Avertisment
extras din Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Tânăr student caut revoluţionar. Vol. 1. La început a fost frica, Ed. Curtea Veche, 2011
Un asemenea titlu ameninţător în fruntea unui cuvânt înainte atenţionează asupra existenţei unui risc implicat în lectura volumului prefaţat. Denotă că persoanele care au realizat interviurile şi au coordonat volumul vor să atragă atenţia celor care îl citesc asupra unor capcane „oferite” de conţinutul şi/sau intenţiile acestuia. Sau vor să-i ferească de aşteptări pe care nu le pot onora. Nu este vorba de vreun altruism ieftin şi manipulativ, nici de falsă sinceritate, ci de recunoaşterea unui fapt obiectiv: termenele de „revoluţie” şi de „revoluţionar” sunt atât de încărcate de sensuri, încât orice am face, orice ar face un autor, oricât de inventiv ar fi, publicul ştie deja „despre ce este vorba”.
Cu toate acestea, în ciuda impresiei marii majorităţi a publicului că ia în mână încă o carte despre evenimentele din decembrie 1989, noi considerăm că în acest caz are de a face de fapt cu o altfel de carte despre Revoluţie. Va să zică, o carte care nu oferă răspuns la întrebările „cine a tras în noi”, „cine au fost teroriştii”, cum am fost „minţiţi cu televizorul”? O carte care nu se ocupă de dilema „revoluţie sau lovitură de stat”? Adică, nu caută adevărul? Atunci, ce caută? Ce vrea? Deci, cititorul ţine în mână un volum, care oferă necesarmente o altă perspectivă (ceea ce – sperăm – nu este puţin), o perspectivă neobişnuită în actualul discurs publicistico-politic despre ’89. Această abordare nu se opune explicit interpretărilor existente, fie ele publicistice sau partinice, ori mai mult sau mai puţin academice, ci pur şi simplu este altceva.
Dacă însă acceptăm ideea că întrebările amintite de tipul „cine a tras în noi” etc. etc. sunt legitime, îndreptăţite, justificate, atunci de ce mai este nevoie de altceva, de o altfel de carte despre Revoluţie?
Fiindcă nu există doar Marea Istorie, a puterii, a elitelor, a învăţaţilor, o Mare Istorie instituţionalizată. Există o mulţime de Mici Istorii ale participanţilor, ale martorilor, ale rudelor victimelor, ale spectatorilor anonimi, care nu sunt nici cunoscute, nici recunoscute ca surse a istoriei. Or, istoria unei perioade, a unui eveniment nu poate fi înţeleasă fără a-i lua în seamă pe „cei mici” (N. Iorga).
Dar, mai există un motiv, aş zice paideic, pentru care am optat în favoarea realizării unei altfel de istorii a Revoluţiei. Ani de zile am auzit în mediul universitar spunându-se că „tineretul de azi”, chiar şi cel din facultăţile de ştiinţe sociale şi umanistice, nu ştie istorie, nu este interesat de aceasta şi habar n-are de Revoluţie. Această opinie poate fi uşor verificată. Dar, înainte de a condamna în bloc „tineretul de azi”, aş propune un exerciţiu generaţiei mele, a celor de 50-60 de ani: să-şi aducă aminte, ce interes au manifestat pentru istoria anilor în care s-au născut? Mărturisesc că în ciuda atracţiei mele pentru istorie, nici pe mine nu mă prea interesau anii postbelici. Probabil a fost vina manualelor, a profesorilor şi, în mod sigur, a părinţilor, care nu aveau motive să se mândrească prea mult cu isprăvile din acei ani ale generaţiei lor. Situaţia, în ciuda evidentelor diferenţe, este totuşi similară. În astfel de condiţii ce poate face un profesor de la facultatea de jurnalism, dacă este convins că viitorul jurnalist, viitorul comunicator de profesie are nevoie de cunoştinţe de istorie, mai mult, are nevoie de sensibilitate faţă de trecut: îşi trimite studenţii şi studentele după revoluţionari.
Şi aici se mai pune o a doua mare problemă: cum se accede la această altfel de istorie? Fireşte, dacă strângem documente istorice nealterate de interesele puterii, ale ideologiilor dominante, ale elitelor politice şi intelectuale (G. Duby). Una dintre cele mai importante surse ale istoriei recente sunt sursele orale. Or, realizarea de interviuri de istorie orală implică o serie de condiţii, pe care studentul/a de 20 de ani este în stare să le îndeplinească, mărturie stau volumele realizate împreună cu regretatul Sorin Stoica (Istorie la firul ierbii, Televizorul în „micul infern”, Tur-retur I., II., Jurnal de cămin), cu Antonio Momoc (Activiştii mărunţi) şi cu Theodora-Eliza Văcărescu (Cealaltă jumătate a istoriei).
Mergând pe logica experimentală a „contra-istoriei”, am invitat studenţii şi studentele să găsească un revoluţionar, lăsându-i în mod intenţionat să definească ei calitatea de participant la revoluţia din 1989. Am insistat ca interviul să fie realizat numai în condiţiile deplinei încrederi şi deschideri, studentul/a trebuind să se adapteze la ritmul de povestire al subiectului. Conform metodologiei istoriei orale, i-am rugat să nu pună întrebări decât pentru a stimula (la nevoie) relatarea, pe care ulterior s-o transcrie cuvânt cu cuvânt (G.E. Evans). Din acest demers s-a născut culegerea de interviuri, care „reconstruieşte” în zilele noastre Revoluţia şi, câteodată, chiar şi perioada care i-a urmat, aşa cum le-au trăit intervievaţii, oameni fără cariere politice ulterioare.
Ca atare, culegerea de faţă este o altfel de carte, deoarece se bazează nu pe procese verbale ale unor comisii parlamentare sau anchete judiciare, ci pe mărturiile înregistrate de tineri de aceeaşi vârstă cu Revoluţia.
Este o altfel de carte de istorie, „elaborată” în ajunul aniversării a 20 de ani de la acel decembrie ’89.
Zoltán Rostás
Lasă un răspuns