„Câte un bec în fiecare cameră”
LEONIDA MERLAUB (1904-)
extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002
– Când plecaţi acum, plecaţi pentru mult timp?
– Plec de aici din cămin, plec acasă la mine. Eu am casa mea, vă dau telefonul meu, mă găsiţi oricând. Am stat aici trei luni de zile, am fost bolnav, acum mă simt mai bine şi mă duc acasă.
– Acasă cred că ar fi fost frig.
– Frig, şi n-aveam ce mânca. Sunt singur, n-am pe nimeni acasă, n-aveam cine să-mi gătească. A fost o iarnă foarte grea, nu se găsea nimic.
– Să începem cu familia. Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?
– Tatăl meu a fost un mic meseriaş, ceasornicar. Şi a avut un atelier de ceasornicărie chiar în centrul Bucureştiului, în Piaţa de flori. Aşa se numea atunci, Piaţa de flori, cam unde e Piaţa Unirii, în partea din spate, dinspre Hanul lui Manuc, dacă ştiţi, strada aia. Aia se numea strada Carol, după numele regelui Carol.
– Aici în Bucureşti a învăţat meseria de ceasornicar?
– Nu ştiu. El este născut în Moldova, în judeţul Roman, într-o comună. Bâra. Erau trei fraţi, şi toţi trei au învăţat ceasornicărie. Acuma nu ştiu dacă acolo sau la Bucureşti. Când s-a căsătorit era deja meseriaş, avea atelier. El era patronul. La început lucra numai el singur, pe urmă s-a mai dezvoltat, a mai angajat un lucrător, şi încă unul. Doi lucrători a avut la urmă. Mergea destul de bine, ţinea o casă bună. Mama era casnică, cu gospodăria, nu mergea la servici, nu se obişnuia. Mama însă era bucureşteancă, s-a născut la Bucureşti, într-o familie care se numea Bercovici. S-au căsătorit nu ştiu când, după câţiva ani am venit eu, primul copil, şi după doi ani a mai venit altul, care a murit la vârsta de 20 de ani. Era încă copil, terminase liceul. Atunci medicina nu era aşa dezvoltată ca azi, probabil că acuma nu se mai moare din uremie.
– Unde aţi locuit?
– Chiar de la naştere am locuit tot pe strada Carol, unde tata avea atelierul. Nu împreună. Atelierul era în str. Carol nr.74 şi locuinţa era la numărul 93, era o distanţă de vreo 200 de metri. O locuinţă modestă acolo, veche, era proprietatea unui mare compozitor, Cohen Lânaru. Era un nume cunoscut aici. Compunea melodii populare şi spaniole, sefarde. El era sefard, dar trăia cu o creştină, a avut doi băieţi, unu-i medic, altul nu ştiu, ziarist. Stăteam lipiţi, cele două curţi, ei şi noi. Din copilărie cam asta. Am făcut şcoala la şcoala catolică, unde se spunea atunci că se învaţă bine. Katolische Volkschule, în limba germană, pe Călăraşi, nr. 10, mi se pare. Există clădirea şi acum.
– Cine ţinea şcoala aceea?
– Biserica catolică.
– Şi aparţinea de Sf. Iosif?
– Da, de Sf. Iosif, până sus, la Roma. Profesorii toţi erau Bruder, preoţi. Bruder Hyppolit, Bruder Mauricius, Bruder Antonius. Nu le spuneam Herr Professor, ci Bruder. Şcoala lor era particulară, nu era de stat, ei nu aveau voie să elibereze certificate de stat, aşa cum aveau şcolile primare româneşti. Se plăteau taxe. Hai să zic aşa, numai cine avea bani putea să intre. Era o şcoală superioară, cu o disciplină frumoasă, o disciplină germană, nu românească. Vă închipuiţi, acum 80 de ani era mare diferenţă între civilizaţia română şi civilizaţia germană. Acolo nu exista un copil care să nu aibă pentru pauza de la ora 10 un Brötchen de acasă. Aşa era pauza, pe clase copiii se plimbau într-un cerc. Clasa întâia un cerc, clasa a doua alt cerc şi aşa mai departe. Profesorii toate materiile le predau în limba germană, chiar dacă copilul nu ştia, atunci învăţa acolo. Profesorii erau atenţi, nu se băteau copiii la şcoală, nu rămâneau repetenţi, toţi erau foarte bine pregătiţi. Era o calitate a şcolii că scoate elemente bune. Copiii la început n-o fi fost ei buni toţi, dar până la urmă nu rămâneau repetenţi.
– Mai era o şcoală germană pe Luterană.
– Da, evanghelică.
– Cum de nu v-au dat părinţii la şcoli evreieşti, la institutul Goldenberg?
– Erau puţine pe atunci, şi ei au considerat că la şcoala asta se învaţă mai bine. Dacă era adevărat sau nu, asta nu ştiu. Am început şcoala în 1911, la 7 ani. Erau acolo multe clase, aveam 4a, 4b, că erau foarte mulţi copii. Aceeaşi materie o învăţau, dar nu încăpeau într-o sală.
– În şcoala aceea erau şi români, şi germani, şi evrei, şi de toate?
– Majoritatea erau români, din familii mai înstărite care voiau să obţină o educaţie mai bună pentru copiii lor decât la şcolile statului. Şi se reuşea. Katolische Volkschule se numea, şi cealaltă Evangelische Volkschule, pe Luterană. Acolo era şi pentru fete. Aici erau numai băieţi, şi după ce se terminau patru clase primare se putea continua acolo, cu un gimnaziu, tot patru clase, care se numea Sf. Andrei, gimnaziul Sf. Andrei. Tot de catolicii ăştia ştiu că se făceau serbări, veneau Erstbischop (?). Se făcea o serbare la începutul anului, discursuri, cam aşa ceva.
– Înseamnă că pe la sfârşitul războiului aţi terminat şcoala.
– Mai târziu, că am avut nişte întreruperi. Era perioada primului război mondial, şcolile n-au mers regulat, nici noi n-am mai avut posibilitatea, noi personal, că tata a fost luat în armată, a închis atelierul. Nu s-a mai putut, un an, doi. Asta am vrut să vă spun, că după cele patru clase primare urma gimnaziul Sf. Andrei, tot fără drept de a elibera diplome, era particular, se plăteau taxe, cu profesori tot Bruder. Şi acolo am făcut prima clasă de gimnaziu, pe urmă, chiar la începutul anului, după o lună, două sau trei, m-am îmbolnăvit de scarlatină, şi am fost internat la spital. Şi mi se pare că a durat povestea asta, că n-am mai terminat anul întâi acolo, l-am terminat în altă parte. Ultimii ani i-am făcut la Liceul Lazăr, aici am terminat, am făcut bacalaureatul, n-am studiat mai departe. Am vrut să învăţ şi eu meseria tatălui meu, dar n-am reuşit. Vă închipuiţi că s-a ocupat tata destul de mine, dar n-am reuşit.
– Şi nimeni din familie n-a continuat meseria?
– Nu. Erau trei fraţi, toţi ceasornicari. Unul din ei s-a stabilit la Constanţa, şi a făcut acolo un magazin mare de ceasornicărie, i-a mers foarte bine, era singurul. A început tot aşa, cu bijuterii mici, să lipească un inel, să pună o piatră, pe urmă a făcut ceasornicărie, s-a dus în străinătate. I-a mers foarte bine, a avut o clientelă bună, a avut un renume foarte bun. Era cinstit, şi la meseria asta, asta contează. Cel mai simplu, nu-i aşa, ai un inel, vrei să pui o piatră, vii tu cu piatra, piatră bună. Dacă ăla e cinstit, e bine, dacă nu, o schimbă, pune alta. Ei, calitatea lui cea mai mare era cinstea. Dădeau oamenii cu ochii închişi. Nu desfăcea pachetul, să vadă ce-a predat, două, cinci, lăsa. Şi-a format clientelă dintre oameni mai supuşi, profesori, avocaţi şi magistraţi, ce era mai select într-un oraş de provincie, primarul şi oamenii au căpătat o încredere foarte mare. El a mers bine, a progresat, şi-a făcut un magazin mare. Până în ’38 când au venit legionarii, l-au scos, şi l-au internat într-un lagăr aproape de Constanţa, el şi familia şi tot. Avea trei fete. Când s-a eliberat din lagăr nu mai avea prăvălia, i-au luat tot legionarii, nici casa, nu mai avea unde sta, şi atunci s-a dus la Arad, unde avea o fiică căsătorită. Şi de acolo a mai făcut vreo două drumuri la Bucureşti, a stat de vorbă cu fabricanţii de ceasornicărie şi reprezentanţi de firme străine cu care a lucrat înainte, şi ăştia n-au mai vrut să-i dea marfă fără bani, pe credit, cum se obişnuia atunci. S-a dus înapoi la Arad, sau nu, la Oradea şi s-a sinucis acolo. A sărit de la balcon!!
– Asta în ’38 s-a întâmplat?
– Mai târziu, după ce a ieşit din lagăr, prin 1942, aşa ceva. Om tânăr, şi aşa…
– Şi celălalt frate?
– Al treilea aici a învăţat meseria, la tatăl meu în atelier, şi a plecat la Paris. Acolo cu meseria sa n-a reuşit, a făcut însă o specialitate, pietre preţioase, şi anume nu cu orice pietre. Acolo exista specializare adâncă, numai perle. Şi există la Paris o bursă specială de perle. A lucrat cu perle. S-a căsătorit acolo, cu o fată din Franţa, o catolică, a avut copii, şi a murit acolo. N-am mai avut corespondenţă cu el, el n-a scris, noi n-am scris…
– Înainte de război s-a întrerupt legătura?
– Nu, după război, primul. El a murit după primul război mondial, tânăr. Şi tatăl meu, la 42 de ani a murit. La 13 ani am rămas orfan. A mai continuat mama să meargă la atelier. Mama nu se pricepea, dar aveam deja doi lucrători care primeau lucrări, comenzi şi câştigau. Şi mama a condus oarecum încă vreo câţiva ani ca proprietar. Atunci legea permitea soţiei să continue atelierul. Şi câştiga bine, dacă ne ţinea pe noi la şcoală. Numai uniformele cât costau şi taxele, nu era gratuit ca acum. Acuma şcoala e gratuită, nici la universitate nu plăteşti taxe.
– Dacă n-ar fi murit tatăl dumneavoastră, aţi fi vrut să continuaţi?
– Sigur, aş fi mers mai departe. El a murit în 1918. A fost chemat pe front la regimentul 80, regimentul s-a deplasat atunci la Turtucaia, asta e în Bulgaria, în sudul Dobrogei, şi după vreo câteva luni de zile a venit un ordin, ca toţi meseriaşii ceasornicari să iasă din regimente, şi i-a aduc pe toţi aici, la arsenalul armatei. Am avut aici în Bucureşti aşa un arsenal care avea şi o secţie de optică. Şi ceasornicarii au fost daţi la această secţie, nu ştiu de ce. Probabil pentru ţintire, a fost lucru de specialitate. Şi i-a băgat pe toţi la arsenal. La un moment dat România a fost bătută, şi s-a retras din Bucureşti. Şi capitala ţării s-a mutat la Iaşi. Şi ministere şi primării şi tot. Şi acest arsenal a trebuit şi el să se mute la Iaşi, dar atunci erau alte condiţii, s-a mers pe jos, numai maşinile, strunguri şi astea s-au transportat cu trenul. Pe jos, a răcit şi a făcut o gripă, cum se numea atunci… gripă spaniolă. Colegi de-ai lui l-au adus acasă, a intrat în pat şi n-a vrut să chemăm medicul nostru particular, că el era soldat atunci, şi i-a fost frică, şi eram în stare de război. Am fost la ministerul nu ştiu unde să chemăm medicul militar, să vie acasă să vadă că e bolnav şi să-i dea un act, că altfel ar fi fost dezertor. Că el s-a întors înapoi, l-au dus oamenii. Doctorul militar n-a venit decât peste vreo două săptămâni. Până atunci boala a progresat şi a murit. Acasă. În 1918 a murit. A murit acasă. Şi noi am rămas aşa, în aer, pentru că bani nu aveam, nu aveam rezerve, n-aveam cont la bancă, sau ştiu eu cum. Noi am vrut să obţinem acte militare că a murit ca soldat, că atunci am fi avut o pensie de urmaş de soldat. Asta a fost una din motive, că am aşteptat medicul militar, şi al doilea, ne era frică să vie medicul particular, pentru că certificatul lui nu era valabil, şi n-am vrut să-l dea dezertor, aveam şi alte necazuri. A murit.
– Cum a fost în timpul ocupaţiei germane din 1916?
– Am dus-o foarte greu, foarte greu. Cu existenţa, cu mâncarea, cu traiul. Nu se găsea nimic. Se făcuseră cartele întâi, pentru pâine, ulei, zahăr. Cum e şi acuma. Şi pentru carne. Şi erau nişte cozi enorme, noaptea te duceai să stai la coadă, ca mâine dimineaţa să pot să iei o pâine.
– Cum era pâinea?
– Bună.
– Cineva mi-a spus că nu atât lipsurile, ci preţurile au fost problemă.
– Preţurile şi lipsurile, nu puteai să te duci la magazin să cumperi ceva, totul era cu coadă. În schimb, comandantul suprem al Bucureştiului, era un general german Mackensen, care era un sbir foarte sever, şi toată lumea avea frică. Mi-aduc aminte, când venea o zăpadă. Dacă începea seara la 8, la 9 să ningă, până mâine dimineaţa se aşeza zăpada. Dar până mâine dimineaţa erau deja lipite afişe pe toate casele în tot Bucureştiul, peste noapte, avea, se vede, afişele gata făcute, obligatoriu fiecare cetăţean la 6 dimineaţa să-şi cureţe trotuarul până la jumătatea drumului şi pe urmă să plece la muncă. Pe româneşte afişul, semnat general Mackensen spunea acolo, care nu se va executa, va fi arestat imediat. Fără proces, fără contravenţie, fără amendă. Nu există amendă. Musai, la 6 să fie… Dom’le, oraşul era curat, a doua zi dimineaţa nu mai era zăpadă. Ei, nu mai zic de obiceiul care se practica atunci de primărie. Asta nu cunoaşte lumea şi cred că ar interesa. Fiindcă a venit vorba despre asta. Singura linie electrică, prima care s-a făcut, era pe bulevardul Elisabeta – astăzi se numeşte Gheorghiu Dej – de la Universitate la Operă. Era linia nr. 14. Că până la 13 erau tramvaie cu cai. Eu învăţam la liceul Lazăr, şi de acolo veneam acasă în strada Carol. Atunci mi se părea că e o distanţă foarte mare, şi mama ne-a scos abonament la tramvai.
– La 14?
– Nu, ăla era electric, al nostru era 10. Şi când tramvaiul venea din strada Brezoianu, şi trebuia să urce dealul la Casa de Depuneri, la CEC, că pe acolo era linia, toţi călătorii trebuia să se dea jos, şi să împingă la tramvai. Caii nu puteau singuri să tragă vagonul. Şi ne dădeam jos şi asta era cea mai mare bucurie a copiilor, să împingă la tramvai.
– I se spunea tramvai? Nu omnibus?
– Tramvai. Noi n-am avut omnibus la Bucureşti, decât foarte puţine, societăţile mari cum era Astra Română de Petrol, câteva. Însă altceva voiam să vă spun, tot în legătură cu zăpada. V-am povestit cum era pe timpul nemţilor. Dar erau perioadele fără nemţi aici, cum era de obicei. Tramvaiele ţineau de societatea STB – Societatea de Tramvaie Bucureşti. Primarii de atunci au obligat pe acest STB să angajeze căruţe cu cai la ţărani. Toţi ţăranii din jurul capitalei aveau contract cu STB-ul, ca la prima zăpadă, când începe să ningă, în aceeaşi noapte să iasă… Erau mii, mii şi mii şi mii de căruţe. Ţăranul cu încă un om de-al lui cu fii-su, cu frate-su, nu ştiu ce, venea cu căruţa la Bucureşti, încărca o căruţă cu zăpadă şi o ducea pe cheiul gârlii.
– Unde?
– Asta e Dâmboviţa, aşa se numea atunci, oprea pe un pod şi descărca zăpada în Dâmboviţa. Asta era treaba lui, termina, se ducea şi mai lua o căruţă. Era plătit pe căruţe.
– Asta după război?
– Înainte. Mii de căruţe apăreau în oraş. Făceau singuri treaba, fără comandant, fără poliţie, fără nimic. Aveau contract. În contract scria, se duce pe strada Popa Tatu, se duce pe Calea Victoriei. STB-ul organiza, din ordinul primarului. Primarul urmărea dacă se execută contractul sau nu. Dom’le, nu se întâmpla ce s-a întâmplat acum! Pentru că una este munca plătită şi alta este munca obştească. Ţăranul avea atunci interes. Muncea o noapte, sau două sau trei şi a luat 50 de lei, nu ştiu cât lua.
– Leul era puternic.
– Sigur, îmi aduc aminte că tata îi lăsa mamei în fiecare duminică o monedă de 5 lei. Era cea mare monedă divizionară. Erau de 5 bani, de 10 bani, 20 de bani, 1 leu şi 5 lei. Îi lăsa 5 lei pentru cheltuielile casei pe o săptămână. Îi dădea duminică, uite madam, 5 lei, duminica viitoare iar. Şi reuşea. Cu 5 lei cumpăra zahăr, untdelemn, carne. Zahăr nu se cumpăra 5 kg, sau 10 kg. Acuma, dacă vine brânză, telemea sau caşcaval ai lua o roată întreagă de caşcaval. Dacă ţi-ar da, da’ nu-ţi dă. Atuncia cumpărai 100 de grame, 200, cât îţi trebuia în ziua aia, mâine veneai şi cumpărai iar. Aşa se trăia.
– Acasă la Dvs. ce limbă vorbeau părinţii?
– Româneşte.
– Nu vorbeau idiş?
– Nu.
– Nici nu ştiau?
– Mama nu ştia, mama era născută în Bucureşti. Tatăl era din Moldova, el ştia. Şi ştia şi religia, şi obiceiurile. Uite, aşa am sărit din una în alta, nu ştiu dacă e bine organizat?
– Sigur… Se ţinea bucătărie cuşăr?
– O, da, cuşăr. Şi mama aprindea lumânări vineri seara. Atunci cum era la noi în casă, era şi în alte case. Mama se scula dimineaţa şi pregătea masa pentru prânz. Se mânca la prânz şi gata. Pentru seara se pregătea o altă masă, tot gătită. Nu exista ca acuma să te duci să cumperi 100 de parizer şi să mănânci diseară cu un ceai sau un iaurt, şi gata. Nu, se făcea mâncare, tocană, friptură şi ce voia. Da, gătea în fiecare zi de două ori, o dată pentru prânz, odată pentru seara. Ea nu ieşea din bucătărie. Pentru spălat rufe nu exista Nufărul ca acuma, angaja o femeie într-o zi şi ajuta la spălat.
– N-a avut permanent servitoare?
– Au fost perioade când a avut servitoare, când am fost mici. Într-o vară ea a plecat la băi, la Pucioasa. Murise tata deja. Şi eu i-am făcut o mare surpriză. Când s-a întors mama acasă, a găsit lumină electrică. Până atunci aveam cu petrol, luminatul în casă aşa era, cu lampă de petrol. În vara aceea eu am angajat un meseriaş şi modest, câte un bec în fiecare cameră, nu cu lampadar, cu cristale, nu exista atunci. Mi-a pus câte un bec în fiecare cameră. Aveam două camere.
– Când a fost asta?
– Prin ‘23-’24, nu mai ţin minte exact. Dar a fost o revelaţie. La Merlaub în casă are lumină electrică! Ho-ho, eram boieri! Vecinii mei nu aveau.
– Şi cum s-a făcut?
– Pe stradă se trăgea, erau oameni de meserie, cu autorizaţie la Societatea Generală de Gaz şi Electricitate. Gazul pentru iluminatul străzilor. Erau nişte felinare speciale cu o sită de mătase, şi venea seara la 4, la 5 un lampagiu, şi aprindea toate lămpile. Şi lampagiul avea obiceiul, ca şi măturătorul, şi gunoierul, şi factorul ca în fiecare an de anul nou dimineaţa, la 1 ianuarie veneau cu nişte afişe, mici, aşa, la tipografie şi făcea câte o urare de anul nou pentru fiecare locatar, îţi dădeau un afiş din ăla mic, îi dădeai 1 leu sau 10 bani, nu ştiu cât era atunci.
– Cum era la Liceul Lazăr, se simţea diferenţa după ’20?
– Liceul Lazăr era de stat. Acolo la sfârşitul anului, anul şcolar se termina în iunie, nu dădeai examen. Dacă ai avut note bune în cursul anului, treceai. Dacă nu, rămâneai.
– Liceul Lazăr a fost mai sever decât cel catolic?
– Nu. La catolici era foarte sever, nu exista să vii cu prostii, că m-am lovit la picior şi n-am putut să viu la şcoală, nu exista. Trebui să vii în fiecare zi, bolnav, sănătos, trebuia să vii la şcoală. Erau foarte severi. Dacă s-a întâmplat totuşi o zi că n-ai venit, imediat chema să vie părintele la şcoală, să spuie de ce n-ai venit. Era foarte bine organizat.
– Mi-au povestit unii care au mers la şcoli evreieşti că aveau neplăceri când ieşeau de la şcoală. Dumneavoastră n-aţi avut?
– Nu, nu-mi amintesc. Erau şi şcoli evreieşti, era şcoala Moria, şcoala la Iacob şi Carolina Lowel (?), gimnaziul evreiesc, erau câteva. Erau copii mulţi acolo, şi acolo se plăteau taxe, şi acolo dădeau copiii examen la fiecare sfârşit de an, că şcoala nu era recunoscută de stat, nu era publică, nu avea voie să elibereze certificate.
– Vă mai aduceţi aminte de nişte întâmplări din timpul şcolii elementare?
– Ei au angajat în programul lor de şcoală un profesor pentru predarea religiei evreieşti o oră pe săptămână.
– Erau atât de mulţi copii evrei acolo?
– Da, români şi evrei. Nemţi erau foarte puţini, nu ştiu de ce. Poate că mergeau la Evangelische, nu ştiu.
– Dar până în clasa a patra aţi învăţat nemţeşte?
– Da, eu şi astăzi ştiu germana din cauza acestei şcoli, pentru că ce se învaţă de mic, aia rămâne. Gramatică şi literatură şi poezii, tot, dacă şi matematicile, istoria şi geografia tot în limba germană le învăţam.
– Manualele de unde erau?
– Se tipăreau aici. Şi la greci la fel, şi la bulgari se tipăreau manualele. Atunci nu era libertatea religioasă cum e acuma! Şi-mi-aduc aminte, când am intrat în clasa I la acest gimnaziu Sf. Andrei, la începutul anului ne-a dat o listă de cărţi. Să cumpărăm, nu se dădea gratis. Şi mi-am cumpărat şi eu după listă tot ce trebuia. Şi mi-a rămas în cap de acu’ 70 de ani manualul de istorie antică scrisă de un oarecare profesor mare de istorie Aguelecchi. Şi avea la poze! Această carte era o bijuterie. Şi când am intrat la spital cu scarlatina, eu mi-am luat cartea cu mine, îmi plăceau pozele. Şi la plecare nu mi-a mai dat-o, a reţinut-o acolo că s-a infectat cu microbi. Ei, nu mă întreba ce-a fost, ce probleme, eu plângeam, voiam cartea mea. Mi-au cumpărat părinţii după aia o altă carte, dar era scumpă. Istoria antică de Agueletti (?), un italian.
– În germană?
– Nu, româneşte. La gimnaziu nu s-a mai păstrat asta, numai în şcoala primară erau toate în limba germană, la gimnaziu s-a dat în limba română, şi aveam separat limba germană, literatură şi gramatică. Şi franceză, chiar din clasa întâia. Acum la licee începe târziu limba, e mare diferenţă. În decursul vieţii am lucrat la AEG, o firmă veche, în RFG acuma Allgemeine Elektrizitäts Gesellschaft, o firmă mare, cu filiale în toată lumea. Şi în Honkong, şi în China. Am lucrat 11 ani acolo.
– Acolo aţi intrat prima dată?
– Nu, prima dată am intrat la Banca Comercială Română, era o bancă particulară.
– Cine conducea?
– Liberalii. Era un oarecare Dobrovici, mare latifundiar, mare bogătaş, din partidul liberal. Am lucrat acolo puţin, m-a dat afară.
– De ce? Şi cum aţi intrat, v-a recomandat cineva?
– Da, m-a recomandat cineva, m-a angajat, şi m-a repartizat la serviciul portofoliul extern, pentru că eu cunoşteam franceza şi germana. Acolo era nevoie să cunoşti limbi străine. Veneau la bancă documente de încasare şi în româneşte, şi în limbi străine. Am lucrat bine acolo, cu un salariu mic de tot, nu mai ştiu cât, nu mai ştiu nici anul. ‘20-’21, nu mai ştiu. Şeful acestui serviciu era un tânăr, un oarecare Berger, evreu. El, pentru că ştia bine franceza, era şi corespondentul unui ziar francez de la Paris, nu ştiu care, şi era bine plătit. Şi s-a nimerit când au venit sărbătorile de toamnă evreieşti. Noi aveam nişte sărbători, în septembrie de obicei.
– Anul nou…
– Aşa, pe urmă ziua ispăşirii păcatelor, o zi de post. Direcţia băncii dăduse o circulară către tot personalul evreiesc din bancă, că dacă vor să plece la biserică în timpul serviciului, este voie cu condiţia să-şi termine lucrul pe ziua respectivă. În secţia unde am lucrat eu, eu am făcut aşa. Acolo nu eram decât doi evrei, ne-am terminat lucrul. Eu eram mai bisericos şi am plecat. Şeful serviciului, şeful secţiei, acest Berger, nu era /s-a întrerupt înregistrarea/
– Spuneaţi că Berger s-a supărat şi a înaintat cerere de concediere la conducere. Pe urmă aţi trecut la AEG şi spuneaţi că directorul era Ulrich.
– Ulrich, Tischler şi Moses.
– Avea filială şi la Craiova şi la…
– Nu chiar filială, aveau o fabrică la Craiova, cum se numea, aha, avea Uzina Electrică din Craiova, E.W. Craiova., Elektrizität Werke Craiova, era uzina de electricitate a oraşului, astăzi ne numeşte Electroputere. Producea motoare pentru tramvaiele electrice. Echipamente complete.
– Deja din anii ’20?
– Nu ştiu, nu cred, nu ştiu.
– Când aţi ajuns acolo la ei, era deja Craiova?
– Era. Eu am intrat la AEG cred în ’28, parcă.
– În ce an aţi terminat liceul?
– Târziu. Am avut întreruperi.
– Prin ‘25-’26?
– Cam aşa ceva.
– În timpul acestor întreruperi aţi lucrat undeva?
– Nu totdeauna, câteodată da.
– Ce anume?
– La contabilitate.
– Nu, când au fost în şcoală întreruperile.
– Nu, stăteam pe lângă mama în prăvălie, aşa cred, nu mai ţin minte. N-am avut decât aceste servicii. Banca Comercială, AEG, şi pe urmă cinematografia, de la Buftea. Am început la cinematografie când avea sediul în strada Spătarului 32, se numea Felix (?) Film. Mai târziu s-a schimbat numele în Romfilm, mai târziu s-a preschimbat în Studioul Cinematografic Bucureşti, cu sediul la Buftea. Vreo câţiva ani am lucrat la Scânteia, la cinematografie, dar era chiriaş în blocul Scânteia. Nu era gata lucrarea de la Buftea.
– Când aţi intrat la cinematografie?
– După război. Din 1928 până în 1938, când m-a dat afară pe motive rasiale – venise dispoziţia de la AEG Berlin, o circulară în toată lumea, la toate unităţile, să scoată personalul evreiesc. Ne-a dat leafa pe un an de zile. Nu ca acuma, zice, mâine să nu mai vii, că n-avem materie primă. Auleo, să nu iasă asta!
– După aceea unde aţi lucrat?
– Am intrat la Sora, un magazin general mare, unde eram casierul general al întreprinderii, până când am intrat la cinematografie. Adică de la Sora ne-a dat afară în ’41, din ’41 n-a mai fost personal evreiesc.
– Aţi fost în Bucureşti când a fost rebeliunea legionară?
– Da, da. Am trecut prin emoţii, prin griji, dar n-am avut de suferit, n-am avut case, să ne ia casele.
– Pe strada Carol aţi fost?
– Da, ne-am mutat noi mai târziu pe o altă stradă, dar nu era cu legionari. La cinematografie am lucrat din ’48 mi se pare, până în ’58.
– Când v-aţi pensionat?
– Nu. Când m-a dat iar afară, că am depus actele de plecare în Israel. Atunci aşa era sistemul. Eu am stat o noapte întreagă la coadă la prefectură pe calea Victoriei, ca să depun actele, şi a doua zi dimineaţa când am venit la birou, ăştia ştiau deja şi m-au dat afară. Şi am intrat la comunitate, şi de atunci am lucrat la comunitate.
– Şi cum de n-aţi plecat?
– Nu mi-a dat aprobarea. Mi-a dat târziu, când deja eram bătrân, după vreo 8 ani de zile, şi nu mai aveam nici elan, nici puterea, nici interesul.
– Aveaţi în 1958 54 de ani.
– Da, mai aveam putere. Şi era o perioadă aşa, nu numai de putere fizică, era vorba de aşa o psihoză generală ce intrase în evrei. Toată lumea să plece, toată lumea s-a înscris. Au plecat destui, peste 50 de mii. Să vă mai spun ceva. Eu am fost un om bisericos. Ce înseamnă bisericos? De la vârsta de 5 ani, mai aveam un frate atunci, mai mic cu 2 ani, tata ne-a luat la biserică de sărbători.
– Numai de sărbători?
– Numai de sărbători mergea. Se mai stricase şi el. Când era la el acasă, în judeţul Roman, mergea şi sâmbăta, aici la Bucureşti s-a făcut mai boier, mergea numai de sărbători.
– La care sinagogă?
– La o sinagogă, se numea Or Hodoş (?)
– Mai există acum?
– Construcţia există, interesant, de 150 de ani. Va să zică, de sărbători ne lua la biserică, nu ştiam încă să citim la 5 ani. Şi aici la Bucureşti n-au existat şcoli ca în Moldova şi în Ardeal, cum se numeau, şcoli de copii mici.
– Am uitat şi eu cum se numesc, ştiu…
– Sunteţi evreu?
– Eu nu sunt, dar nevastă-mea e evreică, de la socrul meu ştiu foarte multe lucruri.
– Şi vreau să spun, că de copii mici această prezenţă în sinagogă care mi se părea ceva mare, măreţ, aşa o vedeam eu.
– Pe ce stradă era?
– Sticlari. Cu ochii de copil aşa vedeam eu, era foarte impresionant pentru mine. Nu era aşa de mare, dar cu ochii mei de copil aşa vedeam că e grozav. Intram acolo cu o frică de Dumnezeu şi cu un respect, şi nu scoteam un cuvânt, aşa mi s-a părut mie, aşa am văzut… Mi se părea că preotul care slujeşte pe altar este omul lui Dumnezeu, nu-i ca noi, aşa. Aşa vedeam eu, domnule, că este cu puteri supranaturale, că e reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Nu mi-a spus nimeni treaba asta, asta a fost concepţia mea despre biserică, şi după ce tata a murit, tot aşa, numai de sărbători, cu acelaşi respect şi frică de Dumnezeu şi de casa Domnului. E, au trecut anii, aşa, aşa, şi am ajuns eu în regimul actual. Cum eram salariat, am fost băgat în cursurile de partid. Nu eram membru de partid, dar toţi salariaţii trebuia să frecventeze, nu ştiu cum se numeau atunci la început, asta era prin ’45… Continuam să merg la biserică. Era un curs elementar, politica curentă se numea, se citea Scânteia în fiecare dimineaţă. La servici. Chit că pierdeai un ceas acolo, dar partidul era primul. Pe urmă, după ce am făcut prima şcoală, am fost trecut la alta, mai mare, mai mare, până când am ajuns la Cabinetul de partid unde se ţineau cursuri de materialism dialectic, mai avansate. Şi am stat acolo, un an doi, cât a trebuit, am învăţat, am ştiut materia, răspundeam la examen. Dar nimic din toate aceste cursuri n-a reuşit să scoată din mine credinţa că biserica este casa lui Dumnezeu, şi că preotul de pe altar este reprezentantul lui Dumnezeu, aşa am rămas, cu această mentalitate. Şi domnule, participarea la toate şedinţele astea politice, şi la 1 mai, şi la 23 august, şi la 7 noiembrie, ieşeam la defilare, strigam lozinci, cum era obiceiul, dar nimic n-a zdruncinat în mine credinţa în Dumnezeu şi că preotul este reprezentantul său pe pământ. S-a schimbat! Când? Când am ajuns salariatul comunităţii evreieşti. Ce paradox! Pe timpul cât am fost salariat prin toate întreprinderile astea, nu ştiam despre comunitatea evreilor nimic. Deşi la Bucureşti am avut o organizaţie comunitară foarte mare, foarte serioasă. Dar eu nu treceam pe acolo, n-aveam treabă cu ei. Comunitatea este partea administrativă a bisericilor. Când am intrat la Comunitate şi am intrat în contact mai apropiat, s-a întâmplat o metamorfoză în subconştientul meu. Va să zică la comunitate am venit în anul 1958. Câţi ani aveam atunci?
– 54.
– Da, 54, şi până la 54 de ani aveam o credinţă fermă în Dumnezeu şi în preotul de pe altar. Când i-am cunoscut mai îndeaproape pe aceşti preoţi şi am văzut că sunt oameni la fel ca noi, că n-au nimic deosebit, n-au nici un har dumnezeiesc, vreo putere dumnezeiască. Erau la fel ca şi noi. Ba, unul era beţiv, altul era curvar, altul era cartofor, oameni la fel ca şi noi, fiecare cu defectele şi calităţile sale. Ştiau meseria, o învăţaseră, au fost preoţi, dar aveau şi ei defecte psihice, morale la fel ca toţi oamenii. Prin natura serviciului ce l-am avut în comunitate, am fost contabil şef 25 de ani al comunitate, eram obligat să viu în contact cu toată populaţia evreiască, care venea cu diferite probleme la comunitate, se întâlnea cu mine. Avea nevoie de ceva, aşa i-am cunoscut pe ăştia mai îndeaproape. De atunci am schimbat părerea. Adică nu am devenit anticredincios, eu cred în Dumnezeu, numai că în oamenii de pe altar, în preoţi, nu mai cred. Va să zică, ce n-a reuşit partidul în 20 de ani, a reuşit comunitatea prin contactul direct. Am văzut că sunt oameni la fel ca şi noi.
- Din același volum:
- „Mi-am dat seama că oamenii în război devin nişte bestii”
- “Calesti pentru boieri si vizitii, carute pentru tarani”
- Les jeudis, chez ces russes foux
- “Era o flaşnetă în mijlocul lacului” [extrasul convorbirii cu Elisabeta Goga din vol. Chipurile orașului. Istorii de viață în București]
- “Viata mea cu Mircea a fost o bucurie fara seaman!” [marturie Margarita Vulcanescu]
- „Docil si disciplinat”
- “Eu toata viata am trait in frica” (I)
- “Eu toata viata am trait in frica” (II)
Lasă un răspuns