Condiţiile de viaţă ale oamenilor de serviciu de la o instituţie publică din Capitală (1941) – prima parte

Condiţiile de viaţă ale oamenilor de serviciu de la o instituţie publică din Capitală (1941)[1]

extras din volumul Alţi Bucureşti interbelici: studii şi cronici gustiene, Antologie de Zoltán Rostás, Ed. Vremea, 2014

Gheorghe Retegan

I. Introducere: Importanţa anchetei pentru determinarea standardului de viaţă

II. Date asupra oamenilor de serviciu.

1. Cauzele emigrării;
2. Regiunea de provenienţă;
3. Vârsta, starea civilă şi ştiinţa de carte;

III. Condiţiile de viaţă

1. Veniturile;
2. Cheltuielile;
3. Repartiţia cheltuielilor pe capitole;
4. Venitul net;
5. Procesul de adaptare la viaţa orăşenească.

Anexă: Date asupra vieţii oamenilor de serviciu

I. INTRODUCERE

1. La sfârşitul lunii aprilie 1941, Oficiul de Studii din Institutul Central de Statistică a hotărât întreprinderea unei anchete asupra condiţiilor de viaţă ale oamenilor de serviciu aflaţi în slujba Institutului. Ancheta aceasta trebuia să fie întâiul inel dintr‑un întreg lanţ de asemănătoare studii asupra funcţionarilor de stat de toate gradele, dar mai ales temeiul înfiinţării unui Oficiu al Anchetelor Sociale cu rostul extinderii acestui soi de cercetări peste toate categoriile profesionale din cuprinsul ţării[2]. Justificarea realizării lui o constituia – şi o constituie încă – lipsa totală de informaţie a conducerii de stat asupra ansamblului condiţiilor de viaţă a claselor sociale.

E drept că ministerele de resort dispun de suficiente date asupra numărului salariaţilor statului, asupra disponibilităţilor bugetare de angajare pentru viitor, asupra distribuirii funcţionarilor pe grupe de salarii şi dispun şi de mijloace necesare ridicării sau reducerii salariilor, dar din datele acestea nu se pot deduce decât diferenţele dintre funcţionari, urmând grupele de salarii, şi capacitatea de satisfacere a trebuinţelor, deducţie superficială şi la îndemâna oricărui cunoscător al raportului preţ–salariu. Asupra condiţiilor de viaţă, complexe si aproape diferite de la familie la familie – în orice caz diferite de la grupă de salariu la grupă de salariu –, datele amintite nu spun nimic şi nici nu se ştie mai mult decât ştim fiecare dintre noi, chiar pentru aparatul administrativ al ţării. Sunt însă nenumărate sectoare de activităţi – cele economice, de pildă – asupra cărora informaţiile disponibile nu se reduc nici măcar la atât. Fiindcă în sectoarele de activitate economică controlul statului nu s‑a putut exercita deloc în vremea dinaintea anului 1940 şi fiind puţin eficace chiar după începutul războiului, mărginindu‑se la controlul producţiei, repartiţiei şi preţului.

Evident, [aceasta ar fi fost] menirea proiectatului Oficiu al Anchetelor Sociale, fiindcă evidenţele numărului salariaţilor şi al lucrătorilor – număr ce creşte sau descreşte după cum creşte şi descreşte volumul activităţilor economice – [lipsesc. I]ar despre mâna de lucru disponibilă şi utilizată şi despre curentul împrospătător din mediul rural n‑au existat cifre decât după Recensământul din Aprilie 1941 şi nu s‑a crezut niciodată că este aşa de ridicată, încât să ceară eforturi serioase din partea statului pentru menţinerea echilibrului social[3]. [Ş]i [nici] datele asupra condiţiilor de viaţă, ce se schimbă în raport cu o serie de factori independenţi de voinţa lucrătorilor, statul nu le‑a cerut, iar conducătorii activităţilor economice n‑au avut niciun interes să le facă cunoscute. România trece prin atâtea prefaceri, încât este foarte aproape vremea în care golurile de cunoaştere ale claselor sociale se vor umple numai prin evoluţie firească sau prin ceea ce se poate numi impunere firească a necesităţilor.

2. Altfel stau ţările din imediata noastră apropiere şi de peste ocean, dar mai ales din apusul Europei, în privinţa cunoaşterii condiţiilor de viaţă ale claselor sociale. Poziţia lor geografică şi numeroasele invenţii tehnice au angrenat o rapidă industrializare a ţărilor respective, cu consecinţa de diferenţiere a structurii profesionale, în cadrul căreia elementul muncitoresc se îngroaşă mereu şi ridică probleme noi, pe care guvernarea politică rămasă conservatoare nu se pregătise să le rezolve. Frământarea care s‑a iscat între muncitor şi patron a atras întâi, cum era firesc, atenţia oamenilor de medicină şi de ştiinţe sociale (acestea abia în germen, dar împinse spre dezvoltare tocmai de frământarea dintre clase) şi numai mai târziu, silite de doi factori, guvernele au luat în dezbatere cererile ridicate de muncitorime. Pentru a folosi baze serioase de discuţii şi de luare de măsuri, guvernele au ordonat executarea de anchete.

Folosită în Anglia pentru întâia dată, ca mijloc de cunoaştere a opi­ni­i­lor personalităţilor marcante din viaţa publică asupra finanţelor, comerţului, crizelor economice, atribuţiilor parlamentarilor etc., ancheta a ajuns în stadiul de astăzi foarte departe şi deosebită faţă de ceea ce a fost altădată. Consacrarea anchetei ca instrument de cunoaştere a condiţiilor de viaţă a claselor sociale a fost dictată de introducerea tehnicii în producţie. Tehnica introdusă în producţie scade intensitatea muncii, dar ridică, în interesul însăşi al producţiei, durata muncii. Prima consecinţă: s‑a dat prilej patronilor să angajeze în ateliere şi fabrici femei şi copii; a doua consecinţă a constituit‑o punctul de plecare în semnalarea condiţiilor neomeneşti de efectuare a muncii şi excesiva durată a ei pentru organismele neaducte, adică tocmai introducerea anchetei ca mijloc de informare asupra claselor sociale.

Intervenţiile prin rapoarte a doi medici: Aithin şi Perceval silesc pe primul ministru de atunci al Angliei, Sir Robert Peel, să promulge, în 1802, o lege prin care fixează durata muncii, introduce repausul de amiază şi numeşte însărcinaţi cu controlul executării legii. Nerespectarea legii face pe Sir Robert Peel să numească în 1815 o comisie de anchetare a muncii femeilor şi copiilor în fabrici, a cărei lucrări durează trei ani. Acesteia îi urmează în 1834 o alta asupra pauperismului ce luase forme grave cu deosebire în Scoţia şi Irlanda. Cele două anchete sunt primele care se apropie atât prin obiect, cât şi prin sens de obiectul şi sensul anchetei de azi.

Conservatoare şi refractară[4], Anglia nu oferă un teren propice dezvoltării anchetei, şi ancheta nu devine decât mult mai târziu, în această ţară, o metodă de investigaţii în medii sociale de viaţă diferite. Ea se menţine într‑un mediu de răs­puns la o serie de chestionare sau la audieri verbale ale unor persoane iniţiate în desfăşurarea proceselor economice. Mai frământată, mai revoluţionară, mai dis­pusă înnoirilor, Franţa devine, prin oamenii de ştiinţe sociale crescuţi la şcolile lui Saint Simon, A. Comte etc. şi în atmosfera revoluţiei din 1880, ţara în care ancheta se impune de timpuriu ca un instrument de cunoaştere a claselor sociale. Obiectul arătător al stării claselor sociale a fost socotit bugetul familiei. Întâia lucrare de în­cer­care a înfăţişării stării lucrătorilor prin bugetul familiei s‑a făcut în Belgia (1853), dar avântul luat de tehnica începerii şi de răspândirea anchetei în cercuri largi se datoreşte lui Fr. le Play, care publică în 1855 Les ouvriers Européens, o prezen­tare a 57 de bugete de familii de muncitori din ţările Europei.

Răsunetul lucrării – terenul fusese demult pregătit – dezvoltă în Franţa o întreagă şcoală de anchetatori, care se strâng într‑o uniune a păcii sociale şi care îşi creează, în 1890, organul lor de publicaţii sub numele de Les ouvriers de deux mondes. Studiul bugetelor fami­liale trece din Franţa în Anglia, în Olanda, în America şi în Orientul Îndepărtat, astfel ca înaintea războiului trecut să fie în floare în aproape toate ţările lumii. În cele mai înaint[at]e stadii, apar oficii spe­ciale de anchete pentru cercetarea şi pre­zentarea bugetelor familiale, pe baza cărora sociologii şi economiştii preocupaţi de starea muncitorimii reclamă reforme. Restrânsă la bugetele familiilor muncitoreşti, ancheta devine, odată cu sfârşitul războiului trecut, graţie orientării atenţiei con­ducerii de state cu toată seriozitatea, nu numai asupra muncitorilor, ci şi asupra salariaţilor, funcţionarilor, mici şi de mijloc, instrumentul de cunoaştere şi al acestora. Dezvoltarea cercetărilor bugetelor familiale suferă o modificare după 1920, în sensul că sociologismul vremii noastre demonstrează insuficienţa lor pen­tru obţinerea justei cunoaşteri a stării familiilor şi impune studiul ansamblului condiţiilor de viaţă a familiilor.

În concluzie, cercetarea stării categoriilor profesionale cu ajutorul ansam­blului condiţiilor de viaţă prin anchete a fost adoptată de toate ţările industrializate, deci cu numeroasă populaţie muncitoare în întreprinderi şi de cele cu grijă de cetăţenii lor, chiar dacă nu au atins acelaşi grad de industrializare (Bulgaria, Polonia, Turcia, China, Noua Zeelandă etc.). Biroul Internaţional al Muncii, prin Oficiul de Studii şi Documentare, Revue Internationale du Travail şi prin alte lucrări de acest gen, încurajează şi îndrumă efectuarea de studii pentru cunoaşterea claselor sociale.

3. [Din cauza] poziţiei noastre geografice, a existenţei în preajma graniţelor noastre a unor imperii puternice care ne fărâmiţau după bunul plac, dar mai ales a lipsei materiilor prime necesare dezvoltării industriale, populaţia României a fost şi este încă în proporţie de 86,6% absorbită de agricultură. Istoria ultimei sute de ani stă sub pecetea problemei agrare care mobilizează întreaga activitate politică, o bună parte din cea ştiinţifică şi împiedică prin uniformitatea preocupărilor şi a păstrării unei stări învechite de raporturi dintre clase, pătrunderea civilizaţiei în mediul rural.

[Din punct de vedere economic], dominarea istoriei noastre sociale de către problema agrară se manifestă prin lipsa diferenţierii structurii profesionale a populaţiei şi prin lipsa de activităţi diferite în producţia de bunuri, deşi trebuinţele locuitorilor, devin, prin contact cu centrele urbane, anormal dezvoltate, extrem de variate. Absorbirea activilor de către agricultură şi inexistenţa unei in­dus­trii dezvoltate a ţării care să atragă surplusul rural fac ca procentul muncito­rimii să fie foarte scăzut şi nu determină apariţia unei preocupări asupra condiţiilor de viaţă ale muncitorimii în cercurile ştiinţifice şi în conducerea de stat, deşi Ministerul Muncii se naşte destul de timpuriu. Acestea continuă a se interesa de starea ţărănimii, deşi, după criza din 1929‑32, afluenţa surplusului de activi în agricultură spre oraşe se accentuează şi naşte numeroase probleme.

Înfăţişarea stării muncitorimii prin anchete asupra condiţiilor de viaţă, atât de întrebuinţată în afara graniţelor de la 1900 încoace, la noi n‑a fost folosită decât pentru ţărănime. În mediul urban al României, întâia cercetare, tot asupra alimentaţiei muncitorilor, are loc în 1938 la fabrica Dermata din Cluj, ca abia în 1941, tot din iniţiativa Oficiului de Studii al Institutului nostru, copiii vânzători veniţi în Bucureşti să fie anchetaţi ceva mai larg şi pe o scară mai întinsă. Asupra funcţionarilor mici şi mijlocii ai statului şi asupra salariaţilor întreprinderilor industriale şi comerciale de la noi, cercetările asupra condiţiilor de viaţă lipsesc cu desăvârşire. Recensământul populaţiei din aprilie 1941 suplineşte parţial lipsurile constante, în sensul că, pentru mediul rural, listele de gospodării întocmite conţin date asupra mărimii familiei, a compoziţiei ei, a activilor din gospodărie; date despre locuinţă (mărime, material de construcţie, numărul camerelor locuite şi nelocuite); inventarul viu şi mort, suprafaţa cultivată şi producţia la hectar, iar pentru mediul urban sunt date în afară de aceasta şi indicaţii asupra venitului lunar al familiei. Datele Recensămân­tului din 1941 nu sunt însă în măsură să înlocuiască tabloul stării categoriilor profesionale printr‑o cercetare asupra condiţiilor de viaţă a familiilor din mediul urban.

Cum spuneam, necesitatea studierii condiţiilor de viaţă se va impune şi la noi, cum s‑a impus aiurea, unde şi astăzi, în timp de război, preocuparea ridicării nivelului de viaţă al claselor sociale a dat loc la discuţii răsunătoare.

4. Rezultatele anchetelor efectuate satisfac, în primul rând, interesul epistemologic, de cunoaştere. Se realizează prin ele cunoaşterea veniturilor şi repartiţia acestora pe capitole de cheltuieli, diferenţele de venituri urmând grupele de profesiuni şi înăuntrul acestora, categoriile de salarizare; diferenţele veniturilor în raport cu regiunile deosebite al ţării; modurile de acoperire a trebuinţelor familiale, aşadar, structura bugetelor impusă pe de o parte de venituri, iar, pe de altă parte, de compoziţia şi mărimea familiei; obiceiurile alimentare şi gradul de urbanizare redat prin adaptarea la cerinţele actuale şi, prin aceasta, standardul lor de viaţă. Consemnarea acestora în date, cifre şi tablouri strânse cu conştiinciozitate şi fără intermediari din mediul respectiv înlătură deducţiile logice dăunătoare luării măsurilor de ameliorare. În posesia acestor date, politica de populaţie şi acţiunea cultural‑sanitară capătă obiective precise prin circumscrierea zonei şi a necesită­ţilor asupra cărora trebuie să se exercite. Aprecierea efectelor se capătă prin repetarea anchetelor la intervale de timp.

În al doilea rând, interesul practic, rezultatele anchetelor, prin stabilirea arti­colelor de mare consum şi a puterii de cumpărare, constituie o bază temeinică pentru politica economică a guvernelor, cu deosebire în materie de preţuri şi salarii minime, şi apoi în materie de alimentaţie, locuinţe şi îmbrăcăminte. Interdepen­denţa dintre interese este evidentă.

5. Două sunt metodele obişnuit folosite pentru obţinerea datelor necesare prezentării condiţiilor de viaţă ale claselor sociale: interviul sau statul de vorbă şi carnetul de familie. Deosebirea constă în faptul că înregistrarea datelor în întâia metodă se face pe fişe de anchetatori bine instruiţi; iar în cea de‑a doua, gospodina ori capul familiei trece zi de zi veniturile, cheltuielile pe capitole, articolele ali­men­tare cumpărate–consumate şi orice date petrecute pe timpul anchetei în viaţa familiei. Aceste carnete se strâng la expirarea termenului fixat şi se prelucrează mecanic de către specialiştii fiecărui capitol.

În ceea ce priveşte metoda folosită pentru înfăţişarea condiţiilor de viaţă ale oamenilor de serviciu, [aceasta] a fost impusă de împrejurările şi vremea în care s‑a executat lucrarea. S‑a recurs la cea mai expeditivă: anchetare prin statul de vorbă asupra întregii vieţi a membrilor familiei cu specială privire la averea din mediul rural, a cauzelor care au determinat plecarea din sat, a locurilor pe unde au fost, a ocupaţiilor anterioare avute, a veniturilor, a repartiţiei cheltuielilor şi a vieţii familiale şi de vecinătate şi consemnarea răspunsurilor într‑un formular, înlăturându‑se distribuirea cărţilor de familie în care să‑şi treacă singuri, zi de zi, aceste date. Metodei alese i se pot aduce numeroase critici, mai ales în strângerea datelor privitoare la alimentaţie, dar aceasta prezintă şi numeroase avantaje, pe care le evidenţiem prin faptul că ea este folosită în America, Anglia şi Franţa mai mult decât cealaltă şi că poate fi aplicată asupra unui mare colectiv, când se dispune de anchetatori bine instruiţi.

Strângerea materialului a durat tot cursul lunii mai 1941, iar perioada de timp s‑a limitat la aprilie 1941, ca fiind încă proaspătă în mintea anchetaţilor. Cu adunarea datelor am fost însărcinat împreună cu regretatul Mircea Tiriung, căzut în luptele de pe Nipru în toamna aceluiaşi an, un îndemânatic cercetător pe teren al familiilor de muncitori din mediul rural. Contribuţia lui Mircea Tiriung este în­sem­nată prin iniţialele numelui lui şi, deşi n‑a putut lua parte la prelucrarea materialului, noi îi datorăm mult de pe urma discuţiilor avute.

Obiecţiei ce s‑ar putea ridica împotriva generalizării rezultatelor la întreaga categorie profesională a oamenilor de serviciu, îi opunem o constatare şi o îndreptăţire metodologică. Sprijinim generalizarea rezultatelor anchetei pentru întreaga categorie, prin constatarea că oamenii de serviciu sunt salariaţi ai institu­ţiilor de stat[5]: universităţi, politehnici, academii, instituţii știinţifice, Minis­tere ori servicii exterioare ale Ministerelor. Din faptul acesta reiese că sursa principală de venit o constituie salariul şi curba variabilităţii salariilor nu înregistrează diferenţe sensi­bile urmând repartiţia oamenilor de serviciu pe grupe de salarizare – deducţie logi­că sau citire grafică – care să provoace diferenţe sensibile în modul de viaţă al lor.

Tabel 1 – Personalul de serviciu din instituţiile de stat

(Sursa: Ministerul Finanţelor, Oficiu de Studii şi Coordonare Financiară, Statistica posturilor prevăzute în bugetul general al statului pe 1941‑42, București, 1941)

Diferenţe sensibile pot proveni însă şi de pe urma unor importante venituri laterale ori în natură întâlnite la capitolul venituri generale din bugetul familiilor. Dar veniturile laterale ale oamenilor de serviciu sunt extrem de reduse, cu excepţia unor portari principali din ministere, iar veniturile în natură – întâmplătoare, la intervale mari şi constatate în puţine cazuri – nu sunt în stare să producă diferenţe ale modului de viaţă. Iarăşi, diferenţele modului de viaţă nu pot fi cauzate de provenienţa oamenilor de serviciu din regiuni agro‑geografice şi istorice deosebite, cu toate că familiile sau inşii izolaţi veniţi din mediul rural păstrează practicile şi obiceiurile deprinse acolo vreme îndelungată, dacă nu toată viaţa. Cel mult se observă uşoare abateri în felul de îmbrăcare şi alimentaţie – abateri specifice ori de cate ori se întâlnesc – de la regiune agro‑geografică şi istorică la regiune agro‑geo­grafică şi istorică şi nu în cadrul aceleiaşi regiuni. Mediul urban, plin de regle­mentări şi restricţii economice sau de constrângeri exercitate de societate, îşi înde­pli­neşte rolul de unificator cu încetineală în cazul din urmă, dar forţat în întâ­iul. Iar limitele veniturilor generale îngrădesc ieşirea deasupra nivelului categoriei respec­tive.

Îndreptăţirea metodologică în generalizarea rezultatelor reiese din faptul că, pentru arătarea condiţiilor de viaţă ale unei categorii profesionale, se aleg familiile care nu prezintă excepţie, familiile reprezentative, cuprinzătoare a elementelor comu­ne categoriei. Cele cu deficienţe sau plusuri de capitole sunt întotdeauna eliminate.

Îndreptăţirea se menţine însă numai la generalizarea rezultatelor anchetei şi nu poate fi extinsă la afirmarea uniformităţii stilului de viaţă al familiilor componente a unei categorii profesionale.

II. DATE ASUPRA OAMENILOR DE SERVICIU

1. A doua jumătate a secolului al XIX‑lea înseamnă pentru ţările româneşti (inclusiv provinciile supuse altor state) vremea de frământări politice în rezolvarea problemei agrare cu tendinţa de dizolvare a raporturilor arhaice dintre proprietarii – boieri (cu adaosul „arendaşi”) şi ţăranii – lucrători. Trecerea pe planul întâi a chestiunii ţărăneşti nu se datoreşte numai voinţei de ţinere în pas cu Apusul de du­pă Revoluţia Franceză venită prin generaţia de la ’48, ci şi deselor frecuşuri dintre cei doi factori: proprietar mare şi ţăran, dintre care ultimul creştea mereu în număr şi se lumina cu ajutorul instituţiilor introduse de paşoptişti, iar întâiul străbătea o gravă criză manifestată prin neputinţa de înfruntare a asaltului dat de „arendaşii-parveniţi”. Târzia rezolvare a problemei agrare n‑a împiedicat clasa ţărănească să caute singură mijloacele de satisfacere a necesităţilor tot mai numeroase născute în urma creşterii volumului ei. Constatarea, de fapt indicatoare a efortului ţărănimii de ridicare a condiţiilor de viaţă, constă în fenomenul exodului potenţialului de muncă al populaţiei rurale spre regiuni rurale de mai mare randament decât cel al celei de provenienţă şi spre centrele urbane.

Slab pentru Basarabia, căreia spaţiul imens al Rusiei ţariste îi reţinea întregul surplus de braţe numai în agricultură, exodul populaţiei rurale a fost foarte puternic în provinciile stăpânite de Austro-Ungaria, cu direcţia spre cele două Americi şi destul de sensibil în Regatul României, cu orientare spre oraşele Bucureşti, Turnu Severin, Giurgiu, Brăila, Galaţi, Constanţa şi Ploieşti; oraşe cu timide începuturi de industrii absorbitoare a surplusului potenţialului de muncă. În sensul acesta, exodul dinaintea războiului trecut, atât pentru Regatul României, cât şi pentru provinciile de sub stăpânire străină, a fost pricinuit de lipsa pământului aflat în posesia marilor proprietari şi în Vechiul Regat, destul de redus, datorită tehnicii de ţinere a ţăranului pe moşia proprietarului (sistemul învoirilor agricole). Reforma agrară din 1920 şi anii următori, interzicerea imigrărilor de către America, pierderea debuşeului rusesc, pentru basarabeni şi pentru ciobanii ardeleni, şi mărirea ţării schimbă faţa exodului vremii noastre şi‑i multiplică determinantele. Îi schimbă faţa în înţelesul că surplusul potenţialului de muncă provenit din mediul rural se măreşte şi trebuie utilizat numai pe piaţa internă insuficient industrializată, deci incapabilă sa‑l reţină în întregime – ceea ce determină o întoarcere la ocupaţiile agricole cu consecinţă de suprapopulare –, şi‑i multiplică determinantele, în sensul că suprapopularea agricolă nu este provocată nu­mai de relativa redusă suprafaţă agricolă a ţării, ci şi de o serie de factori cu însem­nătate variabilă.

Suprapopularea, deci exodul, are la bază în primul rând structura profe­sională nediferenţiată a populaţiei rurale, provenită de pe urma menţinerii timp îndelungat a ţărănimii pe moşiile proprietarilor printr‑o tehnică avansată de relaţii agrare şi a sistemului de relaţii economice cu străinătatea cumpărătoare de materii brute şi nu prelucrate în industriile care ar fi luat naştere într‑altă politică econo­mică. Menţinerea ţărănimii pe moşiile boiereşti prin sistemul învoirilor agricole şi a uzanţelor consacrate prin tradiţie a împiedicat dezvoltarea timpurie a gospodă­riilor ţărăneşti spre gradul de viabilitate necesar trecerii cu uşurinţă spre sectorul meseriilor şi industriei mici ce necesitau capital. Gospodăria ţărănească a rămas pe tot cuprinsul ţării până la 1920 în acelaşi raport de dependenţă faţă de marea proprietate. Şi depinde încă şi astăzi de politica agrară a exponenţilor marii pro­prie­tăţi. Sistemul de relaţii economice cu străinătatea împiedică dezvoltarea industriei chiar şi în sectorul de activitate economică abundentă în materie primă, cerealier, până după 1921‑1922. Industrializarea redusă a ţării şi existenţa unui număr mic de meşteşugari proprietari, în majoritate, a unor ateliere ce nu depăşesc 1‑5 angajaţi, lasă în sarcina agriculturii ocuparea celor 86,6% din totalul populaţiei şi dă României una dintre cele mai mari densităţi agrare (Bulgaria 113[6], Iugoslavia 67, Austria 50, Ungaria 54, Germania 64, Cehoslovacia 51, iar România 75).

Consecinţa suprapopulării – aceea de trimitere spre oraşe a potenţialului de muncă disponibil în agricultură – constatată în raport cu structura profesională nediferenţiată a populaţiei rurale (exploatarea solului 86,6%, a subsolului 0,8%, industria metalurgică 1,0%, a lemnului 1,0%, construcţii 0,5%, industria textilă şi manufacturieră 1,2%, alimentară, tutun 0,6%, chimică, hârtie, tipar 0,2%, comerţ 1,6%, transporturi şi comunicaţii 1,3%, instituţii publice 2,3%, diverse 2,4% şi nedeclarate 0,2%)[7], se agravează prin existenţa a încă doi factori cauzatori ai exodului daţi de folosirea de către exploataţiile ţărăneşti a unui sistem extensiv de cultură practicat cu ajutorul unui inventar agricol redus şi primitiv pe alocuri, pricinuind o producţie medie scăzută la hectar (Toate cerealele 10,5, grâu de toamnă 13,0, porumb 10,4, orz de toamnă 12,9 şi ovăz 7,1 chintale). Constatarea aruncării surplusului de muncă din agricultură în alte sectoare de activitate econo­mică nu poate fi pusă numai pe seama structurii profesionale nediferenţiate a sistemului extensiv de cultură şi a inventarului agricol insuficient condiţiilor de producţie agricolă intensivă.

Surplusul potenţialului de muncă în activitatea agricolă mai depinde şi de faptul că repartiţia acesteia în timp este foarte neregulată, lăsând sezoane libere: între fazele de creştere şi strângere a culturilor, o bună parte din toamnă, aproape toată iarna şi începutul primăverii, în care activii întreprinzători din gospodărie se îndreaptă în afara exploataţiei proprii sau deprind meserii în cadrul gospodăriei. Acestui al patrulea factor se adaugă al cincilea, decurgând din socotirea exploa­taţiei ţărăneşti ca o organizaţie nu numai de satisfacere a trebuinţelor familiale, ci şi orientată în vederea realizării unui venit. În vederea obţinerii unui câştig mai mare, ori de câte ori membrii activi ai exploataţiei vor constata că munca depusă în alte sectoare economice este mai rentabilă decât munca efectuată în gospodăria proprie, îşi vor dirija spre acestea potenţialul de muncă, lăsând pe planul al doilea exploataţia proprie. Fişele personale anexate cuprind cazuri în care nu lipsa pământului ori a inventarului agricol a fost cauza emigrării, ci presupunerea că ocupaţia din Bucureşti ar fi mai rentabilă decât cea din cadrul exploataţiei proprii.

[…L]ipsa pământului, provenită din prea marea îngrămădire a populaţiei rurale pe suprafaţa arabilă a ţării, constituie întâia cauză a exodului orientat spre centrele urbane; în cazul oamenilor de serviciu anchetaţi în mai 1941, e scos în evidenţă de 38 (71,7%) inşi care au indicat drept cauza venirii în Bucureşti suprafaţa arabilă redusă stăpânită. Fişele personale arată că pe această suprafaţă, cuprinsă între 1‑3 ha pentru 12 gospodării şi 3‑5 ha pentru 9 gospodării din totalul de 21 de exploataţii în mediul rural, urmau să trăiască un număr de 2‑8 membri. Cu excepţia celui mai mic dintre membrii gospodăriei, ceilalţi au fost obligaţi să‑şi caute folosirea în altă parte. Evident că inventarul agricol al exploataţiei stă în raport cu mărirea ei. Mai bine de jumătate dintre oamenii de serviciu n‑au nici pământ, nici casă în mediul rural. Dintre proprietari, cei mai mulţi sunt posesori ai unor întinderi de suprafeţe arabile ce nu depăşesc două hectare şi sunt lipsiţi de întregul inventar agricol. La neajunsurile create de micimea exploataţiilor agricole, mai trebuie adăugate cele provenite de pe urma calităţii slabe a solului, satele de provenienţă fiind aproape toate aşezate în regiuni deluroase. În mediul rural posedă casă şi pământ 15 inşi sau 31,6%, iar numai pământ, 6 (12,5%), 14 le‑au cumpărat din randamentul muncii depuse în Bucureşti, iar 16 au moştenit proprietăţile lor, 9 inşi au casă proprie sau lot de casă în Bucureşti.

Cinci inşi au venit în Bucureşti din cauza rentabilităţii scăzute a exploataţiei faţă de Bucureşti, deşi exploataţia dispune de o suprafaţă arabilă de peste 3 hectare. Deci pentru 81,1 % din oamenii de serviciu motivul emigrării constă în mica rentabilitate a gospodăriei, provenită fie din cauza micii suprafeţe arabile, fie din lipsa inventarului agricol, fie din productivitatea slabă a suprafeţei posedate. Restul oamenilor de serviciu se distribuie refugiului din 1910 şi 1940 cu 7,5% (4 inşi) şi dorinţei de deprindere a unui meşteşug sau urmării unei şcoli – care, de cele mai multe ori, au la bază tot pauperitatea exploataţiei – 11,3% (6 inşi).

Anterior intrării ca oameni de serviciu, 7 dintre ei (13,2%) au fost tâmplari, 3 cizmari, 2 funcţionari, 2 legători, iar restul de peste 73% au avut diferite ocupaţii: picolo, chelneri, portari, muncitori cu ziua, paznici de moşie, curieri, vânzători de ziare şi gaz etc. De observat, însă, că numărul celor care au practicat un negoţ este foarte redus, întrucât acestea sunt îndeletniciri obişnuite ale emigranţilor sezonieri, nu a celor veniţi pe perioade mai lungi sau cu gândul stabilirii în oraşe. În cadrul Institutului, exercită meseria pe care au învăţat‑o abia 13,2% (5 tâmplari şi 2 legători), restul intrând în rândul oamenilor de serviciu. Dacă din cei 58 de oameni de serviciu anchetaţi, 22,7% au deprins un meşteşug, dar au fost siliţi să renunţe la practicarea lui, faptul se datoreşte lipsei de capital necesar deschiderii atelierului şi lipsei de instituţii bancare ajutătoare a micilor meseriaşi în epocile de criză. Statul şi instituţiile bancare n‑au dus o politică bancară de încurajare a micilor meseriaşi şi industriaşi, care s‑ar fi putut face prin acordarea de credite cu plafon larg şi dobândă redusă eşalonată pe un mare număr de ani. Politica financiară a instituţiilor noastre bancare a fost condusă de prin­cipiul câştigului imediat, prin acordarea de credite industriei mari şi proprie­tăţii mari, şi nu de crearea clasei micilor burghezi, a căror lipsă, de altfel, o resimt însăşi instituţiile de credit.

Peste 71% au venit direct în Bucureşti, datorită putinţelor de plasare pe care le găsesc aici, concentrării de industrii din raza oraşului şi volumului lucrărilor edilitare efectuate în anii din urmă. 20,8% s‑au oprit în alte oraşe, făcându‑şi anii de ucenicie în branşa meşteşugărească aleasă, de unde au fost siliţi – din pricina abundenţei mâinii de lucru sau a perspectivelor ce le deschidea Bucureştiul – să vină tot aici. Explicaţia creşterii populaţiei capitalei ţării (şi a celorlalte municipii), de la 639.040 cât a fost în 29 decembrie 1930 la 922.536 în 6 aprilie 1941, deşi creşterea naturală n‑ar fi ridicată la mai mult de 658.878 locuitori. Dar tot aici îşi mai au explicaţia şi alte fapte obiective ce se constată: aici stă criza de locuinţe rezolvată prin viețuirea unui mare număr de persoane în camere având cubaj necorespunzător şi oferta mare de lucru pe piaţa oraşelor, ceea ce determină un preţ redus al muncii cu consecinţa unui standard scăzut de viaţă.

Tabel 2 – Proprietăţile rurale şi urbane, cauzele emigrării şi meseriile deprinse şi practicate azi

2. Densitatea agrară mare, sistemul extensiv de cultură al pământului, in­ven­tarul agricol insuficient exploataţiilor mici şi sezoanele de inactivitate în gos­po­dărie sunt cauzele situaţiei precare în care se găseşte populaţia noastră rurală. Împotriva ei, satele au reacţionat în chipuri diferite. Unele au deprins ocupaţii anexe pe care le îndeplinesc iarna ori în timpul lăsat liber de perioadele îngrijirii şi strângerii culturilor de cereale. Sunt sate de voştinari, strângătoare de lână, de vânză­tori de ceapă, de împletitori de păpuriş, tăietori de lemne ori sate de emigraţii se­zo­niere spre re­giuni de şes la seceriş sau la culesul porumbului, ori sate care au izbutit să cultive plante industriale, viţă de vie etc., care depun, deci, activităţile economice de mai mare rentabilitate sau de completare a deficitului exploataţiei dirijate numai spre producţia agricolă.

Echilibrul economic al gospodăriei lor îl restabilesc prin veniturile realizate din practicarea uneia dintre aceste ocupaţii anexe. Alte sate şi‑au redus voit sporul anual de populaţie pentru ca suprafaţa ara­bilă de care dispun să nu fie supusă fărâmiţării. Din alte sate însă, surplusul potenţialului de muncă se îndreaptă spre centrele urbane, de preferinţă Bucureşti şi regiunea petroliferă a ţării, anga­jându‑se muncitori în întreprinderile comerciale şi indus­triale, portari ori oameni de serviciu la instituţiile de stat şi particulare, ori între­prind pe cont propriu sau la stăpân meseria de negustori ambulanţi (covrigari, zarzavagii, vânzători de ziare, geamgii, găzari etc.). Timpul de rămânere în oraşe variază după condiţiile de exis­tenţă determinate de veniturile realizate. O parte din ei stau numai pentru completarea inventarului agricol sau numai pentru mărirea proprietăţii gospodăriei şi, de îndată ce a realizat cuantumul necesar, se întorc în sat. O altă parte, lipsiţi de pă­mânt şi casă în mediul rural, se stabileşte pentru totdeauna în oraşe. În general, însă, rămânerea în mediul urban depinde de rentabilitatea muncii efectuate, pe care caută s‑o ridice prin schimbări de ocupaţii. Schimbarea ocupaţiei şi a locului de muncă este determinată, la rândul ei, de provincia din care emigrează şi de puterea de risc.

Din cei 53 de oameni de serviciu anchetaţi, 48 provin din mediul rural şi numai 5 inşi din mediul urban. Repartizaţi pe provincii istorice şi regiuni geografice şi economice naturale, Transilvania (Câmpia Ardealului şi marginea dealurilor) ocupă locul întâi cu 26 de inşi, urmat de Muntenia (Câmpia Română) cu 11 inşi, de Oltenia (regiunea muntoasă a Mehedinţilor) cu 7 inşi, de alte regiuni cu 5 inşi, restul provinciilor neîntrunind decât 3 inşi. Înseamnă că rezervorul de alimentare a oraşelor cu populaţie rurală este constituit de regiunile transilvănene, muntene şi oltene, cu densitate agrară mai mare decât a celorlalte provincii şi cu accentuat spor de populaţie. Fişele întocmite arată că ardelenii au rămas vreme îndelungată în slujba aceloraşi întreprinderi, că odată primiţi într‑o instituţie de stat să nu‑i mai cuprindă gândul plecării. Dimpotrivă, inşii recrutaţi din Câmpia Română şi regiunea dealurilor au schimbat foarte des locurile de muncă. Deasa schimbare a ocupaţiei şi a locurilor trebuie atribuită unui mai mare dinamism de care este cuprinsă populaţia Vechiului Regat, dinamism ce‑i împinge să încerce toate posibilităţile oferite pentru găsirea celei mai rentabile ocupaţii. Siguranţa pe care o prezintă o slujbă la stat cadrează mai mult cu firea transilvănenilor.

3. Afirmaţia că cei veniţi din mediul rural pentru câştigarea existenţei în oraşe sunt elemente bine înzestrate poate fi dovedită prin datele privind vârsta şi gradul de instrucţie.

Oamenii de serviciu aparţin vârstei mijlocii, care cuprinde 23 dintre ei. E perioada în care sforţările cerute de munca depusă pot fi îndeplinite prin maturitatea organismului. Cheltuielile aşa de ridicate pentru menţinerea organis­mului în stare de sănătate se datoresc acestui fapt. Procentul scade înspre cei bătrâni mai brusc decât spre tineri. Anii dintre 21‑30 sunt reprezentaţi prin 19 inşi, pe când cei dintre 41‑50 numai de 8 inşi, iar sub 20 de ani prin 1 şi peste 50 prin 2. Ceea ce înseamnă că mulţi din cei cărora le slăbesc puterile de muncă prin împlinirea unei vârste înaintate se întorc acolo de unde au venit. Dintre ei, 15 inşi sunt necăsătoriţi din pricini diverse, mergând de la vârstă tânără şi trecând prin vrerea de prelungire a burlăciei de dragul „indipendenţei”, iar 38 sunt căsătoriţi cu copii între 1‑4. Deşi menajurile sunt relativ tinere, din discuţiile avute cu prilejul anchetării s‑a constatat voinţa de a nu avea mai mult de 2 copii, urmare a greutăţilor creşterii şi a îngrijirii lor. La reducerea voită a naşterilor contribuie atât starea materială rea a familiei, cât şi exemplul mediului în care trăiesc. Pierderile pe care le suferă neamul sunt destul de însemnate (ca urmare a dimensiunii câmpului, a deducţiunii) şi nu pot fi recuperate decât printr‑o îmbunătăţire a traiului şi printr‑o sănătoasă politică de populaţie.

Familiile legitime şi concubinajele totalizează un număr de 116 suflete, la care, [fiind] adăugaţi cei 15 necăsătoriţi, obţinem 131 de inşi care îşi câştigă existenţa de pe urma muncii depuse în cadrul Institutului şi din proprietăţile rurale pe care le stăpânesc. Familiile a 4 dintre ei se găsesc în satul de origine; 3 oameni de serviciu şi‑au lăsat numai copiii acolo; 2 soţia, iar restul îşi au întreaga familie în Bucureşti. Din totalul de 131 de persoane, sunt activi în cadrul gospodăriilor 102 inşi, iar 29 [sunt] întreţinuţi (dintre aceştia 2 au reuşit să‑şi găsească, în cursul lunii mai, plasament la una din fabricile Bucureştiului). Au fost socotiţi activi toţi [cei] care prestau un serviciu ori aveau o utilă întrebuinţare în menajuri. Pentru cei cu familia în mediul rural, depăşirea vârstei de 12 ani a fost criteriul de socotire ca activi.

În privinţa ştiinţei de carte, cercetarea fişelor arată că numai 3 membri sunt analfabeţi, plecaţi de timpuriu din sat pentru câştigarea existenţei la întreprinderile industriale. Procentul de 98,1 de ştiutori de carte cuprinde un număr de 48 de inşi (90,6%) cu instrucţia primară, 2 cu Şcoala de Arte şi Meserii şi cu pregătire de liceu (1 cu 6 clase şi altul cu 3 clase). Cercetarea fişelor ne relevă faptul că cei sub 25 de ani sunt absolvenţi ai întregului curs primar, iar câţiva şi ai celui complementar.

Analiza datelor personale cuprinse în fişele anexe ale lucrării n‑a avut alt rost decât arătarea cauzelor care au determinat emigrarea în Bucureşti şi uşurarea înţelegerii condiţiilor lor de viaţă.

Tabel 3 – Regiunea de provenienţă, vârstă, starea civilă şi numărul membrilor

NOTE

[1] Gheorghe Retegan (Referent – şef în Oficiul de studii al Institutului Central de Statistică), „Condiţiile de viaţă ale oamenilor de serviciu de la o instituţie publică din Capitală (1941)”, Analele Institutului Statistic al României, vol. II, 1945, pp. 99‑174 (n. ed.).

[2] Evenimentele prin care trece România, din iunie 1941 încoace, au împiedicat nu numai realizarea planului, ci şi tipărirea rezultatelor anchetei, deşi ele au fost supuse judecăţii încă din toamna anului 1941.

[3] Războiul a înlăturat vremelnic agravarea consecinţelor creşterii exodului populaţiei rurale spre centrele urbane, deci a amânat sesizarea şi devenirea lor evidentă pentru toţi.

[4] Dovada – în cazul de faţă – o constituie faptul că diferendul dintre guvern şi patroni asupra legis­laţiei muncii femeilor şi copiilor în fabrici n‑a putut fi rezolvat decât în 1883, prin intervenţia energică a Lordului Shaftesbury, deşi începutul a fost făcut în 1802.

[5] Oamenii de serviciu – curierii, personalul de intendenţă etc. ai întreprinderilor industriale şi comerciale – cad în categoria muncitorilor întreprinderilor respective, atât prin salariu, prin regimul muncii şi legislaţia muncitorească căreia îi sunt supuşi, cât şi prin sistemul normelor de salarizare.

[6] Greşeală în original (n. ed.).

[7] Vezi Recensământul general al populaţiei din 1941, vol. V, p. XVIII.

– va urma – 

Sursa imagine (1931): http://colectiacosticaacsinte.eu/dailywork/20150120/