„Calesti pentru boieri si vizitii, carute pentru tarani”

„Caleşti pentru boieri şi vizitii, căruţe pentru ţărani”

GYULA KÖVÉR (1898-1988)

extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002

– Eu m-am născut aici, în Bucureşti. Tata a urmat gimnaziul la Odorheiul Secuiesc, dar s-a lăsat de gimnaziu, pentru că prea îi forţau să înveţe latina şi greaca. Li se spunea că nu poate fi om inteligent cel care nu ştie latină şi greacă. Acolo nu era legat de nimeni, şi a plecat. A plecat şi el, au plecat şi alţii. Pe urmă el a venit în Bucureşti.

  – Dar el de unde era de fel? Din Odorhei?

– Nu din Odorhei, de fel era din Covasna. S-a născut în Covasna, de unde a ajuns pe alte meleaguri, şi s-a însurat apoi în Bucureşti. Mama se găsea şi ea aici. Aici s-au cunoscut, şi aşa s-au luat.

– Venind încoace, avusese vreo meserie?

– Nu, a învăţat meserie aici. Bucureştiul, România erau pline de ungurime. În România nu se găseau meşteşugari, dar Ardealul era plin de mic-meseriaşi, lucru binecunoscut, nu-i aşa, iar aceştia veneau în Bucureşti. Erau pur şi simplu chemaţi să vină, pentru că era nevoie de ei. Aşa au venit în România, şi au ajuns foarte mulţi în Bucureşti. Iată de ce Bucureştiul era plin de ungurime, micii meseriaşi fiind mai toţi unguri. Aceştia şi-au păstrat însă etnia, cetăţenia, n-au renunţat la ele. Iar statul român i-a înţeles pe-atunci, nu-i aşa, s-a încheiat o înţelegere că nu-i obligă… Puteau să-şi facă avere aici, pe care s-o ia oricând acasă. Aşa că era un mare avantaj pentru ungurime. A învăţat şi tata o meserie, dar pentru că avusese şi ceva şcoală, s-a apucat şi-apoi…

– Ce meserie a învăţat?

– Să fabrice caleşti, căruţe, că maşini, automobile nu erau. Am să vă povestesc, cum arătau, că îmi amintesc încă. Şi tata a făcut la stat – păstrez chitanţa de odinioară – a făcut, nu-i aşa, un împrumut la stat şi cu împrumutul acela şi-a cumpărat o clădire. Pe urmă, puţin câte puţin, i-a mai adăugat câte ceva. Acolo şi-a deschis apoi primul atelier de fabricat căruţe, care avea fierărie, rotărie, vopsitorie şi tapiţerie. Lucra, deci, cu patru ateliere, în care fabricau caleşti pentru boieri şi vizitii, şi căruţe pentru ţărani.

– Tot felul de căruţe?

– Căruţe pentru săteni, şi aşa mai departe. A început să lucre, şi-a găsit muncitori, avea şi ucenici, iar ucenicii şi calfele luau masa la noi. Biata maică-mea avea destulă treabă, pentru că trebuia să hrănească mai întâi calfele, pe urmă ucenicii, apoi veneam şi noi la rând. /râde/

– Calfele erau toţi unguri?

– Nu, o parte da, alta nu. Erau şi nemţi, şi români, şi unguri. Amestecaţi. Tata i-a învăţat cum se face o treabă, şi mai era… numai la fierărie, nu-i aşa, pe atunci nu era lumină electrică, omul nu lucra cu nu ştiu ce maşini. Toate maşinile, câte se găseau, au fost acţionate manual. Cu bormaşina se făceau mai multe lucruri, se găseau şi alte maşini mici de care era nevoie şi, în afară de acestea, nu-i aşa, două foale din acelea, că erau şi două focuri, pentru că fusese mărit atelierul, crescuse cererea şi, fireşte, se produceau pe vremea aceea, nu-i aşa, căruţe şi trăsuri în avans, să fie gata cu mult timp înainte… Apoi se duceau cu ele la târg, iar la târg…

– Unde?

– Se duceau la Giurgiu, la Alexandria, şi în încă vreo două locuri, adică la patru târguri în total şi, îmi amintesc, că… eram încă elev, şi mă luau şi pe mine, fiindcă târgurile aveau loc în timpul vacanţelor, când eram liber şi, fiind elev, puteam vorbi, îi puteam explica ţăranului care venea şi vedea cum era căruţa, că a  noastră e mai scumpă decât a altora. De ce? Pentru că erau mai finisate, mai bune. Şi-i arătam ţăranului, de ce e mai scumpă, fiindcă aşa şi aşa şi aşa, iar el înţelegea diferenţa. Căruţa cea mai ieftină se găsea, nu-i aşa… pe Ştefan cel Mare lucra un meşter fierar ungur, ăla făcea anume numai căruţe ieftine. Le vindea pe cinci-şase-şapte… cum le zicea… la alea de douăzeci de lei… ei, cum le zicea pe-atunci… adică pe 100-120-140 de lei. Dar nu la valoarea leilor de azi. Ei da, le zicea un pol.

– Un pol, le zicea.

– Un pol, da, da, un pol /râde/. Dar era o sumă mare, valora mult.

– Cum era la târg?

– Tata nu stătea acolo, lângă marfă, ci la taifas cu prietenii. Fiecare meşter avea pe câte cineva, o rudă, care îi ţinea locul. Şi eram mulţi. Era, de pildă, nenea Gyurkó Zsiga, nenea Hajdú, şi alţii şi alţii, care fabricau cu toţii căruţe. Erau pe urmă cizmarii. Dar cei care făceau căruţe erau cei mai numeroşi. Când porneam la târg, puneam căruţele una în cealaltă. Una într-alta, aşa le duceam. Cu roţile scoase, şi puse în căruţa cealaltă şi pe urmă aşa…

– Cu cai proprii…

– Nu, nu. Se găsea de fiecare dată în sat câte un om cu doi cai, pe care îl plătea tata, ca şi pe alţii. Se ştiau, nu-i aşa, pentru că fusese în legătura cu sătenii. Făcuse o căruţă şi unuia, şi altuia.

– Deci, tatăl dumitale nu ţinea cai, că n-avea rost. De unde erau oamenii care veneau cu caii?

– Păi, din satele apropiate, din Buftea, dar şi din alte părţi.

– Nu avea vizitii permanenţi?

– Nu. Discuta când cu unul, când cu altul, cu cel care accepta. Cum aveau şi ei timp.

– Făcea mai mult căruţe decât caleşti, nu?

– Mai mult căruţe, pentru că alea boiereşti, cum le zice, erau scumpe, şi erau comandate doar de câte un boier, sau ce mai făcea pentru palatul regal, e limpede că acestea nu se realizau uşor… Totul era splendid, podoabele, benzile rotunjite de alamă de jur împrejur, ca să fie frumoase.

– Nu vă amintiţi, domnii îşi aduceau propriile modele de caleşti?

– Nu, modelele erau tot de la tata. E limpede că alegeau ce le plăcea. Şi acolo am văzut, se întâlneau meşterii unguri. Păstrez nişte însemnări despre meşterii de atunci, iată-i, de pildă, pe Csiki, pe Bálint…

– Erau meşteri care făceau căruţe?

– Da, care şi căruţe, ca şi nenea Györke Zsiga, nu-i aşa, care avea atelierul pe Ştefan cel Mare, mi-l amintesc şi pe el. Îmi aduc aminte din anii copilăriei că se îmbogăţise şi, neavând urmaşi, la bătrâneţe a vândut totul, şi şi-a luat banii la Sfântu Gheorghe, unde s-a mutat. Şi-a cumpărat la Sfântu Gheorghe o casă în care a locuit, şi-a depus banii la bancă, şi din asta a trăit. Pentru că pe atunci nu existau pensii, nu-i aşa. Sunt încă destui alţii pe care i-aş putea aminti, au fost foarte mulţi aceşti unguri, care se întâlneau în fiecare duminică. Unde? Dacă erau catolicii se duceau în fiecare duminică la biserica romano-catolică de la Bărăţia. I se spunea biserica Bărăţiei, adică a Prieteniei (barát în maghiară înseamnă „prieten”, dar şi „frate” franciscan – not. trad.). Biserica fusese întemeiată de către cei de prin părţile Ciucului; ei strânseseră banii pentru ea, piţulă cu piţulă, da, aşa s-a întâmplat, cum scrie în scripte, devenind astfel biserica prietenilor; numai că pe atunci nu era subordonată papei de la Roma, ci mitropolitul de aici, iar mitropolitul n-a permis…, ce-i aia „a prietenilor”, şi-atunci s-a tot zis „bara-bara”, până a rămas „bără-bără”, adică Bărăţia /râde/… Şi i se spune şi azi Bărăţia. Azi s-a ajuns însă acolo încât – aud şi eu, şi mă interesez – slujbele în limba maghiară se ţin doar odată pe săptămână, în restul zilelor doar în limba română. Pe urmă istoria bisericii, nu-i aşa; l-am vizitat pe părintele catolic de atunci, e o carte aşa groasă, îi scrie istoria. Există si-acum – dacă nu a luat-o cineva. Nu l-am mai văzut pe părintele catolic maghiar pe care-l cunoscusem, se zice că sunt alţii acum. Trebuie să existe cartea. Dacă n-a fost luată, mai ştii… Deci oamenii  se întâlneau aici după slujbă, şi stăteau de vorbă în curte. Ceilalţi însă veneau la biserica reformată. După slujbă curtea era plină, discutau, se plimbau, îşi povesteau ce s-a mai întâmplat. Iar al treilea loc unde se întâlneau cu adevărat era Societatea Maghiară.

– Cea de pe strada Zalomit?

– Da, aceea, unde se află acum Casa Petőfi Sándor, dar pe vremuri nu i se spunea aşa, ci Societatea Maghiară, nu-i aşa. De mic copil, tata mă lua pe braţ şi mă ducea la biserică, şi tot pe braţ mă lua la Societatea Maghiară. Pentru că în fiecare duminică bătrânul era acolo. Bătrânul… bătrânul meu /râde/. Şi, nu-i aşa, acolo se ţineau spectacole etc. etc. (…) Era foarte interesant pe atunci obiceiul ca biserica, parohia reformată să organizeze în fiecare an, prin mai-iunie o excursie în pădurea Andronache, pentru care adevăraţii meşteri, mai ales tâmplari, duceau o grămadă de scânduri şi făceau mese acolo, pe care, mă rog, se  întindeau tot felul de bucate, toată lumea plătea, mânca bine, bea bine /loveşte satisfăcut cu pumnul în masă/.

  – Erau un fel de serbări câmpeneşti?

– Un fel de serbări câmpeneşti, în iunie, în mai, în lunile acestea. Am destule fotografii făcute acolo.

– Pe unde vine Pădurea Andronache?

– Cum îi spune… spre Snagov. Toată lumea o ştia.

  – Vile nu se construiau pe acolo?

– Nu, excursioniştii găseau o prăvălie, puteau să bea o cafea cu lapte, găseau nişte răcoritoare.

-În cadrul întrunirilor de familie cine vă vizita?

– Păi, de cele mai multe ori bărbaţii, taţii noştri, care se vedeau mereu la Societatea Maghiară, unde discutau despre toate cele. Acolo era marea distracţie. La Societatea Maghiară. La Casa Petőfi Sándor de azi.

– Femeile unde se întâlneau?

– Femeile se întâlneau tot acolo.

– Dar nu în aceeaşi sală.

– Nu, separat, în alta. Erau multe săli acolo. Mai mari, mai mici, ştiu şi eu câte, iar cei mai mulţi dintre bărbaţi, taţii noştri şi alţii, intrau la berăria Luther din apropiere /râde/, acolo mâncau ceva, beau o halbă, două de bere, şi aşa mai departe. Asta se întâmpla şi când ieşeau de la biserică. În schimb la biserica romano-catolică de la Bărăţia cei mai mulţi rămâneau pe loc după slujbă, în curtea care există şi azi, numai că pe-atunci curtea părea mai mare, nu-i aşa, stăteau să discute acolo fetele, băieţii, bătrânii, oameni de tot felul îşi dădeau întâlnire, şi îşi vedeau de drum pe urmă, după ce se înţelegeau. Era  Societatea Maghiară, la care mai târziu s-au întâmplat lucruri groaznice, nu-i aşa, în anii din urmă. Se întâlneau, deci, ungurii acolo, aveau asociaţia lor culturală, un loc de distracţie, două mese de biliard, de care îmi aduc aminte; acum au dispărut, /în şoaptă/ au fost furate. Pe urmă jocuri de şah, cărţi, chestii din astea, care aduceau toate un venit. Partea din faţă a fost închiriată apoi unui – cum îi zice – restaurant, şi preluată de fabrica de bere Luther, căreia azi îi zice Griviţa.

  – Înainte se numea Luther?

– Da, era în mâinile nemţilor. Cum? Nu erau româneşti… fabrica Luther, Löscher, fabrica mare de cherestea, pe urmă… mai era una asemănătoare pe aceeaşi stradă, tot a nemţilor, au fost foarte multe în mâinile lor. Meşteşugurile erau numai în mâinile ungurilor.

– Artizanatul, meşteşugurile.

– Meşteşugurile, dar pe-atunci acestea reprezentau o industrie destul de mare, căreia i se spunea meşteşugărească, aducea venituri frumoase, şi ce de caleşti frumoase, domneşti s-au mai făcut! Îmi amintesc de cele făcute la noi, că îţi era mai mare dragul să le priveşti, aveau şi blazoane boiereşti pe la spate, cu iniţiala numelui, cu monograma lor. Iar doamnele aveau la picioare perniţe speciale /râde/.

– Aveaţi, aşadar, şi tapiţeri.

– Da, erau şi tapiţeri… Păi eram foarte mulţi.

– Atelierul fusese fondat, nene Gyula, înainte de naşterea dumneavoastră?

– Da, eu m-am născut la 13 ianuarie 1898, în ianuarie, deci, cei trei ani, nu-i aşa, 98, 99, 100 de atunci şi cei 82 de-acum, înseamnă că am 85, da am în prezent 85 de ani.

– Şi aţi fost primul copil?

– Nu, primul copil, nu-i aşa… au fost doi înaintea mea, pe care nu i-am cunoscut, ei deveniseră victimele nenorocirii. Pe urmă Amália, sora cea mai mare, Kövér Amália, care a terminat şcoala pedagogică la Cluj, de unde s-a întors acasă… De ce? Pentru că absolvind, luându-şi diploma în Ungaria, la Cluj au benchetuit, au dansat, sau ştiu eu ce, era toamnă, începuse să fie răcoare, s-au încălzit, au ieşit în curte, s-au aşezat pe ciment, pe scările de ciment, au răcit, a venit acasă cu congestie pulmonară. Din cauza asta s-a prăpădit.

  – A murit?

– Da, a murit. A fost groaznic, îngrozitor…

– Să fi avut douăzeci de ani.

  – Vreo douăzeci, douăzeci şi doi. A fost apoi sora cealaltă, Lujza, pe urmă fratele meu mai mare, Kövér Márton, care a preluat atelierul tatei. Am urmat eu, Kövér Gyula, iar după mine Kővér Árpád. Pe mine tata ar fi vrut să mă facă… maistru, dar nu eram în stare; aflat în atelierul de rotărie m-am tăiat întâmplător aici, şi când am văzut sângele, am căzut, am leşinat. A venit tata după mine, m-a luat în cameră, a început să mă scuture zicându-mi că n-are cum să mă scoată maistru, /râde/. Aşa că m-au dus acasă în Ungaria, la Sfântu Gheorghe.

– Să vă dea la şcoală?

– Da, la şcoală.

– Dar aici câte clase aţi făcut?

– A-ntâia primară, la şcoala Kós Ferenc, da, Kós Ferenc, după numele celui care a construit parohia reformată şi biserica acesteia, era acolo, lângă  Sfinţii Voievozi, ca şi cea – care a fost demolată.

– În spatele Ministerului Industriei.

– Nu, ci acolo unde cobori pe strada Lutherană. Acolo e şi biserica nemţească, imediat la colţul următor, la colţul primei încrucişări, nu-i aşa. Iar acolo… mai de mult… de mult, adică înaintea primului război mondial, mai era o biserică, tot reformată, biserica Sükér, o biserică de lemn. Am descoperit biserica asta când au demolat biserica noastră de acum.

– Când a fost demolată?

– Păi a fost demolată…

  – Când a fost sistematizată Piaţa Palatului?

– Când a fost sistematizată Piaţa Palatului şi s-a construit Sala Palatului, cum ştiţi… Toată zona aceea se numea Fântâna Boului. Despre faptul că-i zicea Fântâna Boului aminteşte şi acest Kós Ferenc, în volumul său „Viaţa şi amintirile mele”. În ungureşte denumirea înseamnă adăpătoare de vite. Cum sunt fântânile din Ardeal, nu-i aşa, cu lanţ, cele din care se scoate apa cu găleata şi se deşartă în jghiab. Că era şi din ăsta acolo, iar noi, pentru că şcoala era alături, ne duceam mereu să privim… Mama s-a născut în  Ciumani, şi de multe ori, în fiecare an, când se ducea să-şi vadă părinţii şi fraţii mă lua cu dânsa, nu-i aşa, iar acolo-n sat se găseau fântâni la fel. Tata s-a apucat şi a făcut acolo unde avea atelierul, pe Titulescu, nu-i aşa, da pe Titulescu, cum îi spune, la numărul 14/A – pe vremuri îi spunea Şoseaua Basarab, pe urmă s-a făcut Bulevardul Basarab, iar azi i se spune Bulevardul Titulescu – şi a pus să se facă şi acolo, cum spuneam, o fântână. Dar apa din ea nu era bună de băut, o folosea numai în atelier. Deci în scopuri industriale. Dar s-o zic mai departe cu şcoala. Şcoala era acolo, şi clasa întâia primară am terminat-o acolo. Şi a doua, şi a treia. Deci, prima şcoală maghiară, şcoală maghiară adevărată, care se găsea în proprietatea parohiei, era acolo în spatele bisericii, acolo… dar pentru că nu existau destule săli, nu-i revenea fiecărei clase câte una, ci a întâia, a doua, a treia într-o sală, a patra, a cincia, a şasea în alta. Acolo locuia şi directorul şcolii, Kertész îl chema, Kertész József, iar pe nevastă-sa Rózsa, Kertész Rózsa, care era învăţătoare. A mai fost acolo ca învăţător Vincze István, şi tot ca învăţător, unul Kövendi.

  – Aceştia toţi erau acolo pe vremea când aţi fost dumneavoastră la şcoală?

– Da, da, am despre toate acestea fotografii, pe care le-am predat de curând parohiei reformate să le înrămeze şi să le pună pe pereţi, ca amintire; le-am dat în proprietatea parohiei, ca să le aibă la îndemână, dacă vine careva dintre cei vechi, măcar să se recunoască, el sau fiul său, în imaginile respective.

– Mai e în viaţă careva dintre colegii de clasă pe care i-aţi avut?

– Păi, dintre colegii mei de clasă nu a prea rămas în viaţă nici unul, au murit în urmă cu câţiva ani. S-ar putea să mai trăiască vreunul, dar nu cred. Eu sunt cel mai în vârstă dintre ei, dar îmi amintesc totul, nici că s-ar putea mai bine. Deci aceasta fusese prima şcoală. A fost nevoie de cea de a doua –  între timp veniseră foarte mulţi în Bucureşti, şi s-a văzut că şcoala asta nu ne mai ajunge – şi atunci s-a cumpărat terenul de pe Sfinţii Voievozi nr. 50, unde a fost construită şcoala aceea mare, care avea şi şcoală de fete, şi şcoală de băieţi. Era pe timpul protopopului Újvári.

– Când a fost construită, vă mai amintiţi?

– Îmi amintesc, eram atunci în clasa a doua primară, aveam nouă ani, dacă scădem nouă din 85, nu-i aşa, putea să fie prin 1905-1906, îmi aduc aminte că am fost duşi acolo, la punerea pietrei de temelie… şi atunci cu piatra de temelie… cum îi zice… protopopul a introdus în borcan un pergamen pe care a scris de unde primiseră banii, cum îi adunaseră etc. etc. şi l-a băgat în pământ. Şi-atunci noi am cântat trei cântece. Am cântat mai întâi cântecul „Ridică-te, maghiare!” scris de Petőfi Sándor, nu-l învăţaseră prea mulţi, dar  noi l-am învăţat, apoi „Mesaj”-ul, iar pe urmă imnul, „Binecuvântează-l, Doamne, pe maghiar!” S-a rostit şi o mică cuvântare, după care au început lucrările. Când s-a terminat construcţia, ne-am mutat în clădirea nouă. S-a adeverit că eram cam mulţi, şi fete, şi băieţi… aşa că a fost nevoie de încă o clădire, aşa că pe Ştefan cel Mare s-a construit şi cea de a doua şcoală, de băieţi. Da, pe Ştefan cel Mare… Nu de mult am trecut pe acolo, pentru că îmi place şi acum să trec pe acolo, s-o vizitez.

– Dar şcoala de pe Sfinţii Voievozi a fost demolată.

– Cea de pe Sfinţii Voievozi a fost şi bombardată, dar au lovit nu numai şcoala, pentru că acolo aveau locuinţe şi învăţătorii, nu-i aşa, au fost distruse două aripi, fiindcă arăta aşa /descrie cu degetul litera U/. Aşa, aşa şi aşa. Privită din faţă, fusese bombardată partea dreaptă a clădirii, partea stângă a rămas în picioare şi există şi azi.

  – Da? În partea asta ce era, internatul?

– Ceea ce a rămas, fusese folosită, în cea mai mare parte ca internat, dar nu internat, ci cămin pentru învăţători. Stai să vezi, am aici… /caută/ ei, da.

  – Ce aveţi acolo? Înţeleg.

– Obişnuiesc să notez totul, ştiţi… şi… /caută în continuare/ da, strada Sfântul Ştefan, la numărul 24.

  – Azi cum se numeşte?

– La fel. Aici ne duceam pe jos de pe bulevardul Titulescu, în urmă cu 75 de ani, împreună cu fratele meu, Márton. Ştiţi, clădirea există şi azi. Acolo era şcoala propriu zisă de băieţi, şcoala reformată de băieţi. Asta nu însemna că nu veneau acolo şi catolici. Cel puţin 40-50 la sută dintre băieţi erau catolici, cei mai puţini proveneau dintre unitarieni, apoi veneam noi, reformaţii, adică protestanţii. Aşa ne-am găsit împreună în şcoala aceasta, iar ca director îl aveam pe Kertész József, dar ne-a învăţat şi nevastă-sa, iar azi…

  – Asta înseamnă că romano-catolicii nu aveau şcoală maghiară?

– Ba aveau. Pe Cantacuzino.

– Aveau şcoală maghiară?

– Cum să nu. La numărul 50 sau 40, că nu mai ţin minte. Clădirea există şi azi. Acum e Şcoala Profesională Dâmboviţa a Ministerului Industriei Uşoare şi obişnuiesc să mă duc mereu şi pe acolo. Sunt lucruri drăguţe, nu-i aşa, aveam acolo şi o sală mare, în care făceam gimnastică de două-trei ori pe săptămână, deci îi spunea şi sală de gimnastică. Dar tot acolo primeam zilnic o gustare gratuită. Exista o masă imensă pe care gustarea se aducea în farfurii, atât de mult ne iubeau.

  – Dar acolo mai contribuia cineva, pentru că numai biserica n-ar fi suportat cheltuiala.

– Contribuiau, sigur, contribuiau destui, cum de nu. Şi era o şcoală foarte-foarte bună, chiar dacă se găsea departe de noi, şi trebuia să ne ducem pe jos până acolo. Aceasta a fost cea de a doua şcoală. A mai fost şi o a treia. Ştiu toate acestea, pentru că existau pe vremea copilăriei mele, şi erau lucruri foarte preţioase, minunate.A treia a funcţionat pe Cantacuzino, numărul 30. E tot acolo, dar şi aia-i transformată, pentru că, nu-i aşa  /râde/, au luat-o de tot românii. Au fost acolo învăţători cărora li se spunea „fraţi stimabili”. De unde ştiu toate acestea? Când am terminat şcoala primară, şi n-am putut învăţa meserie, având fizicul slab, tata a fost foarte amărât, şi ca să nu leg totuşi prietenii cu copiii de pe stradă /râde/… erau mulţi copii de ţigani şi de tot ce vrei şi nu vrei, şi-atunci m-a dat acolo, că avea relaţii, ştia pe mulţi în dreapta, în stânga. Exista un director pe care-l chema Veress, dar învăţătorii erau îmbrăcaţi cu toţii în reverendă neagră, în haine negre, din postav negru.

-Nu erau învăţători călugări?

  – Nu. Aşa se îmbrăcau atunci în Bucureşti. Şi m-au înscris şi pe mine. Mă duceam şi acolo zilnic pe jos.

– Cât timp aţi frecventat şcoala aceea?

– Am repetat acolo clasa a şasea. Nu că aş fi rămas repetent, am repetat clasa ca să nu fiu pe stradă. S-au purtat drăguţ cu mine. Au fost şi acolo copii reformaţi de prin apropiere, dar şi copii de alte confesiuni. Aşa că nu se poate spune că ar fi fost o şcoală anume pentru catolici, anume pentru reformaţi sau anume pentru vreo altă confesiune. Aceasta a fost, nu-i aşa, următoarea şcoală maghiară. Şi azi, când se duce omul pe acolo, poate vedea, nu-i aşa, curtea aceea imensă. Aripa stângă fusese amenajată aparte pentru fete, aripa dreaptă pentru noi, băieţii etc.

– Amintindu-vă de anii copilăriei, ce ordine interioară exista în familia aceasta mare cu atelier, unde eraţi atât de mulţi?

– Păi am cam fost, nu-i aşa, am fost mai întâi mulţi băieţi. Apoi ucenicii şi calfele, care dormeau şi ei acolo. Casa era cu etaj, iar calfele locuiau sus, la etaj. Deasupra rotăriei s-a amenajat un fel de  dormitor pentru ucenici. Mâncau mult, li se dădea să mănânce ca să fie în putere. Iar în putere puteau fi numai bine hrăniţi – şi au fost. Numai că pe atunci era uşor să faci aprovizionarea! Multe se aduceau la casa omului. Îmi amintesc de vremea când Bucureştiul nu era încă iluminat electric. Nu era introdus nici iluminatul cu gaz, se lumina cu lămpi cu petrol.

– Asta pe vremea când eraţi copil?

– Da, era pe vremea copilăriei mele. Şi vizavi de fereastra noastră –  aveam casa pe colţul străzii – se găsea un stâlp din acela, gros, cu un lampadar deasupra. Era de formă pătrată, cu o lampă obişnuită în interior, cum avea tot omul, şi care se mai folosesc, poate, şi acum la ţară. Ziua venea lampagiul cu o scară îngustă, scotea lampa şi o ştergea,  se uita la fitil, punea petrol, încuia lampadarul şi-şi vedea de drum. Ne uitam zilnic cu fratele meu mai mare de la fereastră la treaba asta, asemeni copiilor. Şi ştiam când vin seara, îi pândeam, că ne plăcea să-i privim. Veneau, scoteau chibritul, aprindeau, şi plecau mai departe. Lampadarele erau puse destul de des, aşa că luminau totuşi.

  – Se socotea zonă centrală unde locuiaţi, nu-i aşa?

– Nu tocmai, dar era o zonă destul de circulată, pentru că pe acolo se trecea spre Obor. Târgul cel mai mare din Bucureşti, nu-i aşa, se ţinea la Obor. Nici centrul nu era altfel iluminat. S-a introdus apoi iluminatul cu gaz, la  început în centru, pe urmă s-a extins şi spre noi. S-au realizat întâi  conductele de gaz, iar lămpile acestea au fost legate prin ţevi de conductă. Aşa era mai uşor, pentru că lampagiul venea cu un băţ lung, cu o flăcăruie permanentă la capăt, deschidea frumos lampadarul cu acest băţ, dădea drumul la gaz, apropia flăcăruia de lampă, o aprindea, nu-i aşa, încuia  lampadarul şi pleca mai departe. Ne delectam cu asta zi de zi. Şi asta s-a repetat mereu, mereu, până când s-a introdus mai târziu iluminatul electric.

– Asta abia după război, nu?

– După război. Apăruse de fapt înainte de război, dar numai în centru. Aşa că iluminatul din Bucureşti se făcea aşa. Nu erau pe atunci tramvaie, circula numai tramcarul, tractat pe şine, cu cai.

– Pe unde trecea, peste Podul Mogoşoaia?

– Prin doctor Felix până la capătul parcului, de acolo o lua spre centru, în dreapta, în stânga.

– Trecea şi pe bulevardul Magheru de azi?

– Şi pe Magheru, şi peste tot.

– Şi pe Calea Victoriei?

– Pe acolo nu. Pe Calea Victoriei locuiau domni, oameni de seamă, nu-i aşa. Şi, desigur, îmi amintesc şi faptul că nu fusese asfaltată, doar pietruită… Mai târziu, când a început modernizarea oraşului, s-a introdus curentul electric, şi-atunci pe lângă tramcar… Tramcarul a fost uşor, nu-i aşa, călătoreai frumos cu el, dar, cum îi zice, tramvaiul semăna cu cel de azi, numai că nu era aşa modern ca acum. Îşi făcuse, deci, apariţia. Şi-atunci a fost nevoie şi de curent, şi am avut curent electric… Cel mai interesant a fost când a apărut primul automobil în Bucureşti. Eram pe-afară cu fratele meu mai mare, şi deodată am văzut că acolo, la Piaţa Victoriei, cum îi spune acum – atunci îi zicea Capul Podului. Da, Capul Podului.

– Acolo unde e Teatrul de Operetă?

– Unde e Piaţa Victoriei de acum, unde-i Ministerul de Externe. Pe-atunci îi spunea Capul Podului. De ce Capul Podului? Pentru că, mai demult, pe Calea Victoriei curgea dinspre Piaţa Victoriei o gârlă, aşa într-o parte. Mai târziu domnii au acoperit-o. Adică gârla, nu-i aşa, ca să poată circula cu carele. Iar suprafaţa aceea era capătul podului, ce se sfârşea acolo. Şi îi spunea Capul Podului /râde/. Despre asta mi-a povestit chiar tata. Şi, cum mă plimbam într-o zi cu fratele meu pe-acolo, deodată ne-am oprit, era foarte multă lume, şi am văzut că venea un car, dar fără cai. Păi cum se poate, şi de ce scoate fum?! Ce-i în el?! Bârâia, făcea mult zgomot. Am dat fuga acasă să-i spunem tatei ce văzusem… Vai, tati, vino să vezi, e ceva, ce nu ştim ce-i, dar îi zice automobil sau nu ştiu cum, e un car care aleargă, merge fără cai şi scoate fum, dar nu ştiu ce-i. Era prima maşină, dar benzina de atunci făcea un fum şi aşa un zgomot /râde/!. Şi ziarele au scris atunci că în străinătate apăruse mai de mult, şi că-i zice automobil etc. etc. Aşa a apărut prima maşină. Atunci au dispărut omnibuzurile, au dispărut astea cu cai, tramcarele şi a apărut tramvaiul.

– Tramcarele aveau roţile din fier sau din lemn?

– Aveau şi acelea roţi de fier, da. Erau însă foarte interesante. Vara erau foarte plăcute. În unele locuri, cu suiş, ca de pildă pe Lutherană sau de la Sfântu Iosif spre Lutherană în jos – acolo e coborâş, iar de la Palatul Republicii e din nou urcuş, nu-i aşa?

– Da.

– Acolo unde fusese totdeauna biserica, se păstrau doi-trei cai de rezervă, pentru că tramvaiul şi tramcarul aveau cap de linie acolo unde e Palatul Republicii şi întorceau acolo unde era şi Fântâna Boului, nu-i aşa. Atunci îl cuplau şi hăăă, începeau să strige, şi-l tractau în sus. Dar vara aveau vagoane deschise, şi puteai să urci din orice parte, nu-i aşa. Pe unde trecea cursa, nu-i aşa, te urcai şi te aşezai unde găseai un loc liber.

– Cât costa un bilet?

– Nu ştiu, nu ţin minte, câţiva bani.

– Dar se plătea.

– Cum să nu, exista un taxator care îţi lua banii, şi îţi dădea biletul pe loc.

– Aţi amintit, că aprovizionarea nu era o grijă, că se aduceau mai  toate cele la casa omului?

– Veneau, nu-i aşa, sârbii, că era plin pe-aici cu sârbi, cu turci, cu bulgari.

– Pe unde, prin ce parte a oraşului locuiau sârbii?

– La marginea oraşului, erau rămăşiţe din alea, pe acolo stăteau. Veneau şi vindeau zarzavaturi, strigând pe stradă. Oltenii, nu-i aşa, veneau cu cobiliţa pe umăr, având două coşuri la capete, şi erau pline de zarzavaturi. Strigau şi ei una-alta, luaţi morcovi, strigau, luaţi pătrunjel şi mai ştiu eu ce, pe urmă veneau sacagiii cu apa. Ăştia erau mai mult ţigani.

– De unde aduceau apa?

– La urmă s-au introdus conductele de apă în anumite puncte. Dar numai în anumite puncte. La noi, nu-i aşa, la două-trei încrucişări de stradă era una de aia, o cişmea, şi mergeam să aducem de acolo apă de băut pentru acasă. A făcut şi tata un cărucior din acela cu două roţi care avea la capăt un cârlig, de care agăţam un ciubăr mare-mare de tot. Şi ne duceam acolo cu ciubărul, îl umpleam bine şi-l aduceam acasă plin-ochi, să avem de băut pentru câteva zile. Pe urmă veneau turcii, cu fesuri din alea turceşti, cu nişte pantaloni largi, cu brăcinare late şi de vreo doi metri de lungi, pe care şi le înfăşurau de mijloc, în acela îşi ţineau banii, portofelul, tutunul, pipa şi altele. Ei veneau şi îşi strigau dulciurile.

– Cum le aduceau, aveau vreun fel de tăvi atârnate de gât?

– Nu, nu, le cărau pe stradă. Într-un ciubăraş aduceau braga, iar în mâna stângă dulciurile. Dar la cele mai multe colţuri de stradă se găseau prăvălii, prăvăliile în care îşi făceau ei negoţul. Intrai acolo şi găseai tot felul de dulciuri, rahat, bigi-bigi, cum îi zicea, fistil (?) /râde/. Aveau o chestie din aia lată, maro, groasă de vreo doi centimetri, nu ştiu din ce o făceau, din fructe, pe urmă aveau tot felul de bomboane etc.

– Dar ce fel de denumiri existau?

– Bragagene, bragagiu, că vindeau braga. Era la modă cum e acum  coca-cola, pe atunci era braga.

– De-aia se zicea, „ieftin ca braga”.

– Pe-alocuri mai scrie şi-acum: avem braga. Ei, pe urmă erau grecii. Aveau, nu-i aşa, şi grecii prăvălii, ei vindeau covrigi şi cornuri, chestii coapte, dulciuri, seminţe de dovleac. Dovleacul îl puneau la cuptor şi mulţi îl mâncau aşa. Pe atunci nu era mare lucru să ne luăm câte ceva. Dacă primeam de la tata 50 de bani sau 25 de bani, însemna că aveam 25 sau 50 monezi de câte un ban. Păi, mă duceam cu ei şi cu 2-3 bani luam dulciuri de aici, cu 2-3 bani de acolo, cumpăram în dreapta, în stânga, pentru că erau mulţi bani pentru mine.

– 50 de bănuţi erau mulţi bani?

– Foarte mulţi, păi 50 de monezi de câte un ban. Mai de mult nu le spuneau bani, ci părăluţe. Am din ele, dar nu vreau să-l trezesc acum pe nepotul meu, o să vi le arăt, că le am.

– Va să zică grecii, ăştia aveau simigerii, se ocupau cu aşa ceva.

– Da.

– Dar armenii?

– Armeni erau mai puţini. Apa, cum vă ziceam, o vindeau ţiganii. Aveau nişte cotigi în două roţi, trase de un cal, pe care veneau cu butoiul plin cu apă. La spate butoiul avea un cep, şi de acolo vindeau. Dădeai 2-3 bani şi primeai o găleată cu apă. De asta se foloseau foarte mulţi: când cineva avea un mort şi voia să dea de pomană în amintirea lui, plătea toată apa – costa 50 de bani butoiul acela mare – şi atunci sacagiul, că aşa îl chema, striga în gura mare. Li se spunea sacagiu după sacaua cu care vindeau apa, şi strigau: „Pomană, ho-ho!” Ce mai fugeam cu toţii când îl auzeam, ca să primim de pomană apă gratuită şi o aducem acasă! Imaginaţi-vă ce însemna asta! /râde/. Aşa era Bucureştiul. În schimb se găseau de toate, de toate, de toate.

  – Carnea de unde o procuraţi? Creşteaţi porci?

– Pentru noi, ungurii, nu era o problemă. Tata, de pildă, ţinea mereu trei-patru porci la îngrăşat, pentru că avea nevoie, mâncam şi noi, mâncau şi ucenicii şi calfele. Nu se putea fără. Şi nu se găsea pe-atunci ulei, se gătea cu untură. Pe-atunci era bine ca porcul să aibă slana groasă.

– Ţineaţi şi vite?

– Nu.

  – Şi-atunci laptele…

– Laptele era adus acasă. Şi când venea cu laptele, 2 litri, 3 litri, 5 litri, cât aveam nevoie, nota doar cât ne adusese. Şi odată pe săptămână plăteam. Pâinea. Cu pâinea erau grecii. O aduceau grecii acasă, veneau cu căruţa şi o împărţeau în dreapta şi-n stânga. Ne aduceau şi nouă zilnic 5-6-10 pâini sau câte trebuiau, şi le plăteam odată la săptămână. Pentru tata era lesne socoteala, pentru că el le făcea căruţele.

  – Numai ungurii făceau căruţe în Bucureşti?

– Nu-mi amintesc de români. Şi nemţi. A mai fost un neamţ, dar pe moment nu-mi aduc aminte, cum îl chema.

– Să mai zăbovim puţin la aprovizionare. La piaţa Obor când vă duceaţi?

– La piaţa Obor se ţineau de două ori pe an nişte „târguri internaţionale” /râde/. Acolo duceam şi căruţe de vânzare.

– Vă amintiţi de târgurile acelea?

– Cum să nu, cum să nu. Păi plecam cu fratele meu mai mare cu cotiga  să aducem acasă alimentele, cu sacii, venea şi tata, mergeam pe jos de acasă pe Ştefan cel Mare până la Obor, drumul era plin de ţărani care aduceau în căruţe tot felul de marfă. Aşa că luam cartofii şi varza de acolo. Mai târziu te mai puteai aproviziona de la Piaţa Mare, aşa-i zicea locului care azi e Piaţa Unirii. Puteai şi acolo, dar nu era atât de mare ca acesta, deşi mare totuşi. Ne duceam şi acolo, dar de cele mai multe ori la Obor, de acolo ne aprovizionam pentru iarnă.

– Veneau acolo şi din Bulgaria şi de mai departe?

– Nu. Veneau şi de acolo, dar veneau mai ales bulgarii de aici.

– Ce aveau de vânzare în afara produselor agricole?

– În afara produselor agricole? Păi, aduceau, nu-i aşa…

– La târgurile mari.

– A, la târgurile mari, păi acolo…

– Veneau şi circari din ăştia?

– Era acolo un circ mare, care ne plăcea, că era loc de distracţie pentru copii, cu căluşei şi cu multe altele. Era mereu plin, ne plăcea mult, nici că se putea mai bine. Avea muzică tot timpul, nu-i aşa, şi tot ce vrei. De altminteri noi ascultam muzică seară de seară, mergeam la  promenadă, la Bufet s-o ascultăm.

– Pe Kiseleff .

– Da, se numea Şoseaua Kiseleff, dar noi îi spuneam Promenadă. Şi acolo pe stânga, unde se afla piaţa aia circulară, se găsea un bufet mare.

– Doina.

– Da. Era mare, plin de mese şi mereu plin de muşterii. Seara cânta muzica, o fanfară de aia, aşa că seara o ascultam adesea de acasă, o auzeam, pentru că liniştea era mare. Pe atunci nu erau maşini sau altceva care s-o tulbure /râde/. O ascultam mereu de acasă. Dar mai ieşeam cu fratele meu mai mare la plimbare, ca s-o vedem şi s-o auzim mai de aproape. Era foarte-foarte frumos. Iar Promenada era plină, mereu plină. Avea şi regele pe acolo o reşedinţă de vară, clădirea există şi acum, nu ştiu cine stă în ea azi. Veneau şi prinţii tineri, fusese regele Carol – primul nostru rege, regele Carol – , pe urmă regele Ferdinand, nu-i aşa, după care fiul acestuia.

– I-aţi apucat în timpul vieţii pe toţi regii României…

-Sigur că da, dar asta nu-i nimic. Când am venit acasă vara în vacanţă, trăgeam mereu o fugă în Piaţa Palatului, pentru că ştiam că regele, deşi locuia aici în centru, unde e Palatul Regal, nu-i aşa, pe atunci aşa se chema, cobora la promenadă, şi se ducea pe jos până la celălalt palat.

– Pe jos? Regele Ferdinand?

– Bătrânul rege, pe jos. Da. Pentru mine era o chestie, să mă ridic şi să fac o plecăciune frumoasă, şi-atunci îmi făcea doar aşa /arată cum/, ha-ha, ha-ha-ha.

– Bătrâneşte?

– Bătrâneşte /râde/. Mie îmi făcea o plăcere deosebită, şi îi şi spuneam lui tata acasă, na, că l-am întâlnit iar pe bătrân /râde/. Mă ştia de-acum aşa bine, că începea el de la distanţă… vai ce chestie drăguţă a fost. Soţia lui, regina Maria venea din urmă, cu nişte cai minunaţi, în caleaşcă, o caleaşcă splendidă.

– Ea nu umbla pe jos.

– Nu. Ea venea în caleaşcă, într-o rochie de un alb imaculat. O rochie albă ca neaua, nici nu ştiu cum se numeau cele de calitatea aceea. Aveau o denumire. Şi venea în rochia aceea albă. Trecea pe acolo cu parasolul în mână, când era soare. Pentru că pe atunci se considera urât să fii ars de soare. Trebuia să ai pielea albă. De aia i se spunea parasol. Azi le spune umbrelă. Acum e important cum te bronzezi mai bine /râde/. Aşadar, cum vă spuneam, am apucat s-o văd şi pe asta, nu-i aşa, că  s-a introdus iluminatul electric în Bucureşti. Până atunci am cumpărat şi noi lumânări.

– În casă cum făceaţi lumină?

– Cu petrol şi lumânări. Pentru o lumină mai mică aprindeam lumânări în sfeşnice. Iar lămpile ca acesta erau atârnate şi luminau numai cu petrol. /Intră fiica lui, Magda Ştefănescu/    Ia te uită, ai intrat şi tu.

M.Ş.: – Asta e a ta.

R.Z.: – E fără zahăr?

M.Ş. – Are un pic. Ai oprit reportofonul?

R.Z.: – N-are nimic, rămâne şi partea asta în interviu /râsete/. Să rămânem, totuşi, încă puţin la lucrurile mai vechi, la cele din copilărie, de dinaintea plecării la studii în Ardeal.

– În Ungaria.

– Am înţeles că… M-ar interesa, ei na, vara, pe vremea şcolii primare, unde vă petreceaţi vacanţa? Aici, în Bucureşti sau în Ardeal?

  – Ne duceam acasă în Ardeal. Am fost la Covasna, adică la Chichiş, mama mă ducea acolo, stăteam câteva săptămâni, restul timpului îl petreceam la Covasna. De aceea cunoşteam foarte bine Covasna, iar sufletul meu îi aparţine şi acum. Atât de mult o iubeam. Dar iubeam şi Chichişul. Mai există şi azi casa bătrânească de acolo. Cea de la Covasna, în care s-a născut tata nu mai există, a fost demolată. Se zice că a şi fost luată. Acum doi ani, când am fost pe-colo fusese demolată parţial, rămăsese o mică parte din curte. Casa avusese o curte mare, dublă, în cealaltă jumătate a ei începuseră deja lucrările de construcţie, aşa că în curând, odată cu  construcţiile o să dispară şi restul. Nu departe de locul unde acum e biserica reformată, la colţul următor, se găsea casa lui Kövér György, adică casa Kövér. Şi ce-i mai interesant, vărul meu, dr. Kövér János, adică fiul fratelui mai mic al tatălui meu e în America. Ei se stabiliseră pe vremea aceea la Cluj, de acolo se mutaseră la Budapesta, de unde s-au refugiat apoi în America.

-În anii ‘patruzeci?

– În anii aceia, da. Şi are o slujbă bună, îmi mai scrie, mai primesc scrisori de la el. El e directorul bibliotecii maghiare, unde sunt 60 de săli la dispoziţia cititorilor. Matyi, soţia lui fusese învăţătoare aici, la şcoala reformată, de aici a luat-o de nevastă.

– Înseamnă că sunt şi ei în vârstă!

– Sigur că da, el e cu un an mai în vârstă decât mine.

– Dar el nu era de aici, n-a trăit aici.

– Nu, dar a fost şi în Bucureşti, aici şi-a cunoscut soţia.

– A fost medic sau avocat?

– Avocat. Şi-i merge bine. Soţia lui a deschis o expoziţie de broderie secuiască, dar şi o şcoală. Le învaţă pe unguroaicele de acolo arta manuală secuiască.

– Un fel de şcoală de duminică?

– I se promisese – atât din partea statului, cât şi de la o societate maghiară de acolo – 30 000 de dolari, adică să le vândă exponatele, că făcea mereu expoziţii. Iar expoziţiile, toate, au avut succes. Dar n-a vrut să le vândă. Pentru ei valorau mai mult decât 30 000 de dolari /râde/.

– Cu ce călătoreaţi la Covasna?

– Cu trenul. Erau trenuri în toată regula, nu-i aşa.

– Pe vremea aceea Gara de Nord exista deja?

– Gara de Nord exista, dar nu cea de azi. Era o gară prăpădită, mică şi simplă, care a fost apoi demolată în urma bombardamentelor.

– Când, încă în timpul primului război mondial?

– În primul război. Aşa a fost construită pe urmă aceasta de azi.

– Gara cea mică a fost frumoasă?

– A fost mică. În anii copilăriei mele Bucureştiul nu avea mai mult de 300 000 de locuitori. Nu ţinea de oraş nici Bucureştii Noi, nici comuna Berceni. Acestea i-au fost alipite mai târziu, după ce ne-am înmulţit, încât azi suntem vreo două milioane. Şi, ce-i mai interesant… Să mai spun două lucruri. Când ne-a fost demolată biserica, eu i-am fost un fel de curator principal. Pe mine nu mă interesa, nu-i aşa, din punct de vedere confesional, sau din nu ştiu ce altul, ci ca să pot face ceva. Şi am fost ultimul conducător al Societăţii Maghiare. Un timp nu prea îndelungat, nu-i aşa, un an sau aproape doi. Am predat-o apoi Uniunii Populare Maghiare.

– În ce an, prin ’47?

– Aşa ceva. În jurul lui ’47. O preluaseră alde Czikó, l-am cunoscut pe Czikó Nándor şi pe Czikó Lőrinc. Dar cum preluasem de fapt Societatea Maghiară?

– Aţi preluat-o după război?

– După război. Conducătorii ei de atunci au fost nişte nemernici. O conducea unul pe care-l chema Bándi, iar alături de el mai era un maestru de dansuri, de-i spunea Zsidó. Lângă noi, în vecinătatea noastră imediată se găsea Universul de atunci. Ziarul era în acea vreme un adevărat mâncător de unguri. Publica nişte articole îngrozitoare. Şi nu-i plăcea că acolo la noi exista tot timpul o viaţă ungurească. Pentru că acolo nu aveam nici un membru român. Toţi erau unguri. Toţi, absolut toţi. Elevii – aveau secţia de elevi, tinerii – secţia de tineret, exista cercul micilor meseriaşi şi altele, dar toţi erau maghiari. Dintre români au venit numai cei care s-au înscris la secţia funerară. Cei care plăteau lunar o anumită sumă erau apoi înmormântaţi gratuit.

– De ce veneau românii la secţia asta?

– Păi ştiau cum era, nu-i aşa, aveau mai multă încredere, mai multă siguranţă din acest punct de vedere. Dacă le murea cineva în familie, pe baza cotizaţiei acela era înmormântat gratuit în cimitirul de care ţinea.

– Românii, nu aveau de astea… funerare…

– Aveau, dar cine ştie cum erau. Nu ştiu. E de-ajuns că nemernicii ăia vroiau să vândă totul Universului, care le promisese milioane. Că era o lume a  milioanelor pe-atunci.

– Să-i plătească lui Bándi?

– Da, lui Bándi. Am aflat pe urmă de la altcineva, că au vrut să le dea ca bani de buzunar nu ştiu câte milioane de lei, poate vreo cinci, dacă reuşeau tranzacţia.

– Să le-o transfere?

– Să le-o transfere. Dar a ieşit cu mare tam-tam. Auzisem despre ce era vorba, şi i-am chemat la mine pe oamenii cei mai valoroşi. Pe atunci nemţii începuseră bombardamentele din Bucureşti, loveau în dreapta, în stânga, dar nu lângă noi, ci mai încolo. Seara se lăsase cu întuneric peste tot, dar oamenii au venit, şi am discutat lucrurile, ce să facem, ca să salvăm Societatea asta Maghiară. Aşa a şi fost. S-au făcut, nu-i aşa, invitaţiile, a venit lume multă. Au fost acolo şi membri Uniunii Populare Maghiare. Sala Mare se umpluse toată. Era vorba, nu-i aşa, despre ceea ce se vânturase peste tot, că Societatea nu se mai poate întreţine, că n-are venituri, nu mai are nimic şi, mai degrabă sau mai târziu, dăm faliment. Mai bine s-o dăm acum, pe bani, pe bani peşin etc. şi ziceau ăia de toate, tot felul de vorbe ticăloase. Am aşteptat, apoi s-a ridicat lumea, şi le-am spus că vreau să vorbesc. Kövér Gyula, să se ridice Kövér Gyula! Păi, m-am ridicat, şi am zis. Îi sunt membru, le-am zis, din anii copilăriei. Tata mă aducea aici luându-mă pe braţ. Societatea asta Maghiară, am zis, fusese  unul din locurile noastre cele mai frumoase înfiinţate de Kós Ferenc. Acel Kós Ferenc, care a ridicat şi biserica şi şcolile ungureşti. Şi acest Kós Ferenc nu de aia a întemeiat Societatea Maghiară. Pentru că mai înainte, am zis, a existat aici separat – Asociaţia Breslaşilor, separat – Club de dans, nu ştiu ce separat – pentru tineret. A lichidat toate acestea, şi a cumpărat localul, care se vede aici azi. Iată ce a făcut Kós Ferenc. Şi ce venituri aduce? Dumneavoastră aţi spus că de nici un fel. Să vă spun eu ce venituri aduce, că le ştiu. În primul rând: toţi cei care sunt membri ai Societăţii Maghiare au cotizat lunar atât. Deci e odată cotizaţia. În al doilea rând: am închiriat Fabricii de bere aceste două prăvălii. Fabrica plăteşte lunar atâta chirie. Alături de ele, la intrare, pe dreapta e o prăvălioară, pe care am închiriat-o fotografului. Plăteşte şi acesta atât. Separat de asta, dacă românii sau alţii prezintă vreun spectacol aici, închiriază, nu-i aşa, sala pe care o plătesc. Asta-i în al patrulea rând. Dar ţinem şi noi serbări aici, prezentăm spectacole, piese de teatru etc. – de tânăr am jucat şi eu acolo. Asta-i în al cincilea rând. Şi pe cine am avut de plătit? Numai pe bătrânul acela, am zis şi l-am arătat cu mâna, care e îngrijitorul Societăţii Maghiare. El se îngrijeşte, nu-i aşa, de venituri, de curăţenie şi de toate. Altcineva nu mai e, nu mai plătim nimănui nici un fel de salariu. Atunci cum se poate că nu ne putem întreţine etc. Să vezi ce de-a aplauze! Care va să zică, Societatea e constituită de către cei ce sunt aici, şi-acum uitaţi-vă la ei, ăştia vor s-o vândă, vor să bage-n buzunar tot ce pot. N-avem voie, nu-i lăsăm, hei, şi-apoi Uniunea Populară Maghiară, hei, ce de-a aplauze au urmat!

– Cine a fost din partea Uniunii Populare Maghiare?

– Ăia doi, cum le zice…

– Czikó.

  – Da, Czikó Nándor, Czikó Lőrincz şi alţi membri. Spre norocul meu atunci i-am fost şi eu membru. Dar ştiam că vor veni, nu-i aşa, şi cu atât mai mult. Atunci, în cele din urmă, i-am izgonit pur şi simplu pe ticăloşii ăia. Nu să demisioneze, am zis, să fie izgoniţi din sală. Să fie izgoniţi, la naiba… Cine să lucreze aici? Toţi până la unul – fără să fi fost cineva împotriva – , au cerut să fie Kövér Gyula conducătorul acestei Societăţi. Ceea ce însemna să fiu secretarul general. Secretarul general însemna şi pe atunci, nu-i aşa, să fii primul, cel mai important. Iar ca preşedinte a fost ales un meşter croitor, care, nu-i aşa, era cunoscut de toţi. Iar pe listă eu i-am avut pe cei cu care  discutasem acasă şi aceştia au fost acceptaţi ca membri, adică membri în comitet. Se afla printre ei şi  Szemlér Ferenc.  Szemlér Ferenc a scris un minunat articol de ziar despre povestea asta. Am păstrat pe undeva articolul acela. Au existat pe atunci două ziare maghiare în Bucureşti. Le am şi pe acelea, pe amândouă, scrie şi-n alea despre mine. Dar n-am vrut să mă fălesc cu asta /râde/, dar le am, Kövér Gyula, uite Kövér Gyula, uite că le am aici! Şi am salvat, deci, Societatea. Când am avut următoarea şedinţă la Uniunea Populară Maghiară, oamenii s-au ridicat şi au zis cine-i Kövér Gyula. Dar n-am vrut să accept o funcţie de conducere. Nu. Am făcut parte din rândul membrilor, nu-i aşa, dar din punct de vedere politic n-am vrut, că ştiam, nu-i aşa… /râde/, n-am vrut. Cu toate acestea, nu-i aşa, într-o anumită măsură mi-a prins totuşi bine!

Alte interviuri din Chipurile Orasului:

• Les jeudis, chez ces russes foux

• “Era o flaşnetă în mijlocul lacului” [extrasul convorbirii cu Elisabeta Goga din vol. Chipurile orașului. Istorii de viață în București]
• “Viata mea cu Mircea a fost o bucurie fara seaman!” [marturie Margarita Vulcanescu]
• „Docil si disciplinat”
• “Eu toata viata am trait in frica” (I)
• “Eu toata viata am trait in frica” (II)