”Carnetul de sindicat al doamnei Bulandra“
MARIA BERCEA
Nume: Lia Crișan
Data și locul nașterii: 1 februarie 1923, orașul Bãlți, Basarabia Studii: Facultatea de Drept; Institutul de Teatru, Secția de teatro-
logie (nefinalizate)
Ocupație: dramaturg, secretar literar la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“
Vârstã: 79 de ani (la data interviului) Domiciliu: cartierul Floreasca, București
Un apartament de douã camere din cartierul Floreasca. La etajul întâi al unui bloc de pe strada Glinka, o ușã metalicã din spatele cãreia se ghicesc pașii unui om destul de în vârstã, dar încã în putere. E Lia Crișan. Locuiește singurã de cinci ani, de când i-a murit cel de-al doilea soț. În sufragerie, multe mobile: o masã cu douã scaune și o banchetã, un birou masiv de lemn, alte douã scaune mari, o mãsuțã cu televizorul
și patru corpuri de bibliotecã. Peste tot reviste, ziare, hârtii și mai ales cãrți. Lia stã pe unul dintre scaunele din jurul mesei.
— Sã încep cu nașterea. M-am nãscut în 1923, la 1 februarie, în orașul Bãlți din Basarabia. Precizez, Basarabia, nu Republica Moldova. Pãrinții mei, amândoi, erau regãțeni și tata a venit în Basarabia într-un post de magistrat, cãci și-a luat licența și a intrat în magistraturã. Și… a fost numit magistrat la Cahul, asta înainte de nașterea mea, prin ’22 cred cã era. Pe urmã, de la Cahul, a fost numit prefect la Bãlți. El nu fãcea politicã. Înainte de a veni în Basarabia ca magistrat… neavând un post, negãsind un post în magistraturã, a fost un timp administrator de plasã la Florica, în fieful lui Brãtianu. Brãtianu îl aprecia foarte mult, mergea cu el la vânãtoare, tata era vânãtor foarte bun… așa. Și tot spunea „Înscrie-te“… Nu se spunea așa, termenul nu era pe vremea aia „înscrie-te“, dar „intrã“ în Partidul Liberal. Tata nu voia sã intre în Partidul Liberal și Brãtianu, în glumã bineînțeles, îi spunea „Dacã nu intri în Partidul Liberal te trimit în Basarabia“. Între timp, a apãrut cu examen postul ãsta de magistrat, tata l-a câștigat și i-a spus: „Domnule Brãtianu, fiindcã m-ați amenințat cã mã trimiteți în Basarabia…“, „E, n-o lua așa, am glumit“, nu știu ce… Zice: „M-am hotãrât sã plec eu în Basarabia din proprie inițiativã.“ Și așa am ajuns la Bãlți.
La Bãlți, sub guvernul lui Averescu, a fost numit, fiind magistrat la Cahul — nu mai știu, poate cã intrase deja în avo- caturã, asta nu mai știu —, a fost numit prefect la Bãlți. Și atuncea tata, impresionat de faptul cã Averescu nu i-a cerut sã intre în partidul averescan, a intrat din proprie inițiativã în partidul averescan. Ulterior a fost deputat în Parlament din… averescan. A fost liderul județului Bãlți din Basarabia. Asta, mã rog, nu intrã în biografia mea, decât în ante-biografia mea.
Și așa m-am nãscut în ’923, în februarie. Toate rudele noas- tre erau în București și au fost șocate cã m-am nãscut în… cã mama n-a venit sã nascã în București. Așa fusese proiectat. Dar fiindcã era în plinã iarnã, în februarie, și pentru cã drumurile erau foarte periculoase pe vremurile alea, înzãpezirile… trenurile stãteau zile întregi înzãpezite pe ruta asta înspre Basarabia, unde e altã climã decât în restul țãrii, adicã în nordul țãrii — nordul țãrii are altã climã. Și n-a mai avut curajul sã vinã la București și m-am nãscut, în felul ãsta m-am nãscut în Basarabia. Dar eu mi-am luat apartenența asta foarte în serios și m-am considerat, și mã consider și acuma, basarabeancã, chiar dacã originea mea nu era din Basarabia. Adicã afectiv vorbesc!
— Da.
— Șiii… am fãcut liceul la Bãlți. Mama mea era profe- soarã, fãcuse literele și era profesoarã de românã și germanã la liceul de bãieți, pentru cã liceu de fete nu exista — româ- nesc. Fusese un liceu rusesc, care se desființase și nu exista. Sora mea, care era cu 13 ani mai mare decât mine, a trebuit sã se înscrie, sã fie înscrisã, la liceul de bãieți și a fãcut primele douã clase de liceu la liceul de bãieți, pentru cã nu exista liceu de fete. Șiii… asta dacã vrei o pui, dacã nu, nu. Era foarte… nu-i plãcea sã învețe și era foarte, foarteee… cum sã spun, neastâmpãratã. Și la un moment dat, când a venit un inspec- tor la liceul de bãieți și a vrut sã stea de vorbã și cu elevii și ce revendicãri — am spune noi astãzi — ar avea elevii. Și atuncea, bineînțeles, în unanimitate au spus cã li se dau prea multe lecții. Și Viorica, sora mea, care era în fruntea /râde/ acestei… „Avem și greutãți cu limba“, știi, și inspectorul s-a uitat așa, a fost foarte șocat de treaba asta, și zice „Da’ cum te numești?“, „Viorica Suzana Ionescu“, „Stai jos!“ Ea se fãcea, cum sã spun, purtãtorul de cuvânt al bãieților care nu prea știau românește așa de bine, și… mã rog. În fine, asta-i așa… Deci am crescut — deci m-am nãscut și am crescut la Bãlți. De la asta am pornit: mama fiind profesoarã nu prea avea timp de mine… a cãutat o dãdacã. Exista un serviciu d-ãsta de… de plasãri, cum existã și acum, cum ar trebui sã existe și acum. Și a fost trimeasã o fatã, o domnișoarã, care avea atun- cea vreo 22 de ani, și care absolvise liceul rusesc de la… ea era din Cetatea Albã, dar liceul îl fãcuse la Chișinãu, și care nu știa românește. Când a intrat, a venit sã mã vadã, eu aveam șase luni și ea a spus: „N-am știut cã e un copil așa de mic, pentru cã eu nu… nu mã pricep, așa, sã mã ocup de copii așa de mici.“ Mama era destul de necãjitã pentru cã respinsese mai multe, știi, și asta-i plãcuse cã era foarte curãțicã, cã, mã rog, cã era altã categorie. Și Mara, dãdaca mea, povestește cã eu i-am aruncat o privire și cã /râde/ n-a rezistat și s-a rãzgândit. Deci am intrat pe mâna Marei. Mara nu știa românește nicio boabã așa cã eu am învãțat rusește. Prima limbã pe care am cunoscut-o n-a fost româna, ci ruseasca, rusa. Când veneam la București, rudele erau scandalizate cã eu vorbeam prost românește. Când eram micã, vorbeam prost românește, ceea ce s-a remediat pe parcurs. Când m-am refugiat în ’40 n-am avut niciun fel de probleme, nici cu accentul, nici cu… adicã nu se cunoștea cã… cã sunt din Basarabia.
Am stat în Basarabia pânã am trecut din clasa a șasea într-a șaptea de liceu. Când au intrat rușii și ne-am refugiat, am venit la București, m-am înscris la liceul Domnița Ileana. Întâi m-am înscris la un liceu, Heliade Rãdulescu, un liceu tot pe lângã… adicã stãteam la rudele mele, la Irinel. Și era un liceu, Heliade Rãdulescu, undeva în zona aia. Pe urmã m-am mutat. Pãrinții mei — noi eram, așa, rãspândiți pe la familie, fiecare stãteam la altã rudã. Pe urmã, când, în fine, ne-am unificat, când ne-am reunificat… domiciliul nostru era pe o stradã din spatele Patriarhiei, Aleea Titus, o alee de fapt. Așa cã m-am înscris la Domnița Ileana, care era pe Rahova, unde am absol- vit liceul și tot acolo mi-am luat și bacalaureatul. Bacalau- reatul a fost foarte așa… pe muchie de cuțit pentru mine, adicã nu învãțasem prea mult pentru bacalaureat. Aveam materii la care eram mai tare și altele la care… îmi era mai fricã. Dar am avut noroc cã președintele era Constantin Giurescu, care era profesor de istorie, și cã la început, înainte de istorie, nu știu la ce am avut, tezele au fost bune, și la… geografie, nu știu la ce era, dar am fost destul de slabã, deși știam geografie, dar nu eram preferata profesoarei, nu… Și la istorie, Giurescu mi-a pus niște întrebãri… în primul rând mi-a spus sã vorbesc despre ce vreau. Eu aveam în minte mai bine revoluția lui Horea, Cloșca și Crișan, așa cã i-am dat drumul. Și el a spus „Excelent, foarte bine“, a început sã mã laude, dintr-odatã toatã comisia /râde/ a devenit foarte, foarte atentã, și foarte… cu mine, și foarte prevenitoare, și foarte nu știu ce… Așa cã mi-am luat bacalaureatul cu zece la istorie, cu opt la francezã, la românã nu mai țiu minte cât aveam, și cu restul, nu mai știu ce mai erau, vreo douã–trei materii, geo- grafia și nu mai știu ce… a ieșit șapte, dar media maximã a fost opt, așa cã…
Dupã asta m-am înscris la Facultatea de Drept și la cea de Filozofie. Dreptul nu era, ca pentru marea majoritate a stu- denților care se înscriu la Drept, nu era, cum sã zic, o probã de minimã rezistențã, cã, de obicei, cine nu știa unde sã se înscrie, n-avea preferințe, nu știu ce… La mine era foarte deliberat, voiam, îmi plãcea… Tatãl meu fusese avocat, unul dintre — dacã nu cel mai bun avocat din Bãlți — și… adicã mâncasem pâinea asta, nu știu cum sã-ți spun, știi, și voiam, nu cã hai sã fac Dreptul ca sã fac Dreptul. Voiam sã fac Dreptul. În legãturã cu asta iarãși un lucru amuzant, mã rog, dacã… are loc. În cei doi ani când ne-am reîntors în Basarabia, era, bineînțeles, în plin rãzboi și trebuia sã facem, bãieții fãceau premilitarã, dar fetele trebuia sã facã muncã de rãzboi, indiferent unde, ce, dar sã facã muncã de rãzboi. Când am absolvit clasa a șaptea, de la școalã ne-au trimis la depozitul sanitar, aicea undeva, pe Grivița, pe Filantropia, mã rog, unde fãceam chestii d-astea cu niște fiole, le, mã rog, le împachetam, nu mai țiu minte ce fãceam cu ele.
Între timp, anul urmãtor, Basarabia era din nou a noastrã și… era un decret, sau cum vrei sã-i spui, cã proprietarii trebuiau sã vinã sã-și cultive pãmântul, cã altfel li-l lua, știi. Adicã nu cã li-l lua la modul comunist, nu, trebuiau sã vinã, sã nu-l lase așa… Oricum am fi mers acolo și așa. Am plecat din primãvarã pânã-n toamnã, mergeam acolo și se ocupa de pãmânt. Tata nu putea pentru cã era angajat la o societate ca șef de contencios și nu putea sã meargã decât în concediu. Dar eu, bineînțeles, dupã ce-mi terminam, dupã ce mi-am luat bacalaureatul, m-am dus acolo. Fãceam muncã obșteascã la tribunal. Aveam de gând sã dau toamna examen la Drept și m-am gândit cã într-un fel mã ajutã. Pe lângã asta, o parte din magistrații care fuseserã înainte de refugiu la Bãlți și pe care-i cunoșteam foarte bine reveniserã la Bãlți și așa cã aveam și — cum sã-ți spun — eram și cunoscutã. În fine, și fãceam acolo la cabinetul judecãtorului de instrucție. Și locuiam la proprietatea noastrã care era la vreo cinci kilometri de la limita orașului.
Și-ntr-o zi când mã întorc acasã, bineînțeles cã transportul meu de acolo pânã în oraș era cãlare /râde/. N-aveam alte posibilitãți. Nici nu mi-ar fi plãcut sã am! Și-ntr-o zi când viu acasã mama-mi spune „Te-așteaptã niște țãrani“, vorba lui Sãraru. Nu-nțelegeam ce vor. Țãranii voiau, nici mai mult nici mai puțin, aveau un proces și voiau cã eu sã mã ocup de procesul lor. Eu, sincerã, le-am spus „Da’ eu încã nu… i-ade- vãrat cã am de gând sã fiu avocatã, dar încã nu sunt avocatã.“, „Nuuu, cã noi v-am vãzut la tribunal și…“ Nu voiau deloc sã renunțe. Atuncea… „Noi am fost clienții lu’ domnu’ Ionescu înainte de refugiu și, nu știu ce, și nu vrem alt avocat.“ Atuncea m-am dus în oraș și am telefonat tatei. Tata mi-a spus „Bine, ãsta o sã-l iau așa, dacã ții tu așa cu orice preț!“ Eu, sentimentalã, impresionatã de ei, bineînțeles cã insistam. Zice: „Bine, da’ eu n-am timp. Tu pregãtești tot și eu viu și pledez în ziua procesului, atâta. Restul te privește!“ Dar bineînțeles cã mi-a spus ce trebuie sã fac. Între altele sã mã duc la închisoare, unde era unul pe care probabil voiau ei sã-l scape de închisoare — nu mai știu, în orice caz un martor — și sã-i iau ãluia o declarație. Așa cã m-am dus, la optișpe ani — optișpe ani pe vremea aia nu-nsemna optișpe ani ca acum. Pe vremea aia, la optișpe ani erai încã aproape copil, știi… /râde/. M-am dus la închisoare cu… bineînțeles, cu o chestie de la judecãtorie, m-am dus la închisoare cu un grefier i-am luat ãluia… hm… și am vãzut și eu cu ochii mei cum e o celulã. Acuma poate cã nu mai sunt așa, da’ aia era ca un fel de pivnițã. I-am luat ãluia o declarație, pe urmã i-am telefonat tatei și i-am spus cã termenul e pe ziua cutare, cã procesul e pe ziua cutare, tata a venit, a pledat, a câștigat, și, bineînțeles cã onorariul a fost al meu. Vreau sã spun cã ãsta a fost primul și, de fapt, ultimul meu proces ca avocat. Șiii… Mai am din ãsta, îți mai dau. Vrei sã-ți fac un cappuccino, ceva? Aoleu, se înregistreazã…
— Nu, nicio problemã. Da, bine.
— Am rãmas…
— Cu ultimul tãu proces…
— A, cum m-am înscris la Drept. M-am înscris la Drept, și la Drept era la examenul de admitere… am rãspuns și am, cum sã spun, am obținut și rezultatul foarte repede. Adicã rezultatul cã eram admisã, și chiar cu medie destul de bunã, cred cã opt și ceva. Și erau foarte mulți candidați, peste o mie de candidați. Și eu, pentru cã nu mai aveam treabã, am intrat la o serie unde rãspundea o colegã de-a mea de liceu, care se numea Speranța Marinescu. Și examinatorul, profesorul care examina la seria aia, cã erau împãrțite așa pe la diverși profe- sori, cã eram enorm de mulți…
— Era examen oral?
— …era profesorul Vântu, nu mai țiu minte ce preda, cã eu nu l-am avut profesor. Deci era o serie cu litera M. Și Speranța era cam depãșitã… hm… Atuncea eu, care nu mai aveam nicio grijã, îi suflam. Seria era de vreo șapte candidați.
Și unul dintre candidați era foarte agasat de intervenția mea. Dar la început era agasat, da’ așa, mai discret, da’ se uita urât la mine. Mihnea Marmeliuc, candidatul enervat de imixtiunea mea în treburile astea, și care, între paranteze, s-a dovedit a fi un student eminent, se bucura de fiecare întrebare care venea și vedea cum vine la el. Dar se oprea pe drum la Speranța Marinescu care rãspundea… /râde/. Atunci, la un moment dat, cum sã spun, enervarea lui a fost mai manifestã și profesorul s-a sesizat și a spus „Domnișoarã, vã rog sã pãrãsiți, s-aveți rãbdare, sã rãspundeți când vã va veni dumneavoastrã rândul!“ La care eu i-am spus foarte simplu: „Mie mi-a venit rândul și-am rãspuns și am fost și admisã!“, „Aaa, zice, atuncea vã rog, cu toatã jena, sunt nevoit sã vã rog sã ieșiți afarã“ /râde/. La care am ieșit. Dupã care, când au început cursurile, bineînțeles cã m-am revãzut cu opozantul meu. În scurt timp ne-am împrietenit, ne-am împrietenit, ãsta-i cuvântul și, pe urmã, prietenia a evoluat în decursul primului an de facultate și, în decursul celui de-al doilea an de facultate, și când trebuia sã intrãm în… când Dumnezeu a fost asta? Când trebuia sã intrãm în anul trei, adicã în vacanța dintre anul…
— … doi și anul trei.
— Doi și trei, au venit bombardamentele, 4 aprilie, bombardamentele, refugiul, și noi eram foarte — acuma cum sã-ți spun — prietenia evoluase în sensul cã eram ca și logodiți și atuncea am plecat împreunã, adicã familiile noastre au plecat împreunã ca sã nu ne despartã. Dupã 23 august, în ’45, ne-am cãsãtorit. În ’46 am nãscut o fetițã. Am fost mãritatã zece ani, dar ãștia, anii de dupã nașterea fetiței mele, au fost extraordi- nar de grei. Tatãl meu, care era considerat cã face parte din conducerea societãții, era o societate foarte mare, cu capital român, german și ceh. Era o societate care avea în subordinea ei toate cele patru fabrici, cã atâtea erau pe atunci în țarã, de produse chimice. Valea Cãlugãreascã, Mãrãșești și încã douã, nu mai știu. Tata a fost întâi concediat pentru cã el era șef de contencios, era un contencios de — așa se numea pe atunci, acuma nu se mai numește — era un contencios de cinci avo- cați, și el era șeful lor. Dar era asimilat cu subdirector, ceea ce acuma ar corespunde cu director adjunct. Atunci au spus din conducerea societãții, nu știu ce, nu știu cum — ca peste douã luni sã-l reangajeze.
Ca peste alte câteva luni… Pãrinții mei locuiau într-un bloc din apropierea societãții și care era proprietatea socie- tãții, pe strada Robert des Fleurs, care e în continuarea Batiștei, adicã în zona aia. Și a venit un șef nou de cadre, adicã a venit un șef de cadre, a fost numit un șef de cadre cãruia i-a plãcut foarte mult apartamentul în care stãteau pãrinții mei și atuncea, pur și simplu, pe tata l-au mutat, pe rațiuni politice chipurile, dar nu se preciza care erau, cã el nu fãcuse politicã dupã… N-ai de unde sã știi asta, dar la un moment dat, partidul averescan s-a scindat, adicã Octavian Goga, care era mâna dreaptã a Mareșalului Averescu, s-a despãrțit de Averescu și s-a aliat cu A.C. Cuza, deci un partid de dreapta. Acuma, Goga nu era nici extremist, nici nimic, dar, pur și simplu, a fost o alianțã politicã care i-a convenit în momentul ãla. Tata, care era printre oamenii care veneau mult în contact cu Goga și cu Averescu, s-a înfuriat de toatã treaba asta, de toate scindãrile ãstora și, nu știu ce, a primit oferte și din partea lui Goga, și din partea lui Averescu, și a spus cã nu mai vrea nimica și pur și simplu a ieșit din… Și de atuncea n-a mai fãcut niciun fel de politicã, deci rațiunile politice nu erau… cum sã-ți spun, n-aveau niciun rost. Și au fost mutați la — tata, ca jurisconsult — la Mãrãșești. Și au luat-o și pe fata mea. Între timp, Mihnea Marmeliuc era liberal, fãcea parte din Tineretul Liberal și era unul dintre redactorii permanenți ai oficiosului Liberalul, care s-a desființat. Așa cã a fost o perioadã foarte grea, așa cã pãrinții mei au luat-o pe fetița mea și au crescut-o acolo, bineînțeles a crescut-o… dãdaca. Vreau sã spun, în parantezã, dãdaca mea de la șase luni a rãmas cu noi, a venit cu noi și-a murit la mine, în patul ei, la 83 de ani. Așa cã a fost o perioadã destul de grea.
Între timp am întâlnit întâmplãtor o doamnã din Bãlți care era, care fusese eleva mamei, la un moment dat, la liceul de bãieți, sau era și ea printre puținele fete care la început n-aveau unde merge, fusese eleva mamei. Acuma ea fãcuse tot așa româna și o limbã occidentalã în subsidiar, dar acuma se fãcuse profesoarã de limba rusã și era în conducerea Liceului Maxim Gorki. Ea rãmãsese foarte atașatã de familia mea și, întâlnindu-mã, mi-a spus: „Tu, zice, tu de ce nu te înscrii la mine, pentru cã totuși o sã ai un statut de studentã“, pentru cã se punea problema cã cei care nu au niciun fel de ocupație sã plece din București, niște chestii foarte, foarte… nu dormeai liniștit în nicio noapte. A fost o perioadã chiar foarte grea. Și m-am înscris la Maxim Gorki și, odatã, când m-am dus la ea, cã aveam nevoie sã-i spun de treaba asta, m-am dus și cu Mihnea și a spus: „De ce sã nu se înscrie și el, zice, sã aibã și el un statut de student. Ca studenți nu puteți fi expediați din București.“ Și s-a înscris și Mihnea. Pentru mine era ușor, îți dai seama, eu știam rusește, dar Mihnea, pentru mine a fost o revelație la un moment dat…
Nouã, între timp, ne cumpãraserã socrii mei o casã aici, în Floreasca, în zona asta, ceva mai jos, mai spre lac, o casã care avea șase camere, pe care, în sfârșit, eu am gãsit-o și mi-a plã- cut foarte mult și ne-am mutat în ea. Pe urmã ne-au luat o camerã pentru ruși. Din fericire nu erau ruși, erau familii de ruși, ceea ce era un noroc pentru cã rusoaicele, nevestele, îi țineau din scurt, toți erau sub papuc, le era o fricã de neveste teribilã. Din punctul ãsta de vedere, nu se îmbãtau chiar așa de rãu, nu… adicã nu erau un pericol ei în sine, știi. Spre sur- prinderea mea, dupã o lunã de studenție la Maxim Gorki, într-o dimineațã o aud pe rusoaicã vorbind cu cineva, care nu era dãdaca, și cu care vorbea rusește. Când am ieșit era Mihnea /râde/. Chiar m-a depãșit treaba asta!
În perioada aia, toamna, era o mare sãrbãtoare în țarã când sãrbãtoream Luna Prieteniei Româno-Sovietice. Cu oca- zia asta veneau tot felul de trupe, de soliști, de nu știu ce — veneau în țarã și era penurie de interpreți, pentru cã, mã rog, toate astea trebuiau sã fie însoțite de un interpret. Atuncea se apela la Maxim Gorki. Și studenții care știau rusește dinainte erau folosiți ca interpreți, dintre care și eu. Asta însemna o lunã de zile de turnee, de chestii, masã, casã și o stipendiere așa, destul de modestã, dar tot era ceva. Eram vreo patru fete și doi bãieți care au fost aleși de la noi, de la Maxim Gorki.
Venise un ansamblu d-ãsta popular folcloric. Și, pe lângã ei, erau trei soliși. Adicã era un violoncelist, dar de muzicã clasicã, n-aveau niciun… nicio tangențã cu folclorul, o pianistã și o cântãreațã mezzosopranã, Zara Doluhanova. Pia- nista era Veronica Petrovski, parcã o chema. Și violonistul era Gorohov, dar nu mai țiu minte numele mic. El era un bãiat tânãr, așa, de vreo douãzeci și cinci de ani, iar ele erau femei la vreo treizeci de ani, dintre care asta, Zara Doluhanova era într-adevãr excepționalã, era o mezzosopranã excepționalã. Era georgianã, era și foarte frumoasã și eu, care în perioada studenției mergeam foarte mult cu Mihnea și dupã ce ne-am cãsãtorit, mergeam foarte mult la operã și eram la curent cu… cum sã spun, ne pricepeam la vocile omenești. Era extraordi- narã. Și pe mine m-au delegat sã mã ocup de grupul ãsta de trei, ceea ce a fost foarte plãcut fiindcã auzeam și muzicã bunã și era mult mai plãcut decât cu fetișcanele alea care, mã rog… Și am fost în turneu în toatã țara.
Pe urmã urma sã plecãm la Constanța, ceea ce mie-mi pãrea… în zona Dobrogea, am fost în restul țãrii și pe urmã a rãmas sã… La care eu n-am mai fost admisã sã merg. Acuma, ce se întâmplase: astea, cele douã muziciene, când s-au lãmurit cu cine au de a face, și chiar și el, bãiatul, au vrut sã-și cumpere cruciulițe /râde/. Și au mers cu mine, în mare tainã, și au cumpãrat cruciulițe de aur, cu lãnțișor, a cumpãrat și el pentru logodnica lui, adicã era clar cã, adeziunea lor la… idealul comunist era absolut inexistentã, știi? În general, și cum vorbeau, și cum, mã rog… Probabil cã… e clar cã în tot grupul ãla erau și turnãtori, probabil cã asta a rãsuflat și nu m-au mai ales. Mi-a pãrut rãu, cã nu mai fusesem la Constanța de vreo doi ani de zile, mã rog. Dar asta iarãși e o parantezã cam lungã… Toatã treaba s-a soldat cu faptul cã am fost angajatã pe urmã la revista Veac Nou, ca traducãtoare. Așa cã am intrat în câmpul muncii. Aveam o leafã destul de bunã, atmosfera în redacție era foarte civilizatã.
Totul a mers foarte bine un an de zile. Dupã care a fost o chestie de epurare în partid, partidul s-a purificat și au exclus pe toți cei care erau refugiați din Basarabia, formula fiind „Cei care au fugit din calea armatei eliberatoare sovietice“. ARLUS-ul1, care era un fel de legãturã a Partidului cu Rusia, imediat a fãcut și ea o purificare din asta, la care, bineînțeles cã am fost exclusã și eu și alți basarabeni care, unul era cernãuțean, care, mã rog, asta era formula: „am fugit din calea armatelor eliberatoare“. Dupã care am stat fãrã slujbã vreo trei luni de zile. Deja mã obișnuisem cu chestia asta. Pe urmã ne-au angajat, nu știu de ce, nici acuma nu-nțeleg de ce, la Contemporanul. Dar ne-au angajat temporar, aveau nevoie… adicã nu fãceau fațã, n-aveau traducãtori… Ne-au angajat, cum sã-ți spun, temporar. Pe urmã a început o… în paralel cu angajarea asta, în timpul celor trei luni cât am lucrat acolo, au început o cercetare foarte serioasã, tot așa, a antecedentelor, toate chestiile astea, toate formulele astea, cã eram… nu numai cã eram refugiați din Basarabia, cã aia se știa, cã tata, la un moment dat a apãrut cã am fãcut parte, cã familia mea a fãcut parte din marea burghezie. Asta era o tâmpenie! Marea burghezie era, cum sã-ți spun, de la… marea burghezie era Malaxa, era o tâmpenie! Dar ãștia erau niște indivizi care habar n-aveau; dacã erai mai spãlat sau erai a doua sau a treia generație de intelectuali, gata, era marea burghezie, știi, tot felul de prostii din astea. Și am fost datã afarã și de acolo.
La Veac Nou cunoscusem o grãmadã de oameni care erau… în general era o atmosferã foarte de treabã acolo, așa, foarte agreabilã, printre care era și un redactor, Alexandru Asan. Nu-l chema așa. Era evreu și tatãl lui fusese… ținuse… Scrisul Liber, Scrisul… de la Craiova. Stai, cum se numea? O editurã la Craiova și o librãrie foarte mare. Era o personalitate cunos- cutã în Craiova. Ãsta fusese la Veac Nou. Era prieten cu Jules Cazaban. Jules Cazaban era director adjunct la Teatrul Bulandra. La un moment dat s-a pus problema ca Doamna Bulandra… atunci s-au inventat secretariatele literare, sã fie un secretar literar. La care Cazaban, care era prieten cu Asan, și care știa cã-i descurcãreț și cã se pricepe la treburi din astea, l-a angajat ca secretar literar. Și mai era un post de referent literar, care era ajutorul acestui secretar literar. La care Asan, știindu-mã de la Veac Nou, știind cã sunt dezghețatã… eu la Veac Nou am fãcut un progres, adicã din traducãtoare m-au fãcut redactor, pentru cã au vãzut cã știu sã scriu și atuncea fãceam reportaje. Reportajele mele erau bazate pe ziare sovietice — dar, mã rog, cum sã spun, au vãzut cã știu sã scriu.
Semnam Simina Radu. Mi-era fricã cu numele meu, mã gândeam cã cine știe ce se… Și el și-a adus aminte de mine și mi-a propus, de unde de vreo șase luni de zile nu mai aveam nici leafã, nici nimica, a venit, m-a cãutat. Eu eram la Mãrãșești, fusesem sã-mi vãd fata. Eram la Mãrãșești și când m-am întors mi-a spus Mihnea: „Te-a cãutat un domn de la… fost de la Veac Nou“ și mi s-a oferit acest post. La care eu eram foarte scepticã, dar mã gândeam cã, mãcar o lunã de zile, tot mai am o leafã. Și acolo nu exista încã serviciu de cadre. Și n-a existat vreo doi ani de zile. Pânã la urmã s-a înființat și serviciu de cadre, dar între timp eu… doamna Bulandra se atașase foarte mult de mine, eu eram foarte bine cotatã, așa, cu treburile mele cu secretariatul literar, adicã aveam o, cum sã spun, o poziție bunã. Și, de unde eu mã așteptam cã o sã stau cel mult o lunã, am stat treizeci și unu de ani /râde/. Ei, bineînțeles, cu unele emoții din când în când, dar nu… nu mi-au fãcut… m-au lãsat în pace.
Asta a fost din punctul de vedere al evoluției mele, ca sã zic așa. Acuma mã întorc la frageda mea copilãrie, eram în clasa întâi de liceu, profesoara noastrã de românã nãștea și-i ținea locul o sorã a ei care era și ea licențiatã în românã, dar care nu ne cunoștea. Și ne-a dat o compoziție, sã facem o com- punere. Eu am fãcut o compunere despre o furtunã, ceva cu totul imaginar, n-avea nicio tangențã cu realitatea. Și ea le-a corectat și pe urmã mi-a spus: „Vreau sã citești compunerea ta!“, eu am citit-o. Adicã a ales-o… noi eram în clasã 57 de eleve. Am citit-o. M-a întrebat: „Acuma sã-mi spui sincer cine ți-a fãcut-o!“ /râde/. La care eu i-am spus sincer cã am fãcut-o singurã și fetele, care mã cunoșteau, au zis: „Ea, doamnã, cum? Sigur c-a fãcut-o ea“, și nu știu ce! S-a uitat la mine foarte ciudat și mi-a spus: „Tu ai sã devii scriitoare!“ Care eu am luat-o de bunã, nu mi s-a pãrut nimic senzațional în treaba asta, și eu eram convinsã dinainte cã asta va fi meseria mea, cã îmi place, cã nu-mi place, cã nu știu ce, cã nu știu cum, cã voi fi avocatã, dar voi fi și scriitoare. Lucru pe care, bineînțeles cã, în evoluția timpului și a evenimentelor, ajunsesem sã nu-l mai cred. Dar pânã la urmã, s-a adeverit, adicã am început cu traduceri, cu nu știu ce, cu traduceri libere, cu… Așa am început sã scriu piese, am scris o piesã care s-a jucat în cinci teatre, Între noi doi n-a fost decât tãcere, o comedie, și pe urmã alte piese care urmau sã se joace la teatre, dar erau de fiecare datã oprite pentru cã nu știu ce. Dar absolut toate s-au trans- mis la radio, toate! Așa cã n-a rãmas niciuna nefolositã.
Între timp, dupã zece ani de cãsnicie, am divorțat de Mihnea Marmeliuc, în cei mai buni termeni… adicã prietenia a rãmas aceeași. Chiar ulterior s-a mai și, cum sã spun, s-a mai și întãrit, când am fost noi în perioada aia cu procese, cu… efectiv ne-a ajutat foarte mult pe mine și pe soțul meu. Și dupã alți zece ani de libertate, zic eu, m-am recãsãtorit cu Ion Ascaniu Crișan. Cred cã nu trebuie sã spun cine e… /râde/.2
— Pentru înregistrare!
— Sã nu spun?
— Ba da, spune!
— Pe Ion Ascaniu Crișan l-am cunoscut încã din timpul primei mele cãsãtorii. El era coleg cu sora mea la o fabricã de avioane, Ausan, unde sora mea era traducãtoare din limba rusã iar Ion Ascaniu Crișan era director, nu mai știu director al cãrei secții, dar de când îl știu, tot director a fost. Și prin sora mea l-am cunoscut. El îmi cam fãcea curte, era destul de asiduu, dar nici prin cap nu-mi trecea, nu era perioada de…
— Stai puțin, poți sã-mi povestești puțin și despre cei zece ani de libertate?
— Despre…?
— Despre perioada de libertate.
— Daaa! A fost cea mai frumoasã din viața mea! /râde/ Adicã eu, în general, am fost o soție nu chiar sub papuc dar, în orice caz, nu recalcitrantã, nu… Și simțeam puțin povara… maritalã. Am divorțat de Mihnea mai mult din punctul ãsta de vedere, pentru cã eu la teatru aveam o viațã foarte neregulatã, în sensul cã doamna Bulandra se obișnuise așa de mult cu mine, cã ea când venea la teatru, primul drum, la un moment dat, secretariatul literar era, care s-a mutat mereu prin teatru, așa, la un moment dat era într-una dintre prãvãliile de vizavi de teatru, de pe Calea Plevnei, acolo, din spatele teatrului, adicã nu din Schitu Mãgureanu, ci din spatele teatrului, pe unde e intrarea actorilor.3 Și acolo, vizavi, erau niște prãvãlii pe care le luase teatrul, cã se extinsese și, mã rog, de fapt nu teatrul se extinsese. Se extinsese Institutul de Teatru și-și revendicase niște — eram în aceeași clãdire — și-și revendicase niște spații pe care le ocupa teatrul înainte, mã rog, nu mai știu cum a fost. Iar doamna Bulandra, când venea dimineața, la ora nouã venea la teatru, primul lucru venea la mine, la secretariatul literar, unde venea și-mi spunea cât a dormit, ce-a fãcut, la ce s-a gândit. Ea dormea foarte puțin, dar se gândea foarte mult. Cã s-a gândit la nu știu ce, chestii de teatru, știi? Mai precis de administrația teatrului. Era o excelentã administratoare, în afarã de partea artisticã unde sigur cã era, era o somitate, dar mã rog. Dar era și foarte practicã. Și dupã ce termina treaba asta îmi spunea: „Acuma hai sã mergem în teatru!“ Dupã care mã lua, mã ducea în cabina ei, începea sã dea telefoane, începea sã nu știu ce, și pe mine mã ținea acolo neclintitã. Eu nu puteam sã-mi vãd de treburile mele. Între timp, șeful meu, care mã angajase, ple- case în Israel și eu am fost avansatã secretar literar din refe- rent literar, secretarã literarã. Deci eu rãspundeam de acest sector, având nenumãrați subalterni care se perindau și care plecau, deci nu aveam pe cineva sigur care sã mã ajute. Fãceam absolut tot. Norocul meu era cã doamnei Bulandra, pe la douã, i se fãcea foame și pleca din teatru, și atuncea eu puteam sã mã ocup de treburile secretariatului literar. Dar doamna Bulandra pe urmã se întorcea în teatru și iar mã lua,
și pe urmã mergea la spectacole, nu numai la repetițiile și la spectacolele teatrului, care uneori durau pânã noaptea, dar mergea și la alte spectacole, la alte teatre, și mã lua și pe mine. Mi-aduc aminte cã o datã, când ea pregãtea cartea pe care o sã ți-o arãt — a scris o carte despre viața ei4 și a reeditat-o pe urmã… Nu știu dacã asta e prima sau a doua…
— Continuã, continuã…
— Într-o zi când lucram cu ea la… Ea își tria fotografiile pentru cartea asta, și m-a luat de dimineațã la ea, am mâncat la ea, am stat pânã pe la ora opt, nu mai puteam, eram moartã de obosealã, de… Și ea îmi spunea de exemplu, dintr-un noian din ãla, „Cautã fotografia cu cutare!“ Dar eu nu știam cum aratã cutare, știi? Era ceva… adicã extenuant, absolut exte- nuant, știi? Și, în fine, când s-a fãcut searã, ea a spus: „E, acuma te-am chinuit destul“ și eu așteptam așa, zic, acuma mã lasã în pace, „acuma sã te și distrez! Mergem la spectacolul nu știu care“, nu știu ce era, la sala Comedia, unde e acuma Odeon, pe Calea Victoriei, nu știu ce spectacol era. Eu eram moartã, când credeam cã o sã fiu și eu liberã, m-a dus acolo. […] Programul meu era foarte încãrcat, dar eu acasã trebuia sã fiu, sã fac mâncarea, nu grozavã, nu era foarte pretențios Mihnea, dar totuși, era. El mânca la mese regulate, avea și el o slujbã pe atuncea, nu mai știu, pe undeva pe la ceva care se chema ICM, care era un… cum ar fi ceva cu reciclarea, dar nu era pe atunci noțiunea de reciclare, era o… muncã care bineînțeles cã nu avea nicio tangențã cu pregãtirea și cu… El, din anul nostru, a absolvit cu magna cum laudae și era primul din o mie de studenți. Și mi-era greu… Mi-era… Pur și simplu nu mai puteam! Erau și certuri, erau nu știu ce, eu voiam s-o aduc pe Alina5 sã stea cu mine, Mihnea nu voia cã zicea cã-i greu, cã nu… În fine, adicã nu ne mai înțelegeam, dar nu ne-am certat propriu-zis, nu ne-am… Pur și simplu, la un moment dat, eu am intentat divorț… Mihnea spunea: „Eu tot cred c-o sã-ți vie mintea la cap“. El nu s-a prezentat la divorț. A, a fost amuzant! Și acolo a fost amuzant! A durat foarte mult divorțul pentru cã s-a trezit o grefierã cã… eu am zis „pãrãsire de domiciliu“. Și s-a trezit o grefierã sã spunã: „Bine, dar unde a fost citat? A fost citat tot la adresa veche! Pãi dar dacã și-a pãrãsit, nu e compatibil, dacã și-a pãrãsit domiciliul, înseamnã cã nu l-a gãsit, deci omul nu știe!“ Pe chestia asta iar s-a amânat cu nu știu câte…
Pe urmã, s-a ridicat o altã problemã, cã era protecția tutelarã, nu știu cum naiba se chema, unul de la primãrie… adicã era o chestie unde e vorba de copii, trebuie sã fie și primãria prezentã ca sã vadã sã, cum sã spun, sã protejeze familia, chestii d-astea, nu știu ce tâmpenii. Iar s-a amânat, cã n-a fost convocatã instituția tutelarã. În fine, am ajuns la a treia înfãțișare, când a venit și instituția tutelarã, care ea avea o mutrã așa de cucuvea, care stãtea acolo. Mã gândeam cã asta n-o sã înțeleagã nimic, ce dracu’ fac, ce spun. Eu n-aveam avocat, știi? Mi-a fãcut o cunoștințã care era avocat, dar nu… n-aveam bani sã-l plãtesc. Și Mihnea mi-a spus: „Sã nu te aștepți la asistențã juridicã din partea mea!“ /râde/. Așa cã fãcusem cererea, dar n-aveam avocat și trebuia sã-mi pledez singurã cauza. Dar când l-am vãzut pe ãla m-am gândit: acuma ce dracu fac? Ãsta o sã zicã… o sã-mi trânteascã o lozincã din asta cã familia nu tre’ sã… copilul, chestii, nu știu ce… Avea o mutrã de cucuvea și se uita la mine parcã eram asasinã sau ceva. Atuncea m-am gândit: eu trebuie sã mã axez pe protecția copilului, sã i-o tai de la rãdãcinã. Și când m-a întrebat de ce vreau sã divorțez am zis: „În primul rând pentru cã soțul meu este foarte nervos — asta era adevãrat — și copilul meu este bolnav și în casã se creeazã o atmosferã, soțul meu creeazã o atmosferã care nu-i deloc bunã pentru sãnãtatea copilului. Mã rog, mã bazez și pe niște recomandãri medicale“, chestii din astea, așa cã i-am tãiat de la început… L-a întrebat: „Aveți ceva de obiectat?“ „În cazul ãsta nu.“ Și am scãpat. Dar aveam nevoie de doi martori. Și-i telefonez lui… nu! De un martor! Și Sandu Asan ãsta, șeful meu, care era încã aicea, a spus cã vine el martor, nu-i nicio problemã. Nu venea! Dau telefon, zice „Lia, nu știu ce sã fac. A pus gabja pe mine doamna Bulandra, dacã nu ești tu aicea a pus gabja pe mine și nu mã lasã deloc! Nu știu ce sã fac. Las’ cã-ți trimit eu, gãsesc eu pe cineva din teatru și-ți trimit.“
Și-mi trimite pe Robert Urich, ãsta era un tip chipurile actor, dar era așa, mai mult din figurație. Un tip așa, cam aschimodie el ca aspect, dar foarte deștept, brici, pur și simplu brici de deștept. Și mi-l trimite pe ãla. Și vine el și zice: „N-avea nicio grijã! Spun eu…“ Și îl întreabã grefiera adresa, la care el foarte senin „Strada Jules Cazaban nr. 3“. Jules Cazaban era directorul adjunct al teatrului… Acuma cum sã-ți spun, nu e chiar așa de amuzant, dar când ești acolo și auzi o enormitate ca asta, și încã într-o instanțã, era sã mã pufneascã râsul. Și… începe, mã rog, eu spusesem printre altele cã Mihnea e și mai ușuratic, lipsește de acasã, cã nu știu ce, cã a pãrãsit domiciliul, cã nu știu cum, cã nu știu ce… Ãsta, Urich, repetã. El n-a auzit ce-am spus, dar îi spusese Sandu Asan cam ce sã spunã. La care judecãtoarea, la un moment dat, îi întinde o cursã și-i spune: „Dar reclamanta îi este fidelã?“ Ea a vãzut cã eram destul de nostimã, cã eram într-un mediu d-ãsta de teatru și se gândea cã… La care dobitocul — adicã ce dobitocul, mãgarul — face o pauzã lungã și spune: „Ea-și iubește foarte mult fiica!“ /râde/. I-am spus: „Mãi, dar de ce…?“ Zice „Io n-am putut sã nu mã distrez! Am venit, ți-am fãcut un serviciu, dar sã mã distrez și io!“ Da’ pânã la urmã s-a plictisit și asta, cã dura de vreo șase luni dura… și, în fine, am divorțat. Am divorțat în relații foarte bune… La un moment dat, dupã vreun an dupã ce am divorțat, a venit în vizitã pe la mine soacrã-mea, fosta mea soacrã, care a început sã-mi spunã cã îi pare rãu cã am divorțat, cã nu știu ce, cã nu știu cum, dar nu fusese prea multã cãldurã între noi, știi? Mama lui Țuți era foarte atașatã de mine. Foarte! Ținea foarte mult la mine. A, cred cã ținea foarte mult la mine fiindcã avea o norã cu ea în casã, cu care nu se înțelegea deloc. Atuncea eu de la distanțã eram idealizatã. Din toate punctele de vedere. Ținea foarte mult, și eu eram atașatã de ea… dacã ea ținea, eu de ce sã nu țin? Femeie plãcutã, așa… Zice: „Io nu știu cât mai trãiesc și trebuie sã aibã totuși pe cineva care sã ținã la el și sã aibã grijã de el.“ Bref, pânã nu i-am promis cã eu, indiferent unde o sã fiu și când o sã fiu, o sã am grijã de Mihnea… /râde/ n-a plecat. Și-a murit dupã câteva luni. Așa cã mi-a rãmas Mihnea pe cap.
Acuma, asta chiar e o parantezã, doctorița asta care a fost ieri pe la mine, care a fost colegã de liceu cu Irinel, a rãmas prietenã foarte bunã cu ea. Eu tot timpul am vrut sã-l însor pe Mihnea cu cineva care, cum sã spun, sã-mi ia grija de pe cap. La un moment dat am pus ochii pe asta. Asta-i cam grasã, e adevãrat, dar altfel i-o femeie foarte plãcutã. Și cu o meserie solidã, e deșteaptã, îi plac concertele cum îi plac și lui, adicã ar fi foarte potrivitã, dar ce pot sã fac? Mereu aveam regretul ãsta. Odatã, când — nu știu dacã la sugestia mea, sau a intuit și Irinel treaba asta — ne-a invitat împreunã, l-a invitat pe Mihnea pentru cã Mihnea ne-a fost de ajutor și în procesul cu vila de la Carmen Sylva. Ne-a invitat și eu eram foarte încântatã cã se vede cu asta, dar n-a ieșit nimic.
E, și… eu întotdeauna am rãmas, dar adevãrul era cã nu trebuia sã-i promit ei pentru cã, tot timpul, și în ultimii ani de cãsãtorie, eu îl consideram fratele meu, știi? Un frate cu care te mai cerți, te mai nu știu ce, dar ca un frate, absolut. Chiar și mama la un moment dat nu știu ce spunea „Și frate-tãu ce…?“, „Nu e frate, e bãrbatã-miu!“ „E, pentru mine e ca un copil.“ Mama era foarte atașatã de el și el de mama. Spunea cã mama dezminte noțiunea de soacrã. Chiar eu câteodatã îi reproșam cã mama întotdeauna ținea cu el. „Mamã, nu-nțeleg. Nu vezi cã eu am dreptate? Nu-nțeleg! De fapt eu sunt fata ta!“ Zice „Da, dar tocmai d-aia. El e copil strãin, de ce adicã, de ce sã-l nedreptãțesc?“ Erau relații bune. Și dupã ce am divorțat, mergea, venea la tata, tata i-a lãsat o grãmadã de cãrți de drept, adicã erau în relații foarte bune, nu ne-am certat niciodatã așa, rãu, știi? Dar la ce sã revin? A, la cei zece ani de… Acum, cel puțin, cât veneam eu de obositã și de truditã și de nu știu ce seara, dar n-aveam de dat nici de mâncare, nici cont unde am fost, nici nu știu ce, eram absolut liberã. Mi-a mers foarte bine! Pe urmã, când tata s-a pensionat, pe la vreo 83 de ani, având o muncã foarte grea, pentru cã se inventase ceva care se numea Contencios Administrativ, care era cu totul altceva decât ãla pe care l-am învãțat eu în facultate, în cei doi ani și jumãtate cât am frecventat, cã eu în momentul când a început sã se vadã sarcina, nu m-am mai dus la facultate cã fusesem o fatã cochetã și eram… aveam un corp frumos și nu mai îmi con- venea. Pe urmã, dupã ce s-a nãscut fetița, nici atât n-am… Și, eram… adicã… stai cã nu mai știu care era ideea…
— Cã veneai acasã și n-aveai de dat socotealã nimãnui.
— Da, asta… Așa, aveam senzația de libertate: fac ce vreau, cum vreau, când vreau, n-am gurã de hrãnit, n-am… Așa, acuma am reînnodat. Tata avea o slujbã foarte grea acolo la Mãrãșești pentru cã la contenciosul ãsta administrativ apã reau instituțiile care dãdeau în judecatã fabrica, cã nu le livrase la timp nu știu ce, cã… Adicã chestii d-astea, știi? Din instituții farmaceutice, cã erau produse chimice. Și azi era un proces la Galați, mâine mai era unul la Târgu-Mureș și tata era tot timpul pe trenuri, la vârsta lui, avea 80 și ceva de ani, și se ducea la Galați, pregãtea dosarul pe drum în tren, se ducea la nu știu ce… Și, la un moment dat, ãsta, Everac, care în realitate se numește Petre Constantinescu și care era prieten foarte bun cu noi, a fost coleg de facultate cu noi și ne-am împrietenit, era poate prietenul cel mai bun. Mai avusesem unul, dar ãla murise, era un prieten foarte bun. Și el, înainte de a face carierã ca scriitor, ca dramaturg, era tot așa, jurisconsult undeva pe la Bacãu, nu știu la ce, pe la vreo fabricã de sticlã sau așa ceva. Și îmi spunea, când venea câteodatã în București, îmi spunea: „Îl întâlnesc mereu pe tatãl tãu la pro- cese d-astea de contencios administrativ și nu știu cum se face de le câștigã pe toate, da’ eu nu câștig niciodatã. Vreau sã-l întâlnesc sã-mi spunã secretul!“ Adicã știi, la vârsta lui le câștiga pe toate. Și la 83 de ani s-a pensionat, nu mai putea, depãșise limita de vârstã, dar ãia fãcuserã cerere sã-l mai pãstreze încã… Atuncea a început o perioadã foarte grea pentru mine, pentru cã au venit toți la mine. Cu fata, cu dãdaca, cu mama, cu tata. Și eu stãteam atuncea în douã camere. Dupã ce am divorțat de Mihnea… noi stãteam mai întâi într-o vilișoarã, aici, pe Barbu Vãcãrescu, dar ne-a scos din casa noastrã. Asta am uitat sã-ți spun. Ne-au scos în 24 de ore din casa noastrã pentru cã se fãcuse… era aeroportul Bãneasa… ããã… Pipera, fusese întâi româno-sovietic și apoi se fãcuse numai român și casa noastrã era mai rãsãritã și au fãcut-o pentru… locuința comandantului aeroportului Pipera. De unde înainte aveam numai un cãpitan, pe urmã un maior, un nu știu ce cu nevastã-sa, acuma era familia comandantului…
Și ne-au mutat în 24 de ore, ne-au mutat în Barbu Vãcãrescu, într-o vilișoarã. Și vilișoara aia era foarte greu de întreținut, era foarte friguroasã. Era foarte plãcutã, foarte frumoasã, avea și o curte și grãdinã, și era frumoasã așa, în general, fãcutã cu o scarã interioarã care fãcea toate paralele, dar aia am obținut-o pentru cã eu la vremea aia eram… întâmplarea a fãcut ca dezastrul ãla sã se întâmple în perioada când eu eram la Veac Nou. Aveam legitimație de Scrisul Liber. Asta era cum ar fi Uniunea Ziariștilor, ceva așa, în genul ãsta. Și pe chestia asta ne-au dat o locuințã mai acãtãrii. Sigur cã a noastrã era cu șase camere și asta era numai cu douã, adicã un hol mare și douã sus, deci hai sã zicem trei, dar cu boltã, nu cu ușã, în orice caz, ne-a dat într-un loc care era mai… adicã era totuși bun, o locuințã frumoasã, dar foarte greu de întreținut. Era cu lemne, era pe colț și toate iernile, când venea vântul, viscolul, se simțea, era…
Eu cu orele mele neregulate, adicã eu serviciul mi-l îndeplineam chipurile în vreo șase–șapte ore, dar pe urmã aveam încã nu știu câte… adicã nu era normã, știi? Puteam sã vin și la unu acasã. Mi s-a întâmplat o datã sã viu dupã ora 12 și mi-aduc aminte cã m-a condus acasã Horia Lovinescu, care atuncea nu era chiar foarte celebru, dar era deja remarcat. Și-am plecat de la o ședințã, era foarte târziu, și a spus „Sã te conduc acasã, sã nu te…“ M-a condus acasã și când am ajuns zic „Uite, am ajuns, aicea locuiesc“, „Te invidiez, cã eu acuma trebuie sã…“ Când sã scot cheia constat cã nu am cheia la mine. Încep sã bat, încep sã strig. Întâi am sunat. Mihnea era acasã, dar dormea tun. Nu știam ce sã mai fac. Perspectiva sã stau o noapte, pe vreme destul de rea, era cam spre iarnã, așa… Și la un moment dat… pe atuncea încã mai existau patrule de polițiști care mergeau pe strãzi, știi? Acuma nu mai existã așa ceva. Totuși erau binevenite, adicã se întâmplã ceva, te… Am apelat la ei. Zic: „N-aveți un passe-partout, sã descuiem?“, „Nu, nu ținem.“ Unul mai șef spunea: „Du-te la secție, ia de acolo un passe-partout și vino cu el sã încercãm sã descuiem, cã doamna…“ Ãla vine foarte… secția era foarte aproape, vine foarte plouat de la secție: „A spus tovarãșu’ comandant cã n-avem dreptul sã facem așa ceva.“ /râde/. Și iar încep sã bat, bãteau și ãia, strigau și ei! La un moment dat se deschide la etaj o fereastrã și Mihnea iese: „Lia, tu ești?“, „Daaa, noi, noi!“ /râde/. Mihnea, când i-a vãzut pe ãia, zice: „Doamne, ce s-a întâmplat?“ /râde/.
Vreau sã spun cã ne-am mutat, am fãcut schimb. Era în teatru un personaj care se ocupa cu treburile astea și ne-a fãcut schimb cu un apartament deasupra cinematografului „Elena Pavel“. Acolo era o camerã mare și o camerã mai micã, destul de mãrișoarã și aia, o camerã foarte mare și una mai micã, n-avea bucãtãrie, dar avea o baie în care se putea gãti. Mã rog, cum aveam de gând sã divorțez… hm… stãteam acolo. Și acolo a venit toatã familia mea și a început un iad pentru mine, un chin. Aveam atunci un prieten, un inginer, la care aș fi putut sã locuiesc, dar el fusese detașat pentru șase luni la Hunedoara. N-am avut ce sã fac. Atunci a fost foarte, foarte greu! Atuncea m-am împrietenit cu Dumitru Demu, cu sculptorul Demu, care avea un atelier pe Pangratti. Nu știu dacã știi: erau niște ateliere fãcute special pentru… Și cum el… el a fãcut statuia Stalin, dar el a fãcut statuia Stalin nu pentru cã era devotat lui Stalin, ci pentru cã a fost un concurs și el a câștigat concursul, știi? A, pe urmã l-au luat în brațe, i-au dat Premiul de Stat, l-au luat în brațe, nu știu ce, și au început presiuni sã intre în partid. El nu voia sã intre în partid. Spuneau: „Cum, dumneata, care l-ai fãcut pe tovarãșul Stalin…?“, „Nu dom’ne, a fost un concurs, l-am câștigat, a fost pentru mine… mã rog.“ Pe urmã a început perioada de… cum sã spun… au început sã-l persecute pur și simplu pentru cã nu voia sã intre în partid. Dar n-a intrat pânã la urmã, a plecat în America. Fratele lui fugise în America, era student la Arhitecturã și în anul trei sau patru a fugit în America. A fãcut acolo avere și tot plãnuia sã-i ia pe el și pe mama lui. Mai avea un frate mai mic, tânãr, mult mai tânãr decât ei, care și-a luat bacalaureatul și s-a înscris la Arhitecturã. Dar, pe urmã, la un moment dat, a dispãrut. Și eu îl întrebam „Dragã, dar unde e Traian? Nu-l mai vãd.“ Zice: „A plecat la Timișoara. S-a înscris acolo la facultate, la Timișoara.“ Ãla de fapt fugise, dar fugise așa, spectaculos. A plecat pe la Timișoara, pe urmã s-a legat cu niște frânghii… ca-n filme, de tren, de fundul trenului cum ar veni. A fost ceva foarte spectaculos, așa. Dar eu asta am aflat pe urmã, de la Licã Rosei, ãsta-i ãla pe care l-au cunoscut și pãrinții tãi. Era la un moment dat… Ãsta a fost închis, nu știu ce, tot felul de chestii cu revoluția… coleg de facultate cu mine, dar prieten foarte bun cu Tache.6 Eu l-am cunoscut pe Tache prin el, întâmplãtor. L-am întâlnit o datã, era cu Tache, pe urmã Tache a început sã se ținã de capul lui sã mã caute, mã rog. Și… Licã Rosei a fost închis, când a fost cu revoluția în Ungaria, nu știu ce a zis, și pe urmã, când a ieșit de acolo, a ajuns la Fondul Plastic, nu știu cum. Acuma rãspundea de sãlile de expoziții. Și pe urmã, când s-a pensionat, a intrat la Alis7. Atunci am vândut o statuie de-a lui Tache, pe urmã a fost chestia cu tabloul, știi și tu, da.
Și… și m-am împrietenit cu Tache… el era foarte afectuos cu mine, adicã era foarte îndrãgostit de mine, ca sã zic așa, e o vorbã cam mare, dar totuși asta e realitatea. Pentru mine la început a fost convenabil pentru cã aveam un loc în care sã mã refugiez de acasã. Știi? Era ceva cumplit. Sora mea n-avea serviciu, ea, în general, cam tot timpul rãmânea fãrã serviciu. În perioada aia nu avea serviciu, se plimba, pe urmã venea acasã, la masã, mânca la noi, bineînțeles cã cheltuielile le suportam eu, dar nu asta era problema, dar eu când veneam acasã gãseam toatã familia strânsã acolo… Fetița mea… tre- buia liniște, trebuia aia. Ea plângea, era o harababurã, ceva de-ți venea sã-ți… Adicã absolut, trebuia sã… Aveam un prieten, care era prieten de fapt cu Gigi8, și care era medic psihiatru, și care spunea: „Tu ai nervi de oțel! Eu n-am mai vãzut pe cineva cu nervi așa de buni cum ai tu. Altul, oricine, și-ar fi luat câmpii pânã acuma!“ Iar prietena mea Dodi, care era nevasta doctorului Stan, care ne-a dãdãcit pe mine și pe Țuți ani de zile, Dodi spunea: „Eu mã mir cã tu mai trãiești!“ Când au început necazurile cu Țuți, zice „Eu pur și simplu mã mir cã tu mai trãiești!“
Ei, și pentru mine a fost o evadare chestia asta cu Tache. Pe urmã m-am și atașat de el, pe urmã am avut o… Bine, astea sunt deja confidențe sentimentale. Am avut o perioadã în care eram… S-a întors Marius de la Hunedoara, nu știam… Cel mai grav a fost de ziua mea, de 1 februarie: Marius a venit de la Hunedoara special, cu motocicleta, pentru cã era ziua mea. Tache îmi organizase ziua mea la el în atelier, cu câțiva prieteni și cu nu știu ce. Eu a trebuit sã mã împart în douã. A fost ceva cumplit. Pe urmã, în fine, nu s-a mai putut, am optat pentru Tache, mã rog, am rãmas cu Tache, mã rog. Pe urmã s-a ivit Țuți. Când s-a ivit Țuți, când a început sã devinã chestia mai serioasã, iarãși a trebuit sã optez. Și într-o zi m-am dus și… aveam niște lucruri acolo, la atelierul lui Tache și m-am dus sã mi le iau. Și i-am spus cã îmi pare foarte rãu… Tache, cum era cu o daltã în mânã, am crezut cã o sã… Dar pe urmã s-a potolit și… asta a fost. Când am plecat, mi-a spus, zice: „Acuma știu ce am sã fac și cred cã ai sã regreți. Sper c-ai sã regreți!“ Mã gândeam ce dracu o sã facã. Ce-a fãcut a fost cã i-a scris fratelui lui cã s-a decis sã accepte. Atunci fratele lui i-a cumpãrat, și pe el și pe mama lui, și i-a luat. El voia de mult sã facã treaba asta, dar Tache nu voia din cauza mea, știi? Eu nu puteam, eu nu puteam sã-mi las fata bolnavã și sã plec în America, în Venezuela, îți dai seama! Așa cã eu am rãmas cu Țuți. Tache a continuat sã-mi scrie pe unde a fost. Când a plecat… ããã… a fost în Iugoslavia, a fost la atelierul lui Mestrovici, nu știu ce, îmi scria tot timpul. Tot îmi spunea „Rãspunde-mi, cã dacã nu-mi rãspunzi am senzația cã mi-arunc scrisorile în fântânã!“ Rãmãsesem singura lui legã- turã cu… știi, era oarecum explicabil. Atuncea i-am scris cã m-am mãritat. Dupã care nu mi-a mai scris absolut deloc, dar mi-a trimes un catalog al unei expoziții de la Paris. El când a plecat mi-a lãsat de fapt toate tablourile, toate sculpturile. El mi-a lãsat ceva foarte amuzant, adicã nu e amuzant, e… îi spuneam lui Mihnea… El, între timp — acolo în Venezuela, afacerile fratelui lui mergeau foarte bine. A venit o datã la mine, când stãteam cu Țuți. A venit la noi în vizitã. De douã ori! A venit imediat dupã revoluție, a venit sã vadã ce se poate face aicea și pe urmã a declarat cã aici nu se poate face nimic! De douã ori a fost la noi și-mi spunea cã Tache și-a fãcut un atelier foarte impresionant. Ei nu stãteau la Caracas, stãteau într-un oraș care se numea Barcelona, ca în Spania, dar care era foarte aproape de Caracas, și unde aveau niște domenii, aveau un hotel mare, aveau… Și Tache și-a fãcut un atelier extraordinar, cu totul… El a fãcut nu știu câte monu- mente. Am și aicea niște fotografii pe care mi le-a trimis prin fratele lui. Atâta! Dar el nu mi-a scris nimic, nu mi-a trimes nimic, nu știu ce, dar fratele lui… eu nu-l cunoscusem pe fra- tele lui. L-am cunoscut când a venit o datã… L-a cãutat pe Rosei și i-a spus cã ar vrea sã aibã niște fotografii ale sculptu- rilor lui Tache de aici. Și atuncea Rosei l-a adus la noi… /Cautã ceva prin casã. Vine cu un plic din care scoate tot felul de hârtii/.
Dar el mi-a lãsat mie când a plecat, mi-a lãsat o hârtie: „Declarație: Subsemnatul sculptor Demu Dumitru, declar prin prezenta cã toate tablourile care se aflã în atelierul meu în clipa de fațã, cât și cele care le voi achiziționa ulterior sunt proprietatea tovarãșii Lia Ionescu Marmeliuc, care le poate ridica la cerere. București, 11 noiembrie 1963.“ Mie la teatru mi se spunea tot Marmeliuc și atuncea a pus așa, sã nu fie vreun dubiu. Acuma spuneam, eu acuma… „atelierul meu“, atelierul lui de acolo, dacã are și acolo tablouri /râde/, pot sã le revendic!… Asta e de pe vremea când încã îmi scria: „Dragã Lia, un alt peisaj și o altã lume de pe altã paralelã!“ Mã rog. Ãsta-i un desen fãcut… Avea multe desene dupã mine, ãsta-i doar unul dintre ele… Asta nu știu ce naiba o fi… Asta-i tot o scrisoare de la el… Carnetul de sindicat al doamnei Bulandra. Nu mai știu de ce se afla la mine, dar l-am pãstrat. Asta nu
știu ce dracu mai e… /Se uitã în hârtii/. La un moment dat s-a înființat la Institutul de Teatru o secție de Teatrologie. Și atunci am zis: Hai s-o fac și eu, tot e deasupra mea, știi? Doamna Bulandra avea o nepoatã, Anca, care ulterior s-a mãritat cu un actor de la noi, cu Petricã Vasilescu. Un bãiat foarte, foarte de treabã, și foarte cult. Nu era, n-avea el fizic de actor, dar era… și eram foarte bunã prietenã cu el, un bãiat foarte bun. Dar ea, asta, Anca, era o fatã foarte drãguțã, dar n-o prea ducea capul, știi? Terminase… dãduse bacalaureatul, mã rog, îl luase, nu știu cât de ușor, și o angajase doamna Bulandra la administrație… Mã rog, tãia frunzã la câini. Și s-a gândit și ea sã facã… Cred cã Petricã, nu știu dacã era deja mãritatã cu el, dar, în orice caz, erau prieteni, și cred cã el a sfãtuit-o. Și a vrut sã dea și ea…
Președintele comisiei de examinare, la examenul de admitere, era un critic de teatru, Simion Alterescu. Era evreu, nu știu cum îl chema de fapt, era, cum se zice, bine pregãtit, destul de cult, și un om de treabã! Și-l cunoșteam. Doamna Bulandra l-a chemat la telefon. A spus: „Domnule Alterescu, am douã fete care vor sã dea… De Lia Marmeliuc n-am ce sã-ți pentru, cã sunt convinsã cã știi cât e de… Dar am și eu o nepoatã, Anca Sturdza.“ Ea era fata lui Radu Sturdza, era din familia Sturdza, nu era din… mã rog. „Și pe ea ți-o recomand fiindcã ea e mai timidã…“ A început proba eliminatorie care era, cum am zice astãzi, un interviu. Stãteam așa în bãnci și tre- buia sã vorbim despre o piesã, un spectacol. Eu între timp îi dãdusem lui Anca… am încercat sã-i dau niște caiete cu cronici, cu nu știu ce, ca sã… Eu stãteam în banca întâi și Anca lângã mine. Mie mi-a venit rândul, am vorbit despre Liubova Iarovaia, un spectacol așa, mai de referințã, el a fost încântat… „Destul, mulțumesc!“ Când vine rândul lui Anca: „Despre ce spectacol vrei sã vorbești?“ Nu, nu… adicã nu deschidea gura! La un moment dat îi spun eu de un specta- col mai recent, care era mai cunoscut în teatru: „Anca, vor- bește despre aia!“ Iau caietul ãla cu cronici și i-l dau. Ãsta se uitã la mine și zice „Dacã vã ajutã cu ceva, sã vã mai sfãtuiți cu doamna Marmeliuc!“ /râde/. Adicã mi-a dat voie sã-i suflu, efectiv! Eu zic: „Anca, uite, spune, nu-ți aduci aminte…“ Zice: „Uitați-vã în cronici!“ Nimic! „Anca, te rog, spune! Am fãcut tot posibilul! Te rog, ești martora mea!“ Eu nu știam, eram foarte jenatã, cum Dumnezeu sã-i spun doamnei Bulandra. Nici n-am deschis bine gura sã-i spun, cã zice: „Eram sigurã!“ Bun! Așa cã mã rog, asta s-a întâmplat. Au venit examene de… Asta era proba eliminatorie. Dacã treceai de asta pe urmã trebuia sã dai examen de limba rusã, de marxism-leninism, și de… cred cã de istorie. Românã nu! Și la marxism-leninism, se înființase Universitatea de Partid. Și Universitatea de Partid, în primul an, era numai pentru membrii de partid. Fac o parantezã. Se ținea lunea, cã lunea în teatre e relaș. Și la prima ședințã a Universitãții de Partid, în prima luni, Doamna Bulandra era foarte supãratã cã n-au chemat-o și pe ea. Și vine și-mi zice: „Tu ești aicea?“ Zic: „Da, doamnã!“, „Tu nu ești la Universitatea de Partid?“, „Nu, doamnã!“, „Nici eu! Dar de ce?“, „Foarte simplu: pentru cã nu suntem membre de partid și e numai pentru membrii de partid!“, „A, n-am știut!“ S-a liniștit! E, anul urmãtor nu ne-a mai mers. S-a extins! S-a extins pentru toți cei care lucreazã în sectorul ideologic. Și s-a considerat cã secretariatul literar este sectorul ideologic al teatrului. Așa cã nu mi-a mai mers, așa cã lunea eram liberã, mã duceam acolo… Acolo, cum sã-ți spun, marxism-leninismul e un lucru foarte ușor. Dacã-i prinzi șpilul e foarte ușor. Un singur lucru trebuie sã știi și pe urmã merge la toate! Și dupã primul an am primit un carnețel în care scria cã am trecut primul an al Universitãții de Partid.
Doamna Bulandra la început s-a înfuriat, a spus cã „Ce… eu am nevoie de ea!“ La care, între timp, adjunctul ei devenise Lazãr Vrabie, care fusese activist de partid, dar era și actor, cã fãcuse o universitate particularã, mã rog. Și Vrabie era mâna ei dreaptã, dar era pe linie ideologicã. A spus:
„Lãsați, doamna Bulandra, cã noi o sã angajãm o secretarã la teatru pentru cã nu e drept ca Lia sã facã și secretariat. Ea face și treburi de secretariat. N-are niciun rost. Ea-i secretar literar.“, „Bine, și eu cu cine mã ajut, pe mine cine mã ajutã?“, „Lãsați doamnã, o sã angajãm o secretarã care o sã facã secretariatul teatrului!“ Bun, eu eram încântatã. Ei nu prea-i convenea. „Bine, angajeaz-o mai repede!“ Și la un moment dat, nu știu de unde a venit, pe ce linie de partid, sã fie angajatã o tovarãșã care era, cred cã soțul ei fusese polițist sau ceva de genul ãsta, în orice caz ceva de poliție politicã, ceva de genul ãsta, fusese omorât sau ceva, ceva de genul ãsta, ceva foarte secretos, așa. În orice caz, tovarãșa asta trebuia sã fie angajatã.
Și Vrabie, manã cereascã, angajãm secretarã în teatru. Și lunea urmãtoare: „Doamna Bulandra, n-aveți nicio grijã, Lia poate sã-și vadã de ridicarea nivelului ideologic — asta fãceam eu acolo, îmi ridicam nivelul ideologic — și pentru dumnea- voastrã avem acuma o secretarã“. Și mã întorc eu foarte relaxatã de la Universitatea de Partid și-mi spune de la poartã: „Tovarãșul Vrabie e la doamna Bulandra și vã roagã sã veniți imediat!“ Și viu și-l gãsesc pe Vrabie extenuat, cu sudorile așa, curgându-i. Zice „Ah, bine c-ai venit!“ Zic: „Da’ ce s-a în- tâmplat?“, „Doamna Bulandra are nevoie de tine!“ Doamna Bulandra dicta. Când voia sã scrie ceva, o întâmpinare, o nu știu ce, vreun protest, nu știu ce, ea dicta! Dar ea dicta, ea nu știa sã dicteze. Ea dicta în ritmul în care vorbea. Și eu mã învãțasem și-mi fãcusem un fel de stenografie a mea, adicã pentru mine nu trebuia sã facã pauze și eu reușisem sã… aia era marea mea descoperire, cã reușisem sã… Ea acuma îi dicta lui ãsta și ãsta era nenorocit! Și îmi spune „Lia, uite, doamna Bulandra vrea sã facã o nu știu ce… Ia, preia tu cã nu mai pot!“ Zic: „Da’ unde-i secretara?“ Atuncea Vrabie mi-a mãrturisit foarte jenat sã secretara era analfabetã /râde/.
Doamna Bulandra, dupã ce am dat proba aia eliminatorie, pe urmã, a doua zi, am mai dat ceva la istorie și pe urmã, a treia zi, a fãcut un scandal ceva… „Ce-i asta, eu n-am nevoie, ești mult mai pregãtitã decât ei toți! Eu n-am nevoie sã ai studii de specialitate! Eu sunt foarte mulțumitã așa! Nu te mai duci nicãieri, eu am nevoie de tine aici…!“ Un scandal nemaipomenit! Am lãsat-o sã se potoleascã și pe urmã m-am dus, cã aveam examenul de marxism-leninism. Mã duc într-o pauzã când ea nu știu ce fãcea, mã duc pânã sus și mã duc la decanã. Decana era, se numea Asia… nu știu, era soția unui d-ãsta, unui politruc din ãștia. Și îi spun „Doamnã, eu sunt în timpul orelor de serviciu. Doamna Bulandra mi-a obiectat sã viu… Sunt absolventã a anului întâi a Facultãții de marxism- leninism. Cred cã echivaleazã cu un examen de admitere!“, „A, nu! Nu, noi trebuie sã știm exact ce posibilitãți aveți!“ Zic: „Doamnã, uitați, scrie aicea absolvit cu bine…“, „Nu, asta este cu totul altceva! Te rog sã vii aicea, examenele dureazã pânã la ora patru, dacã…“ Am zis: „În fine, doamna Bulandra pleacã, bun…“ Și zic: „La limba rusã am certificat de traducãtor din limba rusã. Am dat examen la Academia Românã“. Zice: „Asta este altceva!“ /râde/.
Ce aberații, știi? E, pleacã doamna Bulandra, îți spun, ãsta era norocul meu, cã i se fãcea foame. Mã duc și eu repede sus, îmi dau examenul de mar- xism și limba rusã. Și mã duc la examenul de marxism. Și îmi pune o întrebare d-asta idioatã și eu turui, dau drumul și îi turui și nu știu ce. Fiindcã era examenul cel mai important, asista și doamna decan, tovarãșa decanã. Vine aia, se uita așa la mine, și la urmã îmi spune: „Tovarãșã…“ — a, fuseserã niște cercuri pregãtitoare la care eu, bineînțeles cã n-aveam cum sã mã duc cã eram ocupatã, știi — „Tovarãșã, am vrea sã popularizãm experiența dumneavoastrã. Este într-adevãr rãspunsul cel mai bun pe care l-am avut pânã acuma și am vrea sã popularizãm metoda dumneavoastrã de lucru!“ Mã gândeam ce dracu vrea asta, ce sã-i spun? Zic: „Am citit, am…“, „Cum adicã? N-ați urmat cercurile pe care le-am organizat noi, așa…?“, „Nu tovarãșã, n-am putut sã le urmez pentru cã, așa cum v-am mai spus, sunt în timpul serviciului și doamna Bulandra nu mi-ar fi permis.“, „Dar totuși ai avut o metodã! Care ar fi aia?“, „Am învãțat la Universitatea de Partid.“, „A, clar! Sigur cã da!“ Dintr-odatã devenise… Cum sã-ți spun, o aberație și o tâmpenie mai mare decât asta, adicã cu douã zile înainte îmi spui cã… E, la limba rusã s-a lãmurit cã știu rusește perfect, cã vorbesc și a fost de la început foarte drãguțã și a spus cã indiscutabil cã am luat nota maximã. Așa cã mi-am trecut examenul de admitere cu note foarte mari. Dar pe urmã n-am mai putut sã urmez, pentru cã pe urmã trebuia sã urmez cursuri și la alea chiar nu puteam sã mã duc, erau în timpul… Era facultate seralã, dar de fapt nu… Așa cã am abandonat, pe parcurs nu m-am mai dus.
Astea sunt așa, pentru doamna Bulandra, adicã cum sã-ți spun, sunt amintiri legate de ea, dar foarte amuzante. Atun- cea mi-a dat adeverința asta, cã trebuia sã prezint o adeve- rințã de la locul de muncã. Și ãștia au fost, în concluzie, cei zece ani de libertate. Pe urmã, când m-am mãritat cu Țuți, asta-ți spun tot așa, pentru tine, aveam o teorie: cã atâta timp cât nu te mãriți cu un bãrbat, are el grijã de tine, de ce mãnânci. Și în momentul când te-ai mãritat trebuie sã ai tu grijã de el și de ce mãnâncã. Concluzia era cã e preferabil sã nu te mãriți. Dar cu Țuți, în doi ani de conviețuire, mi-am dat seama cã tot trebuie sã am grijã de ce mãnâncã. Era exact ca și cum aș fi fost cãsãtoritã. Și am spus: Dacã tot am toate dezavantajele, hai totuși sã fiu cãsãtoritã! Așa cã ne-am cãsã- torit. Mã rog, ne-am cãsãtorit și Țuți, a cãrui experiențã mari- talã era, cum sã spun, cea mai lungã a fost de zece ani, în care el a fost mai mult plecat, cã a fost detașat la Craiova, nu știu ce… Noi ne-am cãsãtorit și intram, dacã nu murea, intram în al treizeci și cincilea an de cãsãtorie. Așa cã… Cam asta!
— Mai spune-mi despre Țuți.
— Ce? N-aud!
— Sã-mi mai spui despre Țuți!
— A, despre Țuți. Țuți era un om care, imediat ce-l cunoșteai se impunea prin faptul cã era extraordinar de inteligent și cult, cum sã spun, cu un orizont foarte larg, și spiritual. Avea toate calitãțile. Ei bine, eu nu eram foarte impresionatã, pentru cã și primul meu soț era la superlativ, așa cã din punc- tul ãsta de vedere nu, dar era un partener foarte agreabil, te puteai îndrãgosti de el. Eu, în general, nu prea mã îndrãgosteam așa. Alte legãturi erau care, pe urmã, sigur cã intra pe urmã… În componențã intra sigur cã și afecțiunea, dar nu pot sã spun cã am fost îndrãgostitã. Nici de Mihnea, nici de Țuți, nici de Tache, niciodatã, adicã la modul în care se manifestã de fapt când ești îndrãgostitã de cineva. Dar o afecțiune care cred cã nu numai cã echivaleazã, cum sã spun, dimensiunea îndrãgostirii, ci chiar o depãșește, știi? Adicã o afecțiune cimen- tatã prin momente prin care am trecut împreunã, prin momente care ne-au legat, e o afecțiune mult mai serioasã, mult mai profundã. Asta a fost! Am avut o experiențã, nu știu dacã ți-am povestit… Eram la țarã la noi, acolo, la Izvorani. El nu s-a simțit bine, am zis cã a stat prea mult în soare, nu mi-am dat seama bine ce s-a întâmplat. Era într-o duminicã. Am ple- cat spre casã și la un moment dat zice: „Cred cã am fãcut o panã de cauciuc!“ Și a oprit. Era… acolo de la Izvorani mergeam pe un drum, așa, semi de țarã, dar nu un drum îngust, un fel de șosea așa, dar care nu era asfaltatã, dupã care intram în șoseaua București-Ploiești. Și treaba asta cu cauciucul era pe drumul ãsta. Era o ploaie cumplitã, adicã o vreme groaznicã, știi. Vai, era ceva!… El s-a dat jos. Pe urmã a venit și mi-a spus… a venit și s-a urcat la loc, și l-am întrebat: „A fost chiar panã sau ți s-a pãrut?“ Și el a spus doar ceva vag, așa: „Nu, poate cã mi s-a pãrut.“ Și pe urmã nu mai plecam. Eu îmi dãdeam seama cã se întâmplã ceva, dar nu-mi dãdeam seama ce. Ți-am povestit asta?
— Nu.
— Dragã, și la un moment dat, vãd cã deschide torpedoul, scoate niște hârtii de acolo, se uitã la ele… Niște hârtii pe care le avea demult acolo, nu era ceva… Și pe urmã închide și mã întreabã: „Dar noi de ce stãm aici?“ În momentul ãla m-a trecut așa, un duș rece! Zic: „Nu știu. Te-ai dat jos ca sã vezi dacã avem panã.“ Atuncea pornește motorul și plecãm. Nu era nici panã, nici nimic. Ajungem la șosea și el mã întreabã: „Acuma încotro s-o iau?“ El a fãcut un spasm cerebral. Zic: „La stânga. Dar stai puțin cã trec mașini.“ Și a condus perfect, cu toate reflexele bune, dar numai pe ce spuneam eu. Nu știa unde suntem, nu știa nimic. M-am uitat, am trecut pe lângã… Era o firmã mare „Aeroportul Otopeni“. El a citit așa „Aeroportul Otopeni“ de parcã ar fi vãzut Santa Cruz sau mai știu eu ce. Pe urmã a început coșmarul: „Dar ce s-a întâmplat cu mine?“ Zic: „Nu știu, Țuți. Poate cã te-ai obosit prea tare, nu știu. Te-ai dat jos…“ Nu terminam: „Dar ce s-a întâmplat cu mine?“ Și întrebãrile astea au fost pânã la un moment dat când am spus: „Țuți, liniștește-te. O sã ajungem acasã, eu o sã-l chem pe Nicu… Știi cine-i Nicu?“ Voiam sã vãd în ce… Zice: „Da, Nicu și Dodi.“ Pe urmã mã întreabã „Dino e…“ — Dino era cãțelul — „Dino unde e?“ Zic: „E în spate.“ Zic: tot are niște ancore așa, în realitate. Și am mers… Pe urmã când am ajuns, o luam la stânga pe Ștefan cel Mare și pe urmã, într-un loc unde trebuia sã ezite puțin, și o lua la stânga, pe urmã la dreapta, nu știu ce, și el: „Acuma pe unde?“ Tot timpul m-a întrebat „Acuma pe unde o luãm?…“, „Acuma o luãm la stânga pe Ștefan cel Mare.“
Când am ajuns în locul ãla pe unde intram pe urmã pe una din strãzile care mergeau spre noi zic: „Uite, acuma te oprești puțin, și o iei puțin așa și pe urmã așa.“ A fãcut exact așa, perfect, totul. Am ajuns acasã, am coborât, l-am luat pe Dino, am luat ce aveam, bagaje, nu știu ce, le-a luat el pe toate, a încuiat. Eu am fost foarte atentã sã vãd ce încuie, sã încuie totul bine de data asta… Am fãcut un pas și el se întoarce. Zic: „Țuți, unde te duci?“, „Mã duc sã încui mașina.“, „Ai încuiat-o!“ Iar mai face un pas, iar se întoarce. „Țuți, unde te duci?“, „Mã duc sã încui mașina.“, „Țuți, ai încuiat-o!“ De câteva ori. Pe urmã, în sfârșit, l-am înșfãcat de braț și am plecat așa, oarecum trãgându-l, cu Dino într-o mânã, cu el într-alta. Eram fericitã cã am ajuns acasã. Nu credeam cã o sã ajungem acasã. Adicã reflexele erau așa de bune, cã nu… Și pe vremea aia! Ajungem acasã, dau telefon lui Nicu Stan. Se fãcuse deja 11 noaptea. Dau telefon lui Nicu Stan, zice: „Vin imediat la tine!“ El în timpul ãsta iar începe: „Dar ce mi s-a întâmplat?“, „Țuți, nu știu, cred cã ai avut un moment de…“, „Nu, dar spune-mi ce mi s-a întâm- plat!“ Tot așa. La un moment dat a început sã devinã agresiv: „Nu vrei sã-mi spui ce mi s-a întâmplat! Eu vreau sã știu ce mi s-a întâmplat!“ Zic: „Țuți, ți-am spus. Te-ai dat jos sã vezi dacã nu e un cauciuc spart… Probabil cã te-ai aplecat și pro- babil cã ai avut un spasm cerebral…“, „Nu, dar spune-mi…! Dar chiar nu vrei deloc sã-mi spui ce mi s-a întâmplat?“ Uita de la… În fine a venit Nicu Stan. Nu-ți mai spun cã era încu- iat jos, eu la asta nu m-am mai gândit, știi? Era încuiat jos, a bãtut în geam la o vecinã de la parter, în fine, aia i-a deschis, mã rog. A venit Nicu Stan și a început sã-l întrebe pe Nicu. Și pe urmã, altã legãturã pe care o fãcea: „Am fost plecat în strãinãtate?“ Zic: „Da, acum jumãtate de an.“ Era ultima oarã când fusese. Acuma-l întreba pe Nicu: „Nicule, am fost plecat în strãinãtate?“ În fine, Nicu când a vãzut, cred cã i-a fãcut o dozã de calmant. „N-ai nicio grijã cã o sã doarmã.“
Într-adevãr a adormit. A doua zi mã gândeam cu groazã: iar o luãm de la început, iar… Mã gândeam, Doamne, ce s-o fi întâmplat? Nicu mi-a spus: „Ai avut dreptate. Un spasm cerebral. Ai pus un diagnostic bun.“ Doamne, cum o fi mai departe, poate sã fie mai rãu… Și m-am sculat, m-am dus la el la birou, stãteam, și am telefonat la el la institut, sã vorbesc cu șoferul și i-am spus „Domnul Marinescu — sau nu mai țiu minte cum îl chema — ieri când am venit, bãrbatã-meu era obosit și ploua tare. Nu știu dacã am parcat bine. Cred c-ar trebui s-o ducem, s-o parcãm…“ O parcam acolo unde erau parcate și alte mașini. Voiam sã vãd dacã totul e în ordine, cu cauciucurile, cu tot. A spus: „Bine doamnã, am sã viu.“ Și i-am spus și secretarei: „Bãrbatul meu o sã întârzie, cã nu s-a simțit bine, a avut o migrenã. Poate cã n-o sã vie astãzi.“ Apare Țuți din dormitor. Iar am înghețat. Zic: iar începe cu nu știu ce, cu „Ce mi s-a întâmplat?“ „Ce faci?“ Zic: „Am dat un telefon.“, „Mã pregãtesc sã plec“, „Unde?“, „La institut. Te simți bine?“, „Da.“, „Ai dormit bine?“, „Da, am dormit foarte bine.“, „Știi cã a fost Nicu ieri la tine?“, „De ce?“ N-a… s-a șters din memoria lui, nu știa absolut nimic. Pe urmã, când îi povesteam, nu știa absolut nimic. A mai fost el așa, puțin mai slãbit un timp, așa mai nu știu cum, a luat concediu, nu s-a mai dus vreo douã sãptãmâni. Între timp s-a refãcut, s-a dus la institut. Pe urmã, când îi povesteam, râdea de mine, sau când îi povestea Nicu Stan, știi, râdea de se prãpãdea, habar n-avea. Nu știa nimic. N-am povestit niciodatã nimãnui nimic. Târ- ziu i-am povestit o datã lui Mihnea, când, cum sã spun, când nu mai era de actualitate.
Pe urmã a venit arterita asta, care l-a fãcut sã nu mai poatã umbla. De murit a murit din cauza lui! Pentru cã fãcea excese. A venit o doctorițã, ortopedã. Ea a fost de pãrere sã fie internat. Și l-am internat. Nu i-a priit deloc atmosfera de spital, știi! Dar dupã aia, când a venit acasã, în zece zile s-a întremat așa de bine cã nu mai era… Când a venit doctorița asta sã-l vadã s-a uitat sã-l vadã acolo la el, unde era lungit. Și nu era acolo. Zice: „Dar unde-i domnul Crișan?“, „Acolo, la birou.“ Când a venit, zice: „Dumneavoastrã sunteți?“ Nu-i venea sã creadã. Când ne-am dus la control, la spital, dupã trei sãp- tãmâni, doctorul, șeful clinicii de interne, care era prieten cu bunicul tãu, a spus: „E alt pacient, nu-l recunosc!“ Era foarte bine. Pe urmã a început sã facã excese. Doctorița asta, când a venit și l-a vãzut, a spus: „Domnu’ Crișan, dacã vã simțiți în stare, ar fi bine sã coborâți și sã faceți câțiva pași în dreptul blocului. Cât ține blocul.“, „Bine!“ Și pe urmã, hai sã dãm curs prescripției. Am coborât cu liftul și ne-am plimbat. Am fãcut câțiva pași. Când s-a terminat blocul am spus: „Acuma hai îndãrãt!“, „Nu!“ M-a târât, dar era o greutate, știi? Cã el se sprijinea foarte tare, temeinic pe mine. M-a târât pânã aproape de Piața Victoriei.
Pe urmã stãtea la televizor și eu i-am spus: „Ai sã te resimți dupã chestia asta. Ai fãcut un efort mult prea mare pentru prima zi!“ pe urmã, când sã se scoale din fotoliu sã meargã pânã la… nu mai putea. Foarte greu am ajuns cu el la pat. S-a urcat în pat și din pat nu s-a mai putut scula. Avea ambiția sã se dea jos din pat, care-l termina. Absolut îl termina! Asta era într-o miercuri. Duminicã… el avea în general foarte multã poftã de mâncare. Asta nu-i lipsea. Și duminicã m-am dus sã-l aduc pe Țuți sã mãnânce. „Nu, cã nu mi-e foame“ Zic: „Bine, când ți se face foame sã-mi spui!“ Spre uimirea mea, nici la prânz nu voia sã mãnânce. Atuncea mi-am dat seama cã totuși e ceva neobișnuit. Dup-aia l-am culcat și, înainte sã adoarmã, am vãzut cã începuse sã respire greu, așa, sacadat. Eu nu știam cã ãsta e unul din simptomele comei, cã nu mai vãzusem oameni în comã pânã atuncea. Și a adormit și a tot dormit mult… Când am vãzut cã respirã așa, am telefonat doctorului Stan. Pe urmã Țuți s-a liniștit. Asta m-a derutat. S-a liniștit. Zic: „A adormit.“ Nicu mi-a spus: „Pânã viu, încearcã sã-l trezești și dã-i ori un ceai foarte tare, ori o cafea.“ Pe urmã încerc sã-l trezesc și nu se… trezește! Mã uitam sã vãd dacã respirã. Mie mi se pãrea, totuși… eu n-auzeam cã respirã, dar mi se pãrea cã totuși se mișcã aicea ceva, știi? Dar nu mai era. Era numai o iluzie opticã. Probabil cã-mi dãduserã lacrimile, nu-mi dau seama. Atuncea telefonez: „Nicu, ori e în comã, ori a murit!“ Când a venit, eu tot speram cã n-a murit, știi? Cã e doar într-o stare așa, de… A intrat la el și a stat mult. Pentru mine asta era semn bun. Pe urmã a ieșit și a spus: „A murit!“ Nu-mi venea sã cred și de câte ori mã gândesc totuși de ce a murit nu-mi dau seama de ce a murit. Sigur cã și Nicu mi-a dat explicația asta, și toți doctorii, cã totuși efortul ãla, el era un om la… avea 79 de ani, sau 78. 78. Înseamnã cã totuși, efortul ãla a fost prea mare și la un moment dat a cedat. Dacã nu mergeam atunci așa de departe, dacã nu fãcea pe urmã eforturile alea, ar fi depãșit momentul respectiv! A fost foarte trist, foarte dureros, foarte… /se oprește/. […]
O chestie mai spectaculoasã a fost în adolescențã. În cei doi ani când Basarabia a fost din nou a noastrã, eu m-am dus la Bãlți s-o ajut pe mama. Mama avea ce am și eu acuma, anghinã pectoralã, așa cã eu fãceam toate treburile astea de vechil, de administrator. Adicã cu angajãri, cu nu știu ce. La un moment dat am rãmas foarte… Aveam un cal. N-am mai putut sã cumpãrãm… tot inventarul nostru a dispãrut. Mai aveam un cal. O iapã extraordinarã. Era și frumușicã, și bine fãcutã, așa, vânãt spre negru, și cu o personalitate nemaipomenitã. Odatã m-am certat rãu cu ea, și eu am bãtut-o și ea m-a mușcat de sân, dar rãu, m-a apucat cu toatã puterea. Adicã era, cum sã spun, nu lãsa sã treacã de la ea, nici eu de la mine, dar în rest eram foarte bune prietene. Ei, și ne-au luat-o! Ne-au luat-o și eram disperatã, fiindcã toate treburile le fãceam cãlare, sau cu trãsurica. N-aveam alt mijloc de locomoție! Am protestat, nu știu ce, și, în fine, ne-a spus de la regimentul care fãceau rechizițiile, sau nu mai știu cine mi-a spus, cã sã cerem alt cal, reformat. Am zis pentru treburile astea, așa, tot e ceva! Și am început sã fac formalitãțile pentru obținerea unui cal reformat, care bineînțeles, atunci birocrația nu era ca acuma, adicã era mai ușoarã. Și am obținut toate hârtiile, de la maiorul cutare, în decurs de o sãptãmânã… Și m-am dus sã-mi aleg unul din caii reformați. Era unul care arãta totuși, fusese ceva la vremea lui, adicã era mai arãtos. Și oscilam între unul, care pentru imaginea mea era mai potrivit, și unul mic și bondoc, așa rotund, da’ puternic și mai tânãr. Acolo era un plutonier sau nu știu ce. Zic: „Dom’ne, nu știu pe care sã-l iau. N-aș putea sã-i iau pe amândoi?“, „E, pentru cã sunteți așa de drãguțã…“ Așa cã i-am luat pe amân- doi, și m-a vãzut mama cum coboram așa pe un deal, spunea mama cã parcã eram Don Quijote și Sancho Panza nu exista. Și așa m-am ales cu doi cai! Cam asta a fost… Acuma dacã…
— Bine, sã ne oprim, cã oricum mi s-au terminat casetele…
— Dragã, ți-am trãncãnit așa, de te-am obosit!
— Nicio problemã.
— Te-aș opri la masã, dar eu astãzi mãnânc de post. Nu știu dacã vrei spanac!
Pe Lia Crișan am cunoscut-o de când eram micã. Era nevasta bunicului meu. Mulți ani am considerat-o bunica mea, pentru cã altã bunicã nu cunoscusem. Întotdeauna am auzit de la ea cele mai extraor- dinare și mai amuzante povești. Aici nu sunt decât puține dintre ele. Dupã ce am terminat interviul și am plecat acasã, Lia m-a sunat sã-mi spunã cã și-a amintit o mulțime de alte povești interesante pe care ar fi putut sã mi le spunã. Pe 2 august 2005, la vârsta de 82 de ani, Lia Crișan a murit, bolnavã de cancer, în apartamentul sãu din București.
Note
1. Asociația Românã de Legãturi cu Uniunea Sovieticã.
2. Ion Ascaniu Crișan, zis Țuți, a fost bunicul meu, tatãl mamei mele. El a murit în 1997.
3. Actuala salã „Izvor“ a Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra“.
4. Lucia Sturdza Bulandra, Amintiri… Amintiri…, București, Editura de Stat pentru Literaturã și Artã, 1956.
5. Fiica Liei Crișan și a lui Mihnea Marmeliuc.
6. Tache — sculptorul Dumitru Demu.
7. Casa de licitații Alis.
8. Paul Everac.
Articole cu legătură:
- „Cand eram eu tanara, ajutam batranii sa urce in tramvai. Acuma ce zice: ‘Nu ai loc de babe in tramvai’. Pai bine, mai maica, tu n-ai sa fii baba candva?”
- “Pensionarii la ora asta sunt pe undeva invitati, daca nu sa-si faca harachiri, dar… sa termine mai repede”
- „Am ajuns sa dau retete si pentru puscarie“
- “Comunismul a avut multe neajunsuri, dar nu trebuie privit doar cu ochi rai, tinere!”
- „Omu’ pe toate le trece, nici nu stii cat poa’ sa duca!“ [extras din volumul de istorie oralaCealalta jumatate a istoriei. Femei povestind]
- Despre pile, femei si istorie
- MICA ISTORIE [prefata la volumul de istorie orala Cealalta jumatate a istoriei. Femei povestind]
Lasă un răspuns