Confederaţia balcanică. Atitudinea şi interesele României

Confederaţia balcanică. Atitudinea şi interesele României

Adevărul, anul 43, No. 14343, duminică 28 septembrie 1930, p. 1

Gh. Vlădescu-Răcoasa

În acţiunea întreprinsă pentru răspândirea ideii şi crearea posibilităţilor practice pentru realizarea unei confederaţii balcanice, România are vreun interes să ia parte activă şi să-şi dea adeziunea ei hotărâtă şi sinceră?

Vom examina pe scurt argumentele pentru şi contra acestei teze, înlesnind astfel o discuţie publică a chestiunii şi oferind opiniei publice o orientare obiectivă, în speranţa că, în chipul acesta, aducem un serviciu însăşi cauzei româneşti.

În primul rând este de lămurit o nedumerire care chinuie încă în mod serios pe mulţi: România este sau nu o ţară balcanică? Până la război această întrebare nu se prea punea. Mai toată lumea convenea în definitiv că aparţinea atât geograficeşte cât şi politiceşte Balcanilor.

Prin unirea vechilor provincii româneşti de dincolo de Carpaţi şi de dincolo de Prut, ţara românească a intrat în mod evident şi în regiunea Europei centrale, devenind într-o oarecare măsură chiar est europeană. Dar prin acest fapt, România nu s-a desfăcut, nu s-a putut desface de legăturile istorice, culturale, spirituale, economice, ca şi de marile interese care o înlănţuiau de soarta vecinilor săi de la sudul Dunării.

Am avea noi mult sânge roman, o apreciabilă cantitate de sânge dac, dar nu e mai puţin adevărat, cum a dovedit-o în mod strălucit d. Iorga, că nu suntem tocmai aşa de străini şi de sângele care a curs prin vinele celorlalte popoare locuind Balcanii în vremea când se zămislea naţiunea română în preajma Dunării, pe povârnişurile Carpaţilor, şi chiar pe acelea ale Pindului. Şi-apoi, oricât am nega-o noi, avem atâtea caracteristici balcanice şi mai ales atâtea interese vitale şi imediate în Balcani, încât oricâte perspective ne-ar deschide faptul că suntem dornici a ne îndrepta mai mult ochii şi atenţia către centrul şi apusul Europei decât către sud, nu putem tăgădui dependenţa stringentă naturală, socială, politică de ţările peninsulei balcanice.

Dacă ne-am gândi puţin mai adânc, numai obligaţiile pe care ni le impune posedarea unei părţi din literalul Mării Negre şi legăturile ce ea ne înlesneşte şi asigură, şi vom fi, cred, îndemnaţi să recunoaştem cu toţii că atunci când este vorba de realizat şi hotărât ceva în Balcani România nu poate să fie absentă, nu trebuie să asiste ca simplu observator.

Raporturile noastre de vecinătate şi bună prietenie cu ţări ca Polonia, Cehoslovacia pot constitui vreo piedică sau sunt ameninţate de vreo slăbire prin faptul că pentru consolidarea noastră ca stat ne îngrijim să stabilim acelaşi spirit de pace şi bună înţelegere încrezătoare şi-n relaţiile cu vecini tot aşa de vechi şi tot pe atât de tovarăşi în lupta noastră pentru independenţă şi libertate? Nu vom hazarda aici o clasificare a intereselor şi a urgenţii şi importanţei intereselor ce ne îndreaptă spre nord, spre sud sau spre apus. E mai cuminte şi mai corect să le recunoaştem în acelaşi timp pe toate şi să mărturisim că ne cheamă către Balcani, atunci când e vorba de o solidarizare a lor, de o organizare comună a producţiei şi exportului lor, de asigurarea unor raporturi civilizate în toate domeniile şi într-o atmosferă de pace şi încredere reciprocă, să mărturisim, cu toată sinceritatea, că ne cheamă la aceasta neuitate legături trecute, asemănări evidente, necesităţi irefutabile şi perspective încântătoare de viitor.

Şi nu ni se va putea spune că acesta este un idealism utopic, căci el este continuarea unui drum pe care l-am bătut şi bătătorim mereu împinşi de însăşi evoluţia normală a societăţilor din această parte a globului. Reuniunile ţărilor balcanice, crearea unui spirit de solidaritate a acestor popoare şi a unei atmosfere de înţelegere reciprocă binevoitoare, participarea opiniei publice la soluţionarea diferitelor probleme, va înlesni chiar în chestiunile cele mai delicate, cum ar fi situaţia minorităţilor, dacă nu soluţionarea satisfăcătoare, dar cel puţin îndrumarea către adoptarea unui regim convenabil, echitabil, civilizat.

După cum am schiţat în cele câteva note istorice, România recunoşte de mult necesitatea unei înţelegeri depline, unei înţelegeri organizate a popoarelor din Balcani, dându-şi perfect seama că în chipul acesta s-ar înlătura fricţiunile şi războaiele, s-ar reduce cheltuielile enorme pentru armamente, s-ar paraliza intervenţiile interesate ale marilor puteri, s-ar înlătura atâtea îngrijorări, dându-se posibilitatea ţărilor să se dezvolte în linişte şi pace, cu spor şi încredere în viitor.

În afara afirmaţiilor categorice pe care le-am amintit, ale d-lui Iorga şi ale lui Take Ionescu, merită să însemnăm aici când vorbim despre atitudinea României, cu privire la Confederaţia balcanică, o serie întreagă de propuneri româneşti pentru un Locarno balcanic. În 1924 şi 1925,  d. I. G. Duca a făcut la Adunarea Societăţii Naţiunilor o declaraţie în acest sens, în comisii d. M. Djuvara a stăruit asupra ei. În 1926, d. I. Mitilineu, pe atunci ministru de externe, a arătat aceeaşi simpatie şi a făcut o declaraţie edificatoare. Cu aceeaşi sinceritate şi convingere, propunerea a fost adusă şi pusă mai departe în discuţie în congresele Uniunii interparlamentare de d-nii Pela în 1927, Djuvara în 1928, pentru ca anul trecut la Atena, la propunerea precisă şi concretă a d-lui Papanastasiu, delegaţia românească să adere din tot sufletul.

Şi nu pot să nu mă gândesc cu toată admiraţia la aşezământul pe care l-a creat în acelaşi scop la noi în ţară profesorul Iorga. Vreau să amintesc Institutul Sud – Est European, a cărui menire şi a cărui activitate n-a fost nici înţeleasă, nici sprijinită atât cât trebuia. Crearea în ultimul timp a unui Institut român la Atena vine ca o nouă mărturie de dispoziţia noastră pentru o înţelegere inter-balcanică.

Ce hotărâre ducem acum când ne îndreptăm paşii încrezători spre Atena? Nu ştiu ce cred şi ce gândesc alţii, a căror bună dispoziţie pentru participarea la prima Conferinţă inter-balcanică  o constatăm însă. În ceea ce mă priveşte, eu am convingerea că interesele societăţii româneşti, ale statului român dictează în aceste împrejurări tuturor celor ce pot influenţa o mare hotărâre să aibă voinţa fermă de a apăra cu tărie şi afirma cu credinţă şi curaj înţelegerea cât mai neîntârziată a popoarelor balcanice şi realizarea unui organism indispensabil refacerii şi ridicării lor.

Primele părți:

• Justificarea ideii şi acţiunii federative

• CONFEDERAŢIA BALCANICĂ. Câteva date istorice

Gheorghe Vlădescu-Răcoasa

*Foto: steagul Confederației Balcanice, văzut de Rigas Feraios (1757-1798)/ creativecommons.org