Binefacerile gândirii franceze. Cuvântarea rostită de d. profesor Gusti la Paris

Carnetul zilei. Un savant român ne reprezintă țara cu cinste la Paris. ”Les Nouvelles Litteraires” despre opera d. Dim. Gusti

Curentul, Anul X, No. 3508, vineri 5 noiembrie 1937, p. 2

Marele hebdomadar parizian Les Louvelles Litteraires publică un lung și interesant interview cu d. profesor Dimitrie Gusti, comisarul general al Pavilionului românesc de la Expoziția din Paris.

Redăm m ai jos câteva fragmente din interviewul notat intelegient de d. G. Cherensol.

”M-am întrebat acum câtva timp – scrie d. Charensol, dar mișcarea culturală mondială este reprezentată la Expoziție? Nu e pretutindeni, dar cum ar putea să nu fie în Pavilionul Român, al cărui animator este un savant, un profesor, un fost ministru al Instrucțiunii publice pe care lucrările sale l-au indicat să prezideze congresul internațional de Sociologie?…

”Așteptându-l pe d. Gusti – scrie d. G. Charensol – mi-l închipuiam ca pe un pedagog solemn, împovărat de ani și de onoruri, iar dacă eram gata să-i admir știința, nu mă așteptam, desigur, să întâlnesc ființa de o tinerețe și vitalitate uimitoare pe care o am în față. Conversația sa vie, animată, plină de dorința de a convinge, nu schimbă prima impresie, și descoper cu o adevărată bucurie un om de acțiune sub omul de gândire:

-”Iubesc Parisul, dar mă urmărește nostalgia operii pe care am început-o în țară și sufăr știindu-mă despărțit de patru luni de zile de țăranii mei români” – mă asigură d-sa.

Sociologia, treb ue s-o mărturisesm. E o știință puțin cam rece. Cei mai iluștri reprezentanți ai ei sunt adesea oameni de cabinet, care lucrează cu documente adunate de alții. D. Gusti declară cu dragă inimă că datorează mult școalei franceze, dar nu trebue să uităm că d-sale îi revine cinsstea de a fi făcut din sociologie o știință vie. Nimic nu se interpune între teoriile sale și realitate și de aceea dacă se simte fericit că a putut prezenta unul dintre cele mai remarcabile pavilioane din Exopziție, e nerăbdător acum să se reîntoarcă la studiile sale asupra vieții populare.

-”Gândirea trebue trăită și viața trebue gândită, spune d-sa și adaogă: cunoașterea realității este inutilă, dacă nu e încununată de acțiune. Dar acțiunea e stearpă, dacă nu e întemeiată pe cunoaștere. Eu nu aduc un sistem abstract. Sistemul meu e controlat prin experiență.

Spre a arăta cum se poate săvârși acest control, ar trebui să intrăm cu de-amănuntul în lucrările întreprinse de d. Gusti, cu scopul de a cunoaște mai bine pe țăranul român și de a-i da posibilitatea să se desvolte. Nu cunosc un program mai ispititor dar mai anevoie de înfăptuit… (În continuare, d. Charesol arată cum au luat ființă echipele de cercetări și chipul în care lucrează ele pentru realizarea acestui program. Amintește apoi despre fimul turnat de d. profesor D. Gusti în cursul recentelor campanii monografice, film care va fi prezentat în curând și la Paris).

În fiecare sat – spunea d. Gusti în cursul unei conferințe la Sorbona, am înființat biblioteci și cămine culturale; am participat efectiv la treburile satului, organizând cooperative și bănci poplulare; am dat bolnavilor îngrijiri medicale și am înzestrat școlile cu materialul necesar. Experiența dobândită în cursul celor opt campanii monografice m-a călăuzit în toate legile pregătite de mine în calitate de ministru al Instrucției publice și în acțiunea culturală de la Fundația culturală Principele Carol.

D. Gusti – continuă redactorul lui Les Nouvelles Litteraires – îmi arată apoi publicații foarte bine prezentate și bogat ilustrate și îmi vorbește despre opera la care lucrează și care va apărea în editura Alcan. În sfârșit, îl întreb despre clasa pe care a organizat-o prințului moștenitor al României.

-”Am avut privilegiul – îmi răspunde d-sa – să înființez, când am fost ministru, clasa cea mai democrată pe care a avut-o cândva vreun Prinț. Am vrut ca viitorul nostru rege să-și cunoască regatul…”

”Se vede din aceste exemple – încheie d. G. Charensol – că d. Gusti nu s-a mulțumit să elaboreze teorii: a trecut la aplicarea lor. Dar o operă atât de vastă și îndrăsneață ca a d-sale nu poate fi aprofundată în cursul unei atât de scurte convorbiri”.

Carnetul zilei. Binefacerile gândirii franceze. Cuvântarea rostită de d. profesor Gusti la Paris în cadrul unei manifestații culturale internaționale

Curentul, Anul X, No. 3522, vineri 19 noiembrie 1937, p. 2

Zilele trecute a avut loc la Paris ”Ziua gândirii”. Organizând această manifestație, d. Andre Gillon a vrut să arate cum se manifestă și cum acțiunează gândirea, sub formele sale cele mai substanțiale și mai curente, pe calea presei, a literaturii, a cinematografului și a muzicei – mijloacele acestea – care nu sunt singurele – fiind într-adins alese pentru înrâurirea puternică și unviersală pe care o pot avea asupra maselor.

Țara noastră a fost reprezentată și de data aceasta cu cinste de profesorul Dim. Gusti, al cărui discurs, prin care a proslăvit în alese cuvinte binefacererea gândirii franceze, a fost unul dintre cele mai aplaudate.

Încă de la sfîrșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea – a spus d-sa – când apar primele manfestări valabile ale literaturii române, clasicii francezi exercită o influență însemnată. Unul dintre poeții epocii – Văcărescu – (familia acestui poet avea să dea Franței contemporane o ilustră scriitoare în persoana d-rei Elena Văcărescu) – a publicat, printre alte traduceri, o versiune românească a lui Britanicus. Cam în aceiași vreme, diferite societăți românești jucau în limba franceză, pe scenele marilor orașe din țară, toate piesele clasice ale lui Racine și Voltaire.

Napoleon III, care cu atâta mărinime a înțeles că ”interesul Franței e pretutindeni unde e o cauză dreaptă care trebue să biruiască”, a dat sprijinul său Unirii celor două principate române, unire pe care diferiți vecini s-au silit s-o zădărnicească.

Generația de oameni înflăcărați, căreia îi căzuse gloriosul destin de a realiza această unire, își făcuse educația în Franța. Căci, într-adevăr, în 1830 lua naștere la Paris Societatea studenților români din Paris, societate în care erau cultivate ideile liberale franceze ce aveau să facă din acești studenți căpeteniile revoluției de la 1848. Revoluția aceasta a fost semnalul trezirii Românilor la o viață națională.

Marile instituții democratice și parlamentare au fost introduse în România sub oblăduirea Franței. Multă vreme Codul civil român n-a fost decît adaptarea Codul lui Napoleon. Rezultatele n-au zăbovit mult, pentru un popor ale cărui resurse spirituale – încă neexploatate pe deplin – sunt nesecate. Din a doua jumătate a secolului trecut, România se putea mândri cu o adevărată Renaștere intelectuală și artistică. Parisul dăduse tinerilor români nu numai înțelegerea omului și a adevăratului patriotism, dar și nouile idei care mijeau pe tărâmul științei, al literelor și al artei.

Întreaga literatură românească este întrucâtva paralelă cu literatura franceză. Mai fiecare din curentele și școlile din Paris găsește curentul sau școala corespunzătoare în România. Așa de pildă romantismul în poezia lirică sau dramatică, naturalismul în nuvelă și roman, impresionismul în pictură și până și simbolismul, al cărui cincantenar a fost sărbătorit în România ca și în Franța, și chiar până la curentele moderne, – toate școlile artistice franceze au avut un ecou adânc în conștiința artistică română. Dar toate aceste mișcări au primit în România un caracter propriu. Geniul francez, ”adânc uman, îmboîățește geniile celorlalte nații, fără să le altereze”.

Marile bogății ale folcorului român, virtuțile poetice ale limbii române, atât de muzicală și plastică, au ușurat mult desvoltarea unei literaturi și a unei arte viguroase. Cultura aceasta și-a găsit seva în vechile datini țărănești. Pavilionul României de la Expoziția din Paris a fost conceput ca o sinteză a folkorului și a culturii acesteia și o imagine a tot ce s-a realizat atât în arte, cât și în celelalte forme ale gândirii și muncii românești. Groaznica încercare a războiului, suferințele și speranțele comune aveau să pecetluiască și mai bine afinitatea dintre Franța și România. Încă dinainte de războiu găsim scriitori români colaborând la revistele și școlile literare franceze.

În saloanele Artelor Plastice, în faimosul Salon de Toamnă, pictorii și sculptorii români stau alături de artiștii francezi. Ceea ce dovedește că în semn de recunoștință pentru darurile ce le-au făcut literele și artele franceze, literele și artele românești n-au întârziat să aducă și ele prinosul lor vastei culturi franceze. Orice formă de gândire, de altfel, – și îndeosebi artele – n-ar putea trăi fără aceste schimburi care sunt ca niște transfuziuni de sânge. Închizând granițele spirituale ale națiunilor, însemnează a le condamna la o moarte prin inaniție.

Artiștii român pot învăța de la artiștii francezi, tradițiile și măestria căpătată de-a lungul veacurilor, aducând totodată țării voastre prospețimea și noutatea viziunilor poporului lor.

Cel care vă vorbește este profesor de sociologie. În cerceterile sale nu odată face apel la statistică. Îngăduiți-i, spre a ilustra cele câteva date pe care vi le-a comunicat, să vă facă cunoscute câteva cifre, care vor fi mai convingătoare decît vorbele.

Se vând în România, în medie 500.000 de volume franceze anual; 14.000 de hebdomadare, dintree care 10.000 în București, 1200 publicații bilunare, dintre care 800 în București, 7500 de publicații lunare, dintre care 5000 în București, 2900 ziare zilnice, dintre care 2200 în București.

Dar românii nu se mulțumesc numai să stea la lumina civilizației franceze, ci sunt totodată creatorii unei civilizații proprii, bogate și felurite, corespunzătoare geniului lor național. În felul acesta înțeleg ei să se arate vrednici de origina lor latină și să îmbotățească patrimoniul culturii universale”.