„Cauza feminismului va triumfa“
Drepturi şi mişcări de emancipare ale femeilor în România
Theodora-Eliza VACARESCU
O doamnă, soţia unui profesor universitar, se prezintă să-şi încaseze o sumă depusă ce-i aparţinea personal. Casierul refuză, motivînd că statutele se opun eliberării oricărei sume unei femei măritate, fără consimţămîntul soţului. Doamna, nedumerită, protestează şi cere statutele. Casierul avea dreptate. Un articol din statute era redactat în forma următoare: «Femeile măritate, copiii, minorii, interzişii şi nebunii nu-şi pot ridica drepturile fără autorizarea soţului, tutorelui etc.». D-na Emilian, căci ea era doamna de care vorbim, ardeleancă de origine, nedeprinsă cu această tovărăşie în care legea aşeza femeia măritată, organiză la Iaşi o ligă feministă care să lupte pentru încetarea acestei stări de lucruri.
Elena Meissner, preşedinta generală a Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor Române, 1932
Cît de democratică era (sau, şi mai bine, pentru cine era democratică) România interbelică? Cît de de-la-sine-înţelese şi dintotdeauna-avute au fost drepturile civile, juridice şi politice ale femeilor din provinciile româneşti şi din România? De ce lipseşte cu desăvîrşire activitatea amplă şi susţinută a organizaţiilor femeilor şi feministe din discursul istoriografic dominant şi din manualele de istorie? În acest text, voi prezenta cîteva repere din istoria mişcărilor de emancipare a femeilor din provinciile româneşti şi din România, cu obiectivul principal de a arăta că au existat mişcări de schimbare socială, politică şi legislativă şi că femeile nu se „bucură“ de drepturile pe care le au nici „de la sine“, nici ca urmare a unei „dărnicii“ a legiuitorilor bărbaţi iluminaţi, ci că pentru aceste drepturi, pe care cele mai multe femei şi bărbaţi din prezent le consideră „normale“, a fost nevoie de eforturile masive a mii de femei şi a sute de organizaţii care au luptat pentru ele.
Pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, femeile nu puteau urma studii universitare în provinciile locuite de români. Pînă în 1920, femeile din Ţara Românească şi Moldova nu aveau dreptul de a fi avocate. Pînă în 1932, femeile căsătorite din România nu puteau deţine proprietăţi, nu puteau încheia contracte, nu se puteau prezenta în instanţă şi nu puteau îndeplini rolul de tutore pentru copiii lor. Pînă în 1946, femeile din România nu erau cetăţene: nu aveau dreptul de a vota în alegerile Parlamentare, nu puteau fi alese în Parlament, nu puteau conduce ministere. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima a secolului al XX-lea, sutele de organizaţii ale femeilor din teritoriile locuite de români au pledat pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor: pentru acces la educaţie, la muncă, la diverse profesii din care femeile erau excluse, pentru dreptul de a vota şi de a fi alese în forurile administrative şi legislative. Mai ales începînd cu ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, demersurile mişcărilor femeilor şi feministe au devenit din ce în ce mai intense şi vizibile, prin asociaţii cu participare foarte largă, legături interregionale, naţionale şi internaţionale, petiţii şi memorii adresate ministerelor şi Parlamentului, conferinţe publice, nenumărate publicaţii periodice şi serii de articole în presa centrală şi locală. Discursurile revendicative ale femeilor şi ale organizaţiilor femeilor implicate în mişcările de emancipare au fost diferite şi au mobilizat diverse strategii, uneori partinic-ideologice, dar cel mai adesea naţionale şi de construcţie naţională. Organizaţiile femeilor din România au avut legături cu organizaţii similare din alte ţări şi au făcut parte din organizaţii internaţionale ale femeilor. Perioada cea mai prolifică, activă şi vizibilă în presa şi în dezbaterile publice a mişcărilor femeilor şi feministe a fost cea dintre cele două războaie mondiale.
Discursul istoriografic dominant nu a inclus în zonele de interes cercetarea mişcărilor de emancipare a femeilor din provinciile locuite de români şi din România, iar aceste activităţi de schimbare socială, politică şi de mentalitate nu sînt incluse în manualele de istorie. Au existat cîteva studii asupra demersurilor de emancipare a femeilor înainte de 1990, iar în următoarea decadă nu am găsit studii relevante. Cele cîteva cercetări şi republicări de documente şi scrieri ale femeilor, apărute între 2002 şi 20061, reprezintă o contribuţie importantă, însă multitudinea activităţilor şi a publicaţiilor femeilor nu este nici pe departe acoperită de studiile existente – deci, aşteaptă să fie „descoperită“.
În rîndul minorilor şi al interzişilor
Apariţia şi răspîndirea globală a unor mişcări revendicative organizate ale femeilor sînt legate de contexte sociale, economice şi politice: pe de o parte, articularea din ce în ce mai accentuată şi mai răspîndită în secolul al XVIII-lea a unor idei şi politici care predeterminau femeile (albe, din clasele de mijloc şi superioare) şi rolurile lor la viaţa domestică, limitîndu-le la spaţiul privat şi, pe de altă parte, diversele revoluţii şi mişcări sociale – industriale, democratice, de construcţie naţională şi aboliţioniste.
Ca şi în alte ţări, primele demersuri ale unor grupuri de femei române în sfera „publică“ au avut o orientare filantropică şi au combinat, discursiv şi acţional, necesităţi de instrucţie pentru copiii (mai ales fete) săraci cu necesităţi de propagare şi menţinere a unei conştiinţe naţionale şi ortodoxe prin educaţie. De pildă, prima organizaţie a femeilor române identificată de istoricul Ştefania Mihăilescu este Societatea Femeilor Române din Buda, înfiinţată în 1815, cu scopul „de a contribui la susţinerea şcolilor greco-orientale româneşti din capitala ţării ungureşti“2.
În următoarele decenii, s-au înfiinţat zeci de organizaţii ale femeilor şi au apărut multe publicaţii periodice în care se dezbăteau condiţiile de viaţă şi drepturile femeilor. Codul Civil, adoptat în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza în Ţara Românească şi Moldova şi realizat după model francez, plasa femeia măritată în poziţie de supunere şi de dependenţă juridică şi economică cvasitotală faţă de bărbat. Conform Codului, femeile erau datoare să „asculte“ de soţii lor, în schimbul „protecţiei“ pe care aceştia le-ar asigura-o. Cele mai restrictive şi abuzive prevederi erau cele legate de statutul juridic al femeilor căsătorite, considerate în aceeaşi categorie cu minorii, cu persoanele cu interdicţii şi cu debilii mintal. Femeile nu aveau dreptul de a „porni judecată fără autorizaţia bărbatului, chiar şi în cazul cînd e comerciantă publică“, şi nici de a dispune de veniturile proprii fără acordul bărbatului. Femeile măritate nu se puteau angaja în activităţi lucrative şi nu puteau încheia contracte fără autorizaţia soţilor. Mai mult, nu puteau administra averea personală a copiilor în timpul căsniciei, iar în cazul decesului soţului, dota femeilor măritate şi avutul rămas moştenire treceau în posesia rudelor bărbaţilor sau a copiilor. Femeile nu aveau drept de „cercetare a paternităţii“, de corecţie şi tutelă asupra copiilor, chiar dacă erau văduve.
Din 1893-1894, asociaţiile femeilor încep să aibă un scop revendicativ şi emancipator deschis, o formă organizaţională coerentă şi o participare constantă şi mult mai largă, deşi aceasta va rămîne în mare măsură limitată la clasele superioare. Cea mai radicală mişcare, ce a inclus şi componenta emancipării femeilor, este cea socialistă, care, în 1883-1884, la primul şi la cel de-al doilea Congres al Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România, a înscris în programul partidului:
„1. Vot universal, egal, direct, secret… fără deosebire de sex… 5. Egalizarea condiţiilor juridice şi politice ale femeilor cu ale bărbaţilor“ şi „Regulamentarea muncii femeilor“3.
De pildă, în 1896, Adela Xenopol pledează pentru statutul de cetăţeană al femeilor şi pentru participarea femeilor la viaţa politică şi de stat:
„Cînd femeia cere drepturi egale în domeniul capacităţii, ea nu e silită numai a-şi asigura starea economică, ci îşi cere dreptul de cetăţeană“, „cînd femeia va intra în stat, va lucra alături de tovarăşii săi şi atunci se va adînci diferenţa între politica pur patriotică şi aceea a luptelor de partide“.
Sub influenţa ideilor emancipatoare ale mişcării socialiste, în 1894 a fost înfiinţată Liga Femeilor din România, la Iaşi, cu scopul
„de a scoate femeia din rîndul minorilor şi al interdicţiilor, a o pune în societate la nivelul ce i se cuvine, ca una ce este crescătoarea şi educatoarea omului, a o ajuta să-şi cîştige neatîrnarea economică, a-i înlesni mijloacele pentru îmbunătăţirea stării ei culturale şi a-i da un cîmp mai întins pentru activitatea sa, întru asigurarea existenţei sale“.
În 1896, Liga Femeilor din România a înaintat Adunării Deputaţilor o petiţie cu peste 100 de semnături, prin care se solicita scoaterea femeii măritate din rîndul minorilor, dreptul de a-şi administra averea şi responsabilizarea legală a bărbaţilor faţă de copiii lor. Nici această petiţie, nici cea din 1898 nu au fost luate în considerare de legiuitorii români, însă, prin acţiunile lor revendicative şi în afara zonei educaţionale şi de instrucţie, demersurile femeilor au adus în atenţia opiniei publice şi a oamenilor politici necesitatea emancipării femeilor. În anii următori, au apărut din ce în ce mai multe polemici legate de emanciparea femeilor, de posibilitatea, necesitatea şi limitele acesteia.
Idei feministe
După război, au rămas nemodificate prevederile legislative care le refuzau femeilor din Ţara Românească şi Moldova drepturi civile şi politice, chiar dacă femeile din provinciile recent încorporate în noul stat beneficiau de drepturi civile şi, parţial, şi de unele drepturi politice. Astfel, femeile din Transilvania şi Bucovina aveau dreptul de a-şi administra averea, de a-şi schimba liber religia, de a putea fi persoană juridică, iar cele din Basarabia, pe lîngă drepturile de proprietate asupra averii şi de acces la profesiile libere, au avut şi dreptul de vot în alegerile municipale.
Pe 20 iulie 1918, s-a înfiinţat Asociaţia pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor Române, printre ale cărei scopuri, înscrise în statute, figurau:
„de a lupta pentru emanciparea deplină civilă şi politică a femeilor române“, „de a pregăti femeia pentru exerciţiul drepturilor politice şi pentru îndeplinirea funcţiunilor publice“, „de a lucra pentru întărirea şi dezvoltarea mişcării feministe“, „de a se ocupa de chestiunile care interesează condiţiunea socială, economică, culturală şi a lucra pentru îmbunătăţirea şi ridicarea condiţiunii ei“, „de a înfiinţa şi conduce instituţiile de cultură, educaţiune şi de prevedere socială“.
Directoare ale acestei asociaţii au fost numite atunci Maria Baiulescu, Elena
Ella Negruzzi
Meissner şi Ella Negruzzi, iar printre membrele fondatoare se aflau Eleonora Stratilescu, Maria Buţureanu, Calypso Botez, Tereza Castan, Ana Conta-Kernbach, Sofia Nădejde, Cornelia Emilian, Tereza Stratilescu, Isabela Sadoveanu, Elena Alestari, Sanda Filitti, Maria Moruzzi, Olga Sturdza etc.
În anii următori, Asociaţia a desfăşurat numeroase activităţi revendicative şi de propagare a ideilor feministe, printre care memorii adresate forurilor legislative, o anchetă asupra convingerilor oamenilor politici legate de drepturile femeilor, conferinţe publice, dezbateri, studii şi publicaţii. Totuşi, demersurile lor politice şi publice au avut numai rezultate limitate: femeilor li s-a permis accesul în Consiliul Superior al Muncii, în eforiile şcolare, în serviciul căilor ferate; asociaţiile de asistenţă socială au trecut sub autoritatea Ministerului Muncii, s-a înfiinţat Comitetul Central de Asistenţă Socială, femeile au obţinut dreptul de a practica avocatura etc. Acest din urmă succes al mişcării femeilor se datorează în bună măsură Ellei Negruzzi, care, timp de un deceniu, a luptat pentru a fi admisă în barou, trecînd prin mai multe instanţe de judecată din Iaşi şi Bucureşti, unde şi-a susţinut singură cazul, de mai multe ori, între 1913 şi 1920.
Socialism şi/sau feminism
femeilor din clasele mijlocie şi superioară şi incapacitatea lor de a înţelege contextul cultural şi economic care a determinat solidaritatea femeilor muncitoare cu bărbaţii muncitori, cu care acestea au considerat că au mai multe revendicări în comun decît cu femeile din clasele superioare, poate fi văzută ca unul dintre motivele care au contribuit la cvasiabsenţa comunicării şi colaborării între mişcările emancipatoare ale femeilor din clasele mijlocie şi superioară şi cele ale femeilor muncitoare. Partidul Socialist fusese primul care a înscris în programul său, încă de la înfiinţare, egalitatea deplină în drepturi între femei şi bărbaţi, astfel încît femeile muncitoare considerau că numai eforturile de emancipare la intersecţia clasei şi a „sexului“ (în limbajul timpului) pot într-adevăr conduce la ameliorarea condiţiilor lor de viaţă. Femeile din clasele superioare, pentru că doreau menţinerea organizării social-economice existente – adică a privilegiilor de clasă –, iar revendicările lor se refereau exclusiv la dimensiunea patriarhală a organizării social-politice, conceptualizau solidaritatea exclusiv în termeni de gen („sex“) şi instituiau o separare categorică între socialism şi feminism.În perioada premergătoare votării Constituţiei din 1923, CNFR, împreună cu Uniunea Femeilor Române, Asociaţia pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor Române, Liga pentru Drepturile şi Datoriile Femeii, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române etc., au desfăşurat activităţi intense pentru egalizarea drepturilor civile şi politice ale femeilor. S-au organizat dezbateri şi conferinţe publice, au apărut studii, analize şi propuneri legislative, manifestaţii, proteste şi memorii, prin care s-a susţinut includerea drepturilor depline ale femeilor în actul fundamental al noului stat. Într-un amplu şi documentat studiu, Calypso Botez a rezumat poziţia mişcării femeilor faţă de statutul civil al femeilor măritate din România:
„Noi, româncele din Regatul vechi, prin Codul Napoleon, care ne cîrmuieşte, sîntem clasate aşa cum a hotărît Eliade Rădulescu la 1866; între copii, minori, nebuni şi idioţi. Nu ne putem administra bunurile, nu putem face nici un act fără autorizaţia bărbatului, nu ne putem creşte copiii cum vrem, nu putem dispune de nici un lucru din casa noastră, după voie, căci legea presupune că în casa unde este un bărbat, totul este al lui. Într-un cuvînt, femeia se mişcă numai după bagheta magică a autorităţii maritale“4.
Eforturile mişcărilor femeilor nu au avut, însă, succesul dorit, Constituţia din 1923 nu a modificat nici prevederile discriminatoare legate de statutul civil şi nici nu a introdus drepturi politice pentru femei. În articolul 6, paragraful 2 din Constituţie se precizează intenţia de egalizare a drepturilor civile, însă doar ca o chestiune de domeniul viitorului nedefinit, iar drepturile politice sînt plasate într-o şi mai mare ambiguitate:
„Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe“5.
Curînd după promulgarea actului, a devenit evident că formularea aparent deschisă egalităţii din Constituţie nu reprezenta în nici un caz o garanţie a acordării ei în viitorul apropiat. Comisiile parlamentare care se ocupau cu unificarea legislaţiei pe teritoriul României păreau că intenţionează să menţină prevederile discriminatorii faţă de femei din Codul Civil de inspiraţie napoleoniană, încă în vigoare în „vechiul regat“. În ciuda recomandărilor asupra modalităţilor de egalizare a drepturilor, făcute de Comisia juridică din cadrul CNFR, din care făceau parte personalităţi economice şi politice (Grigore Iunian, Corneliu Botez, Dem. Dobrescu, Constantin Mille, Mircea Djuvara etc.), şi a cercetărilor şi conferinţelor organizate în cadrul Institutului Social Român, legea votată în 1924 nu aducea decît cîteva modificări minore statutului civil şi juridic al femeilor.
În Legea pentru organizarea administrativă din august 1929, a fost inclus dreptul femeilor de a vota şi de a fi alese în consiliile comunale şi judeţene. Totuşi, nu este vorba despre un drept acordat tuturor femeilor şi nici măcar femeilor în aceleaşi condiţii cu bărbaţii, articolul 375 din această lege stipulînd condiţiile suplimentare, dintre care cel puţin una trebuia îndeplinită, pentru ca femeile să aibă dreptul de a vota:
„1. să aibă cunoştinţele ciclului inferior secundar, normal sau profesional; 2. să fie funcţionare la Stat, judeţ, sau comună; 3. să fie văduvă de răsboi; 4. să fie decorate pentru activitate în timpul răsboiului; 5. să fi făcut parte, la promulgarea legii, din conducerea societăţilor – cu personalitate juridică – cu scop de revendicări sociale, propagandă culturală sau de asistenţă socială“6.
De-abia în 21 aprilie 1932 li s-au acordat femeilor căsătorite drepturi civile (de a încheia contracte, de a se prezenta în faţa Justiţiei fără acordul soţului, de a administra şi folosi propria avere parafernală), însă nici această lege nu a adus egalitatea civilă deplină a femeilor măritate. În această privinţă, în anii următori, au fost dezbătute chestiuni legate de dreptul comun al soţilor asupra averii dobîndite în timpul căsătoriei, situaţia femeii divorţate sau văduve etc. În legătură cu modificările Codului Penal, s-au purtat discuţii asupra avortului, căutării paternităţii, „delictului de seducţiune“, delictului de abandon familial, instituirii tribunalelor pentru delincvenţi minori, combaterii traficului de femei, controlului fenomenului prostituţiei etc.
În 21 noiembrie 1937, înainte de alegerile parlamentare, Elena Bogdanovici, preşe-dinta Frontului Feminin, a invitat la o întîlnire toate organizaţiile femeilor, cu scopul de a stabili un plan de acţiune unitar în vederea realizării obiectivelor de emancipare a femeilor, „ridicarea nivelului (femeii), din punct de vedere economic-social şi obţinerea drepturilor civile şi politice“. Nici această iniţiativă nu a avut rezultatele dorite. În februarie 1938, a fost promulgată noua Constituţie a lui Carol al II-lea, iar prin legea electorală din mai 1939 femeile alfabetizate au primit dreptul de vot în aceleaşi condiţii cu bărbaţii, însă nu erau eligibile decît în Senat, nu şi în Adunarea Deputaţilor. De-abia după război, în 1946, femeile au avut dreptul de a vota şi de a fi eligibile în condiţii deplin egale cu bărbaţii.
Mişcările de emancipare a femeilor şi mişcările feministe din România reprezintă o zonă vastă, dar şi foarte puţin cercetată. Schiţa de mai sus este, desigur, foarte sumară, însă ceea ce am vrut să arăt este că, în ciuda absenţei acestor mişcări sociale din naraţiunea istorică dominantă contemporană, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi, mai ales, în primele ale celui trecut, prezenţa demersurilor şi a dezbaterilor care vizau „chestiunea femeii“ şi necesitatea şi urgenţa emancipării femeilor a fost una constantă şi proeminentă în discursul public al vremii.
–––––––––––––––––
1. Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Iaşi: Polirom, 2002; Mihaela Miroiu şi Maria Bucur (ed.), Patriarhat şi emancipare în istoria gîndirii politice româneşti, Iaşi, Polirom, 2002; Ghizela Cosma, Femeile şi politica în România. Evoluţia dreptului de vot în perioada interbelică, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2002; Ghizela Cosma şi Virgiliu Ţîrău (coord.), Condiţia femeii în România în secolul XX. Studii de caz, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2002; Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public şi privat, Bucureşti, Editura Meridiane, 2003; Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Iaşi, Polirom, 2004; Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Studiu şi antologie de texte (1929-1948), Iaşi, Polirom, 2006.
2. Aurel A. Mureşianu, „Cea dintîi însoţire femeiască a neamului nostru: «Societatea femeilor române din Buda» din anul 1815“, Carpaţi, anul VI, nr. 339/ 8 septembrie 1926.
3. Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România. 1879-1892, citat în Paraschiva Cîncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România, 1848-1948, Bucureşti, Editura Politică, 1976, pp. 41-42.
4. Calypso Botez, „Drepturile femeii în Constituţia viitoare“, în Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, Tipografia Culturală Naţională, 1923, pp. 76-87.
5. Constituţiunea din 1923, publicată în Monitorul Oficial, nr. 282/29 martie 1923.
6. Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti,0 Imprimeria Naţională, 1938, p. 237.
Lasă un răspuns