Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei

Sanda Golopenția: Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei, Bucureşti, Ed. Spandugino, 2015, 254 p.

Theodor CONSTANTINIU

„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXVIII, nr. 1–2, p. 123–127, Bucureşti, 2017

Constantin Brăiloiu a fost, fără îndoială, unul dintre autorii români de la care au rămas cele mai profunde şi originale cercetări muzicologice, un cercetător pentru care studiul muzicilor de tradiţie orală a reprezentat un punct de plecare pentru formularea unor ipoteze legate de fundamentele cognitive şi sociale care fac posibilă articularea unor discursuri sonore coerente şi integrarea acestora într-un cadru social tipic, precum cel al comunităţilor rurale. Activ atât în România, cât şi în Elveţia şi Franţa, Brăiloiu îşi publică rezultatele cercetărilor sub forma unor articole apărute în diverse reviste, româneşti sau din străinătate. Faptul că autorul nu şi-a reunit concluziile cercetărilor în volum face cu atât mai necesară munca de sinteză şi interpretare a operei sale.

Volumul Sandei Golopenţia, Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei (Editura Spandugino, Bucureşti, 2016), aduce contribuţii importante atât în procesul de evaluare şi sintetizare a operei etnomuzicologului român, cât şi în limpezirea unor momente mai puţin cunoscute din activitatea lui Brăiloiu. Sunt reunite în acest volum o serie de articole scrise de autoare între anii 1979 şi 2006, apărute  în diferite publicaţii din ţară sau din străinătate. Materialele consacrate aspectelor teoretice ale operei lui Brăiloiu au fost elaborate înainte de 1989, perioadă în care preocupările pentru biografia intelectualilor interbelici erau tolerate în prea mică măsură de regimul comunist. Abia după Revoluţie, Sanda Golopenţia a dobândit acces la diverse documente de arhivă, putând astfel demara o activitate complexă de recuperare a vieţii intelectuale româneşti interbelice (cu accentul pus, fireşte, pe viaţa şi opera lui Anton Golopenţia şi a Ştefaniei Cristescu-Golopenţia), din care au rezultat mai multe cărţi şi articole, inclusiv cele referitoare la Constantin Brăiloiu, prezente în această lucrare. Deşi din organizarea volumului nu reiese o delimitare explicită între capitolele care tratează aspecte din biografia lui Brăiloiu şi cele dedicate analizei operei sale teoretice, credem că o astfel de distincţie poate fi de folos în discutarea, în rândurile de mai jos, a cărţii de faţă.

În ordine cronologică, episoadele mai puţin cunoscute din biografia lui Constantin Brăiloiu expuse aici de Sanda Golopenţia încep cu anul 1942, când acesta se alătură unei echipe a Institutului Central de Statistică, iniţiatoarea, între anii 1941 şi 1943, a unei anchete de identificare a românilor de la est de Bug. Ideea unor cercetări muzicale în zona respectivă îi aparţine lui Anton Golopenţia, care lucrase alături de Brăiloiu în cadrul campaniilor monografice din anii ’30 şi avusese ocazia să cunoască metodele novatoare întrebuinţate de acesta în cercetarea etnomuzicologică. Datorită poziţiei pe care o ocupa, Golopenţia a putut face demersurile birocratice necesare sosirii lui Brăiloiu (ca şi a lui Gusti, în aceeaşi perioadă) în zona de la est de Bug. Aici, etnomuzicologul român va sta o perioadă de trei săptămâni şi va înregistra pe cilindri de fonograf atât piese muzicale, cât şi poveşti. Fragmentul dedicat campaniei în capitolul „Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei” relevă detalii referitoare la condiţiile de desfăşurare a acesteia din prisma corespondenţei purtate între Golopenţia, Gusti, Brăiloiu şi diverşi funcţionari. Capitolul „Înregistrările de la est de Bug ale lui Constantin Brăiloiu” aduce în discuţie problema situaţiei actuale a înregistrărilor făcute cu acea ocazie (înregistrări momentan de negăsit), dar prezintă, totodată, şi puţinele rânduri rămase de la Brăiloiu, care fac referire la acest repertoriu. Concluziile cercetării sunt expuse într-o conferinţă din anul 1943, găzduită de Institutul Central de Statistică din Bucureşti şi intitulată „Identificarea de la Est de Bug”, unde Brăiloiu afirmă înrudirea repertoriului din acea regiune cu cel din Muntenia şi Oltenia (p. 128–130).

Deschidem aici o paranteză pentru a evidenţia un detaliu, nu lipsit de importanţă: rezultatele campaniei din anul 1942 sunt diseminate în conferinţa „Identificarea românilor de la Est de Bug” şi în cele cinci înregistrări incluse în Colecţia universală de muzică populară înregistrată, pe care Brăiloiu le prezintă ca aparţinând „ucrainenilor românofoni”. De la „românii de la est de Bug” (în 1943) la „ucrainenii românofoni” (cu aproximaţie, între 1951 şi 1958) este o distanţă semnificativă, la capetele căreia se situează o viziune etnică a naţiunii (bazată pe limbă şi tradiţii) şi una civică (bazată pe aderenţa benevolă a cetăţenilor la un anumit corp social). Nu cunoaştem motivele din care Brăiloiu a ales să folosească aceste formulări, însă putem afirma că titlul conferinţei de la Bucureşti era în deplin consens cu politicile culturale ale statului român interbelic. Într-un climat socio-cultural cu puternice reverberaţii naţionaliste şi în contextul unor regimuri dictatoriale de inspiraţie fascistă, autorităţile se grăbeau să declare drept „româneşti” populaţii aflate la o mare distanţă de graniţele statului şi care, de fapt, părăsiseră teritoriile româneşti, după cum menţionează şi Brăiloiu (p. 130), de aproximativ 200 de ani. Campaniile de cercetare demarate în teritoriile ocupate de armata germană reprezintă o modalitate simbolică de „luare în posesie” a comunităţilor româneşti din afara graniţelor, iniţiativă ce continuă amplul efort al statului român interbelic de cartografiere şi disciplinare a unei societăţi majoritar rurale şi premoderne. Această încercare a statului de a face societatea mai lizibilă[1] (prin folosirea unei limbi, a unei legislaţii sau a unui sistem standardizat al unităţilor de măsură) s-a tradus şi prin campaniile de cercetare sociologică sau etnografică ale Şcolii monografice sau cele întreprinse pe teritoriile de la est de Nistru, unde etnomuzicologia a jucat un rol aparte. Mai târziu, Brăiloiu va folosi sintagma „ucraineni românofoni”, accentul mutându-se, astfel, pe statutul de cetăţean al unei anumite naţiuni a membrilor acestor comunităţi şi nu pe limba vorbită sau pe tradiţiile practicate. Această modificare survenită în exprimare, la distanţă de un deceniu, poate fi pusă, cel mai probabil, pe seama climatului politic în care Brăiloiu a fost nevoit să-şi desfăşoare activitatea: o Românie sub un regim autoritar şi o Elveţie postbelică liberală. Deşi Brăiloiu era prea puţin interesat de disputele politice, activitatea sa ştiinţifică a fost influenţată, într-o anumită măsură, de diferitele ideologii dominante ale vremii.

Următoarea perioadă din viaţa lui Brăiloiu, documentată în volumul de faţă, este cea din perioada 1944–1951. În 1944 etnomuzicologul român ajunge la Geneva pentru a organiza o expoziţie de icoane pe sticlă, moment care marchează începutul dublului său exil, cel elveţian şi cel francez. În tot acest timp, parcursul său profesional îşi găseşte cu greu stabilitatea, savantul pendulând mereu între Geneva şi Paris, momente în care, nu de puţine ori, situaţia sa financiară nu este una dintre cele mai îmbucurătoare. Greutăţile întâmpinate de Brăiloiu în răstimpul acestor ani sunt redate de paginile de corespondenţă pe care le găsim în paginile acestui volum. În primă instanţă, el încearcă să obţină sprijinul statului român pentru a-şi putea continua activităţile demarate în Elveţia (în principal, cele legate de Arhivele Internaţionale de Muzică Populară, la a căror înfiinţare avusese o contribuţie esenţială), intervenind, fără succes, împreună cu alte personalităţi ale vieţii intelectuale elveţiene, pe lângă diferite instituţii ale statului român. În acelaşi timp, Brăiloiu a purtat o corespondenţă cu o serie de foşti colaboratori din campaniile monografice. Unul dintre aceştia, Anton Golopenţia, cu care se întâlneşte la Paris în 1946, încearcă, în mai multe rânduri, să-i înlesnească lui Brăiloiu găsirea unui loc potrivit pentru continuarea cercetărilor etnomuzicologice. Prin acest schimb epistolar, Brăiloiu este pus la curent şi cu evoluţia vieţii academice din România postbelică, într-o perioadă în care decizia stabilirii sale în Occident nu era încă luată. Un alt detaliu mai puţin cunoscut din anii de exil ai lui Brăiloiu îl reprezintă intenţia (eşuată, în ultimă instanţă) acestuia de a emigra în Statele Unite. În paginile acestui volum este reprodusă corespondenţa purtată, între 1950 şi 1951, cu Sabin Manuilă, fost director al Institutului Central de Statistică, stabilit deja în acei ani în America, pe vremea când Brăiloiu făcea înregistrările de la est de Bug. Paginile scrise de cei doi ne înfăţişează speranţele etnomuzicologului, eforturile depuse în favoarea lui de cunoscuţii săi de peste ocean, dar şi hăţişul birocratic, care s-a dovedit a fi, până la urmă, de nedescâlcit.

Scrisorile incluse în acest volum oferă ocazia de a cunoaşte în detaliu momente din activitatea lui Constantin Brăiloiu, privite chiar prin ochii autorului. Citind corespondenţa sa din primii ani de exil, putem lesne detaşa existenţa unei multiple insecurităţi: una locativă (sperând, probabil, la o reîntoarcere în România, Brăiloiu petrece acei ani între Geneva şi Paris, luând în considerare, în acelaşi timp, posibilitatea stabilirii în Anglia sau Statele Unite), una financiară, care abia îşi face loc în rândurile scrise de autor, şi una profesională, proiectele sale ştiinţifice având de suferit în acei ani de pe urma neajunsurilor menţionate. Pe de altă parte, din rândurile scrise de Brăiloiu şi de colaboratorii săi elveţieni către autorităţile române sau elveţiene se desprinde cu uşurinţă intensitatea eforturilor creatoare depuse de etnomuzicolog în anii tulburi ai războiului sau în cei imediat următori. Înfiinţarea Arhivelor Internaţionale de Muzică Populară de la Geneva, continuarea culegerilor de teren şi redactarea articolelor teoretice demonstrează dedicaţia cu care autorul s-a investit în munca sa în acele vremuri mai puţin favorabile.  Partea de analiză teoretică a operei lui Brăiloiu se regăseşte în capitolele „Dimensiunea general semiotică a etnomuzicologiei lui Constantin Brăiloiu” şi „Constantin Brăiloiu et les universaux pragmatiques”. Perspectiva lingvistului, cea dinspre care Sanda Golopenţia priveşte opera etnomuzicologului, lărgeşte considerabil înţelegerea contribuţiei lui Brăiloiu la descrierea modului în care ia naştere şi circulă muzica în comunităţile rurale de pe tot întinsul globului. Deşi nu a aderat la niciunul dintre curentele importante de gândire ale epocii sale, prin descrierea sistemelor muzicale realizată de el, Brăiloiu stabileşte puncte de contact cu structuralismul, semiotica sau gramaticile generative, paradigme a căror putere explicativă s-a extins în toată aria ştiinţelor socio-umane.  Discutând despre „Dimensiunea general semiotică a etnomuzicologiei lui Constantin Brăiloiu”, autoarea porneşte de la afirmaţia lui Gilbert Rouget (editorul operei lui Brăiloiu în limba franceză), care leagă orientarea ştiinţifică a acestuia de structuralism: „Dacă am fi obligaţi să-i rezumăm spiritul ştiinţific printr-un singur cuvânt, acesta ar trebui să fie «structuralism»” (p. 95). Brăiloiu cunoştea, fără îndoială, opera lingviştilor Şcolii de la Praga, dar lucrările lui nu s-au revendicat niciodată de la teoriile structuraliste ale acestora. Cu toate acestea, dacă pornim de la o definiţie a structurii ca fiind un sistem de transformări care comportă existenţa unor legi şi se conservă şi se dezvoltă prin chiar jocul transformărilor sale, fără ca acesta să ducă la depăşirea graniţelor sistemului respectiv sau să apeleze la elemente exterioare[2], putem observa modul în care contribuţiile aduse de Brăiloiu la studiul sistemelor muzicale se regăsesc, într-o anumită măsură, în această definiţie. Cu toate acestea, abordarea sa „structuralistă” are limitele sale. Aşa cum remarca şi Jean-Jacques Nattiez, Brăiloiu este cel care, prin transcrierile sale sinoptice, pune bazele metodei de analiză paradigmatică în muzicologie; cu toate acestea, metodologia lui mai degrabă s-a apropiat de cea a lingvisticii structurale decât să fi fost influenţată de aceasta, lui Brăiloiu lipsindu-i, totodată, şi caracterul operaţional al noţiunii de regulă, care l-ar fi putut ajuta în explicarea modului de funcţionare a creaţiei muzicale populare[3].

Analiza Sandei Golopenţia este desfăşurată dintr-o perspectivă semiotică, în care activitatea savantului evidenţiază două direcţii de bază, una sintactică şi alta pragmatică (p. 96). Pentru că dimensiunea pragmatică a fost prea puţin discutată, autoarea se opreşte asupra unui text mai timpuriu al lui Brăiloiu (Esquisse d’une méthode de folklore musical, 1931), unde autorul face distincţia dintre cercetarea, pe de o parte, a stilurilor muzicale rurale autentice şi, pe de altă parte, a vieţii muzicale a satului, distincţie pe care Sanda Golopenţia o sintetizează în opoziţia dintre o abordare pragmatică restrânsă (centrată pe problema stilului) şi o abordare pragmatică extensivă (preocupată de studierea repertoriului unei comunităţi) (p. 98). Deoarece pentru Brăiloiu problema stilului este direct legată de cea a creativităţii umane (creativitate manifestată, din punct de vedere muzical, prin variaţie), autoarea, pornind de la concluziile etnomuzicologului, realizează un parcurs intensiv, în şapte paşi, prin care ajunge să demonstreze cum variaţia, gândită iniţial ca un mecanism de conservare a unor artefacte, ajunge să se constituie, în final, într-o „activitate organică vitală pentru supravieţuirea şi sănătatea spirituală” a individului  (p. 102). Pentru a putea parcurge acest traseu, variaţia reprezintă, în viziunea autoarei, tocmai vehiculul prin care sunt menţinute în viaţă sistemele – acele fundamente ritmice şi melodice prin care prind viaţă muzicile de tradiţie orală. Aceste sisteme sunt, la rândul lor, înnăscute, universale şi, în cea mai mare parte, inconştiente. Astfel, variaţia reprezintă mai mult decât un simplu procedeu muzical, ea este, de fapt, un procedeu de conservare a capacităţilor cognitive fundamentale ale individului, aşa cum reies ele din utilizarea sistemelor muzicale.

În ceea ce-l priveşte pe Brăiloiu, el nu a afirmat răspicat caracterul înnăscut al sistemelor pe care le teoretizase, însă le considera ca aparţinând unui anumit „inconştient colectiv”, iar spre ideea de universalitate a lor a fost condus de analiza înregistrărilor, provenite de pe tot mapamondul, în care se regăseau caracteristici similare. Problema aflării unor principii universale se punea, tot în aceeaşi perioadă, şi în lingvistică: Roman Jakobson susţinea că o analiză tipologică ar putea duce la descoperirea unor legi universale ale limbajului, legi cu precădere fonetice, cu ajutorul cărora să se poată afirma, de exemplu, că prezenţa lui A implică prezenţa (sau din contră, absenţa) lui B[4]. Intuiţiile lui Brăiloiu referitoare la universalitatea şi la caracterul înnăscut al sistemelor îşi găsesc echivalent şi în teoria gramaticilor generative. Fred Lerdahl şi Ray Jackendoff, pornind de la teoriile lui Chomsky, afirmă, în O teorie generativă a muzicii tonale, că existenţa unor universalii muzicale poate fi explicată de „aspecte înnăscute ale minţii, care transcend culturile sau perioadele istorice”[5]. Pentru cei doi autori însă, nu sistemele propriu-zise fac parte din înzestrarea nativă a individului, ci mai degrabă modul intrinsec de organizare a minţii, aceeaşi pentru toate fiinţele umane, oferă un dispozitiv cu ajutorul căruia sunt procesate semnalele sonore; putem vorbi, aşadar, de capacităţi cognitive înnăscute, cu valabilitate universală, peste care se suprapun o serie de aspecte învăţate – aspecte determinate cultural şi responsabile de diferenţa dintre diversele idiomuri muzicale[6].

Problema sistemelor este dezvoltată mai departe de autoare pentru a discuta caracteristicile acestora la nivel sintactic, aşa cum au fost enunţate de Brăiloiu: simplitatea sintactică şi exploatarea intensivă, exhaustivă, a tuturor resurselor disponibile (p. 103). Fiecare sistem se compune dintr-un „«lexicon» limitat asociat unei gramatici încă mai «restrânse»”; în actul performativ, interpretul va alege din lexicon acele vocabule acceptate de comunitatea din care face parte şi le va înlănţui potrivit regulilor stricte ale gramaticii. În acest fel explică Brăiloiu persistenţa unor formule ritmice sau melodice pe arii extinse de pe suprafaţa globului şi la populaţii între care nu au existat contacte. Reuşind să reducă manifestările de suprafaţă ale fenomenelor muzicale la o serie de astfel de principii, Brăiloiu reuşeşte să dea un răspuns pozitiv întrebării lui Lévi-Strauss, anume dacă aspectele vieţii sociale (printre care şi arta) constau în fenomene a căror natură se aseamănă cu aceea a limbajului[7]. La fel ca sistemele fonologice sau cele de înrudire, sistemele muzicale sunt elaborate la nivelul gândirii inconştiente. Modul de operare a acestora este similar modului în care Jakobson descrie actul vorbirii: implicând două procese fundamentale, cel de selecţie (dintr-un repertoriu finit) şi cel de combinare (după anumite reguli prestabilite) a unităţilor lingvistice în unităţi cu un grad mai mare de complexitate[8]. Paralelele cu teoriile lingvistice pot fi duse mai departe, însă ceea ce au în comun Brăiloiu, Jakobson şi Lévi-Strauss este preocuparea pentru cercetarea sincronică şi pentru stabilirea unor legi apte să explice manifestările pe care diversele activităţi sociale le iau la un moment dat şi să permită eliminarea determinărilor contingente.

În capitolul „Constantin Brăiloiu et les universaux pragmatiques”, Sanda Golopenţia porneşte de la descrierea făcută de Brăiloiu sistemului ritmicii copiilor pentru a demonstra că ritmul copiilor reprezintă un subsistem ritmic inclus într-o anumită limbă şi folosit de copii în faza de asimilare a limbii (p. 113). Totodată, pentru a explica vasta arie de răspândire a acestui sistem ritmic, autoarea demonstrează utilitatea acestuia ca joc locuţionar de silabisire, cu ajutorul căruia copii pot formula ipoteze referitoare la formarea silabelor şi a cuvintelor (p. 118–119). În acest punct, concluziile Sandei Golopenţia se întâlnesc cu cele ale lui Brăiloiu, privitoare la faptul că muzica unei societăţi tradiţionale nu are pentru membrii săi valoare estetică, ci mai degrabă valoare funcţională, ea putând fi utilizată în anumite situaţii şi cu anumite scopuri bine definite. Concluziile pot fi extinse: privind din perspectiva diferitelor ipoteze şi discuţii referitoare la originea muzicii, am putea spune că un dispozitiv ritmic de acest fel, prin care copiii îşi pot înlesni procesul de achiziţie a limbajului, reprezintă un avantaj adaptativ, întărind astfel ipoteza rolului adaptativ al muzicii în evoluţia speciei umane. Din punct de vedere generativist, acest fenomen poate fi explicat prin faptul că multe dintre principiile gramaticii muzicale nu sunt specifice muzicii, acestea situându-se mai degrabă într-o reţea complexă de abilităţi cognitive cu funcţii multiple[9].

În consideraţii noastre finale cu privire la volumul Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei, vom face referire la sintagma din titlu, „globalizarea etnomuzicologiei”. Avea oare această disciplină, înainte de Brăiloiu, un caracter exclusiv naţional sau unul regional, era ea preocupată doar de muzica unei anumite etnii sau de cea a unui popor? Răspunsul la această întrebare depinde în primul rând de resursele persoanei sau instituţiei care făcea cercetarea. În perioada interbelică, cea mai influentă școală de etnomuzicologie era cea de la Berlin, care dispunea de resursele necesare înregistrării şi colectării folclorului muzical din întreaga lume. Era vorba, deci, de o şcoală de anvergură globală. Brăiloiu este însă un critic acerb al principiilor difuzioniste și evoluționiste care stăteau la baza cercetărilor făcute în cadrul acesteia, iar prin teoretizarea sistemelor şi prin demonstrarea răspândirii lor (aproape) universale, etnomuzicologul român aduce argumente consistente împotriva eurocentrismului practicat de şcoala berlineză. Arătând că manifestările muzicale primare sunt aceleaşi pe tot întinsul globului şi răspândite atât în mediul rural, cât şi în cel urban, Brăiloiu realizează mai mult decât globalizarea etnomuzicologiei: aduce argumente pentru universalitatea ei, pentru statutul ei de ştiinţă a omului, şi nu doar a culturilor considerate separat.

NOTE:

[1]  Expresie folosită de James C. Scott în În numele statului. Modele eşuate de îmbunătăţire a condiţiei umane, Ed. Polirom, 2007, p. 18.

[2] Jean Piaget, Structuralismul, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1973, p. 7.

[3] Jean-Jacques Nattiez, „Brăiloiu: inovaţii, cuceriri, prelungiri”, în Laurent Aubert (ed.), Memoria activă. Omagiu lui Constantin Brăiloiu, Ed. Martor, Bucureşti, 2011, p. 42–43.

[4] Roman Jakobson, Essais de linguistique générale, vol. I, Les Editions de Minuit, Paris, 1963, p. 72.

[5] Fred Lerdahl, Ray Jackendoff, O teorie generativă a muzicii tonale, Ed. Arpeggione, Cluj-Napoca, 2011, p. 288.

[6] Ibidem.

[7]  Claude Lévi-Strauss, Antropologia structurală, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 77.

[8] Roman Jakobson, op. cit., p. 45–46.

[9] Fred Lerdahl, Ray Jackendoff, op. cit., p. 289.