„Cei care eram ramasi cu boala monografiei”

„Cei care eram rămaşi cu boala monografiei”

GHEORGHE SERAFIM

– extras din Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia

Pe Gheorghe Serafim l-am vizitat prima dată împreună cu mai tânărul său coleg Coriolan Gheţie, având astfel ocazia să asist la o întâlnire între doi monografişti. Această împrejurare a contribuit din plin la crearea atmosferei propice convorbirii, scurtând perioada de „acomodare”.

A făcut parte dintre acei tineri învăţători care se simţeau în stare să-şi continue studiile, şi care datorită sensibilităţii pentru viaţa satului descopereau repede pe Gusti şi sociologia. Fin observator, Gheorghe Serafim a găsit calea spre sociologie raportându-se la satul lui. Şi fiindcă problematica istoriei sociale (problema răzăşiei)  nu-i era străină, s-a ataşat de Henri Stahl. A lucrat sub îndrumarea acestuia şi în Vrancea, şi – extrem de onorant pentru un student – i-a fost chiar coautor la un studiu publicat în Sociologie Românească. La fel cum Dunăre şi Gheţie au rămas „hersenişti”, Retegan „golopenţist”, Serafim a continuat să fie „stahlist” toată viaţa.

După succesul din anii 1938-1939 Gheorghe Serafim a continuat cercetarea în cadrul Institutului Central de Statistică, dar după preluarea comunistă a acestuia a avut soarta lui Gheţie şi a altora: supravieţuirea fără posibilitatea de creaţie ştiinţifică.

– Toate aceste discuţii încep cu primele motivaţii care v-au îndrumat spre sociologie. Când aţi auzit prima dată de sociologie? Care a fost primul dumneavoastră contact cu această ştiinţă?

– Să ştiţi că formaţiunea mea de bază este… Eu am făcut şcoala normală şi trebuia să fiu învăţător într-un sat. Însă eu sunt de origine ţărănească, părinţii mei au fost ţărani. Şi şcoala normală pe vremuri era în aşa fel profilată încât să pregătească numai învăţători pentru sate. Era o diferenţă faţă de liceu. Şi noi atunci pe liceişti îi consideram superiori nouă. Deci toţi normaliştii care erau cât de cât ambiţioşi, toată dorinţa lor era să ia diferenţa de liceu. Şi aşa am făcut şi eu. Cum am terminat şcoala normală, aveam cunoştinţe, am dat diferenţa de liceu, şi m-am înscris la Universitate. La Universitate m-am înscris la secţia de profil, adică la secţia de filosofie, pedagogie şi sociologie. Şi cu această ocazie – deşi eu eram născut la ţară, crescut la ţară, am făcut o şcoală pentru sat – eu nu cunoşteam încă secretele satului. Le-am cunoscut numai când am participat la cursurile de sociologie ale profesorului Gusti. Şi astea aşa m-au pasionat, încât student fiind am participat la campania din Nereju, condusă de Stahl. Care a publicat monografia Nerejului.

– Când v-aţi înscris la Universitate?

– La facultate m-am înscris în 1934 şi am terminat-o în ’38. Deci în  perioada aceasta ’34–’38 eu am fost student al Seminarului de Sociologie şi am participat la campaniile din timpul verilor.

– Înainte de a ajunge la prima campanie, aş vrea să insistăm mai întâi asupra anilor de studii. Care au fost opţiunile dumneavoastră din primii ani de facultate?

– Ca student în general, şi în special la facultatea asta de Litere şi Filosofie aveai libertatea să te duci la cursurile care îţi plăceau. Şi să vii când îţi place, adică nu era un program cu prezenţă zilnică la anumite activităţi. Eu am participat în primul rând la cursurile şi la seminariile de sociologie care mă interesau cel mai mult. Mai puţin cele de pedagogie, de care aveam idee încă din şcoală, şi întrucâtva mă interesau cele de psihologie, şi în special psihologia poporului român, cu Rădulescu-Motru. El a fost o capacitate în problema asta. Dar nenorocirea era că el n-a avut ajutoare, n-a avut asistenţi, cum a avut Gusti. Gusti era o somitate. Dar mai mare somitate a fost prin alegerea colaboratorilor lui. Avea, domnule un talent, nu ştiu cum, de a alege colaboratorii, extraordinar! A avut trei somităţi. A avut pe Golopenţia, pe Stahl şi pe Herseni.

– Vulcănescu nu mai preda?

– Vulcănescu nu preda în vremea aceea. Avea un seminar de morală, de nu ştiu ce, dar el mai mult era fluture. Munca de zi cu zi o făcea Stahl. În special Stahl, teoria monografiei care mă interesa în mod deosebit.  Eu eram plecat de la sat, şi mi-am dat seama, uite dom’le cum trebuie să cunoşti satul, să cunoşti toate cadrele, manifestările…. Nu despicam eu în teoria satului, toate secretele. Şi astea le-am deprins la seminarul lui Stahl.

– V-aţi dat seama că nu e suficient să te naşti la sat ca să fi cercetătorul lui…

– Da. Chiar a fost una dintre neajunsurile mele. Mi s-a părut că la sat m-am născut, nu ştiu ce… Dar ca să despic şi s-o înţeleg, asta mi-a dat-o numai sociologia, Seminarul de  Sociologie. A fost extraordinar! Şi pe urmă am avut şansa de o perioadă de intense cercetări, şi m-am apropiat de seminarul condus de Stahl, şi am participat la campania de la Nereju.

– Cu Herseni aţi făcut vreun curs sau seminar?

– Cu Herseni nu. Am fost în echipa lui Stahl.

– Dar la facultate v-a predat ceva Herseni?

– Da, sigur că da. El preda mai mult teoria sociologiei. Şi Stahl mai mult tehnica monografiei sociologice.

– Încă nu începuse pe vremea aceea Stahl sociologia agrară?

– Încă nu începuse. Mai târziu.

– Golopenţia a predat ceva?

– Golopenţia a venit mai târziu, şi era mai mult la biblioteca seminarului. Cei care conduceau aceştia doi erau, Herseni şi Stahl. Herseni era pe partea teoretică şi  Stahl mai mult pe partea de cercetare practică.

– Vlădescu-Răcoasa?

– Vlădescu-Răcoasa conducea un seminar de politică. Frecventam şi seminarul lui, nu cu mare interes, dar în orice caz, eu de la Vlădescu-Răcoasa ştiam mai mult despre marxism decât aflasem mai târziu /râde/. Adică era mai clar, mai sistematizat. Şi Vlădescu-Răcoasa făcea un seminar de marxism.

– Mi se pare aproape de necrezut. Am fost la el. A împlinit 90 de ani acum, în decembrie.

– Trăieşte?

– Sigur. Este destul de izolat şi mizantrop.

– Trăieşte deci. El pe vremea aceea lucra pe nişte probleme externe.

– Organizaţia Internaţională a Muncii.

– Da, cu Organizaţia Internaţională a Muncii, lucra el pe acolo, nu ştiu ce. Dar făcea seminarul acela de marxism, şi mă interesa. Ei, domnule, era aşa de sistematizat marxismul la el, cu problemele de teorie, încât pentru mine a fost mai clar decât mai târziu.

– Ceea ce aţi învăţat după aceea a fost de fapt stalinism. Adică marxism trecut prin filtrul lui Lenin şi mai ales al lui Stalin.

– Da, exact! /râde/

– Alte discipline şi profesori de care vă mai aduceţi aminte cu plăcere?

– Alte discipline pe care le frecventam… Iorga. Pe Iorga îl frecventam pentru faptul că el polemiza la fiecare lecţie. Venea şi spunea că ideile lui Hitler nu cântăresc mai mult decât propria cravată. Şi o spunea pe vremea aceea. Sau venea şi polemiza cu Armand Călinescu. Spunea că Armand Călinescu poate să-l oblige pe el să mănânce rahat, dar nu poate să-l oblige să spună că-i place. /râde/ Sau el era deseori în conflict cu regele. Şi noi ca studenţi simţeam… Cum simţeam că Iorga a avut un diferend cu regele, a doua zi sala era arhiplină. Pentru că el ţinea lecţia, şi pe urmă polemiza. Polemiza cu toată lumea.

– Şi dintre istorici cu Giurescu şi cu Panaitescu.

– A, da!

– Şi dădeaţi şi examen cu Iorga, sau erau separat aceste cursuri?

– Erau separat. Erau unele examene obligatorii, şi erau examene voluntare, pe care vrei să le alegi. Unii-şi alegeau examenul cu Iorga. Dar majoritatea se duceau să-l asculte fără să susţină examene la el…. Pe urmă era Caracostea cu literatura română. Când l-am audiat eu, Caracostea era în al patrulea an când preda despre Luceafărul lui Eminescu.

– Dar nu preda şi folclor?

– Nu.

– Cursul lui Caracostea a fost obligatoriu?

– Da, a fost obligatoriu. Şi restul erau de psihologie, pedagogie, filosofie, de sociologie.

– Cum aţi rezistat la cursurile lui P.P. Negulescu de care se povesteşte că erau plictisitoare?

– Negulescu era extraordinar de meticulos şi pedant în predare. La lecţii intra foarte sobru… El nu era un tip gomos, intra foarte sobru la catedră, şi preda, încât cursurile lui de problema cosmologică, problema ontologică se urmăreau cu mare interes. Ne făcea mare plăcere. Partea proastă este că dintre toţi profesorii aceştia… Negulescu, care a avut ca asistent pe Posescu, Motru care l-a avut ca asistent pe Nestor, singurul Gusti, nu ştiu ce talent a avut, domnule, de-şi alegea asistenţi străluciţi! Părerea mea e că Nestor nu se compara cu Motru, şi nici Posescu nu se compara cu Negulescu, în schimb toţi elevii lui Gusti l-au depăşit pe Gusti şi ca competenţă. Gusti era un mare organizator. Şi avea marele talent, deşi el era de origine burgheză – cum spunem acuma – , dar el avea o ţinută când se întâlnea cu regele şi la Societatea Naţiunilor, şi alta când se ducea la Şanţ, şi venea să stea de vorbă cu ţăranii. El avea capacitatea asta să stea de vorbă şi cu ţăranii, şi chiar să se împrietenească cu ei. S-a împrietenit, avea prieteni ţărani, participa la obiceiurile lor, cununa, boteza, şi câte şi mai câte. Un alt mare talent al lui: el nu a obligat pe asistenţii sau pe studenţii lui să accepte părerile sale. Cerea numai să vadă că e o sclipire în respectivul, că gândeşte ceva, şi nu să gândească la fel cu el. Nu o dată s-a întâmplat ca Stahl, Herseni şi Golopenţia să aibă opinii deosebite de ale profesorului. Repet, a avut cei mai străluciţi asistenţi. Erau de aşa capacitate că aş putea să spun că pe noi nu ne avantaja treaba asta, pe noi ne descuraja.

– În ce sens?

– Ne descuraja, fiindcă ne puneam întrebarea: pot să ajung sau să-l depăşesc pe Stahl? Să susţin un doctorat, nu ştiu ce? Pot să-l depăşesc pe Herseni? Cum să mă înscriu la doctorat în asemenea condiţii? Pe când pe Nestor nu era mare lucru să-l depăşesc… /râde/ Nu ştiu dacă aţi reuşit să înţelegeţi ce vroiam să sugerez.

– Cum să nu… Dar, din ce aţi trăit în timpul anilor de facultate? Susţinut de părinţi?

– Nu, dar am fost avantajat, că eu fiind învăţător am fost numit în 1934 într-un sat din Putna, şi fiindcă în sat era un absolvent de liceu care n-avea ce face, ăla l-am lăsat suplinitor, mai luam şi eu 500 lei, şi cu 500 de lei ăia făceam facultatea. Mai ales că am intrat pedagog la Casa Corpului Didactic. Fiind membru al Casei Corpului Didactic, că fiind în învăţământ cotizam. Facultatea era  la doi paşi… Cam aşa mi-am făcut eu facultatea.

– După anul întâi deja v-aţi dus în campanie?

– Da, în primul an.

– Înseamnă că în 1935.

– Da, am fost în vara anului ’35, ’36, ’37.

– Deci,  prin Fundaţie, cu echipele studenţeşti.

– Da, cu echipele studenţeşti ale Fundaţiei. Pe urmă, când devenisem oarecum mai cunoscut, am lucrat la Fundaţie. M-au remarcat fiindcă am lucrat destul de activ la monografia Nerejului, şi acolo m-am ocupat de o problemă extraordinară: organizarea obştilor răzăşeşti din Vrancea. Domnule, şi acolo era un fenomen… De exemplu, în Vrancea toate satele, cele şapte sate vrâncene, toate satele aveau în jurul vetrei satului închise. Şi restul teritoriului din jurul vetrei satului era păşunat pentru toate vitele din sat. Adică fiecare cetăţean din sat n-avea de grijă decât să aibă zece oi, să le ducă până la poarta aceea, şi să-i dea drumul pe izlaz.

– Dumneavoastră sunteţi din părţile acelea?

– Nu, eu sunt din Mehedinţi. Dar fenomenul acesta numai în Vrancea l-am întâlnit. Şi satul meu a fost un sat de moşneni, organizat la noi după sistemul de curele. Adică tot hotarul satului, de la un cap până la altul, pe neamuri de vetre, era împărţit în fâşii, aşa zise curele. Ei, aceste curele atribuie fiecărui locuitor din sat, fiecărui neam, toate categoriile de teren. Adică începea de la şes, apoi dealuri, râpe, nu ştiu ce… toate categoriile de teren. Eu nu înţelegeam, domnule, ce-i cu curelele astea? Acum s-au pulverizat, s-au împărţit, s-au bucătăţit… Şi am făcut un studiu în satul meu, am purecat cu împărţirea lui pe curele, având schemele şi cadrele fixate de sociologie, altfel nu puteam să fac.

– Cunoşteaţi probabil lucrarea lui Stahl despre devălmăşie.

– Da. Şi eu am avut publicat cu Stahl despre organizarea obştilor răzăşeşti din Vrancea. Şi vreau să vă spun că Miron Constantinescu, care mi-a fost coleg, el era aşa ambalat în activitatea asta politică, sau nu ştiu de ce, dar în orice caz el n-a participat prea intens la cercetările astea monografice. A făcut şi el… el s-a dus grupat în jurul lui Golopenţia…

– În plasa Dâmbovnic.

– Da, în satul Oarja. Şi cum mergeau lucrurile acolo? Am avut un coleg, pe unul Marin-Dunăre, nu ştiu dacă-l aveţi în vizor… Acest Marin-Dunăre a scris o lucrare despre procesul de îmbogăţire a ţăranilor din Oarja, iar Miron Constantinescu despre procesul de sărăcire a ţăranilor din Oarja. Ăsta este un semn de cum se dezbăteau problemele atunci, pe vremea aceea. Am umblat atunci prin toate satele din Vrancea, la toate judecătoriile şi am luat … ei aveau nişte statuturi de organizare al fiecărui sat. Cu diferite nuanţe. Adică, era vatra satului închisă, izlazul era comun, şi pădurea din jur era exploatată… fiecare se ducea, tăia de unde vrea. Ei, la nivelul de populaţie de atunci asta era posibil. A mai avut asta apoi consecinţe cu despăduririle alea pe acolo… Şi pe urmă el pleca, ţăranul din Vrancea, pleca cu lemnele tăiate la Odobeşti, le vindea, de acolo îşi cumpăra porumbul, hrănea vitele, toamna vindea vitele, şi asta era viaţa lor. După ’48, când Manea Mănescu a venit ca director la Statistică, Miron Constantinescu l-a trimis pe Manea Mănescu cu Roman Moldovan – nu ştiu dacă aţi auzit – au fost trimişi în Vrancea să studieze… Că bine, asta era organizarea obştilor înainte, dar ce facem cu ele acum? Atunci Miron Constantinescu i-a spus lui Manea Mănescu, ia-l şi pe Serafim. El m-a recomandat lui Manea Mănescu de ce? Pentru că eu aveam discuţii cu el despre sistemul de organizare al ţăranilor din Vrancea. Pe care nici el nu-l întâlnise, pentru că era unic.

– Şi v-aţi dus împreună cu ei?

– Am fost în Vrancea cu Manea Mănescu, cu Roman Moldovan şi a mai fost o echipă..

– Cine a mai fost acolo?

– Păi eu am fost, Roman Moldovan, Manea Mănescu şi încă doi inşi.

– Dar nu sociologi.

– Nu, nu.

– De fapt ce se urmărea atunci? Asta se întâmpla prin ’48-’49-’50? Cam atunci?

– Se urmărea găsirea unei soluţii pentru a stăvili exploatarea prădalnică a pădurilor, trebuia reglementată şi folosirea izlazului. Că problema folosirii izlazului este de când a apărut codul civil la noi, au apărut avocaţii, judecătoriile, şi deşi izlazul era proprietate obştească, dar se ducea unul mai puternic şi mai nu ştiu ce, şi făcea de-l închidea în jurul unui izvor… O delimitare, acolo. Ăştia care închideau acolo erau dintre fruntaşi, bătăuşi sau cu autoritate, cu care ceilalţi din sat nu vroiau să se pună rău cu ei, şi în general începuse să se fărâmiţeze izlazurile astea obşteşti.  Trebuia găsită o soluţie pentru problema asta.

– N-au fost şi alte motive pentru care s-a luat în vizor tocmai Vrancea? Că la urma urmei probleme au fost peste tot. De ce s-au gândit să-l trimită pe Manea Mănescu şi pe Roman Moldovan tocmai acolo?

– Nu cred că au fost alte motive, şi Vrancea era singura de genul ăsta. Fenomene de genul ăsta, de organizarea asta a Vrancei nu au mai fost în altă parte.

– Aţi mai revenit după aceea în Vrancea?

– Nu. Nici nu mai ştiu cum s-a rezolvat problema.

– Păi, pe urmă a venit colectivizarea şi a pus capac la toate. Deşi acolo, fiind zonă de munte, a rămas probabil şi necolectivizată. Acolo s-ar mai putea cerceta ceva, s-ar putea vedea ce s-a mai întâmplat de atunci.

– Ei, domnule, eu nu mai ştiu acum, dacă mă întrebi cum e aşezată Vrancea acum faţă de ce am studiat atunci. Că eu am avut lucrări publicate, am avut cu Stahl despre lipsa de organizare a obştei…

– „Neorganizare”, chiar aşa aţi scris.[1]

– Da. Şi de ce? Pentru că, domnule, am trecut pe la toate judecătoriile din Vrancea atunci, şi fiecare obşte avea un statut al ei. Cu particularităţi, dar un singur sistem, formele erau aceleaşi. Unele mai bine organizate, ca să împiedice fărâmiţarea, altele mai puţin. Vrâncenii făceau campanii de-astea primăvara. Se ridica unul, aduna satul, „hai, mă, să dărâmăm gardurile!” Care se ridicaseră ilegal. După ce a apărut codul civil, acela căruia îi dărâmau gardul îi dădea în judecată. Trebuia să se ducă la Odobeşti să se judece. Acela se putea duce, dar pentru ţăran să se ducă la Odobeşti, nu ştiu ce… Până la urmă se lăsa păgubaş. În felul ăsta începuse să se fărămâţeze obştile, care la început au fost foarte frumos organizate.

– Aş vrea să ne ocupăm mai întâi de prima ieşire a dumneavoastră pe teren. Deci în 1934 aţi intrat la facultate, în ’35 aţi terminat anul întâi, şi în vacanţa de vară din ’35…

– Prima ieşire a fost la Nereju. Şi acolo am lucrat trei ani de zile.

– Trei ani aţi lucrat acolo?!

– Da, în fiecare an ne duceam. Deci şi în ’36, în ’37.

-Da? Deci şi cu echipele regale tot la Nereju aţi fost?

– Da, da.

– Şi la fiecare a fost prezent şi Henri Stahl?

– La fiecare.

– În memoriile sale Stahl vorbeşte distinct de anul 1938, şi în acest cadru se referă la colaborarea cu dumneavoastră. Acolo pomeneşte de dosarele adunate de trei echipe, trei ieşiri cu echipe studenţeşti. Înseamnă că aţi fost în aceste echipe.

– Da.

– Aş vrea să le luăm mai amănunţit. Prima ieşire. Prin Fundaţie a fost, nu?

– Prima a fost organizată prin catedra de sociologie şi prin Fundaţie, sub conducerea lui Stahl.

– Cine a mai fost acolo atunci, înainte de 1938? Cu cine aţi fost, în afară de Stahl?

– A mai fost doctorul Georgescu, dintre studenţi era Cristea, care este avocat acum, era Filip… Mai era o absolventă de şcoală de menaj – nu-mi vine acum în minte numele –, mai era unu’ Ştefănescu, care acum e la Brăila. Eram câte unul pe cele patru cadre şi manifestări. Câte unul de fiecare problemă. Şi cu noi la Nerej atunci, în vara lui ’37 sau în vara lui  ’38 a participat şi un american, Philip Mosely şi un belgian Jacquemyns. Ei au stat toată vara la Nereju. Dintre români a mai fost Costică Ştefănescu, apropiat cu Stahl. N-a lucrat la Statistică, nu ştiu unde era încadrat el, dar ştiu că a participat şi el.

– A fost şi Butura acolo?

– A fost şi Butura într-o vară. Da, la Nereju a fost şi Valeriu Butura.

– Eliza Retezeanu?

– Nu.

– Şi Iolanda Nicoară?

– Iolanda Nicoară n-a participat la Nereju, era vrânceancă ea. Ea a participat la altele, la nişte cercetări pentru 60 de sate româneşti. Dar la Nereju n-a fost.

– Ce caracter au avut aceste campanii care au precedat-o e cea de sinteză din ’38? Erau şi de acţiune, sau numai de cercetare?

– Numai de cercetare, de culegere de material. Discuţii cu ţăranii, nu ştiu ce, interviuri, notări, sistematizări, chestii de-astea. Pe urmă veneam la Bucureşti în cadrul seminarului, lucram materialele astea şi le arhivam. Adunam materialul pentru redactare. Fiecare pe problema lui îşi făcea o redactare în domeniul respectiv, pe care o preda dosarului, ştii? Bineînţeles, fiecare pe domeniul său… A, a mai fost unul Florescu… Ăsta era mai mult pe portul popular.

– Nu erau echipe foarte mari acestea.

– Nu.

– 10-20 de oameni?

– Da, maximum.

– Deci nu se formau grupuri separate. La cercetările cu 60-80 de oameni inevitabil se formau grupuleţe.

– Nu, la noi nu.

– Pe mine mă interesează şi cotidianul acestor cercetări. Dumneavoastră aţi trecut pe la toate judecătoriile, nu?

– Trebuia să merg în localităţile în care existau judecătorii. Era judecătorie la Năruja, la Bârseşti, la Tulnici, şi la fiecare judecătorie găseai dosarele tuturor satelor aparţinătoare. Toate dosarele pe organizarea fiecărei obşti le găseai la fiecare judecătorie. Eu am trecut la aceste trei judecătorii, la Năruja – şi am văzut Năruja Mică, Năruja Mare, Spulber, satele de acolo -, pe urmă am trecut la Bârseşti, şi am văzut toate satele aparţinând de Bârseşti, şi la Tulnici. Şi la aceste judecătorii am găsit eu dosarele organizării obştilor. Practic am trecut prin toate satele vrâncene şi am găsit toate dosarele, din care am extras specificul sistemului de organizare, probleme…

– Probabil şi cazuri mai interesante de litigii…

– Da, care erau foarte frecvente, mai ales pentru că cei care le săvârşeau profitau de înlesnirile pe care le acordau legiuirile moderne. Îşi puneau avocat, dau în judecată pe cei care… Ei, judecata … am văzut hotărârile date… La judecată nu se ţinea seamă că e proprietate obştească şi că el avea dreptul să dărâme gardul. Se zicea, nu trebuia să dărâmi gardul, trebuia să vii la judecătorie, şi noi să dăm hotărâre… Aşa a fost sistemul.

– Dar cum aţi rezolvat cu cazarea, vă mutaţi din sat în sat?

– Nu, la Nereju eu am închiriat un cal, şi am plecat cu calul la Năruja. Şi la Năruja îl găseam pe Hârnea care era grefier acolo, şi el cu mare pasiune pentru sociologie, cercetările astea. Era încântat ca profesorul Gusti să se ducă să fie găzduit acolo, şi Stahl şi aşa mai departe… Mă duceam, băgam calul în grajd la Hârnea, şi pe urmă la judecătorie. Veneam doar seara şi dormeam. După ce am terminat la Năruja m-am dus la Bârseşti. Acolo era Iolanda Nicoară cu părinţii ei, şi ne-am găzduit acolo, şi de acolo m-am dus la Tulnici. Şi după ce am terminat, am adunat materialul, şi am venit cu calul înapoi. Asta a durat cam o săptămână şi ceva, aproape două.

– Şi cam cât costa închirierea unui cal?

– Nici nu ştiu dacă am plătit ceva. Dar acela… pentru că atunci calul nu făcea altceva decât să-i dea drumul pe izlaz, dacă nu era o perioadă în  care să aibă nevoie să se ducă cu căruţa undeva, deci… ia calul, şi să-i dai de mâncare. Dacă îi asigurai mâncare ţi-l dădea bucuros.

 – Mi s-a povestit că pentru locuinţă nu trebuia să plătiţi, dacă stăteaţi la ţărani. Sau în ’38 deja aţi plătit?

– Nu. De plătit nu am plătit. Nu ştiu ce obligaţii erau, dar în orice caz  primarul din sat ştia că vine echipa, şi ne repartiza pe fiecare.

– El? Primarul?

– Da, el ne repartiza. Nu spunea că eu mă duc la nu ştiu care, dar uite doi inşi pot să doarmă la casa asta, unul doarme la casa asta. Deci, el făcea repartiţia asta. Iar cei de acolo nu se considerau deranjaţi. Ne puneau camera la dispoziţie, pat cu aşternut…

– Stahl în memoriile lui vorbeşte foarte mult şi cu mare dragoste despre Vrancea.

– Pot să spun că el a sesizat chestia asta. El a avut formaţie juridică şi a sesizat-o şi a… nu vreau să spun că a exploatat-o, dar a folosit-o la maximum. Situaţia deosebită din Vrancea. Şi cred că volumul acela, Nereju, un sat arhaic din Vrancea este opera lui capitală, mai mult decât oricare. În afară de Tehnica monografiei sociologice, care e mai mult un îndrumar, asta este opera lui.

– Dumneavoastră aţi avut atunci un plan de cercetare? V-aţi gândit după terminarea facultăţii să mergeţi pe o anumită idee în sociologie? V-aţi făcut un plan de cercetare personal pentru viitor?

– Pentru că participasem intens la lucrări de-astea, şi mă şi pasionau, pe urmă, în ’38-‚’39 eu am fost în conducerea unei echipe de cercetări monografice la Dioşti.

– Satul care a ars.

– Da, fenomenul ăsta se petrecuse înainte, când a ars satul şi se refăcuse o parte a satului, toate casele, şi se construise un sat model. Model de casă sistem vilişoare, cu şcoală şi căminul cultural în centru. Dar rămăsese satul vechi, şi noi am fost trimişi acolo, am fost o echipă, să studiem, să vedem cum se îmbină satul vechi cu satul nou. Atunci am avut o lipsă mare pe care o regret şi acuma. Că aşa m-au speriat evenimentele care au venit – că s-a desfiinţat pe urmă Serviciului Social, şi ne-a luat de-acolo, când nici nu terminasem – şi materialul l-am lăsat cam la fiecare, nu l-am adunat, atâta cât era, care acum ar fi deosebit de valoros. Este un lucru pe care-l regret în mod deosebit. Dioşti. Şi, ideea mea era să rămân pe linia aceasta de cercetare în sociologie. Toţi pe urmă, după desfiinţarea Serviciului Social am fost preluaţi de Institutul Central de Statistică, la Direcţia Centrală de Statistică. Şi acolo m-am încadrat la direcţia agricolă, cu care am avut oarecare afinitate, şi am stat acolo până când a venit director Manea Mănescu, şi ne-a dat afară.

– Pe urmă?

– Pe urmă am trecut la Ministerul Agriculturii.

– Ca şi Coriolan Gheţie.

– Ca şi Gheţie, exact.

– Şi de acolo aţi ieşit la pensie?

– De acolo. Fiind la direcţia de statistică, la statistică agricolă ca şef al direcţiei era unul Petre Onică. Onică a avut un stagiu politic mai serios, era basarabean, şi a fost numit la catedra de economie agrară la ISE, şi el m-a luat pe mine ca asistent al lui. Pe el l-au luxat, şi am rămas eu ca lector. Dar munca de bază a rămas la Statistică, la Direcţia agricolă şi la Serviciul exterior.

– Să ne reîntoarcem la întâmplări mai vechi. Nu-mi dau seama exact care a fost raportul între Fundaţia Regală şi Serviciul Social?

– Vă spun eu. Fundaţia Culturală avea anumite preocupări cu satele, cu căminele culturale şi astea. Şi atunci Gusti, fiind în bune relaţii cu regele, el conducea şi Fundaţia. Şi când a fost promulgată Legea Serviciul Social, Fundaţia a fost încadrată în Serviciul Social. A fost ca un fel de nucleu, adică ea a fost înglobată în Serviciul Social, şi Serviciul Social n-a fost decât o dezvoltare a Fundaţiei propriu-zis.

– Şi după suspendarea Legii Serviciului Social?

– A rămas numai nucleul, Fundaţia.

– Şi de ce nu aţi rămas la Fundaţie?

– Fundaţia nu era o instituţie de perspectivă, mi s-a părut Statistica mai de perspectivă.

– Se spune că atunci când Ifrim a afişat în Fundaţie fotografia Căpitanului s-ar fi produs exodul la Statistică.

– Desigur, în acea perioadă câţiva au făcut pe legionarii, dar nu ăsta a fost motivul. Fundaţia revenise la nivelul ei de fundaţie culturală regală, şi-a redus schema, şi toţi cei care erau pe bugetul Serviciului Social nu mai aveau… Şi atunci au plecat. Şi Stahl a venit la Statistică. Toţi. Statistica avea capacitate mare, condusă de Sabin Manuilă, un om de mare rafinament, cu mult fler.

– Ştia să-şi aleagă oamenii! L-a luat atunci şi pe doctorul Mitu Georgescu…

– Manuilă era şi mai diplomat decât Gusti. Gusti nu ştiu cum avea intuiţia, domnule, de ghicea oamenii deştepţi, şi îi apropia. Că alţi profesori intrau în conflict cu studenţii deştepţi. Fiindcă studenţii deştepţi, într-adevăr, nu se supun chiar aşa orbeşte la lozincile profesorului. Şi intrau în conflict. Gusti nu intra în conflict cu ei. El îi accepta, îi cocoloşea, nu ştiu ce, şi se înconjura de ei. Ei, Manuilă era şi mai diplomat. Manuilă alegea pe unii care erau teoreticieni şi buni, şi alegea pe unii care erau jandarmi. De exemplu, la Statistică era unul Boeru, care era un tartor, domnule! Acela când se aşeza în faţă – erau sălile alea mari – şi acela se aşeza în faţă, nu mişca nimeni, domnule! Nu mişca unul, domnule! Toată aparatura asta mergea pe Boeru – Chibulcuteanu, ăştia doi. Iar teoretic mergea pe Stahl, pe doctorul Georgescu, pe Golopenţia, asta era altă echipă. Echipa de diplomaţi ai Statisticii. Şi ăia era o echipă de ciomăgaşi ai Statisticii! /râde/ Erau foarte mulţi oameni, acolo trebuia cineva… Şi Sabin Manuilă avea acest talent de a … Şi când erau probleme, se duceau la el, şi atunci el, cu duhul blândeţii împăca lucrurile. Adică le spunea şi subalternilor să nu fie supăraţi, şi îl chema şi pe Boeru, şi-i spunea, „mă, mai bagă-ţi minţile în cap”, şi nu ştiu ce /râde/.

– Am văzut o agendă a statisticianului, în care erau fixate pentru tot anul îndatoririle unui statistician de provincie… Ce bine pusă la punct era!

– Da, făceau nişte lucruri de-astea, domnule, extraordinare. La toate astea colabora Stahl, Golopenţia şi doctorul Georgescu. Doctorul Georgescu era un om foarte meticulos. Foarte meticulos! El a participat la toate campaniile astea, dar era de o meticulozitate, şi o pricepere, şi de un nivel superior, aşa, extraordinar! Cine rămânea în jurul doctorului Georgescu, învăţa disciplina de a munci şi de a face lucrurile serios. Sabin Manuilă era cu partea diplomatică.

– Dar el a fost directorul general. Catedră universitară nu a avut?

– A avut la Institutul de Igienă.

– Pe urmă Institutul de Igienă a intrat la Statistică, nu?

– Da.

– Când în ’39 aţi ajuns la Statistică, la ce serviciu aţi lucrat?

– La Statistica agricolă, condusă de Onică şi Cresin.

– Roman Cresin?  Mai trăieşte Cresin?

– Cred că mai trăieşte.

– El a scris un studiu mare despre studenţi.

– Ar fi bine să-l vedeţi. Şi Sabin Manuilă, care a fost un tip modern, adusese nişte maşinile de prelucrare a cartelelor perforate. Era perioada de prigoană a evreilor, şi atunci a cerut Mareşalului sub pretextul prelucrării datelor recensământului, dar aceasta a fost un pretext, să-i dea pe toţi evreii.

– Evrei de unde?

– Din Bucureşti.

– Dar au fost zeci de mii de evrei şi în Bucureşti.

– Păi, nu chiar toţi, dar care aveau pregătire, pe intelectuali. Şi aşa se face că nicăieri nu există un recensământ aşa de prelucrat şi publicat în proporţiile ca cel din ’30. Şi asta datorită participării evreilor.

– Şi recensământul din ’40?

– Nu s-a prelucrat. Singurul lucru ce a publicat Cresin, nişte broşuri, atâta tot. Şi pe urmă recensământul din ’48… Eu pe urmă trecând ca asistent la ISE, eu am adus atunci studenţii la Statistică, şi le-am arătat cum se prelucrează un recensământ cu ajutorul acestor maşini. Şi acum când întâlnesc pe foştii studenţi, ăştia spun că eu i-am învăţat sistemul ăsta cu computer. „Ce-are mă, computerul, eu v-am învăţat cu cartela perforată!” „Păi aia e!”

-La Statistică aţi făcut şi cercetare sociologică?

– La Statistică se lucra pe recensăminte, anchete, registre agricole. În general, în sistemul de atunci, prelucrarea unui recensământ dura 5-6-7-8 ani. Şi recensământul din 1948, care a fost primul recensământ al actualului regim, a fost făcut şi pe nişte principii mai moderne. Încă nu se îmbâcsiseră aşa de mult lucrurile. De exemplu, îţi permiteai să defineşti atunci şi să urmăreşti care sunt chiaburii în sat, dar să nu îi spui „chiabur”, ca să nu-i încui gura, ca să nu-ţi mai răspundă nimic, ştii? Şi  Miron Constantinescu ne-a sprijinit în treaba aceasta. Am făcut-o, şi pe urmă, pentru prelucrarea lui – fiindcă noi, care venisem mai de mult, noi eram cu stagiu, acum eram vechi, în general ajunsesem şefi de serviciu fiecare, nu ştiu ce – au venit la Statistică toţi pe care i-a dat afară din armată, epuraţi la Finanţe de Ana Pauker.

– De Luca.

– Da, de Luca. S-a dat dezlegare să fie angajaţi la Statistică sub pretextul prelucrării recensământului din ’48. În realitate Manuilă, cum era el, el a mai găsit prilejul să dea de lucru la nişte oameni în nevoie. Şi aşa au venit foarte mulţi. Foarte mulţi.

– Dar cercetarea pe care aţi făcut-o în Basarabia în timpul războiului?

– Când am recucerit Basarabia, am fost trimis la Criuleni, şi pe urmă eu am fost trimis într-un sat Mălăieşti.

– Stahl mi-a pomenit că aţi fost acolo. Probabil aici aţi lucrat nu ca statistician, ci ca sociolog.

– Da. La Mălăieşti am mai avut un colaborator, Durdul Constantin. A murit. Într-adevăr, acolo am avut de făcut nu un recensământ, ci un studiu sociologic al satului Mălăieşti. Foarte interesant, am strâns un material deosebit de valoros, care nu ştiu dacă s-a mai păstrat undeva. Şi era aproape finisat. Ceea ce constatasem atunci…

– Credeam că în „Sociologie Românească” aţi publicat ceva. S-au n-aţi ajuns în stadiul de publicare?

– Nu am ajuns.

– Era un sat românesc pur?

– Românesc pur. Şi nu numai că era românesc pur, dar erau nişte forme cred că arhaice româneşti. Era o formulă… de exemplu găseai pe unul de acolo, moş Mitrea Pogorşa, care spunea hotarului satului „Dacia noastră”. Şi ei ce cereau atunci? Domnule, daţi-ne pământul, domnule! Ai noştri nu, pentru că era în sistemul de păstrare a orânduirilor de acolo şi nu ştiu ce, şi eu ce să le spun? Apoi stai, că trebuie să vină cineva, să facă măsurătorile. Păi, face, lasă dumneata măsurătorile! Eu încă nu ştiam sistemul de organizare al satelor ăstora ruseşti, sistemul mirului. În care hotarele satelor din Rusia, ele nu erau cum era sistemul moşnenesc la mine în Oltenia, din moşi strămoşi. Nu! Pământul din 10 ani, din 4 ani, sau din 5 ani, după cum hotăra obştea, se împărţea din nou. Şi se împărţea după numărul de membri de familie. Adică averea unei familii creştea sau scădea din hotarul satului în funcţie de câţi membri de familie avea. Şi deci nu apărea într-un singur loc, unde să spună, domnule, este locul din moş-strămoş aicea. Nu! El apărea după cum se hotăra, se mărea sau se micşora… Şi ei aveau o pricepere grozavă de a face măsurătorile astea.

– Materialele adunate acolo le-aţi predat la Institutul de Statistică?

– Materialele pentru satele româneşti de dincolo de Bug, aia era altă echipă, cu Golopenţia, până în Caucaz. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele. Gurile rele spun că li s-ar fi dat foc. Nu ştiu…

– N-ar fi singurele lucruri arse. Se pare că acelaşi lucru s-a întâmplat cu arhiva Seminarului. Lucruri extraordinar de valoroase!

– Da.

– În afară de Mălăieşti aţi mai fost într-un sat.

– La Criuleni. Ăsta era în Basarabia. Mălăieşti era dincolo de Nistru, la vreo 15 kilometri nord de Tiraspol. Şi Gheţie a umblat pe acolo, el a fost mai spre nord, spre Dubăsari, pe acolo…

– Henri Stahl a condus echipa.

– Da. În cadrul Institutului Central de Statistică noi ne-am dus propriu zis. Pe măsură ce avansau luptele, se îndepărtau pe acolo, noi veneam şi făceam pe urmă anumite înregistrări din acestea. Iar cei care eram rămaşi cu boala monografiei, /râde/ ne ocupam de problemele astea de monografie, profitam de ocazie.

– Un sociolog nu-şi uită vocaţia de bază.

(…)

– După război aţi rămas la Institutul de Statistică… Aţi fost la Hodac cu Golopenţia?

– Nu. N-am lucrat cu el, eu am lucrat numai în echipe cu Stahl. Cu Golopenţia am participat, aşa, dar n-am făcut parte. Golopenţia a avut altă echipă.

– Astea se formau pe bază de amiciţie sau simpatie?

– Pe bază de amiciţie.

– Înseamnă că aţi fost şi la Runcu după război?

– Runcu a fost înainte.

– Dar a fost Runcu şi după.

– Eu n-am mai fost atunci.

– Practic n-aţi fost la nici o cercetare după război?

– După război nu. Golopenţia a grupat în jurul lui – nu ştiu de ce, că nici Stahl nu era un element de dreapta, cum era Herseni… Herseni era de dreapta, dar era cunoscut ca fiind de dreapta, dar în relaţia cu oamenii, era un om…

– N-a făcut-o din convingere.

– Da. Ei, Stahl era mai aşa… Iar în jurul lui Golopenţia s-au grupat mai mult cei cu tendinţe de stânga: Ştefan Popescu, Corneliu Mănescu, Raţiu, Pavel, Betea.

– Retegan aparţinea de grupul acesta?

– Şi Retegan, dar… Dar el mai puţin era cunoscut cu tendinţe de stânga, cum erau ăştilalţi.

– El îl admira foarte mult pe Golopenţia.

– Da.

Doamna Serafim: Golopenţia chiar era de admirat ca om. Era un om extraordinar de fin.

– Nevastă-mea are o impresie foarte bună despre el.

Doamna Serafim: Un intelectual nemaipomenit, şi de o modestie chiar exagerată faţă de oricine. (…) Şi el a fost şi la nunta noastră, cu domnul Gusti, şi cu Stahl. Avem nişte fotografii, dar nu ştiu pe unde sunt acum, cu Golopenţia, cu Gusti, cu Stahl.

– Neapărat vă rog să mi le împrumutaţi, să le copiez. Am multe fotografii de la Stahl, de la Brauner… Mă interesează tot „hinterlandul” sociologiei /râde/. Inclusiv nunţile, timpul liber. (…)

Doamna Serafim: Soţul meu a iubit foarte mult sociologia, meseria asta a lui. Oriunde se duce, imediat se interesează: câţi oameni, ce fac, ce povestesc. A făcut acum monografia liceului din Tg. Jiu. Însă o monografie aşa de completă! S-a dus, a vizitat toate arhivele, din comună, din Tg. Jiu, din Severin, de aici, din Bucureşti, încât a făcut o monografie a liceului, şi cu ocazia centenarului lor a predat un exemplar liceului. Şi directorul actual i-a promis că în momentul când vor putea să facă nişte investiţii, să publice această monografie. Şi a mai făcut acum monografia satului Negoeşti.

– Negoeşti fiind satul Dumneavoastră natal?

– Da.

– Apropo, nu mi-aţi spus când v-aţi născut?

– La 29 martie 1912.

– Se apropie ziua Dumneavoastră de naştere!