Căposu’ si Regele [postfata din Activistii marunti – Istorii de viata]

Antonio Momoc

din Zoltán Rostás, Antonio Momoc, Activiştii mărunţi – Istorii de viaţă, Ed. Curtea Veche, 2007

Aveam doar 12 ani în preajma primelor alegeri din 1990, când am gãsit pe stradã, prãfuit, pierdut sau aruncat, sãptãmânalul Dreptatea, ziarul de partid al PNȚ. Erau pe prima paginã și câteva fotografii cu Corneliu Coposu, Ion Rațiu și alți bãtrâni ai partidului istoric, continuatori direcți ai Partidului lui Maniu și Mihalache. Locuiam acolo unde locuiesc și azi, într-un bloc construit la începutul anilor ’80 de Ceaușescu, în cartierul muncitoresc 23 August, în apropiere de uzina Republica. Îmi trãiam liniștit copilãria post-revoluționarã, într-o Românie agitatã de mineriade, conflicte interetnice și ieșiri pe tanc la televiziune.

Din fața scãrii, puteam vedea dis-de-dimineațã la chioșcul din colțul strãzii, cozile uriașe, nu la carne sau lapte, ca înainte de ’89, ci la ziare… Vecini în vârstã, oameni pe la 60 de ani, se întorceau obosiți de la ziare discutând pãtimaș politicã. In acea zi premergãtoare alegerilor din ’90, vecinii mei au remarcat ziarul de partid Dreptatea pe care-l rãsfoiam, mi-au aruncat priviri ironice și, culmea, au început sã mã strige Cãposu, ca și când aceasta era una dintre cele mai neplãcute înjurãturi pe care cineva ți le putea administra. Mi-am amintit imediat cã erau aceiași vecini de bloc, foști muncitori la Electroaparataj (o altã uzinã din apropiere), acum pensionați, pe care i-am surprins în lift cu puțin timp în urmã discutând cum cã știau ei de la rudele lor din Armatã cã Regele Mihai era mort de mult, slavã Dom nului! nu se mai putea întoarce în țarã! și cã acum se încearcã de cãtre Coposu și Câmpeanu reinstaurarea unui regim burghezo-moșieresc. Nu înțelegeam exact, dar mi-am închi puit cã era de rãu…

Episodul evocat, din mai ’90, mi s-a derulat în fața ochilor pe mãsurã ce parcurgeam aceste interviuri de isto rie oralã. Probabil cã povestea nu este reprezentativã (statistic) și nu ne permite extrapolãri sau concluzii științifice. Dar este specificã pentru o micro-culturã, cea a scãrii mele de bloc și poate fi reprezentativã pentru modul cum își construiau vecinii mei reprezentãrile imediat dupã Revoluție. Pentru vecinii mei regele Mihai I era mort în 1990 și adevãrul din documentele scrise nu are nicio importanțã: chiar dacã pare cinic, sau orwellian, acesta era adevãrul lor. Așa cum pentru subiecții interviurilor de istorie oralã cuprinse între aceste coperte, adevãrul lor este cel pe care doresc ei sã-l reconstruiascã.

Cercetarea inclusã între aceste coperte este ceea ce a rezultat din aplicarea metodei istoriei orale în interviurile realizate de studenții Facultãții de Jurnalism și Stiințele Comunicãrii (Universitatea din București) sub îndrumarea coordonatorului acestei lucrãri. Studenților li s-a cerut ca temã de curs sã efectueze interviuri de viațã, mai degrabã convorbiri cu oameni în vârstã care au fãcut parte la un anumit moment al vieții lor din fosta nomenclaturã, birocrați sau foști tehnocrați comuniști. Interviurile  au fost realizate din octombrie 2004 și pânã în ianuarie 2005.

Prezența aparatului de înregistrat a presupus efort de convingere pentru renunțarea la orice reticențã din partea subiecților. Trebuie subliniat aici meritul studenților care au identificat subiecții prin metoda „bulgãrelui de zãpadã“, din aproape în aproape, pe cale informalã, interpersonalã (cu ajutorul rudelor, vecinilor, colegilor sau prietenilor lor ori ai pãrinților lor) și care, prin efortul lor jurnalistic, au fãcut posibile dialogurile de istorie oralã cu foștii membri ai structurilor regimului comunist. Pe lângã acela cã au identificat subiecții, au pus întrebãrile, au ascultat cu rãbdare și cu interes divagațiile și au intervenit cât mai puțin și doar acolo unde era cazul. Interviurile sunt de fapt decupaje de micro-istorii executate de fiecare personaj prin prisma propriei micro-culturi. Fiecare subiect își aduce aminte prin lupa propriei culturi, a valo- rilor și atitudinilor pe care acum le proiecteazã asupra propriului  trecut.

Studenții au fost instruiți în seminar sã cearã subiecților sã-și povesteascã viața (his/her-story), așa cum și-o amintesc, fãrã intervenția „cercetãtorului“, fãrã precizarea matematicã a datelor când s-au desfãșurat evenimentele relatate, tocmai pentru a nu influența tipul de rãspuns. Istoria de viațã nu urmãrește atât cursul evenimentelor, pentru care are un interes secundar, cât pune preț pe imaginile de sine ale subiecților, imagini orientate de situația prezentã. Subiecții și-au povestit istoria vieții personale, metoda oferind coordonatorilor posibilitatea de a interpreta ponderea sistemului comunist în viața individului subiect, așa cum acesta o reconstruiește. Li s-a cerut studenților sã insiste pe divagații tocmai pentru cã puteau aduce informații care nu puteau fi anticipate. Pentru a influența într-o mãsurã cât mai micã rãspunsurile, studenților nu li s-a specificat vreun interes al cercetãtorului pentru atitudinea subiecților fațã de fostul sau noul regim. Nu opinia era cea cãutatã. Interesul principal este viața subiectului, așa cum vrea și poate sã și-o aminteascã subiectul.

Subiecților li s-a cerut sã vorbeascã despre ei înșiși, începând cu primele amintiri din adolescența timpurie ante sau interbelicã, pânã la cele mai recente impresii din bãtrânețea trãitã în comunism și mai recent în postcomunism. Mãsura în care subiectul vorbește despre activitatea lui politicã în vechiul sistem depinde doar de ponderea și importanța pe care o acordã el însuși politicii sau sistemului politic ca parte semnificativã din viața lui.

Intervievații au între 70 și 80 de ani, sunt femei și bãrbați care și-au petrecut o bunã parte din viața profesionalã slujind partidului-stat. Interviurile de istorie oralã au ca personaje membri de partid, activiști UTM, secretari UTC, deputați în Marea Adunare Naționalã, propagandiști la Direcția Politicã a trupelor de Securitate, prim-secretari PCR pe orașe, milițieni, oameni ai muncii care au pornit în viațã din familii de țãrani sau muncitori, de la statute sociale foarte simple: cazangiu de locomotivã, fochist, vagonetar, ajutor de miner și cãrora sistemul le-a permis sã devinã ingineri sau directori de întreprinderi. Sunt oameni care prin activitatea lor politicã reprezintã fosta birocrație comunistã, parte a elitei politice și administrative. Sunt și tehnocrați care „au construit socialismul“, dar și propagandiști care au trãit luptând împotriva „jugului burghezo-moșieresc“.

Selecția interviurilor din recolta de câteva sute s-a fãcut în funcție de numãrul de întrebãri puse de student care trebuia sã fie cât mai mic. Interviul nestructurat este cu atât mai eficient cu cât lipsește intervenția cercetãtorului, iar intervențiile sale accentueazã mai mult pe paranteze prin întrebãri de genul „cum“ sau „de ce“? Doar astfel putem avea o cât mai autenticã viziune a personajului asupra propriei vieți. Si asta pentru cã fiecare om își povestește viața din nevoia de consolidare a propriei identitãți.

Si care este aceastã identitate? Așa cum Milovan Djilas arãta într-un studiu despre Noua Clasã, reprezentanții fostelor structuri comuniste nu sunt conștienți de rolul lor și de faptul cã în vechiul regim ei alcãtuiesc o „nouã clasã“. Interviurile de istorie oralã au arãtat cã personajele nu se re-construiesc pe sine ca și când ar fi fãcut parte din fosta nomenclaturã. Ei chiar „nu știu“ și nu cred cã au fost avangarda partidului. Deși au fost ofițeri sau subofițeri în Securitate, directori de întreprindere sau primari, nu se proiecteazã în trecut ca și când ei ar fi „construit socialismul“. Nu se reconstruiesc ca reprezentanți ai sistemului comunist, nu conștientizeazã cã regimul ar fi avut nevoie de ei, cã s-a bizuit într-o oarecare mãsurã pe ei. Nu știu în general cã sunt reprezentativi pentru vechiul regim. Nu se percep astfel.

Ipoteza de la care am pornit cercetarea a fost aceea cã bãtrânii care au fãcut parte din vechile structuri fie vor elogia regimul comunist și personalitatea lui Ceaușescu, fie se vor prezenta ca dizidenți și luptãtori din interior ai sistemului. Interviurile de istorie oralã au scos la suprafațã concluzii surprinzãtoare: subiecții, indiferent de scara ierarhicã impusã de partid, indiferent cât de aproape sau departe au fost de conducerea partidului-stat, apreciazã sistemul anterior ca unul care le-a adus exclusiv avantaje și în consecințã nu au cum sã nu fie recunoscãtori.

„Acest director comunist m-a trimis pe mine la școalã“; „Partidul ãsta, comunist, au promovat, au ridicat grade, nu ca voi!“; „Noi aveam mai multe forme de pregãtit oamenii, spre deosebire de acum când nu-i nicio formã“,

sau declarația supremã:

„eu unul, dacã nu era regimul ãsta, nu eram nici inginer, nu eram poate nici mecanic, nu eram nici colonel, nu eram nimic“.

Regimul comunist nu înseamnã doar ajutorul primit în particular, ci atitudinea subiecților este aceea cã din comunism societatea în general are de câștigat. Dacã în privința oamenilor politici pãrerile sunt împãrțite, dacã anumite personaje comuniste sunt mai apreciate decât altele, regimul instituit de partidul comunist era unul net mai avantajos decât cel pluripartid, pentru toți subiecții, fãrã excepție. Iar cea mai apreciatã „virtute“ a comunismului este intruziunea în viața privatã din partea Partidului:

„Dragã… însã partidul nu ierta, dacã fãceai o greșealã, dacã divorțai, el a divorțat, a avut probleme cã a divorțat. Înțelegi? Adicã nu te ierta, nu exista o greșealã sã o faci… (…) Pãi ce fãceau… adicã de ce ți-ai lãsat nevasta? Te lua la întrebãri… nu ca acuma. Dar eu am ajuns director și trebuia sã ajung ministru dacã nu ieșeam la pensie. Eram pe post rezervã de cadre, sã ajung ministru adjunct în ministerul meu, în domeniul forestier. Am ieșit la pensie, dar nu vroiam, pentru cã a fi ministru era foarte greu pe vremurile alea, nu ca acuma! Acuma… îi pun așa și gata, meritã, nu meritã… numai pentru cã e din partid. Acolo trebui sã dai socotealã. Trebuia sã muncești.“

Sau siguranța zilei de mâine:

„Voi sã mai fac o men țiune. Toatã lumea avea servici’. Avea un loc de muncã asigu- rat… oamenii erau mulțumiți, în general. Sunt unii care spun… Gândiți-vã dumneavoastrã, tot ceea ce vedeți dumneavoastrã acuma construit, cât este, iaca, la Vâlcea e… sunt blocuri neterminate nici acuma rãmase dupã timpul lu’ Ceaușescu. Ei, gândiți-vã dumneavoastrã, sã te duci sã-ți dea apartament. Așa cum era la ora actualã era hãããu… erai fericit, ca acuma sã vinã unii parveniți sã spunã: Ce mã, îmi dete o cutie de chibrituri, mã, cã-mi dãdea un mesaj. Sau ce-mi dãdeau, mã? Acuma îți dã cineva ceva? Ți-asigurã cineva locuința? Atunci o aveai. Aveai și locul de muncã asigurat. Te lua dupã stradã și te ducea în servici’.“

Subiecții apreciazã fostul sistem ca unul în care viața personalã era în grija Partidului, iar protecția era garantatã. La rang de supremã virtute este ridicatã și frica de Partid (și de Securitate, ca principalã armã a PCR). Pentru orice indisciplinã trebuia sã dai seamã în fața Partidului. Partidul asigura poporului ordinea, liniștea publicã, locuința și locul de muncã.

Regimul comunist era sacru și științific în același timp. Nu se putea greși în comunism. Regimul în sine nu a fost eronat. Reproșurile se pot face oamenilor, inclusiv lui Ceaușescu, dar nu regimului sau ideologiei comuniste în sine:

„Ce fãcea Ceaușescu nu mi-a plãcut pentru cã dãrâma satele și fãcea blocuri așa cum a fãcut și cu noi. Asta nu mi-a plãcut și nu puteam sã înghit treaba asta, sã sufãr eu treaba asta ca sã dãrâme satu’ și sã facã un bloc sã mute tot satul cum a fãcut la… e multe comune d’astea aicea … acum când te duci spre… de ieși afarã din București. La Roșu nu a fãcut, dar a fãcut pe partea ailalta cum te duci spre Alexandria, nu e acolo toate comunele alea dãrâmate și fãcute blocuri? Nici acum… e unele blocuri care nu stã nimenea în ele. Nu mi-a plãcut.“

În Capitalism fãrã capitaliști, Noua elitã conducãtoare din Europa de Est[1], Eyal, Szelenyi și Townsley observau pe baza analizelor cantitative cã dupã 1989, în statele foste comuniste din centrul Europei, în special în Ungaria, Cehia și Polonia, nomenclatura nu și-a preschimbat în întregul ei puterea politicã în avere economicã. Birocrații comuniști au fost înfrânți în 1989, mulți dintre membrii Partidului Comunist suferind o mobilitate descendentã. Elita managerial-tehnocratã, compusã din tehnocrația fostului stat comunist ai cãror membri ocupaserã funcții manageriale de nivel mediu a fost cea care a învins facțiunea birocratã a clasei conducãtoare comuniste și a deschis calea negocierilor cu intelectualitatea disidentã. Tehnocrația comunistã a permis disidenților sã concureze pentru puterea politicã în cadrul unor alegeri libere și sã formeze o democrație multipartitã. „Facțiunea politicã“ a nomenclaturii comuniste în Europa Centralã a fost cea mai slab pregãtitã pentru a se adapta la tranziția post-comunistã.

Tehnocrații „elitei economice comuniste“, managerii comuniști din Europa Centralã și-au folosit capitalul uman și experiența managerialã pentru a-și pãstra poziții economice de vârf în tranziția postcomunistã. Foștii funcționari ai statului și ai Partidului Comunist, care fãceau parte în 1988 din elita politicã a nomenclaturii, au avut mai puțin succes în postcomunism decât foștii manageri comuniști în ocuparea de poziții de conducere în noul sector  privat.

Situația este fundamental diferitã în Estul Europei, în țãri ca Rusia, România, Bulgaria și Belarus, aratã Eyal și Szelenyi. Fãrã a avea pretenția rigorii analizelor cantitative, interviurile de istorie oralã întãresc observația cã foștii tehnocrați ai regimului comunist român s-au grãbit sã iasã la pensie ori au fost constrânși dupã ’90 la marginalizare social-economicã, ceea ce a fãcut ca tehnocrații comuniști români de rang doi sã se adapteze mai greu la noul sistem de piațã și sã ajungã mult mai târziu la poziții avantajoase în postcomunism.

Capitalismul de tip politic poate fi identificat în Rusia, România, Bulgaria și Belarus în primii ani dupã 1990. Procentul de foști activiști de partid și de stat în rândul managerilor în post-comunism este sub 2% în Ungaria, Polonia și Cehia, în vreme ce mai la est, în Rusia, aproximativ 10% din directorii de întreprinderi au deținut funcții de partid și de stat în 1988[2]. În Rusia, România și Bulgaria, dupã 1989, observãm o reproducere a elitei comuniste. Fosta nomenclaturã esticã a reușit mai bine decât nomenclatura central-europeanã sã preschimbe puterea politicã în avere privatã sau în putere managerialã. Noua politocrație esticã a fost recrutatã tot din vechea gardã comunistã.

Nu este de mirare deci cã subiecții intervievați de studenții de la Jurnalism, mulți dintre ei parte a tehnocrației comuniste, reproșeazã birocraților comuniști ajunși la putere dupã 1990 abandonarea proiectului comunist și eșuarea în încercãri pseudo-capitaliste.

Oricum, interviurile întãresc ideea cã atitudinea subiecților (tehnocrați sau birocrați) fațã de regimurile politice anterioare sau ulterioare celui comunist este filtratã de propaganda naționalistã a timpului. Regimurile anterioare sunt „legionare“, deci  „dușmane  ale  poporului“, ori incapabile sã se ridice la nivelul sistemului comunist, deci de evitat:

„În afarã de Carol I, nu ne putem mândri cu o regalitate care sã fie la înãlțimea credințelor noastre din «Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie». Atât Ferdinand, cât și Carol al II-lea au fost oameni nepotriviți pentru ideea de rege constituțional, iar Mihai I, pe care mi-l amintesc foarte bine, era prea tânãr, nu a știut sã se înconjoare de oameni care sã-l sprijine.“

În vreme ce același subiect descrie relația directã din copilãrie cu „burghezii“ și „moșierii“ ca pe una pãrinteascã:

„Atunci aveam în arendã moșia Bãlãceanu, care aparținea familiei actualului Bãlãceanu-Stolnici. Fațã de mama lui am amintiri foarte frumoase. Provenea din familia Stolnici-Cantacuzino și era o femeie extraordinarã. Cea mai mare impresie mi-a fãcut-o dupã sfârșitul rãzboiului, când își fãcea timp de trei ori pe sãptãmânã sã fie la Postava, unde avea grijã de invalizi, vãduve, copii orfani și sãrmani. Era o mare doamnã, dar nu se sfiia sã-i mângâie și cu cuvinte, dar și cu mâna pe acești oropsiți ai soartei…“

Evenimentele social-politice de revoltã împotriva sistemului, protestele muncitorilor de la Brașov, sunt în opinia subiecților, declanșate din  pricina  unor  „ariviști  care au furat un cașcaval“ și de aici bineînțeles este doar un pas pânã la a vedea clar în ele „mâna Occidentului“:

„În 1987, la Brașov a fost un grup de muncitori care s-au revoltat la o ședințã de partid, cã doi ariviști au ieșit cu cașcaval sub braț de la bufet. Chiar înainte de 1987 erau intruși, corupția asta cum ar veni, adicã tot mâna Occidentului.“

Istoria oralã este istoria omului simplu care își povestește viața. Regele Mihai I era mort în 1990 pentru mulți din vecinii mei de bloc. Majoritatea dintre ei credeau asta. La fel, poveștile de viațã istorisite de personajele intervievate aici sunt cu totul altfel decât ne-am fi putut închipui.

Note:

[1] Eyal, Szelenyi, Townsley, Capitalism fãrã capitaliști, Noua elitã conducãtoare din Europa de Est, Editura Omega, București, 2001, p. 181.

[2] Eyal, Szelenyi, Townsley, op. cit., p. 224.