Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcănescu

Ionuț Butoi, Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcănescu, Editura Eikon, București, 2017, 265 pagini

Alina Branda

După cum mărturisește autorul, volumul e alcătuit din studii realizate în paralel cu – și în continuarea – volumului Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc (apărut la Editura Eikon, în 2015) și este rezultatul unui efort sistematic de a înțelege adecvat viața și opera lui Mircea Vulcănescu în relație cu tumultul, crizele, tensiunile, dar și entuziasmul perioadei interbelice din România. Consecvența cu care aceste teme sunt reluate și aprofundate minuțios denotă, dincolo de un interes specific pentru autorul analizat și, respectiv, perioadă, o preocupare susținută pentru un anumit tip de cercetare, cu metodele ei specifice, cu mizele sale și totodată, cu anumite limite – inerente oricărei metodologii. Efortul de a înțelege o operă în contextul istoric, politic și, mai larg, socio-cultural în care aceasta este produsă, implică parcurgerea  unor bibliografii ample ale perioadei radiografiate și punerea între paranteze, detașarea de bibliografiile actuale cu privire la aceasta. E un exercițiu, de altminteri dificil, de plonjare intr-o altă temporalitate, cu mizele ei specifice, cu tragismul, problemele, disensiunile, sale, dar și cu farmecul și parfumul său.

De asemenea, e implicat un efort empatic ce presupune o intrare în laboratoarele creației, în procesele cele mai intime de construire a unei opere, văzută ca proces. Detaliile aparent nesemnificative din perioada focalizată, care au generat anumite reflecții, anumite perspective, discursuri specifice sunt luate în considerare în raport cu opera aflată sub lupă, stabilindu-se astfel corect, adecvat, legătura între aceasta și temporalitatea specifică ce a generat-o, între contextul socio-cultural în care a trăit autorul și lucrările sale particulare. La fel ca și în primul volum dedicat lui Mircea Vulcănescu[1] și în cel de față[2], autorul clarifică de la început metodele de lucru folosite, explicând necesitatea utilizării lor, efortul de clarificare metodologică fiind unul consecvent și foarte necesar. De asemenea, este de remarcat faptul că, prin aceste metode de lucru, interbelicul din România capătă noi valențe, imaginea reconstruită a acestuia și redată lectorului este una mult mai realistă (realismul științific ca și concept este, de asemenea, discutat în parcursul acestui volum), mai vividă, genuină.

E o imagine a perioadei interbelice reconstruită fidel, prin apelul la categoriile culturale, conceptele de bază, instrumentarul, procesele de creație, discursurile perioadei- așa cum erau ele concepute în acea perioadă- și nu văzute cu ochi și perspective exterioare perioadei în analiză. Cum accentuează autorul cărții, în repetate rânduri, aceasta este probabil singura variantă prin care putem abandona deopotrivă canonizările, mitizarea perioadei- tendință foarte accentuată în cultura română (cu explicații specifice, asupra cărora nu insistăm acum)- și minimizarea, bagatelizarea sau tendințele excesiv critice- prezente și ele la scară amplă, în varii discursuri actuale. Soluția realismului științific este identificată de autor, teoretizată, explicată la începutul cărții, ca mai apoi, întregul demers să se construiască astfel, ținând cont de această perspectivă. Punctual, una din primele intenții declarate e cea de a adânci “anumite teme și episoade din biografia marcantului membru al Școlii Sociologice de la București “[3].

Volumul e structurat în douăsprezece capitole care abordează, pe rând: problema metodei de lucru pentru care optează autorul în investigarea, în particular, a Școlii Gusti, a operei și biografiei lui Mircea Vulcănescu. La acest nivel este explicată opțiunea autorului pentru un demers plasat în zona istoriei sociale, asumată ca atare, precum și nevoia realismului științific, autorul subliniind cum anume și de ce canonizările și demitizările pot și trebuie să fie evitate prin asumarea acestui model analitic și interpretativ al realismului științific.

De asemenea, urmând explicațiile pe care autorul le oferă și în volumul precedent, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, e reluată atent, minuțios, necesitatea unei abordări din perspectiva microistoriei, a refacerii unui context în care o operă e produsă și o biografie e construită și se consumă.

Astfel, tot ceea ce ține de “personaj, operă, travaliu creativ, mediu social, mediu conceptual, istorie contemporană devine relevant pentru că situează în context producțiile științifice, devenite astfel canonice“[4]și trebuie consemnate pentru o înțelegere adecvată a temei, autorul precizând totodată și limitele metodei, într-un demers reflexiv necesar.

Dintre temele abordate în celelalte capitole, o atenție deosebită este acordată dinamicii ideologiilor din perioadă, polemicilor construite în jurul perspectivelor de dreapta și de stânga, urmărindu-se îndeaproape publicistica vremii, cu ilustrări minuțioase, în studii de caz (polemicile Comarnescu-Vulcănescu, fiind atent studiate, spre exemplu), îndeosebi prin prisma studiilor Puțină sociologie și, respectiv, O confuzie periculoasă. Unitate umană și romantism rural (Petru Comarnescu), urmând atent și replicile date lui Petru Comarnescu și clarificările conceptuale și de perspectivă ale lui Mircea Vulcănescu. Toate aceste detalieri ajută în primul rând la clarificarea perspectivei lui Vulcănescu în ceea ce privește ruralitatea și țăranul în sine, modalitatea în care e înțeleasă de acesta țărănimea, în stratificările sociale ale perioadei.  Acuzele la adresa ruralismului său sunt atent monitorizate de autorul cărții, Ionuț Butoi, prin prisma articolelor care apar în perioadă, având această tentativă:

“Polihroniade are, la rândul său, aceeași problemă cu ruralismul supărător al lui Vulcănescu, considerând că opțiunea sa politică este fundamental greșită. Îl ironizează pe Vulcănescu pentru naivitățile adorabile cu care se închipuie la coarnele plugului când nu ar putea rezista câteva zile fără să aibă discuții despre statistică și fără să deguste, cu deliciu controversele de la Corso” (Axa, O anumită stângă, dar și o anumită dreaptă, 1932, pp.1-2)”[5].

La fel, sunt documentate atent replicile usturătoare date de Vulcănescu, “după ce îl  ironizează pe Polihroniade citând copios din  Farfuridi, cu care îl asociază“[6].

Toate acestea sunt menite să reconstituie atmosfera acelei perioade, cu fluxul de idei ce o compunea, dar, mai ales, să asigure un cadru adecvat înțelegerii corecte, corespunzătoare a punctelor de vedere ale lui Vulcănescu, referitoare la ruralitate și nu numai, prin prisma dinamicii stânga- dreapta ideologice.

În special în capitolul ”Cele două Românii”: originile și contextul unei formule controversate, Ionuț Butoi analizează problematica clivajului sat-oraș în România interbelică, în baza unor studii publicate de Mircea Vulcănescu și nu numai, în revistele Sociologie Românească și Dreapta.

Viziunea lui Vulcănescu despre țărănime e bine punctată și în baza analizei articolului Statul țărănesc (1933). În parcursul său, Vulcănescu propune și explică necesitatea unui ”stat similar cu cel al cantoanelor elvețiene, opus celui burghez, liberal și centralizat, care uniformizează, afectând negativ viața locală”[7]. De asemenea, problematica ruralității, așa cum e ea concepută de Mircea Vulcănescu, apare reliefată și în contextul în care sunt analizate mai amplu, preocupările Școlii gustiene în ansamblul său, referitoare la lumea satului. Pentru a rămâne la această problematică țărănească și pentru a recompune cât mai adecvat perspectiva lui Vulcănescu referitoare la aceasta, e intercalat în volumul lui Ionuț Butoi, un document inedit, anume notițele lui Mircea Vulcănescu la Statul țărănesc (1933), publicat în revista Sociologie Românească. Îmi permit să dau câteva citate pe care le-am considerat semnificative în elucidarea acestei problematici. După parcurgerea lor, sunt suficient de clare perspectivele lui Mircea Vulcănescu referitoare la țăran, ruralitate, agricultură și soluția agrară întrevăzută de acesta.

“Cooperația, izvorâtă în Apus din nevoia de constituire a unui tampon între patroni și muncitori, are în statele agrare din Răsărit, cu totul alte funcții (…) aceea de a se interpune între micul gospodar și piața capitalistă, în dublul scop de a:

1.îngădui plasarea avantajoasă a producției gospodarului

2.aprovizionarea gospodăriilor de-a dreptul de la sursă, suprimând câștigurile intermediarilor“ [8].

Urmând sistematic abordările epocii și, în special, modul în care problematica socială, etnică, culturală se configurează și se întrepătrund, tema ruralității e pusă în raport cu aceea a etnicității (în mediul rural trăind cea mai mare parte a populației de etnie română) și în raport cu orașul, de asemenea analizat și în cheie etnică. Corelate sunt discuțiile, polemicile, analizele referitoare la anumite măsuri/intervenții sociale pe care statul trebuia să le ia în considerare, referitoare la protecția considerată necesară a populației dizlocate din mediul rural și venită la oraș- prin prisma unor studii publicate de Sabin Manuilă, Georgescu, Gusti- pe această temă. Prin urmare, cu realism științific, nepărtinitor, sunt puse în context teme centrale ale perioadei interbelice în România, așa cum erau acestea văzute, dezbătute, prezentate publicului larg în acel moment: satul, țăranul, ruralitatea, etnicitatea, clivajele sat–oraș, modalitățile în care se punea problema unei intervenții sociale.

Totodată, prin prisma acestor teme sunt prezentate scindările ideologice, dar și solidaritățile de perspectivă, știut fiind faptul că aceste subiecte erau centrale perioadei în discuție. Aceste teme erau abordate, recurent, atât de intelectuali de dreapta, cât și de stânga, uneori, în cazul unor teme specifice, manifestându-se opinii foarte asemănătoare la autori cu perspective ideologice dihotomice în ansamblu. Pentru a reconstrui și reda cât mai adecvat cu putință atmosfera intelectuală a epocii, cu polemicile și tumultul său, dar și cu solidaritățile sale, sunt folosite adesea ca surse analitice: publicațiile vremii, revistele de sociologie, dar și acelea cu puternic caracter ideologizat, scrieri inedite, corespondență, fragmente din laboratoarele unor lucrări scrise și publicate în epocă. Mircea Vulcănescu rămâne “personajul” principal al cărții lui Ionuț Butoi, dar este, totodată, prin viața și scrierile sale un pretext pentru a intra, empatic, în perioada interbelică, în câmpurile sale intelectuale, în jocul de idei vehiculate la acea vreme, în stuctura mediilor elitiste.

O imagine și mai vie a lui Mircea Vulcănescu, o redare și mai adecvată a parfumului epocii în care acesta a trăit și creat sunt produse prin analiza unor teme mai puțin grele și solemne, care au stat în atenția “personajului” principal al volumului Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcănescu. Astfel, articolele despre modă ale lui Mircea Vulcănescu sunt atent recuperate de Ionuț Butoi, Acestea au fost integral semnate sub pseudonimul Ivy și au fost scrise la persoana I feminin (din anumite motive, lesne de intuit în contextul perioadei, Mircea Vulcănescu a dorit să-și ascundă identitatea în această circumstanță). La modul general, articolele despre modă, în integralitatea lor, lansează opinii ferme, autorul cu identitate ascunsă demonstrându-se un foarte bun cunoscător al tendințelor din moda perioadei respective, optând pentru liniile modei franceze, în defavoarea celor germane, considerate prea rigide.

În egală măsură e abordată în carte maniera în care Mircea Vulcănescu se raportează la problematica minorităților, autorul argumentând că acesta a respins sistematic ideea unei naționalizări culturale a minorităților și mai ales că “din documentele disponibile nu rezultă că Vulcănescu ar fi fost isvor de legislație și instituții antievreiești”[9]. Prin aceste analize, cu realism științific și cu suportul unor documente ale vremii, minuțios consultate, Ionuț Butoi demantelează anumite clișee deja formate despre Mircea Vulcănescu, pe această problematică.

Foarte interesante sunt fragmentele din cartea lui Ionuț Butoi care aduc un spor de cunoaștere a biografiei lui Mircea Vulcănescu: detaliile despre stagiul său la Paris, unde e mai degrabă atras de cercurile filosofilor ruși, de Berdiaev în special, decât de  cursurile și perspectivele sociologice ale lui Durkheim și, de asemenea, detaliile oferite de fragmentele de jurnal ale Mărgăritei– Ioana Vulcănescu, în ceea ce privește procesul lui Mircea Vulcănescu și detenția sa.

Toate acestea contribuie la redarea unei imagini vii a lui Mircea Vulcănescu, fragmentele despre trecerea sa prin lume fiind reconstituite prin apelul la jurnale și însemnări ale apropiaților, după cum menționam anterior.

În ansamblu, volumul explică pertinent nu doar necesitatea decanonizării, demitizării, a realismului științific atunci când se dorește o înțelegere adecvată, neideologizată a sensurilor vieții și operei unui autor, dar și cum anume acestea se realizează, cum anume se pot pune în practică aceste tipuri de demers: prin plasarea corespunzătoare a autorului în contextul socio- cultural, istoric, politic în care a trăit și creat, prin apelul la documente ale epocii, publicistică, jurnale, materiale vizuale adesea, prin ilustarea  laboratoarelor de lucru, reconfigurând astfel procesele de creație, prin reconstituirea atmosferei specifice perioadei. Cartea aduce informații noi despre anumite aspecte mai puțin cunoscute din biografia lui Mircea Vulcănescu și din biografiile apropiaților săi, redând dilemele sale din perioada în care a fost subsecretar de stat la Finanțe (corespondența sa cu Alexandru Neagu, atunci Ministru de Finanțe, fiind ilustrativă în acest sens).

În urma lecturării acestei cărți, e mult mai clar conturată cititorului (mai mult sau mai puțin avizat) poziția lui Mircea Vulcănescu în contextul Școlii Monografice de la București, rolul său esențial în cadrul acesteia. Perspectivele sale despre sat, țărănime, burghezie, stratificare socială, minorități și procesele de naționalizare culturală sunt rând pe rând clarificate, printr-o analiză în adâncime a surselor documentare menționate, printr-o parcurgere fină a studiilor și articolelor mai mult sau mai puțin inedite ale lui Mircea Vulcănescu pe aceste teme.

[1] Mircea Vulcănescu, O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, București, 2015

[2] Mircea Vulcănescu, Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcănescu, Eikon, București, 2017

[3] Mircea Vulcănescu, Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcănescu, Eikon, 2017, pg. 5

[4]  Ibidem, pg. 35

[5] Mircea Vulcănescu, Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcănescu, Eikon, 2017, pg. 91

[6] Ibidem, pg. 91

[7] Ibidem, pg. 144

[8] Mircea Vulcănescu, Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcănescu, Eikon, 2017, pg. 161

[9] Mircea Vulcănescu, Canonizare, demitizare și realism științific. Studii despre Mircea Vulcănescu, Eikon, 2017, pg. 21.