acel program dela care să nu se poată abate în exerciţiul activităţii; din contră, într’o şcoală specială de aplicaţie, adeseori mai totul trebueşte reglementat. Aprofundarea ştiinţei generale, privirea ei din punctul de vedere teoretic şi filozofic îi dă dreptul regimului universitar adeseori a atinge şi alte chestiuni în afară de acele ce ar reglementa un program; îi dă dreptul profesorului de a-şi expune vederile sale proprii, nouile sale metoade, originalitatea activităţii sale. El nu poate fi supus unui regim pe care să nu-l poată depăşi.

Adeseori, activitatea lui e pusă în evidenţă mai mult prin lucrările sale decât prin activitatea didactică şi ţinerea uui curs reglementar. Porţile universităţii, tocmai prin caracterul studiilor generale al ştiinţelor, sunt deschise oricărei minţi, oricărui talent, oricărui geniu, cari, prin profunzimea ideilor, prin bogăţia concepţiilor şi specualţiunea abstractă, poate să-i îmbogăţească ştiinţa şi să-i sporească domeniul.

Iată cum trebuie privit un reprezentant al universităţii, un universitar, în adevărata concepţie a cuvântului. El devine adeseori un luminător al publicului. Dacă omul de ştiinţă e reţinut deseori în laboratorul său de cercetările sale personale, pentru cel de litere, Liard se exprimă astfel:

„Publicul este ţinta, recompensa învăţământului. Trebuie cucerit şi odată ce s’a reuşit, să fie păstrat. Şi cât efort, spirit, artă, talent, câteodată şi diplomaţie, nu trebue întrebuinţată, pentru această cucerire hebdomadară”.

Studenţii universitari, la rândul lor, se bucură de o mare libertate. Această libertate reese de acolo că universitatea atingând în diferite facultăţi chestiuni generale ale ştiinţei, nu-şi propune de a scoate profesionişti desăvârşiţi, specialişti în puterea cuvântului. Ei îşi asimilează cunoştinţele generale ce trebuesc să stea la baza carierii lor, carieră care va deveni mai târziu specialitate. Idealul universităţii prin facultăţi este pregătirea acelui factor care să reprezinte un maximum de ceeace ştiinţa în general posedă ca teorie şi filozofie, în timp ce ea i-a indicat metodele pe care trebue să le aibă în vedere, în atacarea unei chestiuni pentru desăvârşirea unei lucrări originale.

*

Către aceasta trebuie să tindă universitatea noastră. Că în prezent se achită ori nu se achită de această misiune, nu mai puţin e de datoria ei să avizeze pentru a se ridica la înălţimea universităţilor mari din Occident.

A se ocupa universitatea şi cu chestiunile de ştiinţe aplicate, aceasta înseamnă o derogare, o abatere, credem noi, dela datoria şi misiunea ei.

Cu toată legea înfiinţării doctoratului la universităţile noastre, se observă cât de rar se decernă acest titlu la facultăţile de litere, de ştiinţe, etc. Ni se va răspunde, că nu suntem prgătiţi, nu avem mijloace, nu avem personal necesar. Se poate: dar, tocmai aceasta trebue să fie preocuparea universităţii, de a aviza la acele mijloace posibile, ca s’o punem în stare de a funcţiona, aşa cum funcţionează colegele ei din străinătate, şi în primul rând trebue să ia măsuri în recrutarea acelora ce-o reprezintă, ca să fie adevărate forţe, adevăraţi cercetători a căror activitate să şi-o închine cu respectul datoriei şi cu pasiunea omului de ştiinţă. Iată preocuparea pe care trebuie s’o aibă universitatea noastră. Universitatea să rămână la aceea ce dorea Guizot: „Grand foyer d’étude et de vie intelectuelle”.