Câteva date cu privire la construcția, amenajarea și organizarea activității Casei Românești la New York World’s Fair (1939-1940)

Câteva date cu privire la construcția, amenajarea și organizarea activității Casei Românești la New York World’s Fair (1939-1940).

Restituiri documentare din Arhivele Naționale și ale MAE: 1938 – 1939*

Laurențiu Vlad**

Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane Gheorghe Șincai, XXV, 2022, pp. 316-339.

Abstract:

Some details regarding the layout and construction of the Romanian House and the organization of its activities during the New York World’s Fair (1939-1940). Documents from the National Archives and the Archives of the Ministry of Foreign Affairs: 1938-1939.

The present text is part of a more complex research on Romania’s participation in the New York World’s Fair (1939-1940). The main objective of this research is to reconstruct the representation of Romania’s national identity at a certain point in time (1939), classifying it as one element in a series of this kind. We will also concentrate on how this representation was perceived by the public opinion of the 1930s. As such, it is not only research on cultural history and public diplomacy (external propaganda, as it was called at the time), but also on bilateral Romanian-American relations (economy, politics etc.). Last but not least, it also represents a study in imagology. This paper, the first of a series, aimed at reconstructing some of the events related to the preparations led by the officials in Bucharest charged with the country’s participation in the New York World’s Fair, for the construction of the pavilion known as the Romanian House, designed by the architect Octav Doicescu and erected for this occasion. I have brought forth information referring to the evolution of the works done at this pavilion and the difficulties encountered throughout the process, such as: changes made to the architectural design, the relation between the entrepreneurs and workers, the transportation of construction materials from overseas, the exhibitions, the negotiations for appointment of the restaurant’s manager etc. All this took place between May 1938 and April 1939. Our sources are to be found at the National Historical Archives (Saint-George’s fund and Ministry for Commerce and Industry fund) and at the Archives of the Ministry of Foreign Affairs (Washington fund). To those sources we have added published documents from different public libraries and on-line archives (http://www.cooperativag.ro/, http://octavdoicescu.blogspot.com/ etc.) and details brought forth by specialised literature from 1997-2018 (articles / studies on the subject by Daniel Bogdea, Nicolae Dascălu (Nicolae Ureche), Narcisa Mitu, Raluca Preotu, Zoltan Rostas, Ileana Stanca-Desa, Claudiu-Alexandru Vitanos, Laurențiu Vlad etc.).

 Keywords: New York World’s Fair (1939-1940), Romanian House, National External Propaganda, Images of the Romanian National Identity, Octav Doicescu, Dimitrie Gusti.

Preambul

Textul de față face parte dintr-o cercetare mai complexă dedicată temei participării României la expoziția internațională de la New York (1939-1940) din cadrul unui proiect de cercetare finanțat de UEFISCDI, intitulat Etosul educației și dialogului: Negocieri culturale româno-americane (1920-1940). Obiectivul principal ale acestei cercetări ar fi să reconstituim imaginea identității naționale a României, așa cum a fost ea concepută la un moment dat (1939), încadrând-o într-o serie de acest tip, stăruind și asupra percepției acesteia în opinia publică a perioadei anilor 1930. Așadar, e vorba de un studiu de istorie culturală, de diplomație publică (propagandă externă, cum era în limbajul vremii), ca și unul de relații bilaterale româno-americane (economice, politice etc.), respectiv de imagologie.

De-a lungul timpului am mai publicat o serie de detalii ale demersului nostru general, pe care, în treacăt, le reluăm în intervenția de acum, în principal cu privire la prezentarea sintetică generală a expoziției americane, la câteva dintre preparativele oficialilor guvernului de la București însărcinați cu participarea țării la Expoziția universală de la New York relative la aspectul pavilioanelor și standurilor oficiale, a propagandei externe, stăruind acum, cu deosebire, asupra edificiului așa-numit Casa Românească, construit(ă) după planurile arhitectului Octav Doicescu[1].

În acest articol, primul dintr-o serie, am avut în vedere restituirea unor momente din istoria pregătirilor oficialilor guvernului de la București, însărcinați cu participarea țării la Expoziția universală de la New York, pentru edificarea, amenajarea și organizarea pavilionului cunoscut sub numele de Casa Românească, proiectat(ă) de arhitectul Octav Doicescu. Este un demers care a avut  în vedere reconstituirea unor date privind evoluția și dificultățile lucrărilor de pe șantierul Casei Românești, modificările planurilor arhitecturale ale acesteia, relația cu antreprenorii și cu echipele de muncitori, aducerea din țară a materialelor de construcție (lemn, marmură, piatră etc.), a exponatelor, tatonările pentru găsirea unui profesionist recunoscut în activitatea de restaurație, care să administreze activitatea restaurantului pe parcursul desfășurării expoziției etc. Toate aceste episoade s-au derulat în perioada mai 1938 – aprilie 1939.

            Sursele intervenției noastre se regăsesc în Arhivele Naționale (fond Saint-Georges, dosar nr. 16 / 1938, respectiv fond Ministerul Industriei și Comerțului, Direcția Personal, Administrație, Secretariat, dosar nr. 80 / 1939) și cele ale Ministerului Afacerilor Externe (fond Washington, vol. 212, 213, 217, 218). Desigur, datele selectate din fondurile arhivistice au fost întregite cu documente publicate din biblioteci (Biblioteca Academiei Române și Biblioteca Centrală Universitară din București) sau din mediul on-line (http://www.cooperativag.ro/, http://octavdoicescu.blogspot.com/ etc., consultate de noi în cursul lunii noiembrie 2022), precum și cu detalii aduse în prim-plan de literatura de specialitate (articolele noastre publicate în anii 1999, 2003 și 2006 în volume colective ori în periodice științifice, cărora li se adaugă câteva note din studiile lui Nicolae Dascălu (Nicolae Ureche), respectiv subcapitolul dedicat prezenței românești la expoziția americană de Claudiu-Alexandru Vitanos, care, din păcate, nu a avut în vedere intervențiile subsemnatului cu privire la acest subiect, publicate cu mult înainte de volumul domniei sale[2]).

New York World’s Fair, 1939-1940[3]

Sub sloganul Building the World of Tomorrow, președintele Statelor Unite ale Americii, Franklin Delano Roosevelt, inaugura pe 30 aprilie 1939 expoziția de la New York[4]. Biroul Internațional al Expozițiilor (BIE), organism creat la începutul anilor 1930, care gestiona organizarea și succesiunea acestor manifestări a catalogat inițiativa americană ca o expoziție mondială – World Exhibition (sau universală, după terminologia franceză), fiind încadrată la secțiunea expoziții internaționale generale de categoria a doua[5]. SUA au mai organizat expoziții de asemenea anvergură în secolul al XIX-lea – Philadelphia (1876), Chicago (1893) -, iar în secolul XX – St. Louis (1904), San Francisco (1915), Chicago (1933) și Seattle (1967)[6].

Să mai spunem că expoziția americană, dincolo de perspectiva viitorului, incorporată în sloganul dedicat construirii lumii de mâine, avea și un pandant retrospectiv important, întrucât rememora și cei 150 de ani ce trecuseră de la jurământul pe Constituție al lui George Washington.

New York World’s Fair fusese amplasată în parcul Flushing Meadows, de-a lungul lui East River și în Long Island (circa 500 hectare), a reunit peste 1.500 de expozanți ce proveneau din 55 de state participante (Canada și Statele Unite ale Americii din America de Nord; Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Columbia, Costa-Rica, Cuba, Ecuador, Guatemala, Haiti, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Republica Dominicană, Uruguay și Venezuela din America de Sud; Albania, Belgia, Cehoslovacia, Danemarca, Elveția, Finlanda, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Iugoslavia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Spania, Suedia, Ungaria și U.R.S.S. din Europa (cum bine se observă, din această enumerare lipsește Germania!); Irak, Israel, Japonia, Liban, Siam și Turcia din Asia; Maroc și Rhodesia de Sud din Africa; Australia și Noua Zeelandă din Oceania). După declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Danemarca, Norvegia, Siam, Suedia și URSS s-au retras.

Au fost ridicate 22 de pavilioane naționale[7] și 26 ale statelor americane. Expoziția americană a renunțat la sistemul recompenselor și la cel de clasificare. A existat totuși o organizare tematică în nouă secțiuni: alimentație, comunicare și administrare a întreprinderilor, divertisment, guvernare, medicină și sănătate publică, producție și distribuție, probleme de interes colectiv, știință și educație, transporturi. Fiecărei secțiuni tematice i s-a asociat câte o regiune geografică.

Standurile și pavilioanele acestor expozanți au fost vizitate de nu mai puțin de 44.955.997 de oaspeți vreme de 351 de zile cât a durat manifestarea de la New York, adică din 30 aprilie până pe 31 octombrie 1939, respectiv din 11 mai până pe 27 octombrie 1940.

În ciuda eforturilor organizatorilor, deficitul înregistrat a fost major: 18.000.000 $ (717.000.000 FF) la cursul de atunci.

Oficiali români implicați în organizarea participării țării la New York World’s Fair

Invitația președintelui american de la finele anului 1936 de a participa la expoziția universală (mondială) de la New York a fost acceptată de guvernul României[8]. Preparativele nu au început imediat, ci prin 1938; vom trece în revistă în cele ce urmează câteva aspecte ale activității dedicată organizării.

*

În ședința Consiliului de Miniștri din 30 mai 1938 s-au luat o serie de decizii cu privire la organizarea participării României la expoziția americană[9]. Astfel, Fundațiile Culturale Regale urmau să se ocupe de acest eveniment, fiind numit totodată Comisarul general al României pentru expoziție în persoana profesorului de sociologie Dimitrie Gusti (art. 1), un apropiat al Regelui Carol al II-lea, ce mai ocupase o asemenea poziție și în 1937 la Paris, iar ca Secretar general era desemnat Alexandru Bădăuță (art. 1), unul dintre coordonatorii departamentului de presă și propagandă din anii 1930. Comisarul general avea să redacteze o schiță de buget, ce urma să fie aprobată de Ministerul Finanțelor, fondurile puse la dispoziție pentru organizarea expoziției provenind din așa-numitul „fond pentru încurajarea exportului” (art. 6). Totodată se mai preciza că obiectele rămase după lichidarea pavilioanelor României de la expoziția internațională pariziană din 1937 intrau în proprietatea statului, ele fiind exponate cu caracter permanent ale unui muzeu, ce urma să fie fondat, putând fi oricând folosite în cadrul unei alte expoziții universale (art. 7, 8).

Între colaboratorii lui Dimitrie Gusti se găsea Andrei Popovici, având calitatea de Comisar general adjunct. Popovici era diplomat de carieră, în anii 1920-1930, secretar al Legației din Washington, doctor în filosofie și litere la Universitatea Georgetown, implicat în propaganda antirevizionistă, autor al unor studii despre românii din SUA sau despre situația politică din România ori despre perspectivele politice ale Micii Înțelegeri[10]. Dimitrie Gusti îl mai avea alături pe Alexandru Bădăuță, de care am pomenit mai devreme, fiind asistat și de un birou tehnic compus din scriitoarea Pia Alimănişteanu, Lia Brătianu, Arethia Tătărescu, președinta Ligii femeilor române din Gorj, sculptorul Mac Constantinescu, arhitectul Octav Doicescu, graficianul și inginerul Petre Grant, toți trei participanți și laureați ai expoziției de la Paris din 1937[11], unde Dimitrie Gusti a fost Comisar general al României, dramaturgul V.I. Popa, și el un colaborator al profesorului în privința proiectului muzeului satului românesc[12].

Printre oficialii din SUA, reprezentanți ai guvernului de la București, l-am aminti între colaboratorii lui Gusti pe Ministrul României la Washington, Radu Irimescu, diplomat de carieră. De asemenea, un nume pe care l-am întâlnit frecvent în corespondența Comisariatului general al României pentru expoziția americană era August Schmiedigen. Schmiedigen avea diplomă de arhitect și inginer obținută în Germania, la Dresda (1904), ce i-a fost recunoscută trei decenii mai târziu și la București; în 1937 s-a ocupat, printre altele, de repatrierea obiectelor ce se găsiseră în standurile românești de la expoziția de la Paris, iar din 1938 se stabilea în SUA[13], fiind implicat, cum vom vedea mai departe, în lucrările de pe șantierele care au dus la edificarea pavilioanelor naționale.

Despre construcția și organizarea activității Casei Românești, mai 1938 – aprilie  1939

Într-o informare din New York către Dimitrie Gusti, care îl are ca expeditor, probabil, pe arhitectul August Schmiedigen, dacă am descifrat noi corect semnătura de pe documente, datată pe 8 iunie 1938[14], Comisarul general afla că fuseseră luate toate aprobările pe planurile pavilioanelor din partea Biroului de Control al Proiectelor (Board of Design). Nu a durat mult, continua Schmiedigen, deși oficialii români de la New York erau circumspecți că vor reuși să le obțină repede, cu atât mai mult cu cât fuseseră descurajați de arhitectul șef al pavilionului francez, căruia i se respinseseră planurile sale de trei ori.

S-au făcut niște modificări la pavilionul proiectat de arhitectul Octav Doicescu (Casa Românească – restaurantul), turla avea să fie înălțată, iar acoperișul aplatizat. Cu aceste detalii noi, care trebuiau introduse de Doicescu în planurile de arhitectură până a doua zi, Ministrul României în SUA, Radu Irimescu, și comisarul general adjunct al guvernului de la București, Andrei Popovici, inițiau procedura de licitație cerând șase oferte de pe piața. (De anumite modificări ale planurilor pentru Casa Românească vorbea și Octav Doicescu într-o scrisoare ce o adresa lui Andrei Popovici pe 12 iulie 1938 – era vorba de etaje, de ușile de incendiu, dar dorea ca scara principală să rămână așa cum fusese concepută inițial -; se angaja totodată să trimită planurile la New York cu toate aceste detalii, inclusiv cu cele legate de amenajarea interioară, mobilier etc. până pe 25 iulie[15].)

Revenind la informarea lui August Schmiedigen către Dimitrie Gusti din 8 iunie, precizăm  că era transmis Comisarului general și un calendar de lucru pentru construirea pavilioanelor (pe lângă Casa Românească a lui Octav Doicescu, România mai avea de ridicat un edificiu oficial, ce fusese proiectat de G.M. Cantacuzino). Până la 31 iulie ar fi trebuit încheiate lucrările de asanare a terenului,  urmând apoi „turnarea betonului, executarea carcasei de fier, a pereților, acoperișului, instalațiunile de apă, gas, canal, racorduri și tencuieli interioare”, toate având ca termen 15 octombrie[16]. În continuare, în circa o lună ar trebui montate ferestrele, coloanele, pardoselile, pereții interiori transparenți, iar pe timp de iarnă, până prin 10-15 februarie 1939, să se încheie cu toate instalațiile (electrice, frigorifice, de aer condiționat, de bucătărie etc.). Pentru ca, ulterior, având ca limită de timp 30 aprilie, să se lucreze la finisaje și la amenajarea standurilor cu produse.

Pe 9 iunie 1938, același corespondent al lui Dimitrie Gusti îi trimitea Comisarului general o nouă informare cu privire la veniturile ce le-ar putea încasa restaurantul românesc la New York; cu un trafic de cca. 400 de persoane care ar servi prânzul și cina, ceea ce însemna în medie 4 $, adică 1600, la care s-ar adăuga și veniturile de la bar; s-ar fi putut ajunge la încasări zilnice de 2000-2500 $[17]. Acestei note, îi erau anexate câteva liste de prețuri de la marile restaurate americane, precum și un Anteproiect pentru darea în exploatare a restaurantului din pavilionul României[18], semnat tot de autorul informărilor din 8 și 9 iunie, în care se stabileau drepturile și obligațiile Comisariatului general al României, respectiv cele ale concesionarului. Era un fel de caiet de sarcini sintetic, în baza căruia cei care licitau pentru obținerea concesiunii, prezentau oferte scrise, ce urmau să fie studiate și aprobate, după, caz de Comisarul general[19].

Așadar, Comisariatul României punea la dispoziție localul, cu cele trei săli, cu bucătăria, instalațiile acesteia, cu vesela, personalul (un bucătar șef, trei specializați și un cofetar), cu utilitățile, aducea din țară produsele alimentare, respectiv băuturile etc., iar concesionarul trebuia să fie de specialitate, cu certificate și experiență, căci obiectivul era să coordoneze un restaurant „first class”, pentru o clientelă specială, de înaltă ținută, astfel făcând țării și produselor autohtone „o bună reputație”[20].

Concesionarul se angaja să plătească taxele vamale pentru produsele românești, ca și cele datorate comitetului de coordonare al expoziției americane, să organizeze „pe socoteala sa” 30 de banchete cu 100 de invitați ai Comisariatului, să achite acestuia din urmă 15 % din „vânzarea brută”, să plătească utilitățile strict legate de funcționarea restaurantului, să asigure masa pentru angajații pavilionului (în număr de 24, cel puțin așa se estima atunci), să se îngrijească de conservarea corespunzătoare a alimentelor aduse de la București, să întocmească împreună cu reprezentanții oficiali ai țării meniurile (în sarcina acestora din urmă rămânând detaliile legate de reclamă și propagandă, răspândirea materialelor publicitare – țigarete, chibrituri, scrumiere, cărți poștale, albume etc. – făcută de „domnișoare în costume naționale”)[21]. Detaliile mai sus menționate fuseseră făcute cunoscute în prima instanță unor specialiști în restaurație de la New York, urmând ca răspunsurile și sugestiile lor să fie transmise lui Dimitrie Gusti spre încunoștințare și pentru a lua deciziile cele mai potrivite în această materie[22].

Într-o epistolă oficială a lui Andrei Popovici către Dimitrie Gusti, din toamna lui 1938[23], din care reieșea și o mai veche corespondență din septembrie, ca și o serie de contacte avute de Comisarul general adjunct în vara acelui an, erau trecute în revistă și câteva nume ale unor specialiști renumiți în restaurație care puteau și doreau, în anumite condiții, să preia restaurantul românesc. Era vorba de un anume Fischer, care punea niște condiții financiare considerate nepotrivite (de altfel, nici nu era recomandat de Andrei Popovici), de Gino Cavallero, proprietarul „celui mai select restaurant” din New York (Colony) – ar fi putut fi o alegere foarte bună, în opinia Comisarului general adjunct, dar și acesta solicita garanții în eventualitatea unor pierderi – sau de William Lincoln Weiner, ce imagina în cadrul pavilionului lui Octav Doicescu amenajarea unui spațiu destinat unui public mai larg, cu prețuri mai mici, eventual la parter și grădină, respectiv un altul frecventat de clasele superioare[24].

Andrei Popovici, ce părea agreabil ofertei lui William Lincoln Weiner, aducea în discuție și posibilitatea ca un român să concesioneze activitatea din Casa românească, așa cum Comisariatul general al României de la acea dată procedase la Expoziția de la Paris din 1937, numai că acela, indiferent care va fi fost, ar trebui să aibă un partener american familiarizat cu piața și furnizorii de peste ocean; dar, cum explicit se exprima Andrei Popovici, totul rămânea la decizia Comisarului general…[25]

*

După mai puțin de jumătate de an se încheiau lucrările la Casa Românească (cel puțin așa îl informa Andrei Popovici pe Dimitrie Gusti pe 12 octombrie 1938), cele la pavilionul regal mai durând câteva luni[26]. Probabil erau terminate lucrările la exterior, fără finisaje și detalii de interior, așadar, și fără o serie de elemente, care nu fuseseră prinse inițial în contractul încheiat cu Casa Fuller, precum, de exemplu, scările de metal ce trebuiau să fie construite respectând regulamentele relative la prevenirea incendiilor. Dar lucrări suplimentare, ca și cheltuieli neprevăzute, au fost făcute și pentru instalații electrice, de bucătărie, canale de aer condiționat, canalizare, ascensoare etc., în funcție de condiționările terenului și ale execuției zidăriei, pentru unele dintre ele, arhitectul Octav Doicescu trebuind să găsească soluții punctuale, pe care proiectul inițial nu le avusese în vedere. În fapt, lucrările la Casa Românească, acelea suplimentare determinate de condiționări de tot felul, inclusiv de sugestiile pe care le-a făcut un potențial concesionar al restaurantului pentru a avea condiții de lucru mai bune în restaurant, au durat până în prima parte a anului 1939[27].

Dincolo de aceste lucrări suplimentare, necesare, nu neapărat prevăzute, au mai existat și alte dificultăți ale oficialilor de la București și ale colaboratorilor lor de la New York în pregătirea participării României la expoziția americană, cum au fost, de pildă, cele legate de angajarea muncitorilor. Nu puteau fi aduși muncitori din România pentru lucrările de construcție, ceea ce ar fi însemnat o cheltuială ceva mai mică, întrucât acest lucru ar fi intrat în contradicție cu practicile și reglementările legale sindicale din SUA, îi transmitea Andrei Popovici lui Dimitrie Gusti pe 11 octombrie 1938[28]. Popovici era uimit de „dreptul nelimitat al grevei” al muncitorilor din New York și de faptul că autoritățile americane erau „neputincioase” în fața sindicatelor, ceea ce făcea imposibilă angajarea unor lucrători ce nu se găseau printre membrii acestora[29]. Așadar, se spunea în același document, nu puteau fi aduși muncitori români decât pentru supraveghere ori lucrări specifice, meșteșugurilor tradiționale, ce nu le executau americanii (în total vreo 8-10).

Până pe 3 noiembrie 1938 la Casa Românească se turnase planșeul de beton armat peste parter și se concepuse cel de lemn de deasupra etajului I, toate zidurile fiind ridicate până la cel de-al treilea cat[30]. În adresa din aceeași zi a lui Andrei Popovici către Dimitrie Gusti se mai vorbea despre plățile făcute din suma totală de 102.000 $, ce o primise Ministrul României în SUA, Radu Irimescu, pentru pavilioane, din care să plătiseră 35.000 pe 15 septembrie și 24.000 ulterior, conform contractelor[31]. În aceeași corespondență Comisarul general adjunct detalia și recomanda fără rețineri oferta unui specialist american în restaurație, Theodore Titze, fost director al restaurantului de la Hotelul Ritz Carlton, pentru preluarea concesiunii Casei Românești pe perioada expoziției; acesta asigura garanția financiară de 50.000 $ solicitată de Comisariatul general al României, angajându-se să-i transmită cu titlu de beneficiu 7 %, respectiv 8% din vânzarea produselor alimentare și a băuturilor[32].

*

            Lucrările la Casa Românească au avansat semnificativ în lunile decembrie 1938 și ianuarie 1939 (deși în cea de a doua lună a fost destul de frig). Astfel, scria Andrei Popovici într-un raport trimis către Dimitrie Gusti din 31 ianuarie 1939, fuseseră finalizate scările interioare, bolțile de la plafonul sălii de la parter, la acea dată lucrându-se la cele de la etaje, tubulatura și țevile de la instalațiile de aer condiționat, respectiv de la apă, canalizare și gaze, tencuiala de la bucătărie, ceea ce permitea aducerea mașinilor și aparatelor de gătit[33]. Aceste finisaje fuseseră posibile într-un timp relativ scurt, căci arhitectul August Schmiedigen a organizat șantierul foarte bine (a adus sobe speciale, generatoare de lumină, schele etc. ), ceea ce a făcut ca lucrul să continue în condiții bune, chiar în ciuda vremii foarte reci, „zilnic peste ora 3 ½, când lucrătorii „Uniunii” părăseau” șantierul, dar și sâmbăta ori duminica, atunci „când controlul „Uniunilor” era mai puțin vigilent”[34]. Dar aceste eforturi au făcut ca sumele ce trebuiau cheltuite pentru lucrările noi de la Casa Românească să crească cu mai bine de 10.000 $ (o importantă influență asupra acestora având și prețurile practicate de furnizorii americani), de la 33.050, cât apreciase Octav Doicescu, la 43.610, cât transmisese lui Andrei Popovici August Schmiedigen într-o scrisoare din 26 ianuarie 1939[35].

Legat de Casa Românească am mai putea aminti faptul că pe 14 februarie 1939 s-a organizat o degustare a 91 de soiuri de vin și spirtoase din România la restaurantul românesc, ce era dat în antrepriză unei firme americane, ziarul Universul anticipând un succes al acestor sortimente de băuturi pe piața din SUA[36]. De asemenea, aducem în prim-plan și faptul că pe 24 martie 1939 Consiliul de Miniștri autoriza Institutul Național al Cooperației să deschidă un credit de 5.000.000 de lei Federației Naționale a Cooperației Viticole din România pentru a aproviziona cu vinuri, țuică, rachiu restaurantul românesc, dar și a expune astfel de produse în standurile specializate[37]. Au fost prezente la New York și vinurile de pe Domeniul Coroanei (Segarcea), nu mai puțin de 15.240 de sticle, cărora li s-au adăugat alte 600 de sticle de spirtoase[38].

Până la începutul anului 1939 fuseseră selectate toate obiectele și materialele propagandistice necesare, astfel că în martie, 25 de vagoane cu exponate ce urmau a fi incluse în standurile românești luau drumul New York-ului, iar după Paști, pleca în SUA personalul restaurantului, împreună cu cele două orchestre ale lui Grigoraș Dinicu și Fănică Luca[39]. Exponatele erau de diverse categorii, de la produse manufacturate, în care putea fi recunoscut un „specific românesc” în  „arta și tehnica lor”[40], la obiecte culturale ori cu un grad înalt de prelucrare industrială, conceptul sub care se structura expoziția fiind acela că fiecare obiect în sine era o istorie particulară, o mărturie a creativității / creației autohtone[41].

            Să mai spunem că după constituirea biroului special de propagandă externă a României, urmare a propunerii lui Andrei Popovici din noiembrie 1938 (el a devenit funcțional în ianuarie 1939, după aprobarea lui Dimitrie Gusti)[42], acesta s-a manifestat îndeosebi prin transmiterea către presa americană a unor materiale de prezentare a pavilioanelor, a culturii tradiționale (un domeniu aparte a fost cel al bucătăriei autohtone), a perspectivelor economice și a realităților social-politice românești. Multe din aceste materiale se regăseau și în broșurile ce fuseseră editate cu prilejul participării României la New York World’s Fair (spre exemplu, în Romania at the New York World’s Fair, în Notes on Romanian cooking ori în cartea de bucate tradiționale românești ce fusese prezentată și la Paris în 1937). Astfel de informații, concentrate într-un buletin informativ periodic, au primit Cleveland Plain Dealer, Cleveland News, Cleveland Press, Chicago Daily News, Chicago Tribune, Detroit Free Press (30 ianuarie și 3 aprilie 1939), New York World Telegram (23 februarie 1939)[43] etc

*

            Am arătat mai sus și câteva din sumele alocate pentru aceste acțiuni propagandistice, precum și o parte a cheltuielilor efectuate pentru edificarea Casei Românești. Revenim acum cu câteva detalii și adăugiri, deși nu ne este extrem de clar dacă sunt bugete care se referă la ambele pavilioane sau doar la Casa Românească – cu siguranță vom reveni cu altă ocazie asupra acestei chestiuni! Așadar, se știe că într-un prim moment lucrărilor de construcție li se alocaseră 166.000 $, din care, până în octombrie 1938 se cheltuiseră 93.268[44] (în mare parte pentru pavilionul restaurant, căci în cazul celuilalt șantierul a început mai târziu).  De asemenea, guvernul României mai pusese la dispoziția Comisariatului general și 3.800.000 lei pentru amenajarea interioarelor pavilioanelor, respectiv 2.500.000 pentru diverse cheltuieli în vederea funcționării restaurantului[45]. Pe 31 octombrie 1939 bugetul Comisariatului general al României pentru participarea la Expoziția universală de la New York se ridica la 34.147.682 lei[46].

            Încheiere[47]

În fine, să spunem ceva și despre profilul arhitectural al Casei Românești[48], proiectată, cum am mai spus, de Octav Doicescu. Edificiul reînvia câteva din elementele de bază ale stilului brâncovenesc din veacurile XVII-XVIII (era vorba de o seamă de detalii preluate din arhitectura și decorația mănăstirilor Cetățuia din Iași și Văcărești din București)[49], fiind totuși nelipsită linia neîntreruptă a construcției, de care vorbea I.D. Enescu, caracterizând „stilul Carol al II-lea”[50].

Pavilionul lui Octav Doicescu avea la parter un restaurant, unde se serveau mâncăruri și băuturi românești, iar atmosfera era întreținută de orchestrele lui Grigoraș Dinicu și Fănică Luca[51]. Succesul restaurantului românesc de la Paris s-a reeditat aici, chiar dacă au existat și câteva incidente[52]. La primul etaj fuseseră proiectate o sală de recepții și un spațiu pentru fumători, iar la cel de-al doilea, standurile secțiunilor istorice și economice[53]. Pe pereții interiori se găseau numeroase compoziții artistice ce ilustrau atât tradiția unor meșteșuguri populare, cât și o serie de aspecte din viața țăranilor români. În concepția oficialilor de la București acest edificiu urma să dea seamă de modul de viață al românilor[54].

*

Să spunem câteva cuvinte în încheiere și despre pavilionul oficial al României de la New York[55]. Proiectat de G.M. Cantacuzino era situat în vecinătatea Lagoon of Nations şi Court of Peace. Materialul de construcție, ca și în cazul pavilionului lui Duiliu Marcu de la expoziția de la Paris din 1937, a fost marmura de Rușchița. Paradoxal, se folosea un material care sugerează trăinicia pentru o construcție efemeră. Simbolistica era clară; întregul edificiu se înscria în așa-numitul „stil Carol al II-lea”, teoretizat, așa cum am mai spus, de I.D. Enescu, stil ce privilegia liniile neîntrerupte, armonia, unitatea și soliditatea ansamblului, în detrimentul varietății și discontinuității formelor decorative[56].

Pe fațade, mai ales împrejurul intrării, care aducea cu ușile de biserică din România, se găseau blocuri de marmură cu motive autohtone, specifice fie arhitecturii țărănești, fie celei religioase. Tot pe fațade au fost amplasate sculpturi ale lui Oscar Han și Cornel Medrea, anume o seamă de statui de bronz ce înfățișau pe de o parte, o tânără cu o făclie în mână, probabil o personificare a Românei contemporane, pe de altă parte, doi tineri viguroși, un bărbat și o femeie având o alura clasică, care priveau spre cer, dar aveau figurată legătura cu pământul care-i hrănea (în spatele lor erau reprezentate roadele acestuia).

Interiorul sintetiza momentul 1939 al României din punctul de vedere al activității sociale sau cultural-științifice[57]. Spre deosebire de prezența românească la expoziția pariziană, organizată tot de Dimitrie Gusti, publicitatea nu s-a mai făcut, așa cum precizau cei implicați, prin panouri cu „statistici greoaie, fotomontaje sau texte prea lungi, ci prin forme gândite”[58], directe.

O astfel de formă ar fi fost friza executată în metal de Mac Constantinescu, care se voia a fi o sinteză a istoriei meleagurilor românești de aproape 25 de veacuri[59]. Personajele istorice au fost grupate pe epoci, dar și în funcție de anumite caracteristici ale perioadelor istorice sau ale autorității lor simbolice: astfel, o secțiune înfățișa antichitatea, având ca repere pe Decebal, Traian sau Aurelian; o alta, evul mediu eroic cu Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc. Exista și un ev mediu al patronilor culturii (Neagoe Basarab, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir). Epoca modernă avea și ea un reper bine precizat: Alexandru Ioan Cuza. În fine, pe partea centrală a frizei a fost figurată dinastia de România: Carol I de numele căruia se lega independența statului, Ferdinand I și Maria, care înfăptuiseră unirea de la 1918 și Carol al II-lea, ce se implicase în reorganizarea țării prin educație și reformă socială, dând o nouă energie lumii / populației rurale[60]. Astfel descria broșura de popularizare Romania at the New York World’s Fair partea centrală a frizei de care vorbeam mai sus, conturând imaginea centrală a expoziției române.

*

Așadar, cele două pavilioane românești erau expresia a două realități, așa cum se exprima G.M. Cantacuzino într-o conferință radiofonică ținută pe 31 august 1939 sintetizând concepția expozițională a lui Dimitrie Gusti. „Casa românească (…) are toată intimitatea și tot farmecul unei spațioase locuințe de țară. În atmosfera ei primitoare și arhaică se înțelege (…) viața românească în bogata ei simplicitate luminată de vechi tradiții. Pavilionul oficial înfățișează statul român, cu structura lui socială în care crește tineretul, instituțiile cele mai însemnate, organizarea și coordonarea lor. Toate acestea sunt puse în legătură cu istoria neamului românesc pentru ca să se înțeleagă mai limpede lunga și eroica stăruință care a dus până la România de azi și care sunt tendințele civilizației acestei Românii în viitor”[61]. Totul era original, „personal”, dovedea că nu a fost nicio „imitație”, spunea și artista Olga Greceanu, vizitatoare a expoziției, adăugând că imaginea pavilioanelor era expresia „mândriei romane” și a „tenacității dace”[62].

*

Dar despre construcția propagandistică a imaginii identitare românești la expoziția americană, inclusiv cu privire la simbolistica pavilioanelor lui G.M. Cantacuzino ori Octav Doicescu  sau despre reflectarea acestora în presa din țară sau de peste ocean ori în opinia publică din SUA, toate văzute în contextul acomodării concepțiilor științifice sociologice ale lui Dimitrie Gusti cu datele ideologiei carliste, ale cultului personalității extrem de dezvoltat în timpul regimului de dominație personală instituit în 1938, vom mai vorbi în intervențiile noastre viitoare, care, poate, se vor asambla într-un volum. Care va mai include, deopotrivă, și alte detalii legate de pregătirile administrative, tehnice, de expozanți, exponate sau de istorii anecdotice, cunoscute ori mai puțin știute, cum este, bunăoară, cea care spune că la încheierea manifestării, restaurantul a fost vândut bucată cu bucată de unul dintre antreprenori și de un consul român, după care s-au făcut nevăzuți, desigur, cu bani cu tot…[63]

Ilustrații

Începerea lucrărilor la pavilioanele României – Expoziția universală de la New York (1939-1940); fotografie reprodusă de pe http://octavdoicescu.blogspot.com/, cu acordul dlui Andrei Doicescu,  căruia îi mulțumim și pe această cale.

Casa Românească, proiectată de arhitectul Octav Doicescu – Expoziția universală din New York (1939-1940); fotografie reprodusă de pe http://octavdoicescu.blogspot.com/, cu acordul dlui Andrei Doicescu, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Pavilionul oficial al României de la Expoziția universală din New York (1939-1940), proiectat de arhitectul G.M. Cantacuzino (în partea dreaptă a privitorului se vede turnul Casei Românești – proiect: Octav Doicescu); fotografie reprodusă de pe http://octavdoicescu.blogspot.com/, cu acordul dlui Andrei Doicescu, căruia îi mulțumim și pe această cale.

*Acest articol a fost a fost finanțat de către Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării – UEFISCDI, Consiliul Național al Cercetării Științifice (CNCS), Ministerul Educației Naționale, proiect PN-III-P4-PCE-2021-0688, contract nr. 29 / 27 mai 2022, cu titlul Etosul educației și dialogului: Negocieri culturale româno-americane (1920-1940).

** Universitatea din București.

[1] Ar fi vorba de articolele noastre care au văzut lumina tiparului în anii 1990-2000: Images de l’identité. La Roumanie de Carol II aux expositions universelles, în Pouvoirs et mentalités, textes réunis par Laurenţiu Vlad à la mémoire du Professeur Alexandru Duțu (Bucarest: Éd. Babel, 1999), 137-155 (149-152, 155); “Pavilioanele României la expoziţia universală de la New York (1939-1940)”, Arhitext & Design, X, no. 7 (126) (2003): 44-46; “România la expoziția internațională de la New York (1939-1940). Un moment din istoria diplomației culturale autohtone: documente privind înființarea și funcționarea unui birou de propagandă în SUA”, Studia Politica. Romanian Political Science Review, VI, no. 4 (2006): 949-958; “New Findings on Romania’s Participation to the New York World’s Fair (1939-1940)”, Arhivele Olteniei, XX (2006): 103-113 / vezi și versiunea în limba română, “Imagini, identități, propagande. România la New York World’s Fair – 1939”, Revista de Politică Internațională, no. 5-6 (2006): 91-103.

[2] Despre prezența României la Expoziția universală de la New York, vezi articolele noastre, dintre care patru au avut exclusiv acest subiect, ce le-am semnalat în nota anterioară. Alte articole dedicate unor secțiuni ale temei în discuție au fost cele semnate de Ileana Stanca-Desa (“Participarea României la „The world’s fair” – 1939 (Expoziţia Universală din New-York – 1939) – relatări din presă”, Muzeul Național, XVI (2004): 427-434) sau Raluca Preotu, “De la București prin New York la Cleveland – friza sculptată a Istoriei Românilor de Mac Constantinescu”, Transilvania, no. 1 (2014)  (http://www.cooperativag.ro/de-la-bucuresti-prin-new-york-la-cleveland-friza-sculptata-istoriei-romanilor-de-mac-constantinescu/, text consultat de noi pe data de 08.11.2022). Mai nou, un articol dedicat subiectului îl datorăm lui Zoltán Rostás, Ultimul pavilion românesc la ultima expoziție universală interbelică, în Olga Greceanu, Expoziția universală de la New York, 1939, văzută de Olga Greceanu (Otopeni: Ed. Idaco – „dar din har”, 2018), 21-26. Vezi și notele cu privire la anumite detalii ale prezenței românești la New York în Daniel Bogdea, “România la expozițiile internaționale din perioada interbelică”, Tyragetia, VI-VII (1996-1997), 273-277 ori Narcisa Mitu, “The Crown Domain at the International Exhibitions (1884-1948)”, Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane C.S. Nicolăescu-Plopşor, XI, (2010): 215-223 (222-223) (probabil este o eroare de imprimare limita superioară cronologică din titlu, credem că e vorba de 1939-1940, căci așa se încheie articolul). Câteva scurte notații și în Nicolae Dascălu, Propaganda externă a României Mari, 1918-1940 (București: Ed. Alternative, 1998), 88-89 (fragment reluat în Nicolae Ureche, Propaganda externă a României Mari, 1918-1940 (București: Ed. Enciclopedică, 2015), 183-184, respectiv Nicolae Dascălu, Imaginea României Mari în Statele Unite ale Americii în perioada interbelică, 1919-1939 (București: Ed. Universității din București, 1998), 208. Un capitol dedicat acestei chestiuni și în Claudiu-Alexandru Vitanos, Imaginea României prin turism, târguri și expoziții universale în perioada interbelică (București: Ed. Mica Valahie, 2011), 260-285.

[3] Datele cu privire la expoziția americană au fost preluate din Anne Rasmussen, Brighitte Schroeder-Gudehus, Les fastes du progrès: le guide des expositions universelles, 1851-1992 (Paris: Flammarion, 1992), 201-205. Acest subcapitol se regăsește și în celelalte texte pe care le-am semnalat în nota anterioară, dar acum a fost revizuit.

[4] Despre expoziția universală de la New York a se vedea, spre exemplu, mai nou, Robert H. Kargon, Karen Fiss, Morris Low, & Arthur P. Molella World’s Fairs on the Eve of War. Science Technology & Modernity 1937–1942 (Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 2015). Pentru detalii bibliografice de dinainte de 2005, vezi capitolul dedicat expoziției de la New York din Alexander C.T. Geppert, Jean Coffey, Tammy Lau, International Exhibitions, Expositions Universelles and World’s Fairs, 1851-2005: A Bibliography  (https://www.academia.edu/326623/International_Exhibitions_Expositions_Universelles_and_Worlds_Fairs_1851_1951_A_Bibliography), 90-93, consultat de noi pe data de 08.11.2022. Un text de popularizare având acest subiect, apărut în vremea din urmă ar fi cel datorat lui Bill Cotter, The New York World’s Fair, 1939-1940. The World of Tomorrow (Mount Pleasant – Charleston: Arcadia Publishing, 2018).

[5] Vezi site-ul Bureau International des Expositions (BIE), https://www.bie-paris.org/site/en/1939-new-york (sau versiunea franceză a acestuia – https://www.bie-paris.org/site/fr/1939-new-york), consultat de noi pe data de 31.10.2022.

[6] Anne Rasmussen, Brighitte Schroeder-Gudehus, op. cit., 90-95, 121-127, 144-151, 173-179, 183-186, 212-215.

[7]Argentina, Belgia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, Chile, Elveția, Franța, Irlanda, Italia, Japonia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, România, SUA, Suedia, Turcia, URSS, Venezuela.

[8] Apud Claudiu-Alexandru Vitanos, op. cit., 260.

[9] Arhivele Naționale Istorice Centrale – București (în continuare ANIC-B), fond Ministerul Industriei și Comerțului (în continuare MIC), Direcția Personal, Administrativ și Secretariat (în continuare DPAS), dosar nr. 16 / 1938, rola 1934, ff. 1-2 (Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 1968 / 30 mai 1938). Art. 1, 3, 4 și 8 sunt reproduse și în Claudiu-Alexandru Vitanos, op. cit., 261.

[10] Nicolae Dascălu, Imaginea României Mari în Statele Unite ale Americii în perioada interbelică, 1919-1939, pp. 114, 121, 123, 158-159, 175, 200-201.

[11] Date cu privire la prezența și premierea celor trei la Paris în 1937, precum și a Piei Alimănișteanu, în Laurențiu Vlad, Imagini ale identității naționale. România la expozițiile universale și internaționale de la Paris, 1867-1937, ediția a doua revăzută și adăugită (Iași: Ed. Institutul European, 2007), 276-277 (lista laureaților a fost publicată în Universul, numerele din 14, 27 și 30 ianuarie 1938).

[12] ANIC-B, fond Muzeul „Saint Georges” (în continuare MSG), dosar nr. 80 / 1939, f. 5; ședința Biroului tehnic al Comisariatului general al României din 7 iulie 1938, publicate în Universul (8 iulie 1938).

[13] Vezi http://arhivadearhitectura.ro/arhitecti/august-schmiedigen/, respectiv https://arhivadearhitectura.blogspot.com/2021/01/august-schmiedigen.html, consultate de noi pe data de 06.11.2022. Între documentele de la August Schmiedigen găsite la cea de a doua adresă amintită mai sus se găsește și o telegramă către Corpul arhitecților Episcopiei din București (martie 1938), din care deducem calitatea sa oficială de a se ocupa de repatrierea obiectelor din standurilor expoziționale de la Paris, ceea ce explica lipsa din țară în momentul scrutinului de aprobare sau respingere a Constituției lui Carol al II-lea. În același context, Schmiedigen ruga pe destinatarul telegramei „să comunice autorităților în drept votul […] afirmativ pentru noua Constituție”.

[14] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe-B (în continuare AMAE-B), fond Washington, vol. 212; informare din New York a lui August Schmiedigen către Dimitrie Gusti, Comisarul general al României (8 iunie 1938).

[15] http://octavdoicescu.blogspot.com/2013/06/scrisoare-adresata-de-octav-doicescu.html, scrisoare a arhitectului Octav Doicescu către Andrei Popovici, Comisarul general adjunct al României la Expoziția universală de la New York (12 iulie 1938); document postat pe 13 iunie 2013; consultat de noi pe data de 09.11.2022.

[16] AMAE-B, fond Washington, vol. 212; informare din New York a lui August Schmiedigen către Dimitrie Gusti, Comisarul general al României (8 iunie 1938).

[17] Ibid., informare din New York a lui August Schmiedigen către Dimitrie Gusti, Comisarul general al României (9 iunie 1938). Estimările luau în calcul o mediere a prețurile practicate de specialiștii în restaurație de rangurile 1 (Rita, Waldorf-Astoria, Madison, Savoy Plaza etc.) și 2 din New York.

[18] Ibid., Anteproiect pentru darea în exploatare a restaurantului din pavilionul României.

[19] Ibid.

[20] Ibid.

[21] Ibid.

[22] Ibid.

[23] Ibid., vol. 213, adresă a lui Andrei Popovici, Comisar general adjunct al României la Expoziția internațională de la New York (este formula pe care o folosea expeditorul – n.n.) către Dimitrie Gusti, Comisar general (nr. 155/a, 12 octombrie 1938).

[24] Ibid.  

[25] Ibid. Andrei Popovici îi spunea lui Dimitrie Gusti că August Schmiedigen, care era familiarizat cu aceste chestiuni, îi va raporta prin viu grai ceea ce el i-a transmis în scris, arătând că după ce Comisarul general va fi cunoscut și părerea celuilalt colaborator, putea ajunge la o decizie, ce trebuia comunicată rapid pentru a ști ce e de făcut.

[26] Ibid., adresă a lui Andrei Popovici, Comisarul general adjunct al României la Expoziția internațională de la New York, către Dimitrie Gusti, Comisarul general (nr. 164/a, 12 octombrie 1938), Tot aici Andrei Popovici vorbea despre lucrările la pavilionul oficial (proiectul Cantacuzino), care fuseseră demarate mai devreme la insistențele arhitectului August Schmiedigen, la data informării fiind ridicată carcasa de oțel a edificiului, urmând ca până la mijlocul lunii noiembrie să fie încheiate zidăria și tencuielile exterioare, dacă timpul nu era potrivnic, astfel că se puteau apoi demara amenajările interioare și puteau veni exponatele din țară pentru a fi amplasate în standuri. Pentru pavilionul oficial (proiectul Cantacuzino), vezi și ANIC-B, fond MSG, dosar nr. 80 / 1939, f. 7.

[27] Ibid., adresă a lui Andrei Popovici, Comisar general adjunct al României la Expoziția internațională de la New York către Dimitrie Gusti, Comisar general (nr. 498 / 4, 31 ianuarie 1939).

[28] Ibid., adresă a lui Andrei Popovici, Comisar general adjunct al României la Expoziția internațională de la New York către Dimitrie Gusti, Comisar general (nr. 134 / a, 11 octombrie 1938).

[29] Ibid.

[30] Ibid., adresă a lui Andrei Popovici, Comisar general adjunct al României la Expoziția internațională de la New York către Dimitrie Gusti, Comisar general (nr. 216 / a, 3 noiembrie 1938). Tot aici erau amintite și lucrările la pavilionul oficial care avansaseră și ele: două fațade exterioare erau gata, a treia fiind în lucru, estimându-se că până pe data de 15 noiembrie exteriorul ar putea fi încheiat, iar la jumătatea lunii decembrie structura interioară va fi și ea gata.

[31] Ibid.

[32] Ibid.

[33] Ibid., adresă a lui Andrei Popovici, Comisar general adjunct al României la Expoziția internațională de la New York către Dimitrie Gusti, Comisar general (nr. 498 / 4, 31 ianuarie 1939). Se mai preciza faptul că fuseseră întocmite planurile pentru instalațiile electrice ale ambelor pavilioane, acestea trebuind să fie aprobate de comisiile tehnice ale expoziției, iar apoi organizate licitațiile pentru atribuirea lucrărilor

[34] Ibid.

[35] Ibid.

[36] ANIC-B, fond MSG, dosar nr. 80 / 1939, f. 17 (extras din Universul, 15 februarie 1939). Poate la acest eveniment se referă și Zoltán Rostás, art.cit: 23.

[37] ANIC-B, fond MIC, DPAS, dosar nr. 16 / 1939, rola 1934, f. 9 (Jurnalul Consiliului de Miniștri, nr. 978, 24 martie 1939). Detaliu relatat și Nicolae Dascălu, Propaganda externă a României Mari, 1918-1940, 88 și preluat de acolo de Claudiu-Alexandru Vitanos, op. cit., 266.

[38] Narcisa Mitu, art. cit.: 223.

[39] ANIC-B, fond MSG, dosar nr. 80 / 193 9, f. 21 (extras din Universul, 13 martie 1939). Nicolae Dascălu vorbește despre 15 vagoane cu exponate; apud Nicolae Dascălu, Propaganda externă a României Mari, 1918-1940, 89; vezi aceleași date și în Nicolae Ureche, op. cit., 184.

[40] ANIC-B, fond MSG, dosar nr. 80 / 1939, f. 25 (extras din Universul, 5 mai 1939).

[41] Este maniera în care se exprima G.M. Cantacuzino într-o conferință radiofonică (31 august 1939) cu referire la programul propagandistic elaborat pentru expoziția americană de Dimitrie Gusti; vezi Dimitrie Gusti, Opere, III, texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bădina și Octavian Neamțu (București: Ed. Academiei RSR, 1970), 438.

[42] Vezi, de exemplu, Laurențiu Vlad, România la expoziția internațională de la New York (1939-1940). Un moment din istoria diplomației culturale autohtone: documente privind înființarea și funcționarea unui birou de propagandă în SUA: 949-958. Câteva date, inclusiv republicarea parțială a corespondenței dintre Andrei Popovici și Dimitrie Gusti, care a dus la constituirea biroului de propagandă, ce se găsește și în articolul nostru, în Claudiu-Alexandru Vitanos, op.cit., 262-263, 307-316.

[43] AMAE-B, fond Washington, vol. 218, 30 ianuarie 1939 (Romania at the Fair), 3 aprilie 1939 (Notes on Romanian Cooking).

[44] Apud Nicolae Dascălu, Propaganda externă a României Mari, 1918-1940, 89; vezi aceleași date și în Nicolae Ureche, op. cit., 184. Tot acolo se precizează că o bună parte a materialelor de construcție (piatră și marmură) pentru ambele pavilioane au fost aduse din țară (20 de vagoane).  Informația, fără a preciza cantitatea, se regăsește și la Zoltán Rostás, care vorbea și despre „un ultim transport de materiale” pentru pavilioanele românești care ar fi părăsit portul Constanța cu destinația New York pe 15 februarie 1939 (nu este indicată nicio sursă în text, deși face referire la un moment dat la corespondența lui Dimitrie Gusti); vezi Zoltán Rostás, art. cit.: 24.

[45] Nicolae Dascălu, Propaganda externă a României Mari, 1918-1940, 89; vezi aceleași date și în Nicolae Ureche, op. cit., 184. Se știe, de asemenea, că Ministerul Economiei Naționale a beneficiat „de un credit de 2.000.000 de lei pentru acoperirea cheltuielilor de transport și întreținere a delegației române la Expoziție”; apud Nicolae Dascălu, Propaganda externă a României Mari, 1918-1940, 88.

[46] Apud Nicolae Ureche, op. cit., 184. Să mai spunem că în scrisoarea adresată de Octav Doicescu lui Andrei Popovici din 12 iulie 1938, se vorbea de un buget provizoriu de 110.000.000 lei pentru participarea României la Expoziția americană, considerat la acea dată de Dimitrie Gusti drept insuficient (http://octavdoicescu.blogspot.com/2013/06/scrisoare-adresata-de-octav-doicescu.html, scrisoare a arhitectului Octav Doicescu către Andrei Popovici, Comisarul general adjunct al României la Expoziția universală de la New York (12 iulie 1938); document postat pe 13 iunie 2013; consultat de noi pe data de 09.11.2022). Diferența este semnificativă, de aceea trebuie revăzută cu atenție această secțiune financiară.

[47] Fragmentul din încheiere reia câteva detalii dedicate pavilioanelor românești din articolele noastre menționate în notele de la începutul acestui articol.

[48] O descriere în broșura Romania at the New York World’s Fair (în continuare Romania…), f.a., capitolul The Romanian House.

[49] Ibidem. De asemenea, Augustin Ioan, Celălalt modernism. Spații utopice, butaforie și discurs virtual în anii ’30 (București: Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, 1995), 47. De altfel, interesul pentru arhitectura veche românească era destul de mare după deceniul modernist; vezi revista Arhitectura din anii 1939-1940.

[50] I.D. Enescu, Stilul regele Carol al II-lea, Arhitectura, V, no. 2 (1939): 4-5.

[51] ANIC-B, fond MSG, dosar nr. 80 / 1939, ff. 10, 21 (extrase din Universul, 24 decembrie 1938 și 13 martie 1939). Vezi și ANIC-B, fond MIC, DPAS, dosar nr. 16 / 1938, rola 1934, f. 9.

[52] Viorel Cosma, Lăutari de ieri și de azi (București: Ed. du Style, 1996), 215, 241-242. Ne referim la expulzarea Mariei Tănase din SUA, urmare a interpretării unor melodii, ale căror versuri, prea directe, le-au jenat pe gazde.

[53] Romania…, capitolul Economic and Historical Exhibits.

[54] Ibidem, capitolul The Romanian House.

[55] O descriere în Romania…, capitolele The Official Pavillon și Romania at the Fair.

[56] I.D. Enescu, Stilul regele Carol al II-lea: 4-5.

[57] Romania…, capitolele The Scientific Institutions, Education and Culture, The Social Service, The Social Research Institute și Hygiene Institute.

[58] G.M. Cantacuzino, conferință radiofonică, 31 august 1939; apud Octavian Neamțu, Instrumente ale cunoașterii și publicisticii sociologice, în Școala sociologică de la București, III (București: Ed. Științifică, 1971), 105-126 (111).

[59] Romania…, capitolul Romania at the Fair. Vezi și Raluca Preotu, art. cit.

[60] Romania…, capitolul Romania at the Fair.

[61] Dimitrie Gusti, Opere, III, 458.

[62] Olga Greceanu, “Pavilionul și Casa României” (II), Universul, 56, no. 194 (18 iulie 1939): 5; text reluat pe platforma http://www.cooperativag.ro/pavilionul-si-casa-romaniei-ii/, consultată de noi pe data de 11.11.2022. Se regăsește și în Olga Greceanu, Expoziția de la New York, 1939, văzută de Olga Greceanu, 74-76 (76) (numai că paragraful la care noi am făcut referire este publicat diferit față de versiunea de pe http://www.cooperativag.ro/pavilionul-si-casa-romaniei-ii/.

[63] Arhiva Uniunii Arhitecților, Arhiva Octav Doicescu, Peter Derer, „Convorbiri cu prof. Octav Doicescu, toamna 1980 (pentru introducere la o carte despre operă), transcrieri din memorie în aceeași seară”. Informația, respectiv notița din arhiva menționată le avem de la dna arhitect Liliana Chiaburu, căreia îi mulțumim și pe această cale.