Nicolae Constantinescu
Despre etnomuzicologul român de talie internaţională Constantin Brăiloiu (13 aug. 1893 – 20 dec. 1958) ştiu, cei care trebuie să ştie câte ceva ̶ specialiştii în folclor, în etnomuzicologie, etnologie, sociologia creaţiei populare, muzicologii ̶ din ediţia de Opere (6 vol., 1967-1998) editată de fosta sa studentă şi colaboratoare, profesoara Emilia Comişel, care i-a dedicat şi un studiu monografic amplu, bine informat.
În spaţiul public, numele savantului a fost nemurit prin atribuirea acestuia Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei Române, la temelia căruia se află Arhiva de Folklore a Societăţii Compozitorilor Români, înfiinţată de Constantin Brăiloiu.
O fişă temeinic alcătuită, la Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români. Autori. Publicaţii periodice. Instituţii. Mari colecţii. Bibliografii. Cronologie, Ediţia a III-a, revăzută şi mult adăugită, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 2006, s. v., p. 141-147.
Alături de alte recuperări şi reevaluări, merită menţionat volumul Mémoire vive. Hommage à Constantin Brăiloiu, Musée d’ethnographie de Genève, 2009 (Memorie activă. Omagiu lui Constantin Brăiloiu. Sub direcţiunea lui Laurent Aubert. Versiunea română: Speranţa Rădulescu, Editura Martor, Muzeul Ţăranului Român, 2011). În studiul introductiv al Speranţei Rădulescu, Un reper durabil: Constantin Brăiloiu (1893-1958) se precizează că, spre sfârşitul Războiului, din 1943, „Brăiloiu, desemnat consilier cultural al legaţiei române din Berna, s-a pregătit pentru un posibil exil ducând cu sine în Elveţia o însemnată cantitate de documente etnologice şi etnomuzicologice pe care le elaborase, împreună cu studenţii şi colaboratorii săi, în aproape două decenii de muncă”. Şi, mai departe: „În 1948 a devenit cercetător la Muzeul Omului (Centrul Naţional pentru Cercetare Ştiinţifică, CNRS) şi s-a stabilit la Paris, continuând să lucreze şi pentru Arhivele internaţionale ale Muzicii Populare (AIMP) pe care le fondase, în 1944, pe lângă Muzeul de Etnografie al Oraşului Geneva”. De fapt, scrie Speranţa Rădulescu în nota 3 de la p. 15, „cariera pariziană a lui Brăiloiu a fost mult mai întortocheată; dar am decis s-o simplific aici din raţiuni de claritate a expunerii”
Unele lămuriri, în legătură cu neliniştile şi încercările de salvare, prin emigrarea în S. U. A., a lui Brăiloiu, în faţa iminentei schimbări a soartei ţărilor din Estul Europei, după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial, aduce Sanda Golopenţia în volumul Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei, Editura Spandugino, 2016, 254 p. Iar aceste desluşiri, poate nu pe de-a-ntregul limpezi, se sprijină pe o serie de documente, necunoscute sau foarte puţin cunoscute, la care numai Sanda Golopenţia, cu tehnica sa de scormonitor în arhive şi depozite (vezi, în acest sens, cu titlu de exemplu, cele patru volume compacte Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară I, 2004, II, 2010, III, 2010, IV, 2014, cuprinzând miile de scrisori expediate şi primite de marele sociolog român, din adolescenţă până la reţinerea/arestarea sa în 1950) putea să ajungă, sprijinită şi de alţi voitori de bine, din ţară şi din străinătate.
Sunt, în primul rând, scrisori ale lui Brăiloiu către cei care, credea el la vremea respectivă, îl puteau ajuta să facă pasul, uriaş, altminteri, către America, precum Anton Golopenţia, membru al delegaţiei româneşti la Conferinţa de pace de la Paris (1946) şi Sabin Manuilă, din aceeaşi „echipă” cu Golopenţia, stabilit, deja în SUA, şi ale acestora către Brăiloiu. S-au găsit patru scrisori „emigrate”, de la A. G către C. B., adică rămase în „valiza” Brăiloiu, şi trei scrisori „arestate”, adică „ridicate” de Securitate şi păstrate în Arhiva S. R. I., de la C. B. către A. G. Şi, din anii 1950 – 1951, cinci scrisori adresate de C. B. lui Sabin Manuilă şi trei ale acestuia către etnomuzicologul român, aşezate toate în capitolul „Cum n-a ajuns Constantin Brăiloiu în Statele Unite”, p. 57-83.
Sunt cinci ani de încercări disperate de a trece dincolo de „cortina de fier”, care se instalase, mai temeinic decât prevăzuseră cei rămaşi de o parte şi de alta a acesteia, cinci ani la capătul cărora, Brăiloiu ajuns acum la vârsta de 58 de ani, cedează: „Oricâtă groază îmi face gândul că foştii prieteni de inimă (în nota 75 editorul scrie „C. Brăiloiu se referă la Uniunea Sovietică”) ai U. S. A. ar putea veni pe aici, este cu neputinţă să-mi iau rămas bun de veci, numai sub cuvânt că vreau să mă pun la adăpost. […] Aşa fiind, cred potrivit să pun cruce încercărilor mele şi ostenelilor celor din America, închizând un dosar nenorocit, nădăjduiesc pentru totdeauna” (p. 81).
E o sfâşiere în vorbele marelui folclorist, dar şi o demnitate de boier valah, pe care o remarcase şi Anton Golopenţia într-o „declaraţie” dată „liber, conştient, nesilit” la ancheta din ziua de 28.X.1950. Sociologul relatează despre întâlnirile sale cu Constantin Brăiloiu la Paris şi formulează cu claritate, sinceritate, luciditate următoarea apreciere: „M-a întrebat (Brăiloiu – n. n. N. C.) dacă cred că ar putea să-şi continue nesupărat munca la Arhiva de folclor şi catedră, în caz că s-ar întoarce în ţară. Am răspuns că nu cred, de vreme ce are concurenţi în specialitate şi este de neam boieresc şi are fire de boier” (p. 35).
Între numele străinilor care se implicaseră în efortul lui Brăiloiu de a părăsi Europa şi de a se stabili în America îmi reţine atenţia acela al lingvistului Roman Jakobson, emigrat el însuşi din Rusia Sovietică la Praga şi de acolo în Statele Unite. Nu rezultă clar dacă cei doi – Brăiloiu şi Jakobson – se cunoscuseră direct, nemijlocit, într-o împrejurare oarecare, dar este cert că însoţitorul, colaboratorul apropiat al lui Brăiloiu în cercetările de teren de la Drăguş. jud. Braşov (1929), şi de la Runcu, Gorj (1930), mai tânărul Mihai Pop (1907-2000), viitorul profesor de folclor de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, îi vorbise despre lingvistul ex-sovietic, întâlnit de el în capitala Cehoslovaciei, în compania selectă a „formaliştilor ruşi”, din nucleului Cercului lingvistic de la Praga, în anii premergători Războiului.
Ruxandra Pop, care pregăteşte o teză de doctorat despre bunicul său patern, reconstituie cu fidelitate perioada pragheză a acestuia în studiul „Influenţa lui Roman Jakobson asupra gândirii şi carierei lui Mihai Pop” publicat în vol. Alma Matre în derivă. Aspecte alternative ale vieţii universitare interbelice. Coordonat de Irina Năstasă-Matei (şi) Zoltán Rostás, Editura Şcoala Ardeleană & Eikon, 2016, reprodus în publicaţia electronică „Cooperativa G Newsletter”, an 4, nr. 84, 21 dec. 2016, în care pune cap la cap puţinele, de altminteri, „bucăţele” ale acestei relaţii.
Nu ştim, sau poate îmi scapă mie acest aspect, dacă şi cum/când s-au cunoscut Brăiloiu cu Jakobson, dar din scrisoarea lui C. B. către Sabin Manuilă, din 25. I. 1951 (S. Golopenţia, op. cit., p. 66-69) rezultă implicarea mai mult decât binevoitoare a lui Jakobson în proiectul de emigrare al lui Brăiloiu şi stima profesorului român pentru colegul său, acum american: „Jakobson, pe care mă bizui ca pe un frate, este însă un mare savant (un foarte mare savant) şi încărcat la Universitartea lui cu fel de fel de socoteli” (p. 67).
Timpul înceţoşează din ce în ce mai mult fapte, personaje, întâmplări petrecute cu 60-70 de ani în urmă, realităţi pe care documentele scrise se încăpăţânează să le păstreze (aproape) nealterate. Punerea lor în circulaţie, prin tipărire, este un mod de a vivifica un trecut nu foarte îndepărtat, totuşi, dar devenit din ce în ce mai obscur.
*Sursa imaginii: http://www.muzeultaranuluiroman.ro/past/constantin-brailoiu-sau-despre-globalizarea-etnomuzicologiei-ro.html
Lasă un răspuns