Basarabeni muncitori la periferia Bucureştilor[1]
Mircea Tiriung
extras din volumul Alţi Bucureşti interbelici: studii şi cronici gustiene, Antologie de Zoltán Rostás, Ed. Vremea, 2014
Anii de secetă, pulverizarea proprietăţii şi, într o infimă măsură, un nestăpânit imbold de aventură, sunt cauzele care au determinat, mai ales de la 1925 încoace, exodul basarabenilor spre oraşele şi satele din sud estul Ţării. Capitala, îndeosebi, a atras pe bieţii plugari din Bugeac, care îşi vedeau truda spulberată de pustiitoarele uscăciuni aducătoare de foamete şi mizerie. Fabricile, nisipăriile, izlazurile lăptarilor, gospodăriile particulare de la marginea Bucureştilor[2] cuprind un mare număr de braţe de muncă basarabene. Viaţa, condiţiile de lucru ale acestor pribegi înstrăinaţi de glia natală sunt puţin cunoscute; cei care le au studiat au vizat nu atât ineditul materialului sociologic, cât remediile pe care autoritatea administrativă ar fi trebuit să le folosească pentru înlăturarea unui rău ale cărui adânci repercusiuni pe planul economic politic sunt evidente şi esenţiale.
Puţinătatea pământului e resimţită mai cu seamă în Sudul Basarabiei, unde seceta distruge bucatele în aşa fel încât cele 2 3 pogoane suficiente unei familii mijlocii în Vechiul Regat devin absolut neîndestulătoare acolo pe tărâmurile bătute de crivăţul lunilor de vară.
„Nu e pământ de ajuns la noi în Cetatea, spune un nisipar din comuna Căţelu, Maxim Cociugă (originar din comuna Căplan Cetatea). Cu trei patru pogoane mori de foame. Că din zece duble de grâu trebuie să mănânci, să te mbraci. De aia e nevoit omul să plece. La ce să stea acasă? Se duc băieţii ca cocorii. Unii au pământ, câte trei hectare şi jumătate, casă şi rost. Dar nu’s ploi. Nu se face pâine. N-au cu ce hrăni copiii. Ce să mănânce? Pământ? S-au datorat toţi pe la bănci pentru mâncare. Ani răi. Şi anţărţ n-a fost ploaie de au pornit oamenii prin ţară. Pleacă din martie şi se ntorc la sfârşitul lui octomvrie. Iarna stau acasă”.
„Pământ puţin, confirmă şi Sieroha Gladarenco (din comuna Cazaci-Cetatea). Iaca, noi suntem opt fraţi la şaisprezece pogoane. Nu s bucate de ajuns. Un an bun şi trei răi. Dai pe nimica grâul. Că negustorii te exploatează cum ştiu ei. Dacă le vinzi e ieftin, dar când să cumperi e scump. Aşa că niciodată nu e preţ. Din douăşapte (1927, n.r.), a început seceta mai tare, de ne-am lăsat şi cămaşa la percepţie. Noi, ţăranii, trăim numa’ din plugărie. Dacă nu se face pâine, n-avem de nici unele şi trebuie să-ţi iei traista şi s-o porneşti la drum. Noi am fi bucuroşi să stăm acasă să nu umblăm vagabonzi. Dar nici măcar lucrări nu-s. N-ai ce mânca. Şi nu poţi să aştepţi cu mâinile-n sân, să dea Dumnezeu ploaie”.
Şeulean Gligore, din Răzoare Cetatea, venit la Bucureşti, s a ocupat de la început, din „vremurile bune”, cu birjăritul. Mergea binişor. Acu’ însă-i tare greu. Fânul s a scumpit, 5 lei kilogramul, iar câştigul e mic, doar 50 60 lei pe zi. „Copiii, nevasta cer pâine şi proprietăreasa chiria. Şi de unde să iei, că din cinzeci de lei stăpânu’ opreşte treizeci şi-mi dă şi mie un pol”, oftează basarabeanul.
„Eu am fost la mulţi stăpâni. Unu’ avea trăsură faină, pe Victoriei, cu cai grozavi. Acu’ maşinile astea ne a scos din pâine. Cum e un vânt mai rece, nu se mai urcă nimeni în trăsură. Iau toţi maşina”.
Despre răposatul Marcu Ion din Bohoroiţa Cetatea, povesteşte consăteanul său Ispas Simion Baciu:
„Marcu Ion avea treize şapte de ani când a plecat de acasă spre Bucureşti. Aici a lucrat la nisip, apoi la fabrica lui Diaconescu. Astă iarnă, muncind mereu pe afară, a luat o bronşită. A zăcut patru săptămâni la pat, în odaie, într un pat cu nevastă sa şi cu copilu’ de un an jumate numai. A venit doctoru’ de l-a văzut. I-a dat receptă şi zicea că în trei zile îl scoală. Marcu a luat medicamentele, da’ când le-a isprăvit a şi murit. Mai bine că s-a dus, că în urmă nu mai putea nici să mănânce, nici să doarmă. Zăcea aşa, mereu, tuşea sec şi se văita de junghi. Şi ce tare om era! Că muncea ziua întreagă la pământ, la ciur, şi mânca două pâini jumate”.
Despre sine, Ispas Simion Baciu îşi aminteşte că a plecat din Bohoroiţa, deoarece n avea niciun rost.
„Am plecat de acas’ fiin’că am văzut că s a dus lume multă la Bucureşti şi scria că le merge bine. Toţi ziceam că face parale. Eu eram flăcău şi n-aveam pământ de la părinţi, că toate moşiile erau cuprinse de boieri. În paişpe (1914, n.r.), tata a murit şi nu mi a lăsat nici fum. După războiu’ tot omu’ a căpătat câte cinci pogoane şi loc de casă, da’ mie nu mi a dat că nu eram căsătorit. Dacă am văzut că n-am niciun rost, am plecat în lume. La Bucureşti, am lucrat mai întâi pe moşia lui Borşan, la cârlani, că mă pricepeam. Acu’, însă, muncesc la nisipăria lui Bercovici, cu o căruţă şi un cal. Car pământu’ din groapă, de pe faţa nisipului. Câştigu’ e slab: şaptezeci de lei pe zi, din care treizeci dau pe mâncare. Că tare e scump traiu’ pe aici. Trebuie mereu să cheltui, nu poţi face economii nici pentru o cămaşe măcar. Dac’aş avea pământ, aş pleca acasă, că nu s prost să stau slugă la alţii, dar să fiu stăpân la mine”.
Un timp, Vania Cihicin s a căznit să rămână în satul său, în Cazaci. Lipsit de pământ, a luat în dijmă câteva pogoane de pe moşia unui proprietar local. Dar câştigul derizoriu l-a determinat să plece spre meleaguri mai norocoase.
„Că ţăranul munceşte de-l ia dracu’ şi boieru’ bagă la buzunar, spune el. La porumb, muncitorul primeşte o parte, iar stăpânul două. Grâul îl ia tot boierul”.
La Bucureşti, Vania Cihicin a câştigat binişor într o fabrică de cherestea. Dar dorul de satul natal îi mănâncă sufletul şi vorbele lui necăjite sunt ale tuturor basarabenilor, care muncesc şi suferă la periferia Bucureştilor:
„De cinci ani mă aflu p aici, da’ m-am săturat. Că de mânci o ţâr’ de mămăligă şi bei o gură de apă rece, da’ tot la casa omului e mai bine. Te pui pe patu’ tău, pe perina ta şi are cin’ să te cate la nevoie. Aici, numai Dumnezeu, şi nici el nu te vede de case multe”.
[1]Sociologia Românească, anul IV, nr. 7‑12/ iulie‑decembrie 1942, pp. 496‑497 (în cadrul secţiunii „Aspecte monografice”) (n. ed.).
[2]Vezi Sociologia Românească, anul III, nr. 4‑6, 7‑9 şi anul IV, nr.1‑3. Vezi Cadran, anul I, seria II, nr. 1.
Sursa foto: http://art-historia.blogspot.ro/2010/05/saracie-lucie-in-bucurestii-de.html
Articole de legătură:
Lasă un răspuns