Beneficiile unui congres care n-a avut loc

Beneficiile unui congres care n-a avut loc

Zoltán Rostás

Revista Transilvania, nr. 1/2014

Benefits of a Congress That Did Not Take Place

This paper addresses an important period in the existence of the Bucharest Sociological School—the preparations for an international congress of sociology, which was eventually cancelled because of the beginning of World War II. The author shows that the process of preparing this event planned for the end of August 1939 re-launched the sociological monographic research of Romanian villages, while also mobilizing an unprecedented number of sociologists for the congress. The fact that a part of the papers sent were published in advance left the impression that the meeting did actually take place.

Keywords: monographic sociology, international congress of sociology, Dimitrie Gusti, urban and rural sociology

Este un titlu, recunosc, paradoxal. Dar acoperă pe deplin o realitate de istorie a sociologiei, nu numai româneşti, dar şi internaţionale. Evident, beneficiul nu constă în neţinerea congresului, ci în numărul mare de lucrări, care nu ar fi fost elaborate, dacă n-ar fi existat perspectiva prezentării lor. Puţinii cunoscători ai organizării internaţionale a sociologiei ştiu că este vorba de cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, programat să aibă loc la Bucureşti pe parcursul a aproape două săptămâni, începând din 29 august 1939, care a fost amânat din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Ulterior, s-a renunţat la desfăşurarea lui, din cauza prelungirii şi a escaladării pe scară globală a conflictului.

Acest eveniment organizat de profesorul Dimitrie Gusti, fondatorul şi conducătorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, datorită mizei sale pentru (re)cunoaşterea sociologiei monografice, dar şi pentru prestigiul României, a fost pregătit ani de zile, mobilizând importante forţe intelectuale, instituţionale şi materiale. Un asemenea congres, dincolo de conţinutul său ştiinţific, merită şi trebuie analizat ca fapt social, pentru că este deznodământul unor acţiuni de organizare şi de politică a ştiinţei, care, evident, se încadrează într-un context social mai larg şi are origini mai vechi decât formularea intenţiei.

Nu se poate înţelege pe deplin acest proiect, dacă nu căutăm şi rădăcinile sale. Antecedentele merg până în anii 1910, când Gusti, proaspăt numit profesor agregat, preocupat de modernizarea universităţii din Iaşi, nu ezitase să prezinte mediului academic apusean demersurile sale de reformare a bibliotecii universitare şi de înfiinţare a unui seminar de sociologie. Deci, nu se mulţumea doar cu reformarea unei structuri universitare, ci dorea ca informaţii referitoare la aceasta să fie cunoscute în Germania studiilor sale1.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Gusti a considerat esenţiale accesul la literatura ştiinţifică mondială şi reînnodarea şi lărgirea legăturilor directe cu oameni de ştiinţă apuseni, aşa încât a fondat, la 16 aprilie 1918, Asociaţia pentru Ştiinţa şi Reformă Socială2. Pe lângă organizarea activităţii secţiilor de specialitate, Gusti a invitat la Bucureşti universitari din Franţa, Germania, Anglia, pentru a ţine conferinţe în cadrul Institutului Social Român (apărut în urma transformării Asociaţiei pentru Ştiinţa şi Reformă Socială în 1921) şi, la rândul său, i-a vizitat pe aceştia cu diferite ocazii ştiinţifice şi politice. Într-un cuvânt, a creat o adevărată cultură a integrării demersurilor de ştiinţe sociale din România în viaţa ştiinţifică internaţională. În condiţiile acestea, nu este de mirare că până în 1929 au foşti aleşi ca membri de onoare ai I.S.R. mari sociologi ai lumii ca Célestin Bouglé, Eric Drumond, Guillaume Léonce Duprat, Edouard Lambert, Gaston Richard, Albert Thomas, Henry Gruchy (Franţa), Werner Sombart, Ferdinand Tönnies, Leopold von Wiese (Germania), William Smith Culbertson, James T. Shotwell (S.U.A.)3.

Paralel cu organizarea activităţii în ştiinţele sociale, Gusti a demarat, începând din 1925, pentru prima dată în România, cercetarea sistematică a satelor, bazată pe metoda originală a monografiei sociologice4, dar s-a gândit şi la valorificarea noii experienţe în mediul academic apusean. Experienţa campaniilor monografice de la sate devenind cunoscută, Gusti a invitat la asemenea cercetări şi studenţi, doctoranzi şi tineri universitari apuseni.

Profesorul a fost conştient de faptul că, fără legitimare internă, fără promovarea acţiunilor sale în presa autohtonă, strângerea legăturilor cu oameni de ştiinţă străini rămâne un gest de snobism, de formă fără fond. Pentru că cercetarea monografică rurală nu a fost băgată în seamă de presa românească, Gusti organiza şi evenimente publice, despre care, fireşte, ziarele vremii au relatat pe larg. Chiar o urmărire aproximativă a evoluţiei frecvenţei apariţiilor în presă ne arată că aceasta a crescut de la apariţii accidentale la începutul anilor ‘20, la apariţii săptămânale în 1932, ca, în anul 1939, Gusti şi instituţiile sale să aibă o prezenţă zilnică în paginile presei şi în programele de radio. De această vizibilitate crescândă s-au bucurat şi sociologii străini invitaţi de Gusti la Bucureşti.

Este de înţeles că după Primul Război Mondial legăturile internaţionale instituţionalizate s-au refăcut cu greu, au fost, însă, mai uşor reîncepute cele directe, de la savant la savant. Abia în 1927 a fost reluată, după o pauză de 15 de ani, seria de congrese internaţionale organizate de Institutul Internaţional de Sociologie. Activizarea acestuia îi oferea lui Gusti prilejul de a face cunoscută sociologia pe care o cultiva în România. Întrucât asistentul său de la universitate, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, era şi reprezentantul României la Organizaţia Mondială a Muncii, l-a însărcinat cu ţinerea legăturilor cu Institutul Internaţional de Sociologie5. Primul articol al asistentului, apărut în „Adevărul” din 29 februarie 1928, sublinia continuitatea activităţii Institutului, dar şi voinţa lui Gusti de integrare în această structură ştiinţifică internaţională:

„Un lucru semnificativ şi vrednic de subliniat este faptul că acest congres a fost prezidat de cunoscutul profesor Ferdinand Buisson, fost preşedinte al Societăţii de sociologie din Paris, al congresului internaţional de sociologie de la Roma din 1912, predecesorul lui Durkheim la catedra pe care acesta a ocupat-o la Sorbona, preşedintele Camerei franceze şi laureatul premiului Nobel pentru pace. Cuvântarea acestui mare pedagog a fost un adevărat imn inspirat de o mare încredere în importanţa şi viitorul ştiinţei sociale pe care ne îngăduim a-l pune într-o strânsă legătură cu sforţările nepregetate şi susţinute ce se fac şi la noi sub îndemnul şi inspiraţia profesorului Gusti.”

Legăturile evoluează repede, astfel apare deja în anul 1929 un studiu de Vlădescu-Răcoasa cu titlul La sociologie en Roumanie în „Revue Internationale de Sociologie”6. De atunci sociologii români nu au lipsit de la nicio conferinţă internaţională. Alături de Gusti au mai participat şi Xenia Costa-Foru, Henri H. Stahl, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa etc.

Interesul lui Gusti, însă, nu se îndrepta numai spre congrese, care, dincolo de importanţa lor profesională şi intelectuală, nu sporeau vizibilitatea în spaţiul public. Mult mai mare a fost efortul de a organiza expoziţii în ţară şi de a participa cu pavilioane româneşti la târguri şi expoziţii din străinătate. Dimitrie Gusti a organizat expoziţii atât în satele cercetate, cât şi în sala Seminarului de sociologie de la Facultatea de Litere din Bucureşti. A furnizat, de asemenea, exponate unor pavilioane româneşti, pentru care a primit şi premii. La începutul anilor ‘30 faima sa de organizator de expoziţii devenise deja notorie.7

Istoricii congreselor de sociologie, de altfel puţini la număr, amintesc cu toţii întâlnirea de la Paris din 1937, în contextul Expoziţiei universale, cu ocazia căreia Bucureştiul a fost nominalizat pentru congresul din ’39, avându-l ca preşedinte pe Dimitrie Gusti. Dar nu am găsit comentarii nici despre motivul alegerii locului, nici despre cel al alegerii organizatorului.8 Totuşi, trebuie să existe un complex de motive care să fi dus la această alegere şi cred că este important ca acesta să fie investigat, de vreme ce, pentru prima oară, s-a hotărât ca întâlnirea internaţională a sociologilor să aibă loc într-o ţară est-europeană, adică într-un mediu considerat mai mult consumator de ştiinţă, decât producător de cunoaştere.

Cercurile academice apusene cunoşteau preocupările de cercetare ale Şcolii conduse de Dimitrie Gusti, ca şi modul original de a desfăşura acţiune socială şi culturală în lumea satelor, prin echipe studenţeşti. Aceste lucruri erau cunoscute atât datorită frecvenţei cu care Gusti şi elevii săi participau la întâlnirile internaţionale, cât şi prezenţei unor cercetători din România, avizaţi în sociologia monografică, ca studenţi şi bursieri la universităţi şi institute de cercetare din vestul Europei.9 Cu siguranţă, la decizia de nominalizare a Bucureştiului drept loc de desfăşurare a Congresului a contribuit în mod deosebit funcţia de ministru al instrucţiunii, deţinută de Dimitrie Gusti între 1932 şi 1933. Poate o şi mai mare importanţă în alegerea Bucureştiului a avut-o calitatea lui Gusti de director general, din 1934, al Fundaţiei Culturale Regale
„Principele Carol”. În această din urmă poziţie, Gusti a invitat în România sociologi de marcă, prezentând nu numai concepţia originală a muncii culturale de la sate, dar şi echipele care traduceau în fapte ideile sale. La acestea se adaugă reluarea, în 1935-1936, a campaniilor monografice cu participarea specialiştilor străini, apariţia, în 1936, a revistei „Sociologie românească” şi transformarea revistei „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” în publicaţie oficială a Institutului Internaţional de Sociologie, trimisă la toate catedrele de ştiinţe sociale din Apus. Toate aceste elemente erau de natură să mărească gradul de cunoaştere a concepţiei şi a activităţilor gustiene. În sfârşit, faptul că al XIII-lea Congres a avut loc în timpul Expoziţiei mondiale de la Paris şi că pavilionul românesc (dirijat de Dimitrie Gusti, în calitate de comisar general) era conceput în aşa fel încât să releve şi capacitatea de cercetare monografică a Şcolii, a contribuit, de asemenea, la nominalizarea capitalei României ca loc al întrunirii.

După momentul festiv al nominalizării Bucureştiului la Expoziţia mondială de la Paris din 1937, lansarea oficială a invitaţiilor s-a întâmplat la Bucureşti. A fost prezent cu acest prilej şi René Maunier, profesor la Universitatea din Paris, preşedintele Institutului Internaţional de Sociologie. Definirea foarte largă, „Sat şi Oraş”, a tematicii congresului a deschis posibilitatea participării multor sociologi şi specialişti din domenii conexe. Merită să menţionăm că invitaţiile nu au fost trimise numai celor 100 de membri plini şi 200 de membri asociaţi ai Institutului Internaţional de Sociologie, ci şi celorlalţi aproape 2000 de specialişti care se remarcaseră în acest domeniu.

Pentru organizarea congresului s-a constituit un aparat întreg, în care s-a remarcat Cristina Galitzi- Brătescu, cu doctorat în sociologie obţinut în Statele Unite, colaboratoare asiduă a „Arhivei pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, participantă la mişcarea feministă din România.

Chiar şi o sumară inventariere a posibilităţilor de a propune teme şi de a participa la discuţii ne relevă imaginea unei perspective interdisciplinare, stipulată de perspectiva sociologiei monografice a lui Dimitrie Gusti. Mai mult, la nivelul organizării discuţiilor ştiinţifice, s-a încercat facilitarea comunicării (faţă de întrunirile ştiinţifice anterioare) şi prin tipărirea în avans a lucrărilor. De asemenea, înlesnirile de călătorie şi de sejur au fost mult mai avantajoase decât în cazul altor congrese. Facilităţile de transport, naţional şi internaţional, de cazare, de excursii pentru invitaţii preconizaţi la sfârşitul anului 1937 sunt fără pereche în istoria congreselor internaţionale organizate în România interbelică.

Detaliile organizării sunt greu de reconstituit, întrucât desfiinţarea Serviciului Social şi a Institutului de Cercetări Sociale ale României a împrăştiat arhiva congresului, iar ceea ce a rămas la Fundaţie şi la sediul vechiului Institut Social Român, după instaurarea, în 1948, a regimului socialist, s-a distrus, alături de documentaţia legată de şcoala gustiană.10 Din puţinele scrieri memorialistice, din corespondenţă, înregistrări de istorie orală şi din sumarele informaţii de presă, putem afla că Gusti a dorit să demonstreze, prin lucrări originale şi prin comunicările tinerilor monografişti, legitimitatea sociologiei sale şi originalitatea şi eficienţa metodologiei muncii culturale de la sate. Acesta a fost motivul pentru care el a pus accent pe mobilizarea pentru congres a tinerilor săi colaboratori. Este semnificativă, în acest sens, pentru intenţiile lui Gusti scrisoarea adresată lui Philip Mosely – sociolog american interesat de Europa de Est şi de Uniunea Sovietică –, în care face referire la cercetările demarate în 1938 în ideea unor noi lucrări de natură să consolideze poziţia Şcolii monografiei româneşti la congres:

„În această vară noi lucrăm cu patru echipe de cercetare. Stahl completează cu un grup materialul de la Nerej în vederea publicării monografiei satului pentru Congresul Internaţional de Sociologie care va avea loc la Bucureşti. Herseni face aceeaşi operaţiune la Drăguş. Institutul Social Regional din Banat studiază un sat populaţia căruia lucrează în turnătorii. Institutul Social Regional al Basarabiei, în schimb, studiază un sat pe deplin agricol din judeţul Soroca. Echipele de acţiune finalizează şi ele anumite cercetări (recensământ economic şi demografic, anchete despre exploatările rurale, despre fărâmiţarea pământurilor, despre alimentaţie şi despre analfabetism), care sunt coordonate în vederea unei prezentări comparative de către Golopenţia, pe care cu această ocazie îl veţi cunoaşte”.11

Timpul de pregătire a acestui congres ar fi fost suficient, dar evenimentele interne şi internaţionale au modificat substanţial intenţiile organizatorilor. În urma alegerilor din decembrie 1937 şi a presiunii din ce în ce mai mare a forţelor de extremă dreaptă, Carol al II-lea a suspendat Constituţia, a dizolvat Parlamentul şi partidele şi a instituit o dictatură personală. În aceste condiţii, Fundaţiei culturale regale conduse de profesorul Gusti i-au revenit sarcini sporite, pentru că, paralel cu reprimarea violentă a mişcării legionare, Carol al II-lea, prin Fundaţie, a dorit să capteze tineretul universitar (puternic influenţat de extrema dreaptă). În această idee a promulgat Legea Serviciului Social, care, pe lângă alte detalii de organizare a cercetării ştiinţifice şi a culturii de masă, a introdus obligativitatea muncii culturale la sate pentru toţi absolvenţii de universităţi şi
şcoli superioare.12

În ciuda acestor convulsiuni, până la 15 decembrie 1938 au fost trimise 1917 invitaţii: 299 în Statele Unite, 202 în România, 65 în Italia, 50 în Franţa, 43 în Belgia, 35 în Elveţia, 27 în Germania, 27 în Polonia, 17 în Ungaria, 16 în Iugoslavia, 16 în Cehoslovacia, 12 în Bulgaria, 5 în Grecia. Până la aceeaşi dată sosiseră 71 de adeziuni, 63 de sumare ale comunicărilor şi 70 de înscrieri la excursia organizată cu scopul de a prezenta activitatea echipelor.13 (În lipsa unor documente nu putem decât să presupunem că netrimiterea de invitaţii în Uniunea Sovietică a avut motive ideologice ireductibile.)

În calitate de ministru de stat (ca preşedinte al Serviciului Social), Gusti a dispus de fonduri şi mai mari şi a mărit numărul colaboratorilor. Întrucât congresul a fost organizat sub înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, toate pregătirile serveau implicit şi propagandei regale, atât în ţară, cât şi în străinătate. Această împrejurare, însă, a mărit fondurile alocate întâlnirii, iar congresul a devenit atractiv şi numărul celor care au acceptat invitaţia a fost surprinzător de mare. Singura repercusiune negativă a introducerii Legii Serviciului Social constă în supraaglomerarea vechilor colaboratori ai lui Gusti, ceea ce îngreuna, de fapt, elaborarea comunicărilor autohtone ce urmau să fie prezentate la congres. Un caz, poate nu cel mai important, dar tipic, este înfăţişat de sociologul Gheorghe Focşa, colaborator a lui Gusti la Fundaţie, într-o înregistrare de istorie orală din anii ‘80:

„Fundaţia mi-a pus în spate o lucrare mai grea, mai deosebită, construirea unui sat model în Oltenia, Dioşti-Romanaţi. Acolo s-a întâmplat un incendiu, pe furtună. Focul a izbucnit de la o joacă de copii cu chibriturile la şura de paie şi de coceni. Pe furtună. Şi s-au distrus multe, gospodării întregi, vreo 60, dintr-un capăt la altul, pe partea centrală a satului, de la Răsărit la Apus. Şi s-a făcut alarmă, a fost Vodă14 acolo, a dat un prim ajutor sinistraţilor. A doua zi, a treia zi a ajuns cu maşina acolo. Şi a dat un sfert de milion, mi s-a spus, drept ajutoare ţăranilor, ca să compenseze pagubele, dar şi pentru reclamă. Când a venit la Bucureşti, l-a chemat pe profesorul Gusti, care era directorul general al Fundaţiei atunci, şi i-a zis: ‚Voi la Dioşti să-mi faceţi un sat model’. Era ideea elaborată în cadrul Şcolii mai dinainte, dar era o vorbă nedefinită, sau definită teoretic, fără corespondent practic. Şi Profesorul (…) mi-a zis: ‚Mergi la Dioşti, stai două-trei zile, cât vrei, cât ai nevoie, studiezi posibilitatea de-a face acolo un sat model şi te-ntorci şi-mi faci un raport’. Am stat, am adunat obştea lângă mine, am vorbit, am primit un răspuns entuziast, mi-am făcut o serie de însemnări, am venit şi am făcut un raport, bătut la maşină, pe 20 de pagini, şi l-am predat. Profesorul l-a citit, şi pe urmă mă cheamă, zice: ‚Acuma te duci şi-l faci’. (…) Am plecat la Dioşti, în primăvara anului 1938. Şi mi-am definitivat planul, am revenit. (…) Şi a început lucrul. S-a făcut legătura de la şosea cu o alee nouă, care făcea legătura spre centrul satului vechi. Doi kilometri. Şi acolo a fost o rezervaţie pentru primirea de pomi altoiţi, care intră în satul nou, şi pe urmă gospodăriile celor 60 de sinistraţi, pe dreapta, pe stânga, şi apoi centrul civic, cu şapte edificii publice. Şi un an de zile, şi al doilea, până în toamna lui ‘39, eu acolo am vieţuit, făcând naveta la Bucureşti. La un moment dat primesc trei telegrame, în aceeaşi zi. Una mă chema la Făgăraş, semnată de Traian Herseni care răspundea de coordonarea lucrărilor pentru Congresul de sociologie cu monografia Drăguşului. Şi eu aveam o cotă parte, şi aveam şi responsabilitatea cadrului psihologic în Institut. Dar eu făceam sat model la Dioşti. (…) Profesorul îmi dă ordin: ‚Părăseşti şantierul, şi mergi la Făgăraş, şi-mi redactezi textele pentru Congres, partea dumitale pentru Congres. Nu, nu… El n-a propus părăsirea… La Dioşti redactezi, şi-mi dai textele. Dar eu zic: ‚Cum? Cu o mie cinci sute de oameni în jurul meu, cu un şantier, la care eu nu sunt specialist, cu o armată de oameni, cu 20 de autocamioane care transportă zilnic materiale, eu să stau să scriu. Pot să fac treaba asta?’ ‚Nu mă interesează, te închizi într-o casă, din cele pe care le-ai construit, şi stai acolo şi scrii.’ ‚Şi şantierul cine îl urmăreşte?’ Pe urmă, m-am întors înapoi. Am primit de la Gusti a doua scrisoare: ‚Laşi şantierul pe seama şefului de secţie, te duci unde vrei şi stai şi-mi scrii textele’.(…)

Şi, n-au trecut decât cele zece zile, şi atunci am primit telegramele să viu numaidecât la Bucureşti. La Făgăraş n-am ajuns, era imposibil. Profesorul Gusti de data asta îmi spune: ‚Te întorci înapoi la Dioşti – şantierul nu merge cum trebuie – şi trebuie gata lucrările satului model pentru Congres’. Mă întorc înapoi, reiau frâiele, şi dezlănţui campania. (…) Până a venit mobilizarea.”15

Nici gestionarea invitaţilor nu era simplă. Aşa cum Gusti şi şcoala lui monografică serveau drept propagandă carlistă, nici delegaţiile invitate nu erau străine de interesele politice ale guvernelor lor. În această privinţă, însă, delegaţia germană, care avea misiunea de a demonstra „superioritatea” noii sociologii de factură nazistă, avea o atitudine exagerată. După ce au boicotat congresele precedente de la Bruxelles şi Paris, pentru Bucureşti s-au anunţat în număr mare, cu intenţia de a impune tezele naziste cu privire la ţărănime şi la sat. Intr-un studiu consacrat relaţiilor franco- germane în domeniul ştiinţelor sociale, istoricul Peter Schötler constata că:

„Gusti, percepând angajamentul special al germanilor şi temându-se deci de hegemonia lor în secţiunile consacrate lumii rurale, şi-a pus în acţiune relaţiile pentru a găsi interlocutori occidentali care puteau să facă opoziţie contribuţiilor naziste. Probabil că prin intermediul lui Henri Berr, datorită căruia tocmai fusese ales, în ianuarie 1939, în Consiliul de administraţie al Centrului internaţional de sinteză, Gusti a intrat în contact cu Marc Bloch. (…) Fiindcă trăise în Germania şi vorbea germana, era cu siguranţă unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun candidat pentru a se opune sociologilor istorici germani, care de altfel îi cunoşteau lucrările prin intermediul numeroaselor rezumate ale lui « Caractères originaux » apărute în revistele de dincolo de Rin”.16

Se poate pune întrebarea: de ce considera Gusti oportună această contra-forţă în persoana lui Marc Bloch? În lipsa unor documente lămuritoare relevante, nu putem să ne întemeiem încercarea explicativă decât pe diferenţele semnificative între concepţia sociologică monografică şi cea nazistă a lui Günther Ipsen. Aceasta din urmă era foarte aproape de viziunea Mişcării legionare asupra satului. Cum Gusti a dorit consacrarea sociologiei monografice în acel context (şi avea toate motivele să creadă că va reuşi17), a vrut să evite conflictul ideologic cu sociologii germani, fiindcă, în competiţia tăcută cu Legiunea, trebuia să evite critica directă a ideologiei lor. Or, confruntarea directă cu Ipsen şi colaboratorii lui din delegaţia germană ar fi constituit un atac – chiar dacă indirect – împotriva Legiunii. În schimb, autoritatea ştiinţifică şi faima mondială a lui Marc Bloch, opoziţia sa faţă de ideologia nazistă ar fi fost suficiente – dată fiind şi uriaşa discrepanţă între concepţiile despre sat ale lui Bloch şi ale lui Ipsen – pentru ca vehemenţa nazistă să se concentreze pe reprezentantul unei ţări aflate oricum în conflict cu Germania.

Nu putem cunoaşte „inventarul” de documente pregătite pentru congres la data de 17 august, cu douăsprezece zile înainte de planificata deschidere, când, sub presiunea evenimentelor internaţionale, printr-o convorbire telefonică între Gusti şi Maunier, congresul a fost amânat. În schimb, el se poate reconstitui pe baza comunicării făcute de Gusti în 1948 cu privire la starea de pregătire din momentul amânării:

„Dintre comunicările străine 64 au fost tipărite şi formează 5 volume cu titlul „Les travaux du quatorzième Congrès International de Sociologie”, 11 studii se găsesc în şpalturi şi 32 în manuscrise. Potrivit programului congresului, volumele tipărite, care cuprind memoriile înaintate de sociologii străini, sunt în număr de cinci, şi anume:
1 volum cu titlul Unităţi sociale, cu 14 comunicări; 2 volume intitulate Satul, cu 23 de comunicări; 1 volum Oraşul, cu 10 comunicări şi 1 volum Satul şi oraşul, cu 16 comunicări. La aceste volume trebuie să mai adăugăm lucrările care se află în şpalturi sau în manuscris, şi anume:
11 studii despre unităţi sociale, ceea ce ar face încă
un volum de tipar;
7 studii despre sat, deci alt volum; 2 studii despre oraş şi
4 studii despre sat şi oraş, ceea ce la un loc ar forma alt volum;
9 studii asupra Cercetărilor şi învăţământului sociologic, alt volum.
Lucrările congresului se prezintă deci astfel: 4 volume tipărite şi
4 volume în manuscris.18

Meritul publicării volumelor congresului se datoreşte d-lui Anton Golopenţia, fost asistent universitar şi acum director general al Institutului Central de Statistică.”19

Semnificaţia acestor cifre: numărul comunicărilor deja tipărite, deci consultabile înainte de dezbateri, a fost de trei-patru ori mai mare decât la congresele precedente. La acestea s-ar fi adăugat şi numărul mare de comunicări româneşti.
La acest congres organizatorii au introdus şi alte inovări faţă de congresele anterioare, şi anume, au fost construite expoziţii internaţionale de carte de sociologie, de bibliografii şi documente ale congreselor precedente. Un al doilea tip de expoziţie s-a montat în patru săli pentru a prezenta piese de artă populară, cu explicaţiile ştiinţifice necesare şi metodologia de cercetare aferentă. Tot în aceste săli se găseau expuse materiale ilustrative ale campaniilor monografice efectuate începând din 1925, în diferite regiuni ale României. Una dintre expoziţiile pregătite se afla nu la Bucureşti, ci în oraşul Făgăraş, şi prezenta rezultatele cercetărilor din regiunea Ţara Oltului. Totuşi, cel mai important obiectiv al excursiilor prevăzute şi organizate a fost deja amintitul sat Dioşti din sudul Munteniei, unde participanţii la congres ar fi văzut satul model proiectat în cadrul Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”20.

Pregătirea minuţioasă a congresului ne asigură că întâlnirea ar fi avut succes atât pe plan ştiinţific, cât şi în ce priveşte cunoaşterea ţării, care nu a fost nicidecum ultimul obiectiv al lui Gusti. Dat fiind faptul că situaţia era deja tensionată şi printre participanţi existau deosebiri ideologice insurmontabile, cu greu ne putem imagina ce s-ar fi întâmplat dacă oponenţii principali s-ar fi întâlnit. Nu merită să medităm asupra a ceea ce ar fi fost dacă…, dar avem posibilitatea şi obligaţia să studiem comunicările adunate în cele cinci volume Les travaux du quatorzième Congrès International de Sociologie, pentru a înţelege starea ştiinţelor sociale în prag de război mondial.
Demersurile de realizat în vederea amânării unui congres constituie o operaţiune la fel de dificilă ca şi demararea lui, iar în acest caz organizatorii trebuiau să includă în mesajul lor, alături de o veste neplăcută, şi speranţa unei reprogramări viitoare.
Au fost expediate aproape 200 telegrame şi aproape 500 scrisori circulare pentru a înştiinţa invitaţii despre faptul amânării. Dar, în ciuda condiţiilor precare pentru o altă întâlnire, Gusti a dorit să completeze oferta viitorului eveniment cu tipărirea materialelor sosite între timp.
Izbucnirea războiului la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania nazistă, a încetinit această încercare de ameliorare. Majoritatea sociologilor români au fost concentraţi la unităţile lor militare ca rezervişti. Concomitent cu pregătirile de război, au fost drastic diminuate şi sumele alocate Fundaţiei şi Serviciului Social. Odată cu începerea ostilităţilor armate şi datorită succeselor armatei germane, s-a intensificat activitatea extremei drepte româneşti, culminând cu asasinarea prim-ministrului Armand Călinescu, în septembrie 1939. Ca represalii, s-a ordonat executarea a sute de legionari arestaţi.
În această atmosferă tensionată a avut loc şi suspendarea, la 13 octombrie 1939, a Legii Serviciului Social şi, la foarte scurt timp, desfiinţarea instituţiei Serviciului Social şi transferarea personalului acesteia la alte instituţii de stat. În ciuda acestei deconstrucţii instituţionale, sub egida unui nou Institut de Ştiinţe Sociale al României, cu o pondere mai mult simbolică decât reală, Gusti a continuat să susţină ideea congresului. Graţie acestui optimism robust, au apărut monumentala operă în limba franceză a lui Henri H. Stahl, Nerej, un village roumain archaïque, volumele intitulate 60 de sate româneşti de Anton Golopenţia şi D.C. Georgescu, Clopotiva de Ion Conea şi încă două volume din Travaux du quatorzième Congrès International de Sociologie, plus o broşură cu comunicările participanţilor români.
Optimismul cu care Gusti privea posibilitatea reprogramării congresului se observă în cele spuse de el la 19 ianuarie 1940 la Academia Română, unde, spre motivarea prezentării cercetărilor sale, a adus un argument internaţional:

„Interesul cercetătorilor străini pentru aceste străduinţe s-a manifestat prin hotărârea luată de Institutul Internaţional de Sociologie ca al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie să aibă loc în Capitala noastră, sub preşedinţia mea”.21

Despre momentul renunţării complete nu avem niciun document. Prelungirea războiului până în 1945 a făcut ca organizarea congreselor de sociologie să nu mai fie la ordinea zilei pentru o perioadă de câţiva ani. Cu atât mai mult cu cât anul 1940, pentru România, s-a soldat cu pierderi teritoriale, cu abdicarea regelui Carol al II-lea, sprijinitor al ideilor Profesorului, şi instaurarea regimului extremei drepte.

Istorisirea unui congres amânat şi aproape uitat ar putea să ia sfârşit cu enumerarea ultimelor publicaţii pregătite pentru acest eveniment, căci o altă dată pentru ţinerea întâlnirii nu a mai fost fixată. Totuşi, impactul congresului nu s-a oprit cu apariţia unor opere importante. Dimitrie Gusti, în calitatea sa de fost preşedinte al Academiei Române, a ţinut o comunicare într-o şedinţă publică, cu titlul „Congresul al XIV-lea internaţional de sociologie din Bucureşti”. Această şedinţă a avut loc la 16 aprilie 1948, cu trei luni şi jumătate după abolirea monarhiei, îndepărtarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române. De la această dată, s-a accelerat impunerea regimului de tip stalinist în România, prin anihilarea opoziţiei, comasarea în Partidul Comunist a unor mici partide-satelit (acesta devenind astfel Partidul Muncitoresc Român), urmate de valuri de arestări. În contextul suspendării majorităţii presei neangajate şi a denigrării permanente a Academiei Române de către presa dirijată de Partidul Comunist, Gusti a ieşit la rampă cu o asemenea temă, invocând aniversarea a 55 de ani de la fondarea Institutului Internaţional de Sociologie. A fost ultima încercare publică de a legitima sociologia prin invocarea nominalizării Bucureştiului pentru congresul programat pentru 1939 şi accentuarea numărului deosebit de mare de sociologi înscrişi pentru lucrări. Dar, dincolo de intenţia de legitimare, această comunicare aduce importante informaţii privind legăturile lui Gusti cu oamenii de ştiinţă francezi. Deoarece nu am văzut în literatura de specialitate citată această comunicare din 1948, redau integral partea legată de aceste legături franco-române:

„Dar ceea ce tulbura şi înfiora este, mai ales, soarta a doi mari savanţi francezi care nu numai că şi-au dat adeziunea de participare, dar prin diferite scrisori ei îşi exprimau interesul deosebit pentru congres şi care s-au manifestat prin două remarcabile memorii trimise şi publicate. Cunoscutul şi eminentul istoric şi sociolog Marc Bloch, profesor la Sorbona şi unul din directorii importantei reviste ‚Annales d’Histoire Sociale’, s-a scuzat, prin scrisoarea din 22 iunie 1939, că n-a putut trimite la timp textul comunicării sale din cauza ‚acelei grele atmosfere europene, care nu este una din cele mai favorabile muncii intelectuale’. În altă scrisoare din 15 iulie 1939, Marc Bloch şi-a exprimat temerea că, în ‚urma marii incertitudini a situaţiei europene’, ar putea să fie chemat sub arme, în calitate de ofiţer de rezervă, şi apoi, continua d-sa, din aceleaşi motive, doamna, soţia sa, nu ar putea părăsi copiii. Totuşi aşa de mare a fost dorinţa sa de a veni la congres, încât a cerut să i se reţină camera pentru doamna şi pentru sine.
Din lectura corespondenţei profesorului Marc Bloch reiese presentimentul zilelor ce vor veni. Marele profesor Marc Bloch, cel mai bun cunoscător al vieţii rurale franceze, şef al unui partid al rezistenţei în regiunea lyoneză, a fost arestat în 1944 şi apoi împuşcat în 16 iunie 1944. Colegul şi prietenul profesorului Marc Bloch, Maurice Halbwachs, unul dintre cei mai importanţi membri ai şcolii durkheimiene, profesor de sociologie la Sorbona, de asemenea, a reţinut cameră pentru dânsul şi pentru fiul său Pierre Halbwachs, declarând că negreşit vor să ia parte la lucrările Congresului din Bucureşti, mai ales că, după cum a scris încă din 22 decembrie 1938, ar dori să reprezinte şi pe fostul său coleg Fauconnet, urmaşul lui Durkheim la Catedra de sociologie de la Sorbona, care înainte de a muri îşi manifestase dorinţa să vină şi el la Bucureşti. Maurice Halbwachs ne-a trimis printre cei dintâi contribuţia sa valoroasă Sur la morphologie des villes.

Din nenorocire, şi Maurice Halbwachs a avut soarta lui Marc Bloch. Maurice Halbwachs a fost ginerele profesorului onorar de estetica şi istoria artelor de la Sorbona şi preşedintele Ligii drepturilor omului, Victor Basch, masacrat sălbatic, împreună cu soţia sa, ambii octogenari, în împrejurimile Lyonului, în ianuarie 1944. În luna iulie acelaşi an, Maurice Halbwachs, a fost şi el arestat la Paris, iar în februarie 1945, a murit în faimoasa localitate Buchenwald din cauza epuizării şi a mizerabilului tratament.
În numele celor 208 de participanţi la Congresul din Bucureşti, din 36 de ţări, aducem omagiul nostru memoriei figurilor glorioase, victime ale sălbăticiei degradante naziste şi martiri ai rezistenţei universitare franceze, marilor oameni de ştiinţă socială, Marc Bloch şi Maurice Halbwachs.”22

Evocarea memoriei celor doi savanţi francezi la trei ani după martiriul lor a fost rostită în spatele cortinei de fier, într-un Bucureşti izolat de capitalele de unde Gusti, în 1939, aştepta participanţii la congres. Se poate bănui că, dincolo de compasiunea reală, Gusti dorea să sublinieze că s-a pronunţat şi în trecut, şi în 1948 pentru aceleaşi valori pentru care Bloch şi-a jertfit viaţa. Invocând totodată şi bunele relaţii stabilite după război cu valorosul savant sovietic P. Bogatiriev şi aprecierea acestuia faţă de activitatea sa, Gusti a dorit să argumenteze valabilitatea şi în condiţiile postbelice a sociologiei sale ancorate în realitatea socială şi recunoscute pe plan european. Făcând referi elogioase la sistemul instituţionalizat de cercetare a „vieţii sociale şi folclorice a popoarelor”, Gusti aprecia că Institutul Internaţional de Sociologie ar trebui să funcţioneze „pe baze federaliste, adică de a deveni Federaţia Asociaţiilor şi Institutelor Naţionale de Sociologie din lume”, adăugând că „această importantă propunere forma un punct principal al ordinei de zi a Congresului din Bucureşti”. Odată realizată această transformare a organizării internaţionale a sociologiei, Gusti adaugă – propunând un echilibru între „vest” şi „est” – că „savanţii sovietici n-ar putea lipsi din Organizarea Internaţională a Sociologiei, deci nici de la Congresele organizate de ei”.23

Dimitrie Gusti a subliniat că nu a renunţat la concepţia sa expusă în anii 1930 în cadrul Academiei, declarând: „nu am a schimba ceva din expunerile făcute”. În acelaşi timp şi-a exprimat credinţa în destinul pozitiv al sociologiei. Peste două luni, Academia Română este „reconstruită” şi transformată în Academia Republicii Populare Române, în care Gusti nu mai avea loc, iar sociologia era scoasă din programa universitară şi chiar şi din nomenclatorul ştiinţelor.

Congresul este amintit de Gusti şi în ultimele sale însemnări din 1955, anul decesului său, când, ştiindu-se grav bolnav, aducea mulţumiri celor care îl sprijiniseră şi îl apreciaseră de-a lungul carierei sale. Lista se încheie cu Corrado Gini, preşedintele primului congres internaţional de sociologie de după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1949, căruia îi mulţumeşte pentru invitaţia pe care – evident – nu a putut s-o onoreze.24

Deşi nu s-a ţinut, congresul a avut loc – conchidea Dimitrie Gusti –, tocmai datorită multiplelor demersuri pregătitoare, relevante în sine.

Demersurile timpurii ale fondatorului de şcoală de a se integra în viaţa ştiinţifică mondială, participarea sistematică la congrese şi expoziţii internaţionale au avut drept rezultat nominalizarea capitalei româneşti drept loc al celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, programat pentru 1939. Pregătit minuţios, congresul ar fi adus consacrarea monografiei sociologice gustiene ca metodă originală a cercetării realităţii sociale, dar amânarea congresului le-a răpit organizatorilor această satisfacţie. Totuşi, tipărirea comunicărilor trimise poştal este o şansă unică, încă insuficient valorificată, a istoricilor sociologiei – şi nu numai – de a analiza momentul 1939 al sociologiei şi al ştiinţelor sociale în general.

Note:

*Acest text este varianta uşor scurtată şi modificată a articolului intitulat „L’ histoire d’un congres qui n’a pas eu lieu: le XIV Congres internaţional de sociologie (Bucharest, 1939)” apărut în revista franceză „Les Etudes Sociales” (nr. 153-154 Anul 2011 pag. 195-211).

1. Vezi, de exemplu, articolul Ein Seminar für Soziologie, Politik und Ethik an der Universität Iassy. Ein Beitrag zu Universitätspädagogik, „Vierteljahrsschrift für wissenschaftliche Philosophie und Sociologie”, 1912./10.
2. Vezi „Apelul făcut în aprilie 1918, cu prilejul întemeierii Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială, „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, an I, nr. 1/ 1 aprilie 1919, p. 291-293.
3. „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială”, an VIII, nr. 4/1929
4. Vezi secţiunea „Între sat şi catedră”, din studiul lui Zoltán Rostás, „Dimitrie Gusti – schiţă pentru un portret de fondator”, în Dimitrie Gusti şi colaboratorii , CORNOVA 1931, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Editura quant,Chişinău, 2011, pag. 597-602.
5. Datorită acestui fapt au apărut o serie de articole atât în presa cotidiană, cât şi în „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială” despre Institutul Internaţional de Sociologie şi conferinţele sale.
6. Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, La sociologie en Roumanie, „Revue Internationale de Sociologie”, nr. 1-2, 1929.
7. Zoltán Rostás, Strategii de comunicare la Şcoala sociologica a lui Dimitrie Gusti. Direcţii de cercetare, „Jurnalism şi Comunicare”, Anul II, Nr. 2/Primăvara 2003
8. De exemplu Peter Schötler.
9. Vezi secţiunea „Încercarea intervenţiei sociale” din studiul lui Zoltán Rostás, „Dimitrie Gusti – schiţă pentru un portret
de fondator”, în Dimitrie Gusti şi colaboratorii, CORNOVA 1931, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Editura quant,Chişinău, 2011, pag. 603-611.
10. Mai detaliat vezi subcapitolul Tentaţia ingineriei sociale din Z. Rostás, Dimitrie Gusti – sociologul cu pasiunea organizării.
11. Arhiva Naţională Istorică, FCR Centrală, Dosar 9/1938 Fila 34
12. Mai detaliat vezi Zoltán Rostás, Atelier gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti, Editura Tritonic, 2005, pp. 41-54.
13. „Sociologie Românească”, anul III, nr. 10-12/ octombrie-decembrie 1938, p. 603.
14. Regele Carol al II-lea.
15 Interviu cu Gheorghe Focşa în Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, p. 43-44.
16. Marc Bloch et le XIVe Congres international de sociologie, Bucarest, août 1939, „Genèses”, 20 sept. 1995, p. 147.
17. Vezi articolul lui Bernard Kalaora şi Antoine Savoye, La mutation du mouvement leplaysien, „Revue française de
sociologie”, XXVI, 1985, pp. 257-276.
18. De fapt, trei volume au apărut în perioada pentru care era programat congresul şi alte două au fost scoase în primăvara anului 1940.
19. Dimitrie Gusti, Opere, Bucureşti, Academia RSR, 1970, p. 103.
20. Dimitrie Gusti, 1970, pp. 102-106.
21. Dimitrie Gusti, Consideraţii asupra unui sistem de sociologie, etică şi politică. Comunicare făcută în şedinţa de la 19 ianuarie 1940 in Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. XXII, Mem. 21.
22. Dimitrie Gusti, 1970, pp. 100-101.
23. Ibidem
24. Dimitrie Gusti, Consideraţii asupra unui sistem de sociologie, etică şi politică. Comunicare făcută în şedinţa de la 19 ianuarie 1940 in Academia Română, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tom. XXII, Mem. 21

Pe aceeasi tema:

• Marc Bloch et le XIVe Congres international de sociologie, Bucarest, aout 1939
• L’histoire d’un congrès qui n’a pas eu lieu: le XIVe Congrès international de sociologie, Bucarest (1939)