„Cand eram eu tanara, ajutam batranii sa urce in tramvai. Acuma ce zice: ‘Nu ai loc de babe in tramvai’. Pai bine, mai maica, tu n-ai sa fii baba candva?”

iulie 6th, 2015 Cooperativa Gusti Istorii de viață 0 comments 1130

„Eu am muncit mai mult ca bãrbatul meu“

MÃDÃLINA IACOB

Nume: Ecaterina Stoienescu
Data și locul nașterii: 1914, satul Zilnicea, județul Teleorman
Studii: nu are
Ocupație: „modistã“ (confecționare pãlãrii), muncitoare
Vârstã: 89 (la data interviului)
Domiciliu: București

Ecaterina Stoienescu este foarte mândrã de viața pe care a trãit-o. Acum locuiește cu nepoții și strãnepoții ei, pe care i-a crescut, și vorbește cu mândrie despre fiecare. Camera în care stã de obicei are pereții împânziți cu poze de familie, pe care le privește uneori și suspinã. Nu știe cum de a „ținut-o Domnul în viațã atâția ani“, dar le dorește tuturor sã ajungã la anii ei. Locul ei preferat e la masã, pentru cã de acolo vede foarte bine la televizor. Ecaterina nu știe sã citeascã și nici sã scrie. E foarte interesant sã o asculți vorbind. Foarte rar transformã vorbirea directã în vorbire indirectã. Cel mai adesea ea reproduce dialogurile, jucând rolul persoanei cu care discutã. Dar cel mai frapant a fost sã descopãr cã, deși a trecut prin trei regimuri politice, Ecaterina nu a perceput niciodatã aceste evenimente într-un context global: „Pãi dacã nu știu sã citesc, eu n-am pus mâna pe niciun ziar, nu știam ce se întâmplã. Am muncit, cã pâine degeaba nu-ți dã niciunul.“ Acum, într-o erã în care suntem bombardați cu informație care circulã cu rapiditate și e atât de valoroasã, îți vine greu sã crezi ce spune „mãița“ Ecaterina. La cei 89 de ani, ea e plinã de viațã, gesticuleazã, râde, face glume și nu e supãratã pe viațã. Cred cã e unul dintre acei oameni care se mulțumește cu puținul pe care îl are și… e fericitã.

— În ce an v-ați nãscut?
— M-am nãscut în 1914 și în 1916 a fost bombardamentul. Încã mai port numele soțului, care a decedat acum 26 de ani. Mã numesc Stoienescu Ecaterina.
— Unde v-ați nãscut?
— În Zilnicea, ãsta era satul meu.
— Ce amintiri vã leagã de satul natal?
— Ce sã spun, așa? Nu m-am mai dus de mult acolo… cã fratele meu locuia într-o altã comunã. Noi ne-am gãsit mari de tot — fratele meu era cãsãtorit, iar eu cãsãtoritã cu copii — și prin Sfatul Popular, Primãria, așa se zicea atunci pe vremurile alea. Eu unde am învãțat meserie, patroana m-a îndemnat ce sã fac și ce sã dreg și am scris la Primãrie în Zilnicea, unde s-a nãscut. Primarul a fost foarte drãguț, mi-a rãspuns și mi-a spus cã fratele meu se aflã, trãiește în altã comunã. Am scris acolo, d-acolo iar l-a mutat în altã parte, e tãrãșenie mare…
— Cum l-ați pierdut pe fratele dumneavoastrã?
— Fratele meu a rãmas cu bunicul și cu mama mea în Zilnicea. Si eu eram în București, aici, la mãtușa mea. Asta se întâmpla în 1916, atunci. Eram în sat când a început rãzboiul și bunicul a fugit cu mine și cu fratele meu și cu mama mea. Am fugit în București, la mãtușa mea, la fiica lui. Dupã ce a trecut totul, mãtușa mea atuncea zice: „Lasã, tatã, du-te tu acasã sã vezi ce gãsești acolo“. A îngropat lucrurile și în pãmânt și rãufãcãtorii le-a gãsit și acolo și le-a luat. Atuncea mãtușa mea a spus „Da’ ce sã mai, las-o aicea sã creascã la un loc cu ai mei“. Ți așa am rãmas în București. Nu m-am mai dus deloc în sat. Când a murit bunicul meu eu aveam nouã ani. Atunci a mers mãtușa mea și l-a ’mormântat, și m-a luat și pe mine. Ți fratele meu era în alt sat unde a învãțat mese- ria de mecanic. Nu mi-am vãzut fratele vreo 15–16 ani, nu l-am vãzut deloc, deloc. Așa… eu m-am cãsãtorit, am avut copiii pe amândoi — fata e nãscutã în 1935 și bãiatul în 1936 — și atunci am prins firul și l-am gãsit. Ți el mi-a scris mie o scrisoare sã mã duc în Piatra-Neamț, era mașinã, ratã cum se zicea atuncea, cum e și acum… și zice: „Eu viu și te aștept acolo“. Eu nu l-am mai cunoscut, dar el m-a cunoscut. Toatã lumea se dãdea jos din mașinã de acolo, sã mã dau și eu jos cu ce aveam și eu la mine și el m-a prins în brațe. Mi-am dat seama atunci cã trebuie sã fie fratele meu. Ți aveam atunci, dacã am avut fata la 19 de ani… sã fi avut vreo 24 de ani când am avut copiii amândoi. N-am copilãrit deloc împreunã cu fratele meu. Țtiam cã aveam un frate, dar nu știam de unde sã-l iau, dacã bunicul meu a murit…
— Nici mama dumneavoastrã nu știa nimic de el?
— Si mama mea nu știa de el deloc. Eu l-am gãsit, am scris la Primãrie și primarul mi-a rãspuns: „Trãiește, dar în altã comunã.“ Am scris în comuna aia, l-am gãsit, patronul de la fabrica aia de ulei, moarã cum îi ziceau ei atunci, era în alt sat. Am scris și în satul ãlãlalt și de acolo l-am gãsit mi-a rãspuns el, mi-a dat o întâlnire când sã mã duc la el și m-am dus și așa ne-am gãsit noi frații — el cãsãtorit, eu cãsãtoritã, cu copii și el cu douã fete. Mama mea a stat la el vreo cinci–șase ani și a venit la mine. Si dânsa la mine n-a trãit decât cinci ani de zile, s-a îmbolnãvit și a murit la 51 de ani. L-am chemat pe fratele meu la înmormântare, dar nu a putut sã vie cã conducea o moarã și a venit cumnata mea. Mi-a trimis ce era pe la țarã: fãinã, mãlai, ulei, o pasãre-douã, ce-o fi fost pe acolo… Asta a fost cu viața mea pânã la cel de-al doilea rãzboi…
— Între timp l-ați cunoscut și pe soțul dumneavoastrã. Unde v-ați întâlnit?
— Pe soțul meu l-am cunoscut, era de meserie cizmar, și eu am învãțat meserie de modã, de pãlãrii. La atelierul unde lucra el, soțul meu, era un prieten al lui, care prietenul ãla vor- bea cu colega mea de serviciu de meserie. Avea un vãr al ei care lucra acolo și ea se ducea mereu la vãrã-so, primea pachet — o datã primea el de la pãrinții lui, o datã primea ea de la pãrinții ei — și, între timp, ea a cunoscut un bãiat tot în atelierul ãla. Pe mine mã certa patroana cã io trebuia sã știu unde umblã ea și ce face, eu eram mai mare cu mult ca ea și mai veche în meserie acolo… Si m-am luat dupã ea și am urmãrit-o unde se duce. Si ducându-mã, acolo era bãrbatul meu… Cum era bãrbatul meu? /entuziasmatã/ El m-a cunoscut pe mine ca copil la mãtușa mea care m-a crescut. Mãtușa mea stãtea pe strada asta /gesticuleazã/, vizavi era atelier de cizmãrie și el lucra la cizmãria aia. Aicea la noi, verișoara mea ba-i trebuia un șpriț, ba-i trebuia un toc, ba-i trebuia nu știu ce, și zice: „Du-te repede la Vasile sã-mi facã și mie astea pânã plec.“ Îi ziceam „Mã Vasile…“ Așa… Bãrbatu’ meu a fost mai mare ca mine cu șapte ani. Dupã aceea eu m-am supãrat rãu de tot pe prietina mea. Îi zic: „Tu toatã ziua mergi în oraș, tu uiți sã mai vii înapoi și pe mine mã ceartã don’șoara Lola. Si tu nu vii“. Atunci ea i-a povestit soțului meu, zice: „Mã, mã duc, cã am discuții cu colega mea și nu vreau sã o certe pe ea pentru mine.“, „Mã, de ce ți-e ție așa de fricã de prietina ta, zice, de ce e așa de rea? Da’ ce, ea n-are pãrinți?“, el i-a pus întrebarea ei. Zice: „Ba are o singurã mamã, ea e crescutã de o mãtușã.“, „Pãi unde stã mãtușa aia a ei?“ Ea nu a știut sã-i spunã decât cã am stat cu verii mei. El, bãrbatu-meu, și-a dat seama atunci. Zice: „Ia întreab-o, nu e pe Rahova?“, „Ba da.“, „Pãi știu și strada cum o cheamã.“ Si i-a spus și strada. Si zice: „Ei sunt copii mulți și ea e crescutã de mãtușã și a plecat de la ei…“, m-am dus la meserie, știa și el de rușinea mea. Dacã unchiu-meu se ocupa de cai și eu mergeam cãlare pe cai și bãieții râdeau de mine cã eram mare, aveam 15–16 ani /râde/. Si… colega mea mi-a furat o fotografie. El zice: „A, asta e, nu mai îmi arãta fotografia, cã asta e.“ Eu m-am certat cu el și apoi m-am împrietenit. Eu eram supãratã pe ai mei și sã vã spun și cazul acum, dacã e vorba pe dezvãluialã /ridicã tonul/: de ce numai pe șapte copii i-a dat la școalã și au învãțat câte patru clase, da’ pe mine de ce nu m-au dat sã învãț și eu mãcar douã? Si de aicea eu am purtat o urã pã ei. Copilãria mea a fost așa: eu munceam la cai cu vãrul meu, care eram de-o seamã amândoi, și munceam pânã nu mai puteam /se oprește din povestit și stã pe gânduri/. Le dãdeam apã, ne duceam, cumpãram fân, ovãz, toate ce le trebuia la cai sã mãnânce. Dacã unchiu-meu era negustor de cai, el tot timpul cumpãra vindea, cumpãra, vindea. Vãru-meu ãl mai mare, copil al lor, era birjar, avea trãsuri de piațã. Dup-aia, când a venit vãru-meu din oraș cu trãsura și a deshãmat caii, a scã- pat unu și a bãut apã, da’ avea mânz în ea și a lãpãdat mânzul. Ți atuncea ne-a bãtut de ne-a rupt cu bãtaia pe amândoi cã noi eram ãi mai mari, de aveam grijã de ei.
— Câți ani aveați când munceați la cai?
— Pãi vreo 13 ani. Cãlãream pã cai și bãieții dupã strada lor râdeau de mine. „Ia uite-o pe Ecaterina, iarã pleacã cãlare pe cai!“ Ne duceam pe o altã stradã sã îi adãpãm, acolo era pompã, ne duceam la potcovar. Eu mergem cu doi cai, unu’ în partea aia, unu’ în partea asta și eu la mijloc, mergeam cãlare /gesticuleazã/. De noi doi depindeau toate treburile astea. Mie mi-a fost rușine, cã râdeau copiii de mine și am fugit de la ei. Nu m-am supãrat numai cã nu m-au dat la școalã, cã altfel nu era nicio deosebire între mine și verii mei. Asta v-o spun cum îmi pun mâinile așa /duce mâinile încrucișate pe inimã/, nu au vrut sã mã dea la școalã.
— Mi-ați spus cã ați fugit de acasã. Unde v-ați dus?
— Am fugit la patroana unde am învãțat meseria, pe strada Țtirbei-Vodã în București. Eu aveam 15 ani când am fugit. Si mama ei avea debit, pe mine mã trimetea mãtușa mea la debit.
— Ce cumpãrați de la debit?
— Debitul era tutungerie de țigãri, chibrituri, de-astea. Așa… Bãtrâna mã întreba: „De ce, maicã, ești supãratã? Cã ești fatã drãguțã…“ Cã nu știu ce… „Pãi uite, coanã mare, așa, așa, așa…“, „N-ai vrea sã înveți tu meserie?“, „Ba aș vrea. Da’ cum?“, „Vii la fata mea, la Modã, sã faci pãlãrii“. Si așa am rãmas acolo și am învãțat sã fac pãlãrii.
— Dar mãtușa dumneavoastrã nu a încercat sã vã caute?
— Ba da. Pãi m-au dat la ziar. Eram fugitã, nu mai știau de mine. M-au dat la ziar cã am dispãrut de acasã. Si mai înainte de astea mai am fost dați la ziar doi inși, când s-a întâmplat cu calul de a murit. Si ne-a bãtut unchiu-meu și, dacã ne-a bãtut, am fugit amândoi de acasã, eu mã îndemnam dupã el, dacã el era bãiat. Ne-am dus la un unchi de a lui taicã-su, ne-am dus plângând, pã jos, pã linia dã tren din calea Rahovei. Am bãtut și noi la ușã. „Unchiule Gogu!…“, „Ce-i, mã, cu voi, desculți și amãrâți, plânși.“, „Uite așa, așa, așa, a venit Ion din cursã cu trãsura, a scãpat iapa la apã, a bãut apã și a lãpãdat mânzul.“, „Ți ce-i cu asta?“, „Pãi ne-a bãtut și ne-a frânt“, cã eram amândoi numai dungi și bãtuți pe aici /aratã spatele și brațele/, amândoi eram bãtuți nu era deosebire cã io eram nepoata și ãla era fiu-so. La fel, aceeași pedeapsã. Si am stat trei luni de zile fugiți la unchiu’ ãstalalt. Ei plângea, ne cãuta… Ei veneau în vizitã. Era rãu de tot unchiul ãsta care m-a crescut. Ți venea unchiu’ la nea Gogu și se plângea cã nu ne gãsește și noi stãteam în camerã și râdeam. Dupã ce a venit de vreo câteva ori Gogu — a zis cã suntem la el și l-a ame- nințat cã dacã ne mai bate primește el o mamã de bãtaie. Ei erau veri buni, dar erau foarte diferiți /zâmbește/.
— Ați plecat acasã. Ce ați fãcut pe urmã?
— Când m-a luat acasã am fugit din nou și m-am dus la mode, la pãlãrii, și fugitã am fost atuncea. Acolo am fost foarte bine îngrijitã. Am avut camera mea… /ofteazã/. Ce sã fac, a trebuit sã fug pentru cã mã mãrisem și tot la cai lucram. Unchiu’ nu mã înțelegea, îmi spunea cã trebuie sã muncesc sã aduc pâinea în casã cã de acolo mâncãm, de unde e muncã. Da’ sã știți cã mã duceam și la Obor cu cãruța cu caii. Lega cinci șase cai la o cãruțã și ei umblau din client în client și eu stãteam lângã cãruțã sã nu fure caii cineva.
— Când ați fugit a doua oarã v-a mai cãutat unchiul dumneavoastrã?
— Nu, nu m-a mai cãutat nimeni. Doar mama știa unde sunt. La mode am stat patru ani. I se zicea modistãrie. Noi lucram acasã. Acolo primea clienții. Fiind la mode, patroana mi-a deschis capul. Ea mi-a scris o scrisoare, la primarul din satul unde eram nãscutã, și prin ãla am mers din comunã în comunã și în a treia comunã l-am gãsit pe fratele meu. Au trecut ani de zile, eu m-am cãsãtorit și am fãcut doi copii, fata în ’33, bãiatul în ’36 /face o pauzã, cu vocea stinsã/. Pe bãiat l-am pierdut /își pleacã capul și își înãbușește plânsul/. Eu am fost un copil amãrât, crescut amãrât pânã m-am cãsãtorit… L-am gãsit eu pe bãrbatul meu când lucram la atelierul ãsta de pãlãrii. El avea numai tatã, cã pe mama lui nu o cunoștea. Eu eram la fel, de-aia în cãsnicie nici nu ne-am permis sã ne înjurãm unul pe altul. De ce? Pentru cã și eu am fost un copil amãrât crescut, și el la fel, crescut fãrã mamã. Taicã-su s-a cãsãtorit cu o femeie de a doua, cu aia a mai fãcut încã doi copii și soțul meu a fost crescut de prima sorã a mamei lui. Bãrbatu’ meu a venit în București tot așa, la 14 ani, și a învãțat meseria de cizmãrie și acolo l-am gãsit, la atelierul ãsta de cizmãrie. Vara mea se amorezase de un prietin de-al lui și așa a mers toatã treaba. Si atunci bãrbatu’ meu, cã știa cât am suferit ca copil acolo, îmi zice: „Eu sunt amãrât, tu amãrâtã, ne cãsã- torim amândoi“. Eu am cedat. Si așa am plecat la 18 ani, am plecat de la mode. El, prin cumnatul lui, mi-a gãsit o camerã.
— De ce ați plecat de la mode așa brusc?
— Am plecat pentru cã am rãmas gravidã și patroana nu știa și nu mã lãsa. A vãzut cã mã îngraș, a chemat o clientã, o doctorițã — aveau cliente bune. M-a luat m-a examinat doctorița și a zis cã nu mai poate sã facã nimica, cã e mare copilul. Zice: „Numai sã vie la mine când se naște“, la spitalul Filantropia, acolo era ea doctorițã și zice cã sã dau copilul la leagãn.
— De ce sã dați copilul la leagãn, cã doar erați cãsãtoritã?
— Pãi așa au vãzut ele, mi-a zis cã trebuie sã rãmân fãrã copil. Si atunci eu i-am spus: „Domnișoara Cleo, așa cum m-a crescut mama pe mine și apoi mãtușa mea de colo-colo, oare eu nu o sã fiu în stare sã cresc un copil?“ Si atunci eu am ple- cat. /Face o pauzã și se uitã la fata ei care vine în camerã și acoperã cu o hainã papagalii care fãceau gãlãgie./ Pot sã zic cã am dus-o mai bine dupã ce m-am cãsãtorit și, dupã ce am fãcut fata, nu m-am mai dus la ele. Stãteam în camera pe care ne-a gãsit-o cumnatul și mai aveam o magazie, bucãtãrie cum se zice acuma. Si am rãmas apoi cu bãrbatul. El a zis: hai sã facem un bãiat: „Mãi, de unde știi tu cã o sã fie bãiat?“… Si bãiat a fost.
— Toate acestea se întâmplau înainte de cel de-al Doilea Rãzboi Mondial…
— In timpul rãzboiului am dus copiii la țarã, la fratele meu, la Piatra, județul Teleorman. Bãrbatul meu a fost pe front. Eu am primit o scrisoare printr-un vecin de-al meu, prin care fratele meu îmi spunea cã neapãrat trebuie sã mã duc cu tot cu copii la el. Fiind la țarã, mai primeam scrisori de la soțul meu și, când au dat în fabrica Vulcan, cã fratele meu lucra acolo, el s-a speriat tare și mi-a zis: „Gata, nu mai pleci. Dacã se întâmplã sã moarã ãla acolo? Eu am doi copii, tu ai doi copii, aicea murim cu toții. Dacã are zile sã scape, te duci acasã. Dacã nu, rãmâi la mine.“ Soțul meu a venit teafãr de pe front, dar cu un picior umflat. Când s-a fãcut pace pe tot pãmântul, am primit o telegramã ca sã viu cã el e rãnit și nu poate sã vinã. Si atunci fratele meu i-a spus cum sã vie el, cã încã mergeau rușii, mergeau ãștia, nemții. Fratele nu m-a lãsat, i-a zis cã eu nu pot sã vin în puhoiul ãla cu doi copii, eram femeie, na, copiii erau încã mici. Între timp a venit o mașinã militarã în sat și îmi zice un vecin: „Uite, mãi Ecaterino, nu vrei tu sã te duci la București? Cã ãștia nu știu drumul. Ți sã le arãți tu cum sã meargã peste deal“, cã la ãștia le era fricã de ruși. Am ajuns acasã, bãrbatul meu era cu baston, cã avea picioarele umflate, stãtea în fața porții și mã aștepta. Cam asta a fost cu rãzboiul. Eu m-am angajat în ’45 într-o țesãtorie la 11 ianuarie — astea le țiu minte /zâmbește/. Fata mea a fãcut școala în comerț, prima datã numai cinci clase, apoi a venit o treabã cã sã facã șapte și am dat-o la o școalã profesionalã textilã. A fost repartizatã la o fabricã de bumbac. Eu lucram la textile și aveam o șefã femeie și i-am spus: „Tovarãșa — așa se zicea pe vremurile alea — nu aș vrea sã o las la fabrica de bumbac, numai scamã acolo…“ și prin transfer am adus-o la fabricã cu mine. S-a fãcut și bãiatul meu mare, a fãcut armata trei ani și din fabricã de la mine s-a împrietenit cu o fatã și fata aceea am mãritat-o cu bãiatul meu, am fãcut-o nora mea și în ziua de azi tot nora mea e /o spune cu mândrie/, e ca și copilul meu. A fost crescutã cu mamã vitregã, de tatãl ei, mama ei a murit când avea patru ani. Mie mi-a fost foarte milã de ea ca copil. S-a cãsãtorit cu bãiatul meu, dar nu a trãit cu ea decât 25 de ani. Au o fatã, chiar zilele trecute a împlinit 35 de ani. Bãiatul meu e mai mic decât nora. Da… ofteazã. Asta e povestea mea, viața mea…
— Din câte am înțeles, bãrbatul dumneavoastrã a fost condam- nat. Din ce cauzã?
— Bãrbatul meu a fugit din armatã… dar nu a fost numai vina lui, a fost și a cãpitanilor ãia din armatã. Ei dacã au aflat cã e cizmar îi spuneau: „Uite, îmi faci și mie o pereche de cizme, o pereche de pantofi“, da’ bani nu dãdea. Si o datã a întârziat în permisie… Ți, dacã a întârziat, l-au închis și, dacã l-au închis la unitate la Brașov — asta se întâmpla în timpul rãzboiului —, atuncea l-a trimis departe pe front. M-am dus — m-a învãțat și pe mine altul mai deștept, cã eu nu știu carte —, m-am dus la un avocat, mi-am fãcut o scrisoare și cu ea m-am dus la unitatea din Brașov. Gardianul ãla care îi pãzea pe ei zice… Acuma eu vã spun cum era pe vremurile alea, era Regele Mihai și cu Antonescu… Zice: „Scrisoarea asta tre’ sã fie iscãlitã de Rege!“ Patroana mea, care avea printre cliente și pe nevasta lui Antonescu, i-a dat telefon și i-a zis cã am dat de un necaz. Soția zice cã: „Nelu nu-i aici, da’ vine disearã“. Ea zice: „Las’ cã o trimit eu disearã sã stea de vorbã cu tine!“ Si eu m-am dus.
Când a venit el seara, mort de foame, zice: „Spune, fetițo, ce-ai pãțit?“ I-am spus uite așa, așa, așa… Scrisoarea era fãcutã de un avocat și am cerut trimeterea din partea mea pe front ca sã moarã pentru patrie și pentru copii. Si Antonescu mi-a iscãlit-o. Cu scrisoarea desfãcutã, am urcat pe niște serpentine, cã nu știam sã mã dau jos /zâmbește/, era și iarnã. Am întrebat unde e tribunalul miliar, l-am gãsit, m-am dus acolo. Așa m-au învãțat: „Te duci acolo, pui scrisoarea pe masã, pe birou la judecãtori acolo“. Am stat apoi deoparte pe un scaun, pe urmã mi-a citit scrisoarea și a spus: „Cine e din partea lui Cutãrescu Vasile?“ Eu m-am ridicat în picioare, mie îmi era fricã, dacã erau din ãia condamnați pe acolo, închiși, dacã ieșeau din boxa aia /râde/… Zice: „Du-te acasã la copii, ai grijã de copii, așa ți se face dorința care ai cerut-o, sã moarã pe front în linia întâi pentru patrie.“
— De ce ați cerut așa ceva?
— Pãi soțul meu era condamnat la moarte A dezertat din armatã în timpul rãzboiului. Nu s-a prezentat. Putea sã se prezinte pe zece, sã zicem, și a trecut douãzeci și el nu s-a mai prezentat. Si ãla l-a dat în urmãrire. Si apoi l-au condamnat la moarte. Așa era legea atunci: te ierta de trei ori și a trei oarã… pânã când sã te ierte? Trage în tine și te omoarã. Ți așa eu l-am trimis pe front și a venit cu picioarele umflate, cã l-au adus în manevrã marș cum spuneau, pe jos, în bocanci, el fiind la picioare bucureștean, sigur cã, și de meserie cizmar, cine putea sã aibã încãlțãri mai bune decât cizmarul, nu era obișnuit cu bocancii și l-am gãsit cu picioarele umflate. Da’ bine cã era viu… Asta a fost viața mea. Am avut o viațã amãrâtã. Cine se gândea cã o sã trãiesc atâta? Toți verii mei — am avut șapte — au murit. A murit și fratele meu într-o epidemie de gripã infectuoasã de tot, gripa Hong Kong, în ’59 a murit. A fost o gripã puternicã, cuprindea tot organismul, în ’59 nu erau atâtea medicamente. A murit în zece zile /face o pauzã/. Asta e.
— Cum v-ați descurcat sã creșteți copiii? Bãrbatul pe front, ați fost singurã atâta vreme…
— Asta e întrebarea… M-am descurcat și au fãcut și amândoi școalã /o spune cu mândrie/. Si în vacanțã îi duceam la fratele meu, trei luni de zile la țarã.
— Ce vã amintiți de Rege? Cum ați simțit schimbarea între cele douã regimuri — monarhie și comuniști?
— Nu, mamã dragã, n-am fost interesatã, cã eu dacã nu știam sã citesc, nu citeam ziarele, nu m-am bãgat în chestii din astea. Dacã nu eram la curent cu ce se întâmplã, cã nu citeam deloc gazeta… Si n-am avut probleme, cã nu am vrut sã mã înscriu în niciun partid. Apoi am avut serviciul meu. Îmi duceam munca la bun sfârșit, nu am avut treabã cu nimeni. O, de câte ori veneau ca sã ne înscriem în caiet… dar eu nu mã înscriam. Pe fata mea am scris-o, cã știa carte… A fost la UTM1, cum era tineretul pe vremurile alea. Ți uite-așa am lucrat 15 ani în țesãtorie. M-am angajat în ’45, încã nu se terminase rãzboiul, și au dat o bombã pe fabrica noastrã și au distrus toate actele, iar mașinile le-au dus în altã parte. Eu m-am angajat apoi la textile, o fabricã din Panduri unde am lucrat 15 ani. La început se numea „Jacart“, apoi i-a zis „Pãianjenul“, apoi „8 Martie“, nici nu știu câte denumiri a avut. Cãrțulia de muncã am dat-o la copii sã se joace, nu m-am gândit, și au rupt-o, nu m-a interesat atunci. Apoi am fost pensionatã de boalã, dar numai cu 15 ani de muncã, pen- tru cã primii cinci ani erau trecuți pe cãrțulia care a rupt-o copiii. Nu m-am interesat. Ce, credeți cã am știut cã o sã avem timpuri din astea când o sã iau pensie?
— Nu credeați cã o sã ajungeți la pensie?
— Nu am crezut niciodatã. Am fost amãrâtã, dar eu bolnãvicioasã nu am fost. Eu am început sã mã îmbolnãvesc dupã ce am fãcut copiii. Din cauza brațului — uite, pânã aici s-a umflat. Am fost operatã la spitalul Brâncovenesc și doctorul mi-a spus cã nu a gãsit ce cãuta, adicã cancer sau TBC. Asta mi se trage de la meseria mea cã eu eram depãnãtoreasã, adicã /aratã/ ãsta e sculul și bãteai așa cu mâna pe scul. Si uite- așa am 88 de ani și, dacã Dumnezeu mã ține, fac 89 în mai. Soțul meu a murit devreme, a fost paralizat șase ani și jumãtate. L-am internat la Spitalul 9 de douã ori sau de trei ori. Nu, a treia oarã ne-a spus doctora cã a treia oarã cade jos și prin cãzãtura aia moare. A paralizat într-o duminicã. Eram la nepoata mea pe o altã stradã. Vine nora mea repede și îmi spune: „Hai, mamã, acasã cã tata nu se mai scoalã de pe scaun.“, „Da’ de ce nu se scoalã de pe scaun?“ Zice: „Nu știu.“ Bãrbatul meu se bãrberea și a rãmas cu un obraz bãrberit și bãiatul meu s-a chinuit sã-l termine… dar el a parali- zat. Sase ani a fost paralizat și s-a mișcat cum a putut. Eu l-am ajutat mult și am crescut și copiii. Astea, mãi fatã, eu am avut necazuri multe. Când am venit eu de la spital, nepoata mea a fãcut hepatitã. Eu mã duceam la bãrbatu’ meu la spital, apoi la nepoata mea de-i duceam de mâncare și așa mã împãrțeam în atâtea locuri. Eu m-am descurcat în viațã așa cum vã spun, cã nu știu carte. Soțul meu lucra la o cizmãrie pe Calea Victoriei. Eu veneam de la fabricã, luam lucrul bãrbatului, ce a fãcut acasã, și-l duceam la magazin, apoi aduceam alt lucru. El își vedea de treabã acasã și eu fãceam naveta asta, duceam lucru, aduceam lucru. Mâncare fãceam la copii și lui. Mai se întâmpla sã facã și el o mâncãricã de fasole și ce le plãcea la copii, cartofi la cuptor. Așa am crescut doi copii, nu i-am dat la grãdinițã. La școalã, când era în clasa întâi, o pieptãnam, o legam de noaptea cu o basma și dimineața ne sculam devreme, cã eu mã ducem la fabricã, ea numai își punea fundițele, se îmbrãca și mergea la școalã. Eu am muncit mai mult ca bãrbatul meu. El își practica meseria; eu fãceam și meseria mea, și gospodãria, și îi aduceam și lui toate încãlțãrile.
— Cum erați plãtitã? Vã ajungeau banii?
— Douã sute de lei. Mã credeți cã eu nu cunosc banii de acum? Eu de trei ani nu am ieșit din casã. Doar atât: m-am dus la nunta strãnepoatei mele. M-am dus cu mașina la bisericã și am petrecut apoi la nuntã. Sã știți cã eu am trei rânduri de strãnepoți. /Este foarte mândrã. Se oprește brusc. Stã pe gânduri./ Eu de ce mai trãiesc, când bãiatul meu s-a lãsat în mormânt /plânge/? Când lumea mânca la pomanã, nora mea nãștea. Ți am vorbit chiar cu ea de pe masa de naștere și mi-a zis cã are o fetițã… Ți bãrbatul ei murise cu câteva zile înainte /nu mai vrea sã vorbeascã/.
— Ce vã mai amintiți de doamnele care veneau la mode?
— Aveam clientelã bunã. Toate erau doamne bine.
— Cum era soția lui Antonescu?
— Ne mângâia, ne pupa, era foarte prietinoasã. Ne dãdea bacșiș. Eu, sã vã spun drept, nu prea lucram, pentru cã mã foloseau pentru model la pãlãrii. Orice model fãceau, pe capul meu îl fãceau. Îi arãta și la clientã: „Vã place modelul ãsta?“, „Da.“, „Ia vino încoace!“, îmi spunea mie și îmi punea pãlãria pe cap. Ți spunea clienta: „Pe asta sã mi-o faci, domnișoara Cleo!“ Mai ziceam și eu câteodatã: „Pãi obrazul meu cu al dumneavoastrã nu-i la fel!“ Soția lui Antonescu era o clientã ca oareșcare. Nu ținea nasul sus, nu era mândrã. Numai decât zicea: „Aoleu, mã duc acasã cã vine Nelu!“ Tre- buia sã vie la masã Antonescu și ea sã-i punã masa sã mãnânce, cu toate cã avea servitoare și aghio… /stã pe gânduri/ soldat din ãla cum i se zice…
— Aghiotant?
— Nu… Cum se zice?… Ordonanțã, așa se numea! Vedeți, tot eu îmi aduc aminte /râdem/. Era foarte simplã. Si sã știți cã nici nu se vopsea, avea pãrul fãcut coade și își fãcea pãrul coc, prins în ace de os. Era o femeie foarte cumsecade, popularã, dar și bãrbatu-sãu. Așa l-am cunoscut… A avut telefonul lui patroana mea, care i-a dat telefon. Atunci cu plângerea aia i-am explicat patroanei ce s-a întâmplat. Zice: „Stai sã dãm telefon la doamna Antonescu, sã vedem ce ne îndreaptã ea“. Ți ea zice: „Ține fata la tine și trimite-o mai târziu, cã Nelu e la Palat și tre’ sã vie acasã sã mãnânce.“ Eu m-am dus la ea acasã. Eu vedeam din bucãtãrie cum îl mângâia: „Neluțu, am și eu o rugãminte la tine. Da’ nu eu, domnișoara Cleo are.“,
„Ce treabã ai tu cu domnișoara Cleo? Iar ai fost sã-ți faci o pãlãrie?“, „Nu, Neluțu. Uite, fetița ei aia mai mare, care vine mereu la noi în casã, a dat de un necaz.“, „Si unde-i fata?“, „Îi în bucãtãrie.“ M-a chemat la el. Am spus sãrut-mâna — nu era un om mare — și i-am arãtat scrisoarea. Iar el atâta mi-a zis: „Da’ de ce nu l-ai împins de la spate, de ce nu l-ai gonit?!“ Da’ eu știam ce se întâmplã? „Domnu’ Antonescu — așa îi spuneam —, știam eu ce face și ce a dres? Stiu cã a venit și a zis cã face cizme lui cutare, pantofi lui soția și cã tre’ sã plece.“, „De ce n-a plecat la timpul potrivit?“, „Altã datã își mai lua altã permisie și îl lãsau.“ Da’ era cãpos, cã uita sã mai plece. El nu a fãcut armata. Antonescu stãtea și mânca și citea ce-am scris eu, plângerea aia. Si m-a întrebat și el când s-a întâmplat treaba cu bãrbatul meu, de unde l-a luat și cum l-a luat. Mi-a zis: „Du-te acasã, cã se rezolvã“… El era la masã și citea și mânca…
— Îmi spuneați ceva legat de felul în care mânca pește Antonescu…
— Zice: „Dã-mi sã mãnânc! Numai pește sã nu-mi dai, cã m-am sãturat sã mãnânc pește cu mãnușile în mânã…“ Si-a scos butonii de la cãmașã — îți dai seama, avea butoni de aur. Era atunci mareșal și Mihai era rege atunci. Si Mihai mi-a iscãlit-o. Antonescu și-a trimes ordonanța la Palat, pe Calea Victoriei, și Mihai mi-a iscãlit… Sã-l trimeatã pe front… Sã-l trimeatã pe front, pe linia întâi, așa cum mi-a compus-o avocatul. Sã moarã pentru patrie…
— Ce vã mai amintiți de Antonescu?
— Pãi așa, ca om, nu era nici blond, nici șaten… Așa, ca om, era un om prezentabil, nu ținea nasul pe sus cã era cine știe, nu, el era foarte prietinos cu bucãtãreasa lui. Îmi amintesc când îi zicea: „Mie sã-mi faci o ciorbã acrã, da’ acrã.“ Eu înainte sã fiu cãsãtoritã mã duceam cu pãlãrii la nevastã-sa și vedeam toate alea. Zicea: „Ce i-ai dat la fetița asta? Hai sã vedem cât ți-a pus…“ Îi arãtam și mai îmi punea și el bacșiș. Era înainte ceva, li se zicea ciubuc, și acum am mai vãzut câteodatã, era pe bãț o bomboanã cu roșu și alb. Si zicea: „Du-te sã-ți iei.“ Mã trimitea sã-mi iau ciocolatã, bomboane…
— Câți ani aveați atunci?
— Aveam vreo 16 ani… Ți mã duceam la el la curte. Avea porți de fier, mari. Mã duceam cu douã–trei pãlãrii frumoase și dacã era și el acasã, ea se ducea la el: „Pe care sã o iau?“, „Treaba ta, eu am șapca mea, același model!“ Așa zicea el. „Eu nu-mi fac atâtea capuri“, zicea el /râde/. Era popular, asta e, era popular. Eu n-am vãzut, ducându-mã la el în casã, sã fie aspru cu personalul, nici vorbã. Avea o casã cu cinci–șase camere — mare. Casa lui proprie, era înstãrit. Avea felinare din alea mari, avea casã frumoasã. Eu eram în casã la ei mereu. Casa era plinã de lucruri bune, scumpe: cuverturi de catifele, covoare frumoase… Nu era ca sã zici cã era argintãrie sau aur pe mesele lui, dar avea multe camere, femeile de servici aveau camerele lor în curte, acolo. Avea curte datã cu piatrã foarte frumoasã. Eu aveam treabã, doar le duceam pãlãrii și luam banii, câteodatã plãtea pe loc, alte dãți le lãsam pãlãriile și veneam mai târziu dupã bani. El ne mai învãța: „Pune o lumânare la bisericã!“ Aia te învãța. Noi eram copii. Era o bisericã pe Schitu Mãgureanu. Si el ne trimetea sã aprindem o lumânare sã ne ajute Dumnezeu nouã. Te întreba: „Ce faci cu bacșișul?“, „Pãi îl punem în pușculițã…“, „Si?“ Îi spuneam… dacã era varã: „Noi mergem la bâlci“, „A! Sã vã cânte Maria Tãnase!“ zicea el. /Stã puțin pe gânduri și schimbã subiectul./ Am fost la moartea Mariei Tãnase. Au dus-o pe tun. N-am intrat în cimitir. Ce era acolo, un dezastru! Da’ știi de ce m-am dus mai mult? Moarta a cerut sã o ducã cu carul cu boi la înmormântare. Si noi eram curioși: „Oare așa o sã facã?“ Dar a dus-o pe tun, pentru cã bãrbatul ei era ceva militar. Mie îmi plãceau cântecele ei, cel mai mult ãla cu „Zãrzãricã, zãrzãrea…“ Cântam și eu când spoiam hainele. Cântam de stãtea lumea în loc când spoiam. O datã am cântat… era fratele meu la mine și era la WC și eu am uitat și am fãcut pipi lângã cazan și cântam. Dar cum cutia aia de lemn avea poartã prin care se vedea, el m-a vãzut și așa rușine mi-a fost… V-am spus și poanta asta /râde/. Eu îmi aprindeam cazanul înainte sã vinã copiii și Vasile. Aveam o caprã pe care așezam albia în mijlocu’ curții, nici vorbã de mașini de spãlat. Stii cu ce fãceam noi? Nu cu dero, cum fac ãștia reclamele. Luam cenușã, o cerneam și o legam de cazan, o puneam într-un sãculeț de cârpã. Se fierbea apa din cazan cu sãculețul în ea. Si cu apa aia ca o leșie, cu aia spãlam. Ori câteodatã turnam câteva picãturi de petrol, sau, dacã aveam, apã oxigenatã și așa fierbeam rufele. Așa de albe erau hainele mele, ca floarea din fereastrã. Acuma, dero de ãla, dero de ãla, tot felul. Vecinele mele, care erau casnice, tot veneau sã stãm de șuete. Si dacã vine cineva și te ține de vorbã nu mai faci treabã. Atunci nu era ca acuma, nu toatã lumea lucra, vecinele mele nu lucrau. Le spuneam: „Dragã, timpul meu e cântãrit.“ Pentru mine juma’ de orã conta. Eu lucram și acasã, mai fãceam și cizmãrie pentru bãrbatu’ meu, coseam tãlpile. Acuma încã mai am pantofi de la bãrbatu’ meu — foarte rezistenți. Atuncea parcã tãlpile erau altfel, mai groase, din vite, se tãiau boi, vaci și pielea aia o tãbãcea la fabricã; din câinii și pisicile pe care îi omorau fãceau pielea aia din care se fãceau mãnușile. Mãnuși din piele de pisicã, de câine, erau mãnuși fine pentru dame sau bãrbați. Ce, erau atunci atâția câini? Erau hingheri cu un bãț și nici nu știai ce repede prindeau câinii.
— Ce vã mai amintiți de Revoluția din ’89?
— Eram la nepoata mea când s-a întâmplat asta. Nu, n-am dat importanțã la așa ceva. Nu mi s-a întâmplat nimica. Am mai auzit lumea vorbind, mai multe nu știu. Eu nu pot sã zic cã am dus-o rãu. Mi-am calculat banii dupã salariul meu ca sã-mi ajungã. Dacã m-a ajutat cineva, a fost tot mãtușa mea, în timpul rãzboiului, sau cu alimente. Si unchiu-meu aducea, cum era negustor de cai, aducea multe alimente și mi-a ținut de multe ori copiii la el, cã nu aveam cu cine sã-i las. Am stat la casã lângã unchiul meu pânã când mi-au demolat casa cu Ceaușescu ca sã facã blocuri și dacã l-au omorât pe Ceaușescu, nu au mai fãcut nimic. Eu aveam la casa mea multe flori. Aveam trandafiri toate culorile, lilieci nu mai știu câți am avut, bujori, crini movi și aveam un pom… Când intrau oameni se îmbãtau de mirosul florilor. Ce nu aveam! Pansele roz, mov, aveam lãcrãmioare. Fãceam buchețele pentru toți nepoții. Toți nepoții au avut la botez flori de la mine. Veneam cu brațul de liliac și împãrțeam la toatã lumea. Crizanteme mari, mov, tufãnici — da’ ce mai aveam, tot felul de flori aveam! Când era micã, o nepoatã de-a mea era cam stricã- cioasã. Ce fãcea aia micã? Își umplea șorțulețul cu flori și rupea bobocii de bujor. Aduna bobocii și îi toca, fãcea mâncare pentru pãpuși.
— Dumneavoastrã cu ce vã jucați când erați micã?
— Vrei sã-ți arãt cu ce m-am jucat eu ca copil? /ia un chibrit/: „Uite, sã zicem cã ãsta e un bãț. Rupeam un bãț cu douã crenguțe și ziceam cã alea sunt mânuțele, mai puneam douã crãcuțe — ziceam cã-i picioarele și aicea, așa, îi fãceam din cârpe /ia o batistã/, îi fãceam un cap, uite așa, și luam o cârpã albã și fãceam așa /o înfãșoarã în jurul bãțului/, desenam gurițã, ochi și dacã aveam pãr îi puneam și pãr. Așa erau atunci, nu ca acum, atâtea. Erau albii mici și acolo spãlam cârpele de la pãpuși. Când erau mici le-am învãțat și pe nepoatele mele sã se joace cu pãpuși de cârpe. Acuma, cã sunt tinere, am grijã de ele. Le aștept când vin de la bairam.
— Cum vi se par tinerii din ziua de azi?
— Fațã de tineretul care a fost… foarte schimbat. Acum nu se mai respectã bãtrânii, sunt alte vremuri. Când eram eu tânãrã, ajutam bãtrânii sã urce în tramvai. Acuma ce zice: „Nu ai loc de babe în tramvai.“, „Pãi bine, mãi maicã, tu n-ai sã fii babã cândva?“ Fata mea purta codițe și acum le vãd pe nepoatele mele cã toate au pãrul roșu. „Dacã așa e moda“, îmi zic ele. Erau mult mai respectuoși tinerii atuncea. Este un vecin aici, are 24 de ani… El nu e pe moda din ziua de azi. Nu șapte ani îi are de acasã, are vreo 14. Un bãiat ce sã vã spui, numa’ câtã carte a bãgat în creierul ãla. Pãi dacã trece pe lângã tine de trei ori îți zice sãru-mâna. Ți te ajutã… Foarte, foarte greu gãsești azi un tânãr ca el.
— De „epoca de aur“ ce vã mai amintiți?
— Eu n-am avut nicio treabã cu partidul. Nici pe vremea lui Ceaușescu nu m-am interesat. Cã dacã aveam necazurile mele… Eu mi-am crescut copiii și i-am ținut sub talpã pânã s-au fãcut mari. Nu m-am bãgat niciodatã, n-am dus vorba de colo-colo. La noi în fabricã nu a venit. Si eu m-am pensionat devreme și nu l-am vãzut venind. Mie nu mi-au mai dat doc- torii voie sã lucrez, mi-au zis „Ca sã te salvãm, trebuie sã te pensionezi.“ N-am avut nicio problemã cu vecinii. Am plâns când ne-au demolat. Am plâns. Ne-au dat o garsonierã în Ferentari. I-am lãsat-o bãiatului. Bãiatul a murit pentru cã a fãcut gutã la picior. Când a avut fata lui nuntã a mers cum a putut, cu niște sandale. S-a stins foarte repede, în douã–trei luni. Îmi pare foarte rãu, mai bine nu-mi luam angajamentul… El lucra la fabricã, era strungar. S-a pus pe capul lui sã facã școala de maiștri. Țcoalã trebuia sã facã, la fabricã sã lucreze. Ți când a ieșit maistru a lucrat doi ani și s-a îmbolnãvit. Eu i-am spus: „Gusti, dacã eu mor, vã descurcați cum puteți, dar dacã eu trãiesc, vã cresc copilul. Mai bine nu fãcea școalã, cã din cauza ei s-a îmbolnãvit. Fãcea sacrificii. De la alergãtitã de stat în picioare. Fata lui se chinuia sã nascã și pe el îl lãsa în groapã. Asta m-a împiedicat, cã a murit prea tânãr. Eu mi-am crescut toate nepoatele. I-am iubit și îi iubesc pe toți.
— Sunteți mulțumitã de viața pe care ați trãit-o?
— Sunt mândrã de ce am crescut. Si nu-mi pare rãu cã am ajuns la vârsta asta, cã am fãcut ceva. Mi-am ajutat copiii, am ajutat-o de și-a crescut fiica, mi-am crescut nepoții. Sunt mândrã, sã știi, de tot ce am fãcut în lumea asta. Așa înțeleg dupã mine, cã dupã alții nu știu cum e — sã mai facã și alții ce am fãcut eu pentru copiii mei. Am avut odatã o discuție în tramvai. Sã v-o spun și pe-asta. Mergeam la o nepoata de-a mea, îi creșteam copilul și fata lucra la Scânteia. Si în tramvai mi-am fãcut loc sã cobor la Vergiliu, cã trebuia sã iau alt tramvai sã mã duc la nepoata mea. Si una zice: „Ce dracu’ te cautã prin tramvai la ora asta. În loc sã stai acasã…“, „Dumneata unde te duci?“ am întrebat-o „Eu mã duc la servici.“, „Ți eu tot la servici mã duc, la un servici mai valabil decât al dumnitale.“ Ea mi-a zis cã unde mã duc eu la ora aia cã eram bãtrânã.
— Cât era ceasul?
— Era șase dimineața. Aglomerație. Eu mã duceam sã stau cu copiii, cã mama strãnepoatelor lucra și lucra și soțul ei. Eu îi zic: „Sã faci și dumneata la anii mei ce fac eu. Sunt bunicã și strãbunicã.“ Si toatã lume din tramvai mi-a spus: „Bravo, doamnã!“ „Mã duc tot la un nepot, cã se duc pãrinții lui la muncã și trebuie și el crescut de cineva.“ Si toatã lumea m-a aprobat.
— Cum ați simțit schimbãrile de la un regim la altul?
— Nu prea am știut. Cã eu, neștiind carte, necitind ziare, cãrți, n-am dat importanțã la treburile astea. Cu care a fost, cu ãla am mâncat pâine. Dacã știam sã citesc poate cã eram mai deșteaptã. N-am citit nimic, nimic, niciun ziar. Care era îmi dãdea pâinea de pomanã, fãrã sã muncesc? Nu! Eu așa ziceam întotdeauna. Dacã muncesc, am pâine, dacã nu, nu aveam, indiferent de cine conducea. Bãrbatul meu știa sã citeascã. A fost un bãrbat tare isteț. Nu s-a înscris în niciun partid. El și-a vãzut de meseria lui dupã ce a scãpat de rãzboi.
— Care a fost cel mai greu moment din viața dumneavoastrã?
— Când l-au arestat pe bãrbatu-meu sã-l execute a fost cel mai greu pentru mine. Bãrbatul meu nu fãcuse armata când trebuia. Si înainte sã înceapã rãzboiul nimeni nu-l controla pe stradã sã vadã dacã are acte, dacã a fãcut sau nu armata. Si apoi, când a început rãzboiul, controalele s-au întețit. El se ascundea cum putea, iar când veneau acasã nu deschidea ușa. Iar eu le spuneam cã nu e acasã. El se ascundea în beci, pe unde putea.
— Deci soțul dumneavoastrã nu fãcuse armata când a început rãzboiul…
— O fãcuse, dar a fugit. Când s-a însurat cu mine el era fugit. Cã, dacã știam, nu-l luam! Pãi eu n-am putut sã mã cunun cu el. Ne-am cununat dupã aia. Mie mi-a fost fricã întotdeauna de poliție. El nu avea actul de naștere, trebuia sã-l scoatã din sat de la el, și ãia știau. Pânã înainte sã-l ia pe front nu ne-am cununat. Așa militar ne-am luat. Am fost cu frica în sân, am stat mult timp. Stiu cã mã duceam sã-l vãd. Dar nu mã lãsau, numai de jos trebuia sã vorbesc cu el. El era la etaj. Si îi auzeam vocea: „Ce mai fac copiii?“, „Sunt bine“, îi spuneam și plângeam. Stiu cã i-am dus și niște bere și mi-au zis cã nu e voie cu bãuturã și le-am lãsat-o gardienilor. Eu lucram la un patron particular — pãi dacã nu l-am vãzut pe Regele Mihai de atâtea ori… Am lucrat prima datã la un depozit de ouã. Depozitul ãla de ouã era vizavi de Mitropolie. Si când venea Regele se punea gardã de jos, de la piațã și de la Națiune… Si noi atunci știam: Vine Mihai cu Regina! Mama lui, a lui Mihai, Regina Maria. Ea venea în trãsurã și el cãlare. Era frumos ca rege. Si ca copil era frumos, cãlare pe un cal, așa, și cu pistrui. Si cum era îmbrãcat, în hainele alea bleumarin și cu alea, marafeturile alea, pe ele… Îl iubea lumea pe Rege și pe Regina Maria. Am vãzut-o și moartã pe Regina Maria. M-am dus cu fetele la înmormântare. Pe noi nu ne asculta, dar avea o nepoatã care lucra cu noi și zicea: „Hai, jupâne, dã-ne și nouã o mașinã sã mergem sã o vedem pe Regina cã pleacã dintre noi.“ Ea zicea „Ce vrei, toatã ziua sã stau cãlare pe cãruțã, mã duc și eu sã-l vãd pe Rege.“ Era foarte frumoasã și trãsura, și erau foarte populari și cu oamenii, îi salutau. Era frumos când venea cu doi cai înainte, doi înapoi, trãsura între ei… Cu un coif mare în cap cu îmbrãcãminte elegantã. Era frumos, ce mai! Si erau populari, te salutau o datã cu capul în parte aia, o datã în cealaltã. De la Mitropolie, din jos de deal, ei salutau întruna. Iarãși pe Regina Maria nu o vedeai cu rochițã roșie sau maro, numa’ cu bluzã mov, rochie mov. Îi plãcea ei movul. Si în mov a și înmormântat-o. Îți era și milã sã calci pe mãtãsurile alea, când am fost la înmormântare. Au fost mulți oameni; intram așa și o ocoleam, nu aveai voie sã te întorci încã o datã, era coadã. Tot era îmbrãcat în mov, mãtase mov, pereții, fotolurile alea…
— Cât timp ați lucrat la depozit?
— Opt ani… Aveam lampã cu un bec, era întunerec și luam trei ouã într-o mânã. Mergea practic… Care era bun, îl luam, care nu, îl dãdeam mai departe. Se vedea, care era puțin mai pãtat aluneca mai greu și-l dãdeam la calitatea a II-a. Care era bun era calitatea I. Care era calitatea a III-a se vedeau trei–patru pete negre. Si ãla îl dãdeam afarã. Calitatea a II-a le luau ãștia cu simigeriile…
— Ce erau acestea?
— Covrigãrii… patiserii. Din diferite sate veneau țãrani cu cãruțe. Noi, fetele, luam câte o cãruțã și numãram, așa, ca sã plecãm și noi mai repede acasã. Si țãranii se grãbeau. Ca sã plece înapoi, sã nu-i prindã noaptea pe drum. Pe bãieți îi cinsteau cu bãuturã, iar nouã ne promiteau când mai vin „Îți aduc o gãinã“. Eu eram mulțumitã când îmi aducea o gãinã… Pãi dacã îi dãdeam drumul, mai repede ne cinstea. Ei veneau cu șapte mii–zece mii, ba și 12 mii de ouã.
— Si nu știți deloc sã iscãliți?
— Deloc. Am învãțat ceva carte în fabricã, dar foarte puținã. Când a luat regimu’ comunist puterea, fãcuserã în fabricã o salã pentru cine nu știe carte. Da’ cal bãtrân sã înveți carte? /ofteazã/ Si cu doi copii. Îmi stãtea mintea la carte sau la doi copii? Cã trebuia sã vin acasã sã le dau de mâncare. Nu știu sã iscãlesc. Asta e tot…