„Conceptul de «intimitate» suferã mutații radicale. Ca și cel de «bun personal»…“
IOANA ANGHEL
ZOLTÁN ROSTÁS, SORIN STOICA, Jurnal de camin, Ed. Curtea Veche, 2008
Dupã aproximativ trei zile în care am refuzat cu obstinație sã mã mut în noua camerã de cãmin care mi-a fost repartizatã undeva în Panduri, a trebuit sã fac pasul decisiv. Am luat cu mine o prietenã optimistã care sã nu mã lase sã dau înapoi gândindu-mã cã aș mai putea, totuși, sta încã o zi pe capul mãtușii mele și cã poate mâine voi avea norocul sã mã mut într-o camerã cu baie. Gândul la baia comunã situatã undeva la jumãtatea holului mã fãcea arțãgoasã și reticentã într-ale cunoașterii de noi oameni. Și m-am mutat!
Vãzut din afarã, cãminul pare o clãdire din centrul istoric al Clujului. Pereții solizi din piatrã sunt înnegriți, în jurul clãdirii cu douã etaje este un spațiu verde care pare bine îngrijit, iar în fațã sunt douã bãncuțe destul de șubrede. Pe una dintre ele stã Doamna Administrator — o femeie de vreo 35 de ani, slãbuțã, îmbrãcatã cu un deux-pièces negru. De la apropiere i se vãd ridurile adânci de pe frunte și din jurul ochilor. Îmi rãspunde la salut cu indiferențã, fãrã a schița mãcar un zâmbet, sau o urmã de jovialitate. Îmi aduc aminte de ce nu îmi plac administratorii — dau impresia unor gardieni și nu scapã nicicum de figura lor sobrã. O urmez într-o camerã de la parter unde mã întâmpinã un miros de mucegai sau de neaerisit. Este o camerã mare pe marginile cãreia sunt stivuite pãturi și lenjerii de pat. În mijloc este „aruncat“, prea aproape de intrare, un birou pe care sunt fișe, contracte. Îmi întinde trei foi, pe care le completez repede, mi le ia din mânã cu gesturi bruște și dupã ce verificã meticulos fiecare cuvânt,
Imi dã o copie a contractului și îmi spune cã pot sã urc în camerã, unde se aflã deja colegele mele. Urc un rând de scãri rotunde pânã la etajul unu. Culoarul lung și pereții goi de ciment, vopsiți pânã la jumãtate cu crem și apoi vãruiți cu alb, îmi dau impresia unui spital. În treacãt vãd baia și îmi aduc aminte de ce nu mã trage inima sã mã mut în acest loc. Într-o parte sunt closete, iar în cealaltã dușurile și oglinzile. Pare curat, dar totul este foarte impersonal, nimic nu este al tãu. La vederea acelui peisaj golaș mi se face dintr-odatã dor de tablourile din camera de acasã și mai cã încep sã îndrãgesc florile pe care mama le îngrijește, dar care mie îmi pãreau doar parte din pervaz.
Camera mare cât o salã de clasã (de fapt, înainte de a fi cãmin clãdirea aparținuse unei școli pedagogice, deși ideea conform cãreia fusese spital de nebuni îmi plãcea mult mai mult, pentru cã gãseam o continuitate), are cinci paturi și mobilier destul de nou, pereții sunt înnegriți și poartã urmele fiecãrui poster care a fost desprins, pentru cã scotch-ul a luat cu el bucãți mai mari sau mai mici de var. Pe tavan se vede cel mai bine faptul cã nu se mai vãruise de multã vreme în camera aceea. Colegele m-au întâmpinat cu saluturi și zâmbete prietenoase, dar circumspecte (așa cum au recunoscut mai târziu), pentru cã întârziasem ceva vreme. Ele deja se cunoșteau și le era fricã de o persoanã cu care sã nu se poatã înțelege. Mi-au arãtat care sunt locurile unde pot sã îmi așez hainele și restul lucrurilor, unde mâncãm și cam cum se gân- diserã ele sã organizãm camera. Se vedea cã au sosit înainte și au așezat prin camerã (chiar cu bun-gust, aș spune).
Dupã explicațiile de rigoare am început sã despachetez cu sentimentul unei ciudate lupte între a accepta noile condiții, noii colegi și a tânji dupã vechile cutume. Pânã am golit cele douã genți cu care mã înființasem acolo a durat cred o orã, timp în care îmi observam colegele și încercam sã mã deprind cu locul care îmi va fi pentru urmãtorul an universitar CASÃ. Mida care își are patul așezat pe peretele din stânga ușii este blondã cu trãsãturi foarte frumoase și are accent de moldoveancã. Stã pe pat citind o revistã (cred cã Ciao!) și din când în când mai râde. Ludmila e, de asemenea, din Republica Moldova, doar cã accentul ei este mult mai pronunțat; aceasta pentru cã este mai din nord — adicã din Bãlți (Mida este din Cahul). Celelalte douã colege sunt din România: Mihaela de loc din Tulcea și Alina din Pitești. Mare mi-a fost mirarea când am aflat cã și ele sunt tot anul doi la aceeași facultate, doar cã secția Jurnalism, pentru cã figurile lor nu îmi pãreau cunoscute, deși anul trecut ne învârtiserãm pe același coridor. Nu prea frumos din partea mea a fost sã spun cã grupa mea este una dintre cele mai unite și astfel nu am avut curiozitatea sã mai caut relații noi în altã parte. Dar lucrul nu este minciunã, așa cã este scuzabil, sau cel puțin poate fi trecut cu vederea. Revenind la înfãțișarea camerei, slavã Domnului cã are mobilã nouã, altfel dãdeam bir cu fugiții (mai târziu am realizat cã aș fi greșit, pentru cã am cunoscut oameni buni, cu simțul umorului, de încredere, candidați la prietenia mea, care au îndulcit gustul cãminului, au luminat și vãruit pereții — în percepția mea —, au mutat baia mai aproape de camerã).
Nu ne cunoaștem și este greu sã scoți discuții din piatrã. Fiecare stã pe patul ei într-o stare de adormire conștientã, cu câte o carte în mânã. Dar, cum toate suntem la o facultate cu profil de comunicare, nu ar trebui sã fie prea greu sã punem bazele relațiilor dintre noi. Primul lucru pe care l-am gãsit în comun au fost profesorii, fiecare cu ofurile și constatãrile ei. Discuția a glisat ușor cãtre copiii cãrora le predau englezã și felul cum mã simt eu atunci când trec în locul profesorului. Sunt și copii isteți, pentru care îmi este drag sã intru la orã, dar mulți te trateazã cu indolențã. Am vorbit despre faptul cã mai toate metehnele se trag din familie sau din anturaj, pentru cã la vârsta clasei a opta copiii sunt(em) ușor influențabili. De exemplu, un bãiat mi-a zis cã în timp ce chiulea de la ora de românã s-a întâlnit cu tatãl lui, iar acesta în loc sã îl ia de urechi (așa cum toate am fost de acord cã am fi fãcut) i-a dat bani de suc. A nu se înțelege cã suntem de acord cã „bãtaia e ruptã din rai“, sau cu ridicolele mustrãri publice, doar cã nu am considerat bunãtatea respectivului pãrinte potrivitã pentru educația copilului sãu.
Cu unii dintre vecini am fãcut cunoștințã în urmãtoarele zile, dar consider propice introducerea lor la începutul povestirii. La 16 stau tot fete, dintre care cea mai drãguțã pare Lidia. Am vorbit puțin cu ea, dar mi se pare genul de per- soanã care se lasã afectatã de orice lucru rãu, pentru cã mai mereu o vãd supãratã sau îngânduratã. Îmi zâmbește mereu, ca și cum ar fi conștientã cã este bine sã zâmbești. Are mult bun-simț și încep sã îmi dau seama cã nu se prea înțelege cu colegele de camerã pe care le știu doar dupã nume, dar cu care nu am schimbat niciun cuvânt. La camera 15 stau patru bãieți, dintre care trei sunt din Republica Moldova. Am fãcut cunoștințã cu ei prin intermediul fetelor din Moldova. S-a dovedit ulterior cã sunt persoane „bune“, dornice sã cunoascã oameni noi și cã m-au acceptat ușor. Ruslan este cel mai mare dintre ei, la master, dar nu știu nici acum în ce domeniu.
El nu îmi pare genul de persoanã cu care socializezi rapid, pentru cã are un mod foarte dur de a-și argumenta ideile. Ori de câte ori începem o disputã, el este prea ferm în afirmațiile sale, mergând pânã la glume rãutãcioase; ghinionul lui este cã nici eu nu mã feresc de astfel de schimburi de idei, mai îndârjite. De exemplu, mie îmi plac filmele cla- sice și încercam într-o searã sã îi conving cã sunt filme „vechi“ care le depãșesc cu mult pe cele contemporane. El a rãmas într-una la ideea lui, cã filmele vechi au prea multe simboluri și cã atunci când vezi un film, vrei sã te destinzi, nu sã descifrezi ceea ce a vrut sã spunã Orson Welles. De altfel, a rãmas de atunci și o glumã pe seama mea: de fiecare datã când nu știm ce film sã alegem, Ruslan propune Citizen Kane, pe care nu l-a vãzut, dar despre care știe el cã e „nașpa“, sau „poate Ioana vrea sã se relaxeze privind un film greu“. Mircea este cel de care nu poți sã nu te apropii, pentru cã râde întotdeauna cu cel mai sãnãtos râs pe care l-am vãzut. El este antidotul oricãrei supãrãri. Pãrul tuns scurt, fața micuțã cu ochi rotunzi, cãprui, și nasul ca un punct în mijlocul unui decor mãsliniu par ale unui copil de clasa a șaptea, nicidecum ale unui student la Informaticã în anul III. Și, totuși, râsul rãmâne primul lucru care te atrage la el. Anatoli are aceleași gusturi ca mine în materie de muzicã. El este înalt, „tras prin inel“, își poartã pãrul lung prins într-o coadã. Îl vedem doar seara, cãci în restul zilei este ori la serviciu, ori la școalã. Fabian este din Craiova — sursã de glume atunci când nu avem ce face. Cu el mã întâlnesc toatã ziua în fața oglinzii, pentru cã atunci când nu are ce face își aranjeazã pãrul. Într-o zi stãteam la calculatorul lui Mircea, în timp ce Fabian a plecat la cursuri. Dupã un minut ușa se deschide cu un gest repezit, Fabian reintrã în camerã și se îndreaptã glonț cãtre dulapul lui, de unde scoate un borcan de gel. La început am crezut cã a uitat ceva, dar apoi m-a lãmurit cã nu îi stãtea pãrul și nu putea sã iasã așa din casã. Ba mai mult, în fiecare noapte doarme cu fes pe cap, nu pentru cã i-ar fi frig, ci pentru cã vrea sã își îndrepte pãrul. Se subînțelege de ce el este subiectul numãrul unu al glumelor noastre.
Trebuie sã mai spun cã, din motive pe care nu le cunosc, când ne ducem la Mircea la internet, Alina strâmbã din nas. Pânã acum nu pot spune cã Mircea mi-a oferit motive sã cred cã ar fi o persoanã rea, ba dimpotrivã.
Luni, ora 8.13 pm
Este așa de frig în cãmin, încât în seara aceasta nu am niciun chef de alergat, stau în pat sub o pãturã groasã și încerc sã termin Numele trandafirului. Tot ce mã oprește este plãcerea de a asculta liniștea din camerã, pentru cã rare sunt momentele în care într-o camerã de cinci rãmâi singurã. Îmi place sã mã refugiez pentru câteva minute în țiuitul urechilor bruiat doar de zgomotul autobuzului 226 care trece din zece în zece minute pe sub geam. Sunt momente rare de solitudine cãrora nu vreau sã le dau cu piciorul, și nici nu le dau. Dincolo de ușã, în hol, se aud râsete stridente și pițigãiate. Sunt fete adunate în jurul „mesei rotunde“ din „buzunar“ la (a)fumat. Colegele mele sunt tot acolo, deși doar Alina fumeazã. Ludmila încearcã sã gãseascã muza pentru o relatare la TCI. Se aude din când în când și vocea Midei cu accentul ei cuceritor de „moldoveancã de peste Prut“, și cuvinte rostite în vârful limbii, în încercarea de a-l atenua. Realizez cã adesea sunt prinsã în offside și cã reuniunile spontane și pseudodistractive, în opinia mea, asemenea celei care tocmai are loc, mã prind mereu à contre-pied. Oricum, dacã nu ești acolo de la început, printre „bãtrânii șezãtorii“, nu te mai poți duce așa… îți trebuie o invitație, adicã un motiv. Eu tocmai l-am gãsit: sunã telefonul Alinei și ar fi frumos din partea mea sã i-l duc, dupã care aș rãmâne acolo cu aerul cel mai firesc. Dar acum nici nu mai vreau sã iau parte la reuniunea aceea. Într-un final am ieșit sã îi duc telefonul, pentru cã mã scotea din minți. Mai erau la masã doar Alina și Ludmila, ceilalți se risipiserã, iar holurile sunt atât de goale, de parcã nimeni nu ar mai fi pus piciorul pe acolo de când s-a desființat școala de fete. Probabil din cauza frigului….
Marți, ora 7.15 pm
Ludmila intrã în camerã destul de brutal, roșie la fațã, și înainte sã mã salute își trântește geanta pe pat. E o fatã atât de firavã, încât pânã acum nu mi-o imaginasem niciodatã nervoasã, ori mai cu seamã certându-se cu cineva. Micuțã de staturã, slabã, pãrul vopsit blond, probabil de ceva vreme, pentru cã deja a început sã se închidã la rãdãcini, îi împodo- bește fața rotundã cu ochi verzi și nas subțire. Are accent de Moldova, dar pentru mine ar putea fi din Botoșani și nu mi-aș da seama. Au scãpat cam târziu de la seminar și se pare cã a supãrat-o un profesor care a fãcut câteva referiri malițioase — crede ea — la adresa faptului cã provine din Republica Moldova. Ea spune cã profesorul respectiv a fãcut câteva aluzii cu privire la etnia și accentul ei, și cã ar fi provocat-o la o discuție pe aceastã temã cu un fad „Lasã cã am fost eu o datã acolo și știu ce fel de oameni sunteți“. Ea îmi povestește indignatã tot ce s-a petrecut, timp în care eu mã uit la ea mai mult simulând compasiune, pentru cã diferența dintre noi și ei nu am vãzut-o niciodatã, și îmi este greu sã cred cã cineva nu are altceva de fãcut decât astfel de diferențe, mai cu seamã un profesor. Cu voce pițigãiatã de supãrare mã asigurã cã astfel de lucruri i s-au mai întâmplat și, în timp ce vorbește, încep sã realizez cã — oarecum, și poate nedrept — Ludmila și Mida sunt strãine. Mie ideea îmi surâde, pentru cã mi le recomandã ca fete bune care studiazã în strãinãtate, chiar dacã aceastã strãinãtate se numește București, România și este la o aruncãturã de bãț de meleagurile lor natale. Eu le consider „românce“. Când au venit și Mihaela și Alina în camerã, care erau deja la curent cu subiectul — deoarece sunt în aceeași grupã, am început sã vorbim despre obiceiurile din Republica Moldova (care nu sunt mult diferite de ale noastre, poate doar mai bune pãstrãtoare ale tradițiilor, care cândva, înaintea importului de englezisme vor fi bucurat și inimile românilor) și despre limba rusã.
Fetele ne spun cã aici, în România, se simt foarte nesigure, ca de altfel noi toți, principala cauzã fiind țiganii (rromi ca sã fiu politically correct) și „țigãniile“ pe care le-au deprins și românii. Ba chiar au avut parte de câteva întâmplãri nefericite, pe care prefer sã nu le povestesc aici. În plus, sunt sãtule de bine cunoscuta și mult prea folosita expresie „Coborâți la prima?“, care la ei nu se utilizeazã, pentru cã aceia care stau pe scarã cu siguranțã coboarã. Cum în orașul natal nu am avut parte de mijloace de transport în comun, întrebarea mi-a intrat pe sub pielea și mi-a apãrut de la început ca un automatism. Ba, chiar m-am pomenit folosind-o, instinctiv, prin Focșani unde oamenii s-au uitat cam cu coada ochiului la mine. Dar sã ne întoarcem în camerã, unde „moldovencele“ povestesc cutumele de pe la ei, sau pur și simplu diverse întâmplãri. Au cãpãtat acum un aer foarte sigur, iar accentul parcã li s-a mai stricat (în cel mai drãguț fel cu putințã). De altfel, Alina chiar le atrage atenția asupra acestui lucru și începe sã râdã sacadat la primul cuvânt greșit sau la prima exprimare mai neaoșã (lucru care mi-a displãcut — deși probabil nu era cu rãutate).
Miercuri, 12 octombrie
Se consemneazã prima mea petrecere adevãratã în cãmin. În jurul orei șapte pm bat la ușã doi bãieți, dintre care unul îmi pare cunoscut — mai vine din când în când la Alina cu care se cunoaște de anul trecut din cãmin. Ne anunțã cã pe la zece pm suntem invitate la camera 36, la petrecere. Fac același anunț la fiecare camerã, și astfel toatã lumea este invitatã la acest chef, ceea ce mi se pare excelent, mãcar de dragul de a vedea noi fețe și poate chiar de dragul comunicãrii. Înainte de zece vedem un film la Mircea, dupã care intrãm într-un fel de febrã a pregãtirilor: o vãd pe Ludmila cum se machiazã cu obișnuita ei minuțiozitate, apoi se piaptãnã apãsat lipindu-și parcã pãrul de pielea capului. Alina este de mult îmbrãcatã, dar nu scapã nici ea de câteva autoîntrebãri de genul „oare nu ar fi mai bine sã iau o bluzã mai mulatã?“. Eu sunt ca de obicei: blugi, hanorac (pentru cã e frig), fãrã machiaj. Aștep- tãrile îmi sunt reduse, dacã nu chiar minime, pentru cã genul acesta de petrecere funcționeazã doar în filme. Deci, scepti- cism! În fine, pe la 11 fãrã un sfert ne urnim cu acel zâmbet forțat pe fațã care de obicei exprimã o oarecare jenã. La etajul doi, în capãtului culoarului, se aude muzicã la maximum, iar pereții vibreazã de la bași. În fața ușii este multã lume; stau pe culoar cu bere și țigãri în grupuri de cinci sau șase. Eu mã simt cam stingheritã pentru cã singurele persoane pe care le cunosc acolo sunt colegele de camerã, care mai cunosc persoane ce au stat și anul trecut în cãmin la Panduri și, deci, m-ar putea lãsa de izbeliște. În „buzunarul“ din fața camerei sunt paturile bãieților care dau petrecerea. Primul lucru care ne întâmpinã este întunericul care contrasteazã cu lumina din hol și probabil am intrat în camerã cu ochii închiși, ceea ce nu putea sã dea bine pentru prima impresie. Era genul de moment când trebuie sã te îndrepți de spate, sã zâmbești și sã pari încrezãtoare. Oups!
Camera era plinã de oameni care în primul moment mi-au pãrut ființe ciudate într-un decor burlesc. Fãrã paturi și covor, încãperea pãrea desprinsã dintr-un thriller. Pe pereți la fel de zgâriați ca și cei de la mine din camerã sunt lipite câteva postere cu 50 Cent și un calendar Playboy. Deh, camerã de bãieți: mușchii lui 50 Cent și fetele lui Hugh Hephner! Se cunoșteau, de asemenea, urme de cuie de la alte postere. La fereastrã sunt înghesuite douã dulapuri, frigiderul și, bineînțeles, calculatorul. Ne-am oprit în dreptul ușii formând un mic cerc și am încercat sã ne dezmorțim; adicã sã simțim muzica (feel the beat). Spre surprinderea mea trecuse o jumãtate de orã fãrã a asculta vreo manea (cãci înțelegerea mea cu mine însãmi fusese clarã de la început: la prima manea am „zburat“ de acolo). Chiar și așa pattern-ul DJ-ului era evident: o piesã club/dance, dupã care una hip-hop. Camera se umplea din ce în ce și multã lume continua sã se perinde pe acolo. Numãrul fetelor era simțitor mai mare decât cel al bãieților, dar acest lucru nu pãrea sã afecteze pe nimeni.
Spun acestea fãcând referire mai ales la grupul de fete din spatele nostru, care dansau ca posedate (de bunã dispoziție, firește), ba chiar țipau refrenul unor melodii pe care le îndrãgeau. Nu le-am înțeles, nu pentru cã atmosfera nu pãrea de la nivelul meu chiar atât de încinsã, ci sã spunem doar cã ideile mele de „aproape-feministã“ nu se muleazã pe conturul petrecerilor la care fetele danseazã blues-uri între ele, iar bãieții stau pe hol aruncând uneori ochii din bere cãtre grupulețul naiv de mioare vesele. Între timp Mida și Mircea au plecat, iar inter acțiunea din interiorul grupului nostru a rãmas slabã. Urmeazã — iatã! — o piesã pe gustul meu (Clocks a celor de Coldplay). Mi se citește probabil pe fațã sau în atitudine cã salut acest blues cu acorduri de chitarã, pe care unii îl încadreazã rockului. Soft, dar rock. Moment în care unicul bãiat din grupul nostru lanseazã cea mai veche întrebare, cu oarecare iz de constatare: „Îți place rockul, nu?“ Dau afirmativ din cap, mulțumitã sã mã identific cu melodia respectivã. Aveam sã aflu mai târziu cã numele lui este Cristi, este student în anul IV la teologie și stã pe palier cu noi, la camera 14. Cristi nu ține partea muzicii rock și ne lansãm din senin într-o discuție despre posibilitatea de a da o petrecere cu muzicã rock. Eu îi spun clar cã pãstrez melodiile rock pentru momen- tele târzii de liniște și relaxare, dar cã la petreceri ascult și house sau club. Cristi este ferm pentru muzica house și mã tachineazã încontinuu, deși nu am negat nimic din cele spuse de el. Urmeazã o melodie ritmatã și Cristi face o remarcã lipsitã de subtilitate, dupã care dã fuga la paharul cu bere. Mã mulțumesc sã ridic din sprânceanã, pentru cã în acel moment nu am putut sã gãsesc în ungherele mele nicio ironie cu care sã îi atrag atenția. El mi-a întãrit pãrerea cã asistãm la o petrecere datã de bãieți pentru a vedea ce fete s-au mai mutat anul acesta în cãmin și m-am decis sã pãrãsesc incinta.
În „buzunarul“ din fața camerei mele am dat peste un grup format din Mida, Mircea, Fabian, Oana&Gabi (douã dintre fetele de la 16 — vecinuțele cum s-ar spune). Aveam ochii roșii de la fumul de sus, ceea ce a fãcut-o pe Oana sã se opreascã și sã mã întrebe de ce plâng. Motiv pentru o gurã de aer și una de nicotinã. Nu mi-am dat seama despre ce vorbeau înainte sã apar, dar dupã ce am venit, lucrurile au intrat pe un fãgaș plictisitor. „Ești metalistã?“, o întreabã, în mod stupid, Fabian pe Oana, care era îmbrãcatã cu haine negre, machiatã strident cu negru, vopsitã brunetã, cu ojã neagrã pe unghii, cu câte patru cercei în fiecare ureche și o cruce cât toate Învierile la gât. Ea rãspunde afectatã cã a ascultat Metallica odatã, de mult, când era copil într-ale rockului, dar cã acum ascultã o trupã a cãrui nume nu l-am reținut. A ținut sã ne exemplifice câteva acorduri scoțând douã rãcnete care m-au convins sã intru în camerã. Dupã câteva guri de apã și o grimasã ironicã am revenit pe hol. Aceeași Oana era la prezidiu, vorbind vrute și nevrute, într-o avalanșã de cuvinte, virgule rostite sau înghițite și râsete penibile. La câte un cuvânt cu rol de semn Oana& Gabi râdeau isteric câteva secunde, dupã care Oana își relua șirul narațiunii suprarealiste. Deși încercam sã par sociabilã, nu am reușit sã scot un cuvânt, pentru cã nu mã potriveam nicicum cu genul acesta de discuție. Care nu este o discuție, este un speech. În mod bizar, deși se cunoșteau doar de trei zile, cele douã vecine dezvoltaserã un cod comun de vorbe cheie și semnale. Râd în același timp. Fumeazã în același timp, dar numai Oana vorbește. Cãtre ora douã am i-am fãcut un semn discret Midei și am intrat în camerã la un ceai.
Joi, 13 octombrie
„Doar proștii au nevoie de ordine, Geniile se descurcã și în haos!
Cãci haosul lor e bazat pe o ordine bine stabilitã“
Mergeam cãtre baie dis-de-dimineațã, la 11 am, când o vãd pe Lidia — cealaltã vecinã de la 16 — privindu-și consternatã ușa. Abia atunci am vãzut douã foi pe care stãtea scris cu roșu și negru citatul de mai sus. Îmi explicã, cu o liniște aproape ciudatã în glas, cã afișele abia fuseserã lipite de colegele ei. Este, în principal, un afront la adresa ei, care se distinge de ele prin faptul cã este „la locul ei“, cum îmi place sã zic. Cu greu îmi imaginez o asemenea ignorare a pãrerilor colegului de camerã, care poartã clar numele de nesimțire. Chiar dacã Lidia este în inferioritate, cãci celelalte trei au format deja un grup sudat prin afinitatea pentru fumat, ar trebui sã fie luate în considerare și pãrerile ei. Le-ar trebui mãcar niște reguli, dacã de înțelegere și toleranțã nu poate fi vorba. Suntem la „comunicare“, ceea ce mã face sã cred cã ar trebui sã avem abilitatea de a discuta, de a înțelege sau mãcar conștiința acestui deziderat. Îi spun și Lidiei pãrerea mea, ba chiar o invit sã treacã mai des pe la noi, la un ceai, sau pur și simplu când nu le mai poate suporta. Ea își freacã în continuu pal- mele, semn de nervozitate, dar continuã cu același glas linistit: îmi mulțumește înclinând din cap, dar sperã cã se va muta sau cã va gãsi o soluție acestei probleme. Dintr-odatã își modificã vocea care devine fermã și cu un ton mai sus spune cã este capabilã de ceartã, dacã va fi necesar. Mã asigurã cã va ajunge chiar și la administrație. Tot ce pot sã fac este sã fiu un bun ascultãtor și sã mã pun în locul ei. Nu este o situație plã- cutã nici de imaginat, darãmite de experimentat, și nu o pot înțelege chiar bine, pentru cã nu am fost pusã niciodatã în aceastã situație.
În seara aceasta am fost cu Mida și cu Ludmila la o plim- bare foarte ciudatã, pentru cã ora cu pricina s-a scurs greu între discuții banale despre vremea urâtã și planuri pentru o eventualã ieșire în trei la Operã (planuri care nu au fost duse la împlinire). Propunerea plimbãrii mi-a aparținut și a cãzut tocmai bine, pe la opt pm, când abia ne treziserãm și dacã nu fãceam ceva repede am fi adormit la loc sau am fi luat în mânã o carte, din care am citi de multe ori aceleași rânduri, al cãror sens ne-ar scãpa totuși. Ne recuperam dupã cheful de asearã. Ideea le-a surâs, deși nu credeam cã o sã fie încunu- natã de succes, și am început sã ne scuturãm de letargia care deja ne provoca dureri de cap. Pe la nouã pm am plecat din camerã, fãrã a ști exact unde vrem sã ajungem, așa cã am luat-o cãtre Eroilor prin dreapta cãminului, deoarece am considerat cã era o zonã mai sigurã. Ploua, așa cã am asortat vremii un cântec Singing in the rain. În dreptul unei patiserii ne-am hotãrât cã ar fi cazul sã ne rãsplãtim dupã o zi de odihnã cu ceva dulce, doar cã scotocind prin buzunare ne-am adus aminte cã hotãrâsem sã nu luãm bani la noi. Ne-am continuat plimbarea vorbind, bineînțeles, despre mâncare. În Moldova se preparã multe feluri de mâncare, despre care nici nu auzi- sem înainte sã le cunosc pe fete. De exemplu, hrișcã, lapte condensat — adicã lapte cu prea mult zahãr care „vine“ în niște cutii verzi pe care scrie în rusește. Maioneza cumpãratã nu are la ei același gust de plastic pe care îl are cea de la noi. Ne oprim îndelung în fața afișierului de la Operã, unde e scris programul zilelor urmãtoare. Pe geamul puțin prãfuit se preling picuri de apã, iar dinãuntru bate lumina câtorva spo- turi. Ne hotãrâm sã mergem la Flautul fermecat, dupã care continuãm sã bãtãtorim drumurile.
Acum, la doar zece minute de la întoarcere, am uitat cu desãvârșire tot ce am vorbit. Mai grav este cã de fapt nu am vorbit nimic serios. Nimic din ce am spus noi nu se poate numi autodezvãluire, doar informații utilitare și bucuria de a ne plimba prin ploaie. Am rãmas cu un gust straniu de depãrtare (ca atunci când mâncarea nu are destulã sare, dar are totuși) cãci nu a fost ceva care sã mã convingã cã fetele acestea douã îmi vor fi prietene. Întâmplarea a fãcut sã stãm un an în același cãmin, în aceeași camerã sã fim la aceeași facultate, dar alte asemãnãri între firile noastre nu am putut sã observ. Oricum, prețuiesc deja la ele faptul cã sunt oameni buni, și respect acest lucru, pentru cã se pare cã lumea s-a umplut de oameni inteligenți, sau cu bani, sau cu simțul umorului, în detrimentul celor care sunt dispuși sã te ajute. Cât despre plimbarea noastrã, nu vreau sã trag concluzii pri- pite, cãci ne cunoaștem de prea puținã vreme.
Vineri, 14 octombrie
Azi este vineri și sunt cum nu se poate mai bucuroasã, deoarece se încheie a doua sãptãmânã de școalã și a doua sãptãmânã de serviciu. Abia aștept sã recuperez orele de somn care mi-au scãpat fraudulos printre degete, sã stau în camerã, sã simt cã am ceea ce se numește timp liber. Deja îmi fac planuri: câteva filme clasice (Citizen Kane în special, pentru cã mã chinui de ceva vreme sã îl vãd, dar pânã acum nu am gãsit timpul necesar), o carte, dar mai ales o ieșire cu prietenii, pe care cred cã în ultimul timp i-am cam neglijat. Într-adevãr, dacã mai aveam vreo îndoialã, sau nu i-am crezut vreodatã pe „cei mari“, serviciul îți poate rãpi mult timp și energie și probabil din aceastã cauzã am impresia cã ultimele douã sãptãmâni au zburat. Marele meu noroc este cã îmi place ceea ce fac acum, iar ritmul alert între orele de la facultate, cele de la școalã, și stabilirea unor relații de comunicare cu colegele de camerã, vecinii, nu mã deranjeazã. Au contraire!
Așadar, mã întorc de la serviciu în jurul orei trei pm și intru pe ușã exact în momentul în care Ludmila încerca sã deschidã calculatorul Alinei. Spre mirarea noastrã, calculatorul are parolã, dar ea nu ne-a spus nimic înainte de a pleca acasã. Nici cã ar fi pus parolã, nici care este aceasta. (Trebuie precizat cã pânã acum Alina nu a dat de înțeles cã dezagreeazã prezența noastrã la calculator, cu atât mai mult cu cât deocamdatã nu avem internet și, deci, tot ceea ce putem sã facem este sã punem muzicã, sau un film. Ba de multe ori mã ruga sã o ajut când nu știa un anume lucru.) Așadar, stupoare!
Bineînțeles — sau mai greu de înțeles pentru oamenii cu „moravuri grele“ —, în cinci minute dãm gata toate combinațiile numelui ei, al prietenului ei, al celei mai bune prie- tene, numele cãminului, a ultimei cãrți citite și eventualele înjurãturi trisilabice la adresa noastrã, la care s-ar fi putut gândi. Dar ce sã vezi: ghinion! Din pãcate nu reușim sã îi violãm intimitatea și sã trecem peste dorința pe care și-a exprimat-o prin punerea acestei parole. Rãmâne, deci, sã îmi reinventez weekendul. Toate trei (eu, Ludmila, Mida) suntem destul de supãrate, dar mai ales confuze cu privire la aceastã decizie. Mida se stãpânește și spune cã dintr-un anumit punct de vedere poate sã o înțeleagã pe Alina: calculatorul este un bun personal. La momentul acela nu aveam chef sã aud astfel de replici și mustrãri de conștiințã. Mai presus de toate m-a deranjat faptul cã nu ne-a spus. Aș fi putut, dacã mi s-ar fi cerut, sã stau cu calculatorul în camerã și sã nu pun mâna pe el. Personal, cred cã prin comunicare problema putea fi rezolvatã mult mai rapid, evitând anumite consecințe negative: noi nu mai aveam încredere în ea, și probabil nici vice-versa. La cãmin, într-o camerã de cinci, în care ne sunt date doar douã dulapuri și trei birouri conceptul de „intimitate“ suferã mutații radicale. Ca și cel de „bun personal“.
Situația idealã ar fi aceea în care îți cunoști colegele dinainte, îți sunt prietene și poți merge oarecum la sigur. (Am subliniat oarecum, deoarece am vãzut deja numeroase cazuri în care studenți aranjaserã sã stea în aceeași camerã de cãmin, dar au ajuns sã se certe în timpul anului universitar.) Deci, cazul menționat este aproape o regulã. (Eu sunt adepta situa- ției în care trebuie sã cunoști oamenii, pentru cã riscuri existã în orice relație de prietenie, oricât de apropiatã ar fi. Anul trecut am avut colege grozave, cu care încã mai ies, chiar dacã nu mai stãm în aceeași camerã, și nu ne cunoșteam dinainte.) Noi ne cunoaștem abia de douã sãptãmâni, iar impresiile pe care ni le-am fãcut una despre cealaltã sunt bazate pe discuți- ile pe care le mai purtãm seara. Rectific: celelalte patru! În acest caz nu putem fi decât visãtoare, crezând cã avem ace- leași definiții despre: bunul-simț, încredere sau responsabilitate. Echivalãrile se realizeazã prin comunicare. Deocamdatã conflictul este tacit: fiecare dintre noi știe cã el existã, dar dis- tanța ne împiedicã deocamdatã sã vorbim.
Duminicã searã Alina se întoarce de acasã și este vizibil enervatã de faptul cã noi suntem la film în camerã la Mircea. Mi se pare exemplificarea perfectã a efectului de halo: ea nu se înțelege cu Mircea și a parolat calculatorul presupunând cã în weekend noi îl vom lãsa sã umble la PC-ul ei. În același timp, voia sã vadã dacã ne vom apropia de „dușmani“ sau vom prefera sã rãmânem în camera noastrã. Dar, prin faptul cã a pus parolã calculatorului, ne-a înlesnit apropierea fațã de ei și ne-a fãcut sã ne orientãm cãtre calculatorul lui Mircea. La sfârșit nu a fãcut decât sã observe cã presupunerile ei au fost adevãrate. Iar proximitatea funcționeazã, pentru cã am stat mai mult la bãieți în camerã, am ajuns sã îi cunoaștem mai bine, și deci sã nu ne însușim gratuit pãrerile Alinei despre Mircea și ceilalți bãieți din Republica Moldova. La ușa cu numãrul 15 se aude un ciocãnit destul de firav, strigãm în cor DA și o vedem pe Alina deschizând ușa cu gesturi lente. Este cam roșie la fațã și, deși, putem presupune cã e din cauza frigului, cred cã e totuși jenatã sã intre într-o camerã care îi este cu totul ostilã. Alte gesturi nu mai reveleazã nesiguranțã sau vreun sentiment de inconfort, cãci intrã repede, sigurã pe ea, ne cere cheia pe tonul cel mai firesc. La cel mai mic sunet scos de Mircea nu ezitã sã îi rãspundã arțãgos, cu un ton mai ridicat. Dacã ar fi ieșit din camerã fãrã sã arate cã numai simpla lui prezențã o face sã se simtã într-o continuã defensivã, mereu gata sã riposteze, și-ar fi atins scopul. Așa nu m-a impresionat cu nimic, ba chiar ne-a adus aminte de ce eram supãrate pe ea.
Dupã jocul de whist am mai rãmas la calculatorul lui Mircea, dar când am ajuns în camerã, fiind numai noi douã, nu m-am putut abține sã nu îi spun pãrerea mea: putea doar sã ne spunã „nu“, și am fi înțeles. Dacã ne-ar fi spus ce anume a supãrat-o la noi, sau ce o deranjeazã, am fi ajuns cu siguranțã la un armistițiu, dacã nu o rezolvare. Ea mi-a rãspuns, din nou foarte sigurã pe ea, cã parolarea calculatorului ei fusese anunțatã, doar cã probabil eu nu eram la momentul acela în camerã. Rãspuns echivalent cu „Mi-am uitat caietul de teme acasã, ușa este încuiatã și nu am cheie“. Pusese parolã — îmi spune ea — din cauza lui Mircea, ceea ce este doar o formã diplomaticã de a spune adevãrul, cãci dacã era doar din cauza mai sus menționatului „intrus“, ne-ar fi spus parola și ne-ar fi rugat sã nu lãsãm pe nimeni la calculator. Suntem destul de mari ca sã înțelegem asta! Vãzând cã nu o cred și am destule argumente, a spus cã ea a dat niște bani pe calculator și cã nu poate lãsa chiar pe oricine sã umble la el. (De atunci nimeni nu i-a mai cerut nimic și am lãsat-o sã se bucure singurã de prețiosul ei set de fiare.) Ultima afirmație le-a deranjat mai mult pe fete decât pe mine, cãci ele sunt în aceeași grupã și se cunosc de anul trecut, când se pare cã fuseserã mult mai apropiate. Cu un telefon de câteva minute problema mea s-a rezolvat: îmi voi aduce calculatorul de acasã, doar cã va trebui sã mai aștept ceva timp și sã-l las pe fratele meu fãrã. Existã, de asemenea, și o problemã de spațiu. Cu toate cã într-un fel sau altul problema calculatorului se va rezolva, rãmâne aceea, mai gravã, a neînțelegerilor din casa Big Brother. În mod aproape firesc s-au format douã tabere: Alina și Mihaela vs. eu, Mida și Ludmila. Pânã acum am vorbit prea puțin despre Mihaela, deoarece ea nu prea stã prin camerã, ci este mai mult plecatã la prietenul ei. Nu cred cã a participat la vreun schimb de pãreri dintre cele care au avut loc la începutul acestei conviețuiri, așa cã pot spune cã nu știu nimic despre ea. (În momentul în care dactilografiez acest jurnal, și care este la o lunã diferențã de momentul în care am pus condeiul jos, nu am mai vãzut-o de douã sãptãmâni.) Uneori am impresia cã eu, Mida și Ludmila nu suntem chiar o tabãrã, ci mai degrabã state care se mențin în zona neutralitãții și a indiferenței fațã de acțiunile celorlalte douã fete, dar la cea mai micã nemulțumire suntem gata sã ne coalizãm.
De când cu acest conflict, discuțiile din camera noastrã au devenit superficiale, ba chiar au dispãrut. De la începutul promițãtor cu schimburi de pãreri despre educație, feminism s-a trecut la întrebãri penibile și stupide cu care încercãm sã umplem tãcerile goale. Nici chiar cu Mida sau Ludmila nu mai pot vorbi, pentru cã de obicei ne întâlnim în camera bãieților sau la noi, dar de fațã cu „inamicii“, locuri caracterizate cel mai bine prin cuvântul „sociofuge“. Deci, circumstanțele nu sunt dintre cele mai plãcute, motiv pentru care fiecare pre- ferã sã se arate cât mai ocupatã sau obositã.
Aceastã situație ne împiedicã sã ne cunoaștem mai bine, sã trecem relația noastrã la un alt nivel de încredere. Ne cauzeazã chiar insatisfacție și stres: dacã fac curat, am impresia cã numai eu fac și orice lucru pus aiurea nu e doar o greșealã, ci rea-voințã; orice zgomot care reușește sã mã trezeascã din somn este fãrã dubiu intenționat. Trebuie remarcat, totuși, în vâltoarea descrierii pseudoparanoice, cã niciuna dintre noi nu încearcã sã schimbe aceastã situație: toate am transformat salutul în habitudine primarã impusã de societate și de o oarecare bunã creștere. Schimbãm destul de rar informații sau chiar cuvinte și cu toate acestea cred cã niciuna dintre noi nu se plictisește. Ne cãutãm mereu o altã ocupație, care sã ne facã sã uitãm sentimentul destul de agasant care ne încearcã atunci când stãm în camerã și realizãm cã în cel puțin douã paturi se aflã persoane de vârsta noastrã cu care nu putem stabili o punte de legãturã.
Joi, 3 noiembrie
Intru la 18.30 în camerã, unde le gãsesc doar pe Alina și pe Ludmila care, spre surprinderea mea, stã la calculatorul „scorpiuței“. Rostesc un „Salut!“ cam fãrã vlagã, la care mai cã nu primesc niciun rãspuns; doar niște mârâituri. Mã izbește sentimentul unui loc sinistru — un spital poate — unde au fost internați cinci oameni din cauze care nu țin de ei. Fiecare este concentrat asupra propriei persoane și nu ar ridica un deget pentru ceilalți, de fricã sã nu se molipseascã de vreo boalã trupeascã sau sufleteascã. Exact ca într-o scenetã pe care am vãzut-o când eram mai micã: în sala de așteptare la un doctor se aflã o persoanã. Vin, pe rând, o persoanã care are râie, alta pãduchi, o alta un tic nervos. Prima persoanã își însușește pe rând fiecare din aceste boli, în timp ce aceia care au venit pe urmã s-au vindecat repede și pleacã mirându-se de cel care rãmâne cu toate molimele. La sfârșit intrã pe ușã un bãrbat gravid și când îl vede și pe acesta și realizeazã care este urmãtoarea „boalã“ pe care o va lua, cel dintâi urlã și fuge din sala de așteptare. Eu am interpretat-o ca pe o lipsã de personalitate și de reacție, care trebuie totuși sã ia sfârșit la un moment dat.
Alina nici mãcar nu își ridicã ochii din cartea pe care o citește de când o cunosc. Este probabil cea mai staticã persoanã pe care mi-a fost dat sã o întâlnesc, deocamdatã, lucru care mã surprinde, pentru cã ne-am ales o cale (facultate, meserie) destul de agitatã. Oricum, grijile mele nu stau în definirea viitorului ei, ci în faptul cã nu pot porni o conver- sație cu o persoanã care comunicã prin paralimbaj numai obosealã și indiferențã. Stai uneori și te gândești cã poate este vina ta… dar mai bine nu! De fapt, învãțam în anul I cã nu existã eșecuri în comunicare, ci doar o proastã interpretare a codurilor folosite de fiecare persoanã și o nepotrivire de background, ceea ce mã face sã cred cã la un moment dat vom gãsi acel „ceva“, pe care sã îl avem în comun, și care sã ne ajute sã dezmorțim rãceala care s-a așezat între noi.
Scrisul mi-a fost întrerupt de câteva bãtãi în ușã. Erau douã fete de la Fițuica. Ele veniserã, culmea, sã vorbeascã cu Alina a cãrui talon îl gãsiserã printre cele împãrțite la noi în cãmin. Dupã ce criterii se fãcuse selecția și de ce veniserã tocmai la ea și nu la Ludmila, cãci completase și ea un astfel de talon, nu știu, dar le-am mulțumit în gând pentru cã au reușit sã o ridice în capul oaselor. Pentru început, ne-au povestit câte ceva despre aceastã publicație și despre activitãțile auxiliare care se desfãșoarã la Fițuica. Partea interesantã a fost atunci când ne-au pus câteva întrebãri cu privire la viața la cãmin, conviețuirea și alte lucruri legate de vârsta noastrã. Îmi era așa de dor de o conversație cu colegele de camerã, încât cred cã am confundat oarecum lucrurile. Poate cã am exagerat exprimându-mi opinia cu privire la chiar toate între- bãrile, dar mã simțeam integratã unei situații de comunicare. În plus, mi se cerea pãrerea… cum sã ratez asemenea ocazie? Unele întrebãri se refereau la felul în care ne vedem colegii de facultate, cam care credem cã sunt preocupãrile lor, sau despre valorile care ne cãlãuzesc (admițând cã se vor mai schimba). Având în vedere neînțelegerile mele cu Alina, nor- mal cã am fost mereu atentã la ceea ce spunea și la cum spu- nea. Vedeam la ea un fel de dezinteres, sau lipsã de idei, plus cã nu fãcea niciodatã vreo remarcã cu privire la o altã pãrere emisã în respectiva discuție. Veșnica ei sprânceanã ridicatã ironic… și cam atât. Acum probabil cã eu sunt cea care cade pradã efectului de halo: mã așteptam sã fie o prezențã insi- pidã și iat-o cã este. În final, am fost invitate la sediul Fițuica pentru a purta discuții pe astfel de teme cu colegi studenți de la alte facultãți, sã cunoaștem oameni, sã vedem ce gândesc.
Dupã ce au plecat fetele de la Fițuica, Alina face efortul suprem și se ridicã din pat la calculator, în timp ce eu și Ludmila ajungem din senin la o discuție despre sport și rolul lui formator într-ale disciplinei. Aflu cã tatãl ei a fãcut sport de performanțã, ceea ce mã mirã, deoarece acest lucru ar fi trebuit sã se rãsfrângã și asupra constituției ei, și cã de multe ori a îndrumat-o sã se apuce de sport. Se pare însã cã ea a moștenit plãcerea mamei ei pentru gãtit, nu pe a tatãlui pentru handbal. Având în vedere starea lucrurilor, sã îmi mai spunã cineva cã i se pare de mirare cã PC-urile au acaparat lumea. Pãi nor- mal! Când oamenii au devenit atât de individualiști și de self- centered, normal cã recurg la plãceri vicariale pentru a înlocui intoleranța cu interfețe atractive și muzicã din plin. Abia aștept sã îmi aduc calculatorul!
Vineri, 4 noiembrie
Am ajuns la concluzia cã deși cel mai adesea spun cã nu îmi pasã ce fac sau ce spun cele douã colege din cealaltã „tabãrã“, de fapt, îmi pasã. Ba, chiar se pare cã mã afecteazã. În primul rând, pentru cã în camerã este mai mereu o pre- siune, un stres care plutește în aer. Mai sunt câteva zile pânã când îmi voi aduce calculatorul și trebuie sã îi gãsesc un loc în camerã. Ideal ar fi sã mai fac rost de un birou, dar dacã nu voi reuși, vom fi nevoite sã gãsim o soluție de comun acord. Primul lucru la care mã pot gândi este cã ele vor fi indife- rente, nepãsãtoare și vor refuza sã cedeze vreunul dintre spa- țiile pe care deja le-au delimitat ca fiind ale lor. Așa cã, aproape instinctiv, încep sã îmi construiesc o argumentare ipoteticã: având în vedere cã sunt trei birouri în camerã pen- tru toate cinci, nu este tocmai corect faptul cã Alina și Mihaela ocupã douã dintre ele pentru uzul personal. Fiecare și-a apro- priat câte o masã pentru calculatorul propriu, birou de care noi celelalte nu ne atingem, lãsând unul pentru a mânca pe el. Mie argumentele prin care le voi cere, dacã va fi necesar, sã își mute calculatoarele pe un birou și sã îmi dea mie unul, mi se par mai logice, irevocabile. Le și vãd contrazicându-mã și acum chiar cred cã le acord o prea mare importanțã. Atâta tensiune s-a acumulat încât deja înlocuiesc „a propune“ cu „a impune“ și „a vorbi“ cu „a ne certa“. La facultate am avut aceste divergențe în cap, și orice aș face, nu am putut scãpa de ele. Încerc în zadar sã mã relaxez. Sunt asemenea unui copil a cãrui mamã tocmai a plecat la ședința cu pãrinții, dar el nu i-a spus despre șaptele de la matematicã, și se frãmântã încontinuu, imaginându-și fel de fel de scenarii despre cum se va întoarce mama de la școalã. Adicã eu în gimnaziu.
Pe la 19.30 Mihaela și Alina intrã în camerã râzând gãlã- gios, aproape forțat, și nici nu ne salutã. Dau impresia cã nu ne simt existența, iar camera aceea este mediul lor cel mai firesc. Ca peștele în apã. Tocmai aceste gesturi mi se pare cã denotã la ele disconfort. Eu continui sã fac ce fãceam și pânã sã intre ele în camerã, dar dupã puțin timp plec sã citesc la vecini sau în buzunar, unde mi se pare mai liniște, deși fonic vorbind nu este.
În fine, în timp ce ele stau la masã, le spun cã îmi voi aduce curând calculatorul și cã vom fi nevoite sã operãm câteva modificãri. Pe un ton calm (disprețuitor) Alina mi-a sugerat sã aduc o masã de pe hol, de la etajul doi, pe care a vãzut-o și care are cam aceleași dimensiuni ca și birourile date de administrație, doar cã este puțin mai scrijelitã. Dintr-odatã toate lucrurile se destind: pot sã râd, sã fac glume, sã le accept, și chiar sã o ajut pe Mihaela sã își instaleze internetul (deși nu am reușit; bãnuiala mea este cã e ceva în neregulã cu placa ei de rețea, lucru pe care ea ține sã îl contrazicã, deoa- rece calculatorul este nou).
Sâmbãtã, 5 noiembrie
Iatã, a venit ziua în care pãrinții îmi aduc calculatorul de acasã și slavã Domnului! cãci amestecãtura aceea de cipuri mi-a dat deja destule bãtãi de cap. Pe la 11 dimineațã, în camerã sunt numai eu și Alina. Am fãcut curat, timp în care ea nici nu s-a gândit sã se ridice din pat. Când am terminat, mi-am luat cartea și am început sã citesc. Gândul la venirea pãrinților mei mã face sã nu am stare. De la 1 octombrie nu i-am mai vãzut. Tocmai stãteam întinsã în pat, cufundatã în imaginãrile mele, când aud brusc vocea Alinei, care într-un râs gutural amestecat cu un ton destul de ridicat îmi spune cã nu a mai vãzut o carte atât de plictisitoare și cã Dostoievski este tãiat de pe lista ei. Deși tonul ei m-a cam luat prin sur- prindere, mã bucur totuși cã simte nevoia de a spune ceva, a fost un început bun, pentru cã urmãtorul sfert de orã ni l-am umplut enumerând cãrți lungi și plictisitoare, peste care am dat de-a lungul timpului. Observ cã este ușor sã lãsãm garda jos și sã conversãm, deși în restul timpului nu îmi trec prin minte tocmai cuvinte de laudã la adresa ei. Deci, firea umanã nu este chiar atât de greu de modelat. Conversația se încheie cu un oftat al Alinei care se întoarce la lectura deja recunos- cutã ca plictisitoare. Pânã la sfârșitul zilei atmosfera se des- tinde considerabil. Dupã mine datoritã venirii pãrinților mei, dar și pentru cã petrecându-și toatã ziua în pat, cu ochii în aceeași carte, Alina se plictisise și era mult mai dispusã la conversație.
Dupã plecarea pãrinților mei (care nu au stat în cãmin decât zece minute) mã întristez; îmi dau seama cât de dor îmi era de ei și de ideea de ACASÃ. De o lunã de când sunt în București, am cam uitat de locul natal și de plãcerea de a fi înconjuratã de cei dragi. De fapt, poate cã este chiar o uitare autoimpusã: Adjudul este prea mic pentru orizonturile mele deja lãrgite și prefer sã rãmân aici, în ritmul acesta alert, în care, chiar dacã îți este dor de un anumit lucru, poți sã uiți repede. Mi-am fãcut obișnuitul ceai și am ieșit pe hol, la masa din buzunar sã fiu singurã. Cred cã pânã acum am omis sã subliniez un element de mare importanțã în actul socializãrii și al cunoașterii de noi oameni, și anume ceaiul. Chiar în prima zi petrecutã în acest cãmin fetele m-au întrebat dacã vreau sã beau cu ele un ceai. Nu am refuzat, ba m-am bucu- rat cã au acest obicei, care mie îmi intrase încã de anul trecut în obișnuințã. Am observat pe holurile facultãții cã de obicei aceia care fumeazã se împrietenesc mai repede, deoarece petrec împreunã toate pauzele. Ei bine, noi am înlocuit fuma- tul cu ceaiul. În timpul acelui ceai cred cã am avut prima con- versație cu fetele din camerã. Apoi obiceiul s-a extins: îi între- bam și pe bãieții de la 15, dacã nu cumva vor un ceai; rãspunsul nu a fost niciodatã negativ și astfel aveam prilejul sã mai stãm împreunã — fie în timpul zilelor libere, sau o jumãtate de orã seara — pentru a mai povesti.
Fãrã sã bag de seamã s-a apropiat de mine Cristi (cel de la petrecere, care este vecin cu mine de palier) și a intrat în vorbã întrerupând cursul destul de tulbure al gândurilor mele. Am aflat cã e la Facultatea de Teologie, lucru pe care l-aș fi putut deduce încã dinainte, pentru cã Alina îi spune „popa Cristi“, dar dacã ar fi trebuit sã ghicesc fãrã aceste informații, Teologia nu ar fi fost prima mea opțiune. Dupã gustul destul de amar pe care mi l-a lãsat atunci la petrecere, mã și mir cã stau în preajma lui, dar se dovedește, și de aceastã datã, cã prima impresie este cu totul arbitrarã. Mi se pare o persoanã a contrariilor: îi plac cãlãtoriile, a vizitat pe cont propriu aproape toatã țara, merge la mãnãstiri, duminica la bisericã, iar sâmbãtã seara în discoteca de manele sau ceva foarte apropiat. Este anul patru și își face lucrarea de licențã despre viața nu știu cãrui Mitropolit, citește cãrți de psalmicã, știe latinã, greacã și ebraicã, și cu toate acestea vorbește în marea parte a timpului despre muzicã comercialã, grãtare, petreceri și peripețiile din excursii. Dacã este provocat, vorbește o orã despre viața nu știu cãrei fețe bisericești fãrã sã ia prea multe guri de aer sau sã dea impresia unor ezitãri (lucru testat). Are, însã, un mod foarte propriu și informal de a vorbi despre lucruri dintre cele mai importante. Bãiatul are har de Pleșu.
Duminicã, 6 noiembrie
De când mi-am adus calculatorul, lucrurile parcã s-au mai așezat și tot nu realizez care era „veriga slabã“: ori eram eu prea stresatã și nemulțumitã de faptul cã trebuie mereu sã apelez la vecini atunci când am nevoie de internet (deși a fost o modalitate excelentã de a ne apropia), ori Alina are o problemã. Cert este cã acum mã întreabã din nou lucruri legate de programele care nu îi merg — cum sã facã sã vadã rețeaua și așa mai departe. Observ, de asemenea, cã am repurtat o victorie (egoistã) asupra Mihaelei, care se chinuie de o sãptãmânã împreunã cu prietenul ei sã își instaleze internetul, în timp ce eu am reușit din prima. Se pare, deci, cã acesta va fi de acum viața în cãmin: vecini sociabili provenind din diverse locuri ale țãrii și de la numeroase facultãți, nopți în care voi citi în buzunar, colege de camerã pe care atunci când nu le înțeleg le tolerez. Abia dupã o lunã încep sã simt cã aceasta este ușa pe care trebuie sã intru în fiecare zi, asta, firește, dupã ce dau la o parte sau mângâi vreo trei câini foarte grași pe care administrația îi gãzduiește în holul de la intrare și dupã ce urc scara școlãreascã din piatrã. Ajunsã în fața ușii albe pe care scrie negru pe alb „17“ nu mã mai simt strãinã. La etajul întâi, cât este de lung, încep sã vãd fețe cunos- cute: colege de grupã, bãieții cu care mã duc în weekend la meciuri, vecinii la care mã duceam la internet sau acum doar la un ceai sau pe care îi bat la rummy, fetele de la camera 16 care stau mereu în buzunarul din fața camerei mele la fumat și lasã scrum pe masa pe care seara eu îmi voi pune cãrțile sau foile pe care am scris acest jurnal. Uneori un bãiat de la 18 cântã pe hol la chitarã și atunci „uit“ ușa întredeschisã pentru cã — deh! — omul se pricepe. Baia cu opt chiuvete și deasupra opt oglinzi, toate unite, care la început îmi dãdea impresia cã sunt în armatã, pare sã nu mã mai enerveze (ba, din nou, este unul dintre locurile unde îi vezi pe cei de pe palier). A fost destul de greu sã dau drumul imaginii fru- moase de anul trecut, când am viețuit în altã parte, în alte condiții și cu alte fețe prietenoase. Oricum prietenii au rãmas
și dacã am dat drumul acelor vremuri trebuie sã le modelez pe cele noi — adicã pe acestea. „Viitorul începe azi!“
Bineînțeles cã oamenii sunt diferiți, glumele sunt diferite și poate și modul în care abordãm diverse subiecte, dar „dan- sul“ pare a avea același iz: micul dejun la ora zece îl iau tot prin vecini, printre fețe somnoroase, încercãnate de cheful de astã-noapte, cu bucate puse la grãmadã și veșnic aceeași hotãrâre: „Poate nu o fi bai dacã nu mã duc la cursul acesta! Oricum nu mai prind loc în primul rând și nu o sã înțeleg prea bine! O sã citesc bibliografia…“
Din acelasi volum:
Lasă un răspuns