Contextul politic si cultural al infiintarii Muzeului Satului

Contextul politic şi cultural al înfiinţării Muzeului Satului

Zoltán Rostás, Universitatea din Bucureşti

Sociologie Romaneasca, nr. 2/2012

Abstract: In this study I show the political and cultural context of the Village Museum’s establishment, and I will not tackle  the  – so often  discussed throughout the  decades – scientific reasons of this institution’s foundation. Dimitrie Gusti and his sociological monographic team emphasized, as early as 1928, since the monographic campaign undertaken at Fundul Moldovei, the scientific and pedagogical value of exhibitions and museums. After 1934, under the aegis of the Royal Cultural Foundation „Prince Carol”, the voluntary royal student teams used to annually organize exhibitions illustrating their accomplishments and objects gathered in the field. All these activities constituted the antecedents of the Village Museum.I will stress the main contextual aspects that facilitated and legitimated the rapid establishment of the institution. I will outline the propagandistic function of the museum in the context of the interwar institutionalization of the national cultural construction of Greater Romania. I will present the meaning of the specific cultural politics (related to the museum) promoted by Carol II in the context of political contest in the 30s. I will also show the epoch’s micro-history that preceded the museum’s inauguration, illustrating it with fragments of oral history recorded in the 80s. Finally, I will explore the reasons of the ambivalent political discourse employed by the museum’s founder.

Keywords: the Village Museum; Rural Sociology; King Carol II; Dimitrie Gusti; Social Intervention; Royal Student’s Teams.

Cuvinte-cheie: Muzeul Satului; sociologie rurală; Regele Carol al II-lea; Dimitrie Gusti; intervenţie socială; echipele regale studenţeşti.

Se poate lesne constata că în general o instituţie, cu cât are o mai mare vechime, cu atât este mai puţin preocupată de propria-i legitimitate, considerându-se că persistenţa însăşi înseamnă legitimitate. Datorită zestrei sale tradiţionale – forţând argumentaţia – Muzeul Satului ar fi îndreptăţit să pretindă o legitimitate seculară, ca şi cum ar fi apărut din „descălecarea” unui jupân sau cneaz din vremuri de demult. Dar acest muzeu are totuşi o dată fixă de întemeiere şi chiar şi un fondator, în persoana profesorului de sociologie Dimitrie Gusti. Poate puţini ştiu câte petiţii[1], audienţe au fost necesare pentru ca autorităţile culturale de la începutul anilor ’60 să catadicsească să recunoască paternitatea profesorului Dimitrie Gusti, conducătorul unei şcoli originale de sociologie, recunoscute pe plan mondial. Au mai trecut câteva decenii până ce muzeul a putut primi numele fondatorului.

Se poate presupune că în urma acestui lung proces de recunoaştere a rolului jucat de Gusti şi, mai ales, din cauza zestrei tradiţionale a muzeului în aer liber, s-a neglijat evocarea şi analiza contextului politic-cultural.  Or,  înfiinţarea  muzeului  era departe de a fi fost o idee ad hoc a profesorului Gusti[2]. Chiar şi rapiditatea deosebită cu care a fost terminată construirea muzeului indică importanţa semnificativă a obiectivului pentru mai toate instituţiile statului.

Prin urmare, acest studiu nu va intra în detalierea motivelor ştiinţifice de fondare a muzeului – deseori invocate de-a lungul deceniilor –, ci vom insista pe principalele aspecte contextuale care au facilitat şi au legitimat înfiinţarea rapidă a instituţiei. Vom schiţa funcţia propagandistică a muzeului în contextul instituţionalizării interbelice a construirii culturii naţionale a României Mari. Vom arăta semnificaţia politicii culturale (în raport cu muzeul) promovate de Carol al II-lea în contextul luptei politice din  anii ’30. De asemenea, vom schiţa microistoria perioadei care a precedat inaugurarea muzeului, ilustrându-ne afirmaţiile cu fragmente de istorie orală realizate în anii ’80. Vom analiza motivele discursului politic ambivalent al fondatorului muzeului.

Introducere – paşi din prezent spre trecut

Ca în orice organizaţie cu trecut semni- ficativ,  şi  în  Muzeul  Naţional  al  Satului „Dimitrie Gusti” şi-a format treptat o cultură organizaţională3, care, pe lângă alte elemente, are şi eroi fondatori. Aceştia sunt Dimitrie Gusti, iniţiatorul unei importante şcoli de sociologie, sociologul şi istoricul H. H. Stahl şi dramaturgul şi scenaristul Victor Ion Popa, colaboratori apropiaţi ai Profesorului şi conducători nemijlociţi ai construirii muzeului, şi Gheorghe Focşa, directorul instituţiei timp de peste trei decenii. Ideatic, aceştia constituie reperele morale, manageriale şi ştiinţifice în mitolo- gia instituţiei, repere de care trebuie să ţină cont noii angajaţi şi colaboratori. Dincolo de importanţa lor, tratată pe larg în publicaţii ale instituţiei, principalul lor merit rămâne gestul fondării, respectiv menţinerea în stare de funcţionare a muzeului. Dar trebuie  să  facem  o  distincţie  clară  între „întemeierea” în mitologia organizaţiei şi realitatea ei din 1936. În cazul acestei instituţii, nu atât voinţa de întemeiere a lui Gusti şi a colaboratorilor săi a fost importantă, cât, în primul rând, existenţa a două trenduri politice foarte active ale interbelicului. Acestea au facilitat realizarea muzeului.

Primul trend se referă la strategia elitei politice a României Mari (dar în primul rând al Partidului Naţional Liberal) de a construi o cultură naţională unitară, omogenă, într-o ţară cu provincii care înainte de 1918 făceau parte din alte imperii, regate. Întrucât discrepanţa dintre provinciile istorice era evidentă mai ales în cadrul culturii elitiste de factură urbană, s-a propus o campanie de reconstruire, pornind de la baza „nealterată” a culturii rurale româneşti[4]. Principalele instrumente „ofensive” au fost şcoala şi presa susţinute de stat. Într-o proporţie mai mică pot fi incluse aici şi Fundaţiile Regale, respectiv reţeaua Caselor Naţionale, care, în anii ’20, funcţionau într-un stil haretist alterat[5]. În această perioadă se cultiva deja înfiinţarea de muzee de cultură populară ca repere ale artei culte. Realizarea acestor muzee nu constituia doar apanajul autorităţilor culturale ale vremii, căci şi sociologii monografişti ai lui Gusti organizaseră o serie de expoziţii de acest tip, însă într-o concepţie sociologică deosebită de cea pur educativă. Dacă în anii ’20 se organizau accidental şi în primul rând din motive de educaţie naţională, odată cu preluarea de către Gusti a conducerii Fundaţiei Culturale Regale, instituţia muzeului a devenit parte componentă a sistemului educaţiei permanente a satului, coordonat pe plan local de căminul cultural. Cum echipele studenţeşti organizate şi instruite de Fundaţie beneficiau de experienţa adunată de-a lungul campaniilor monografice,  prin  Stahl,  Neamţu,  Focşa, muzeele şi expoziţiile se realizau după o metodologie ştiinţifică elaborată, evitându- se improvizaţia.

Cel de-al doilea trend este legat de ideologia carlistă a anilor ’30, care – înglobând şi strategia construirii culturii naţionale, dar influenţată de curentul anti-parlament, antipartinic al epocii – promova un sistem autoritar, corporatist, dar cu notă specific românească de modernizare culturală şi civilizatoare. În anii ’20, carlismul nu însemna altceva decât grupul de adepţi ai întoarcerii din exil a lui Carol în România. În anii ’30, odată cu lansarea programului restauraţiei, treptat, ataşamentul pentru Carol devine şi o ideologie din ce în ce mai cultivată, ca apoi să triumfe în anii dictaturii regale, ajungând ideologia oficială a Frontului Renaşterii Naţionale. Cum tezele acestui curent şi concepţia lui Gusti despre necesitatea muncii culturale de la sate şi implicarea masivă a tineretului – prefigurate înaintea revenirii lui Carol – erau complementare, era firesc ca şi înfiinţările de muzee să fi fost sprijinite de Curte.

Dincolo de funcţia educativă generală a muzeului şi de contribuţia la construirea culturii naţionale, la realizarea Muzeului Satului au mai concurat şi alţi doi factori. În primul rând, ideea muzeului se integra perfect în strategia politică a lui Carol al II- lea de a  câştiga de partea  lui ţărănimea, lumea satelor. În al doilea rând, câştigarea ţărănimii se realiza prin chemarea la muncă culturală, intervenţie socială a tinerilor intelectuali şi studenţi.

De la Voievodul culturii la Regele ţărănimii

Politica regală faţă de ţărănime are rădăcini încă din perioada anilor ’20, când, încă prinţ moştenitor, Carol a înfiinţat Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”. După reforma agrară care a succedat primului război mondial, această instituţie viza educarea populaţiei satelor. Scopul ei consta în instituţionalizarea transferului de cultură în mediul rural, pe de o parte, prin înfiinţarea de cămine culturale, pe de altă parte, prin organizarea şi trimiterea în zone rurale a unor aşa-numite „misiuni culturale”, care să lumineze pe săteni în toate domeniile, de la igiena personală până la istoria naţională. Fundaţia înzestra biblioteci rurale, edita revista Albina şi Buletinul Căminului Cultural, înfiinţa muzee regionale şi săteşti şi participa la expoziţii cu subiecte rurale. Această instituţie nu s-a bucurat de prea mare asistenţă regală, din cauza dezmoştenirii principelui.

După întoarcerea din exil, în 1930, în condiţiile crizei economice mondiale şi ale crizei parlamentarismului românesc, Carol al II-lea a adoptat un rol activ în viaţa politică a ţării. La început, încă în 1930, la o lună după revenirea din exil şi înco- ronare, această implicare a fost exprimată clar în discursul ţinut la Universitatea din Vălenii de Munte a profesorului Nicolae Iorga: „după pilda Voievozilor români susţinători ai culturii neamului românesc, îmi iau angajamentul să fiu şi un Voievod al culturii româneşti”. A câştigat astfel de partea lui foarte mulţi intelectuali. Într-adevăr, regele a procedat de îndată la înfiinţarea unor noi fundaţii etc. În acelaşi an, în octombrie, cu prilejul celei de-a zecea aniversări a Universităţii clujene, Carol al II-lea şi-a anunţat decizia de a înfiinţa la Cluj  un  Institut  de  Cercetări  Ştiinţifice „Carol II”, având scopul de a desfăşura cercetări ştiinţifice, fără să repete însă munca Universităţii. Institutul urma să aibă două secţii şi îşi propunea să dezvolte două ramuri  importante  ale  ştiinţelor  aplicate: aviaţia în cadrul secţiei de fizică şi gazele în secţia de chimie. Se intenţiona, în acelaşi timp, sporirea în  viitor a numărului secţiilor. S-a hotărât ca sediul să fie la Cluj, dar cu precizarea că în cazul în care circumstanţele o cer, alte sedii să poată fi stabilite în alte zone ale României.

În prezent, cea mai cunoscută ctitorie a lui Carol al II-lea este Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”. Condusă de profesorul Alexandru Rosetti, aceasta îşi propunea să publice lucrări de natură  educaţională  sau  ştiinţifică  şi  să încurajeze  activitatea  creativă  ştiinţifică, literară şi artistică românească; să publice ediţii critice ale clasicilor români; să recompenseze munca literară prin premii anuale. Premiul Naţional de 100.000 lei se acorda în fiecare an unui scriitor pentru întreaga sa operă. Premiile pentru tinerii scriitori constau în publicarea scrierilor (alese de un comitet). În cele 14 serii de volume ale editurii a fost cuprins evantaiul cel mai larg cu putinţă al posibilităţilor de publicare ale elitei literare, artistice şi de ştiinţe socio-umane. Începând din anul 1934, alături de cărţile editate, instituţia publica şi Revista Fundaţiilor Regale, condusă în anii ’30 de un consiliu format din scriitorul I. Al. Brătescu-Voineşti, D. Gusti, profesor al Universităţii din Bucureşti şi fost ministru, C. Rădulescu- Motru şi I. Simionescu, profesori la Universitatea din Bucureşti, toţi membri ai Academiei Române[6].

În 1933-1934, schimbarea radicală a atmosferei politice impune modificarea strategiei politice de consolidare a influenţei sale asupra elitei politice prin concentrare mai apăsată pe construirea imaginii unui „rege al ţăranilor”. Motivul general al acestei opţiuni l-a constituit faptul îndeobşte cunoscut că populaţia României era preponderent rurală. Un motiv mai puternic, dar voalat exprimat, a fost că Mişcarea Legionară, potrivnică regelui, reuşise să pătrundă în mijlocul maselor ţărăneşti. Astfel, toate mijloacele propagandei directe şi indirecte – prin presă de popularizare, prin programe de ajutorare derulate de Fundaţia Culturală Regală – l-au prezentat pe Carol al II-lea drept exponent şi apărător al   intereselor   ţărănimii. Pentru Gusti această politică se traducea şi în promovarea unui muzeu al satului. Dacă ţinta strategiei propagandei regale a constituit-o ţăranul român, satul, atunci agenţii principali ai acestei influenţe au fost studenţii echipieri  ai  Fundaţiei  Culturale  Regale „Principele Carol”.

Mişcare vs contramişcare

Tânăra generaţie interbelică nu a fost întâmplător aleasă pentru misiunea de la ţară. După prima conflagraţie mondială, tineretul – şi nu doar în România – a devenit o problemă. Nici în societăţile europene nu-şi găsea locul această categorie, recent trezită la conştiinţă de sine. Cum societatea românească nu ştia să integreze tinerii, fiind ocupată înainte de toate cu integrarea noilor provincii, tinerii ajungeau rapid să îngroaşe rândurile mişcărilor extremiste. Deoarece mişcarea legionară devenea din ce în ce mai populară, printre altele şi datorită taberelor de muncă organizate în mediul rural, era imperios necesar să se ia măsuri de contracarare în aceleaşi domenii. (Mai ales că măsurile poliţieneşti represive se dovediseră ineficiente, chiar contra-productive.)

După căderea guvernelor ţărăniste în toamna lui 1933, regele, cu un guvern liberal mai obedient Curţii, a iniţiat o nouă politică de educare a tineretului. La începutul anului 1934 s-a aprobat o serie de măsuri pentru a organiza activitatea extraşcolară a elevilor şi liceenilor în spiritul dragostei pentru regele Carol al II-lea. Era vorba despre resuscitarea politicii de tineret promovate sub forma voluntariatului în anii ’20, de Fundaţia Principelui Carol. Dacă în anii guvernării ţărăniste taberele de muncă legionare au fost reprimate, interzise de autorităţi, acum s-a recurs la tactica de contracarare a lor prin iniţierea unei mişcări de tineret similare, dar loiale Regelui şi nu Căpitanului. Se încerca satisfacerea unei nevoi de conducător carismatic şi se considera că tânărul rege Carol al II-lea putea să fie acceptat în acest rol.

Prin numirea profesorului Dimitrie Gusti în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” s-a urmărit tocmai acest scop. Numirea ţintea exclusiv revigorarea – în conformitate cu noile cerinţe de educare a satului – activităţii Fundaţiei, împotmolită în vechea formulă haretistă a misiunilor de luminare a ţăranilor. Era vorba, desigur, şi de această modernizare, dar, mai mult decât atât, de implicarea pentru prima oară a studenţilor în această muncă. Nemărturisit, Gusti urmărea valorificarea experienţei campaniilor monografice desfăşurate între anii 1925 şi 1931, prin introducerea unei noi  formule de muncă culturală. Echipele studenţeşti regale selecţionate şi pregătite de vechii colaboratori ai lui Gusti realizau şi programul de intervenţie socială la ţară (vizând dezvoltarea culturii muncii, a sănătăţii, a minţii şi a sufletului), dar şi programele de mişcare culturală de tineret ataşate monarhiei şi personal suveranului Carol al II-lea[7]. În asemenea condiţii, această „contra-mişcare”[8] culturală de tineret a fost completată mai târziu, la 7 octombrie 1937, şi de organizaţia Straja Ţării, a şcolarilor şi a liceenilor.  Organizarea paramilitară, disciplina introdusă, ritualurile, cântecele, gesticulaţia tipică pentru organizaţiile de tineret din regimurile totalitare din Europa erau, fără discuţie, o formă de a neutraliza influenţa mişcării legionare în sânul tineretului şcolar. De fapt, la fel ca în toate ţările europene, şi în România interbelică forţele politice majore ale sistemului parlamentar erau în competiţie acerbă pentru a acapara această nouă forţă socială care era tineretul. Orice observator lucid putea să-şi dea seama că marile expoziţii, congrese, prezentări ale rezultatelor echipelor regale, ale căminelor culturale nu erau simple demonstraţii protocolare, ci mai cu seamă ocazii de adâncire a legăturii dintre tineret şi rege.

Microcontextul achiziţionărilor

O analiză a contextului social-politic al înfiinţării muzeului nu poate fi completă dacă nu aruncăm măcar o privire sumară asupra desfăşurării cotidiene, mărunte a procesului de organizare a alegerii caselor, a demontării şi reconstruirii lor în Bucureşti. Nu afirmăm că Dimitrie Gusti, cu sprijinul regelui, nu ar fi ridicat, oricum, Muzeul Satului, ci susţinem importanţa micilor gesturi, aranjamente, negocieri locale menite să faciliteze grăbita realizare a muzeului în aer liber. Bunăoară, nu se poate subestima semnificaţia vizitelor inopinate ale lui Carol al II-lea pe şantierul muzeului. Evident, pentru zidarii şi dulgherii aduşi de prin sate au fost evenimente memorabile pentru întreaga lor viaţă. Iar guvernanţii liberali şi reprezentanţii primăriei Bucureştilor urmăreau cu interes atenţia de excepţie manifestată de rege faţă de proiectul lui Gusti. Se pot evalua exact raporturile de forţă, relaţiile dintre instituţiile statului, chiar dacă cităm  doar un scurt fragment din cele relatate în anii ’80 de Henri H. Stahl despre gestul lui Carol al II-lea la una din vizitele făcute la şantierul Muzeului Satului:

„Îmi aduc aminte, când lucram la Muzeul Satului, venea să vadă cum merg lucrurile. Şi îi spuneam atuncea: am vrea să ne întindem şi în locul cutare, să aşezăm casele cutare şi cutare şi cutare, însă este aici un gard şi Donescu – primarul, nu ne dă voie să-l dărâmăm. Vodă Carol a ridicat un picior, l-a pus pe gard şi l-a trântit pe pământ. «Să-i spui că eu l-am dărâmat!»” (Rostás, 2000, 110).

Gestul poate fi considerat teatral, dar a fost făcut în cerc restrâns, nu pentru publicul larg şi, ca atare, poate fi considerat sincer şi spontan. Trăda importanţa pe care regele o acorda obiectivului în construcţie şi dovedea credibilitatea de care se bucura Gusti în tot ceea ce propunea.

Aparent nici achiziţionarea gospodăriilor din diferitele regiuni istorice ale României nu se putea lovi de obstacole, de vreme ce majoritatea acestora proveneau din localităţi cercetate de monografişti, iar – după cum se ştie – relaţiile satelor cu oamenii lui Gusti au rămas vii. Este, spre pildă, de notorietate prietenia care îl lega încă din 1928 pe Gusti de primarul din Fundul Moldovei. Cu toate acestea, cumpărarea unei case într-o lume încă tradiţională nu semăna nici pe departe cu o tranzacţie imobiliară de la oraş. Bunăoară, epitropii din Maramureş au condiţionat transmutarea unei biserici de lemn printr-o convenţie scrisă, chiar dacă din partea Fundaţiei a venit s-o achiziţioneze un monografist maramureşean, Mihai Pop, fiul unui preot greco-catolic foarte respectat în regiune. În acest caz, după cum rezultă şi din documentele şi studiile istorice, responsabilitatea lui Mihai Pop a fost dublă. Răspundea faţă de Fundaţie pentru achiziţionarea bisericii şi a gospodăriei, fiind totodată responsabil în faţa maramureşenilor pentru destinul clădirilor transmutate la Bucureşti. Iată un citat relevant dintr-un studiu de Mihai Dâncuş:

„Condiţiile de donare sunt formulate cum urmează:

1. biserica  să rămână «Biserică-Muzeu» în care să nu se oficieze de către nimeni, iar pentru cazul când în vreme s-ar oficia, oficierea să se facă de preoţii parohiei unite din Bucureşti III, str. Polonă nr. 48. 2. În mod văzut să fie arătat pe edificiul bisericii comuna donatoare”[9].

Contextul achiziţionării de gospodării relevă o mare varietate de cazuri şi soluţii, din care rezultă că România anilor ’30 era departe de regulile standardizate ale achiziţiilor culturale. Acestea depindeau foarte mult de dibăcia reprezentantului Fundaţiei şi, pe de altă parte, de calităţile reprezentantului comunităţii furnizoare de clădiri sau instalaţii. Pentru a ilustra „cotidianul” achiziţiilor recurgem la un fragment dintr-un interviu realizat în anii ’80 cu Gheorghe Macarie, inspector al Fundaţiei în perioada anilor ’30-’40:

 „- În ’36, după câte ştiu eu, prima jumătate de an a fost marcată de înfiinţarea revistei «Sociologia Românească» şi, pe urmă, începerea Muzeului Satului.

– În iarna lui ’35-’36 – încă eram la Parcul Libertăţii –, am fost chemat că o să se facă un muzeu al satului.

– Aşa i se spunea de pe atunci?

– Da, sigur.

– A existat şi ideea cu muzeul social…

– Muzeul satului i s-a spus, şi ne-a chemat şi ne-a dat fiecare pe unde am lucrat, sau, mă rog, după posibilităţi, să ne ducem să achiziţionăm câte o casă tipică  din regiunea respectivă. Mie mi s-au dat în trei localităţi – una la Fundul Moldovei…

– Unde fusese echipa.

– Da, echipa monografică cu Stahl şi cu ceilalţi. Şi mi s-a dat Drăguş-Făgăraş să aduc casa şi mi s-a dat să aduc o moară de pe Siret, de la Tămăşeni, dincolo de Roman. Şi am adus-o, dar s-a scufundat. Când a venit războiul, muzeul a trecut printr-o criză mare, aproape să-l desfiinţeze prin ’40. Ei, şi am lucrat, am adus, am lucrat cu un entuziasm, într-adevăr…(…)

– Întâi unde v-aţi dus?

– Întâi m-am dus la Fundul Moldovei. (…)   M-am   dus, da, şi cu membri ai Căminului Cultural, şi am ales o casă. De fapt e greu să dărâmi o casă în care locuiau în ea. Dar asta era o casă care era făcută, vorba ceea, în familie a mai făcut încă o casă. Şi s-a dus soţul la soaţă şi n-a mai locuit-o. Şi atunci, domnule, asta se vinde. Şi am spus, bine, asta să fie.

– Fundaţia plătea…

– Da, da, da. Ne dădea bani de la casierie.

– Cam cât costa o casă?

– Nu mai ţin minte la Fundul Moldovei, dar la Drăguş a costat parcă 30 de mii de lei. Dar am adus şi paiele pe urmă, am adus tot, tot.

– Şi la Fundul Moldovei cu această ocazie trebuia să adunaţi şi interiorul?

– Tot, tot, cu lucruri, cu tot, tot, tot. Lucruri care s-au adus foarte puţine de la Fundul Moldovei, pentru că – v-am spus motivul – fiind casa mai mult goală a trebuit să se meargă după obiecte, lucru care era foarte greu. Adică, să cumperi de la oameni. Dacă-ţi dădea, vorba ceea, un prosop, bine, dar de vândut era foarte anevoioasă chestia. Dar casa trebuia s-o aduci tot, tot, tot, aşa cum era. (…)

– De acolo până la tren mai era un drum de făcut. Cu ce s-a făcut?

– Cu căruţele din sat. Gara era în sat la

Fundul Moldovei, era cap de linie la Fundul Moldovei. Că dincolo de linia ferată mergeai în munte la un sat Breaza (…)

– Cum aţi reuşit să faceţi mutarea?

– Eu am angajat doi oameni acolo, meşteri de case. Şi le-am spus: «Domnule, nu o fac alţii, voi o faceţi. Deci, cum o s-o desfaceţi de bine, aşa o s-o faceţi mai uşor. Nu desfaceţi bine şi nu ştiţi care piesă unde vine, o să vă fie greu dumneavoastră». Şi au desfăcut-o…

– Au făcut notiţe, desene, ceva?

– Nu… Şi au încărcat-o în tren. Am dat înainte ceva bani şefului de gară ca să-mi dea vagoane cât  mai  repede.  Şi  am veni aici, oamenii au urmat vagonul, au venit aici şi s-au apucat de lucru. Aici era şantier la fiecare: ăştia-s meşterii din Fundul Moldovei, ăştia-s meşterii din Drăguş, ăştia-s meşterii din Curtişoara, din Năsăud, din Moişeni, şi aşa mai departe. Şi pe urmă m-a trimis şi am achiziţionat o moară de pe Siret.

– Dar staţi, că de Drăguş încă nu mi-aţi povestit.

– Aşa. La Drăguş. La Drăguş am fost trimis ca un om neutru. Drăguşul era foarte disputat, din cauza unui cetăţean de acolo, Damian, care, tot timpul, şi cât a fost echipa, a întreţinut o atmosferă de intrigă între echipieri şi Profesor. El pe urmă a fost adus la Muzeul Satului şi a fost plătit, salariat al Fundaţiei. Dar asta a  fost meseria lui, de intrigant. Şi până acolo a mers, încât nu admitea, el spunea Profesorului decât să vină cutare sau cutare. Şi atunci Profesorul: «Îl trimit pe Macarie».

– Dar de ce proceda aşa?

– Era un om rău. Nu suporta pe niciunul. Era un om rău şi care dacă i s-o fi părut lui că Neamţu a spus ceva, sau nu ştiu ce, nu putea să suporte. Sau dacă Nae Popescu a spus ceva, la fel, ştii? Pe urmă nu m-a putut suporta nici pe mine. Dar Gusti a spus: «Eu îl   trimit pe Macarie, care nu a fost monografist acolo, şi achiziţionează el». Că el vroia să se achiziţioneze de la o rudă de-a lui. Astea sunt cauzele, astea materiale. Şi eu m-am dus, am stat de vorbă cu oamenii, am luat contact cu oameni gospodari, fără să-l supăr şi pe el, şi am achiziţionat această casă…

Am stat la unul, nea Stan, ţin minte că îmi dădea nevastă-sa lapte de drugană – de bivoliţă. Şi mie nu mi-a plăcut şi a văzut, s-a uitat aşa: «Lasă, domnişorule, că aduc şi lapte de vacă!» Şi am stat vreo săptămână – vreo zece zile, apoi m-am mai dus după paie. Eu m-am dus după paie şi am încărcat vagonul cu paie, greu de tot a fost. La Voila era gara, unde este o crescătorie de cai lipiţani, de trăpaşi d-ăştia. Şi am adus şi a început să construiască. Moara de pe Siret când am adus-o s-a montat la lac, la malul lacului, acolo, lângă Muzeul Satului. Ţin minte că a venit Vodă Carol în vizită şi – eu eram în moară şi, ca să păşeşti de pe mal în moară, trebuia să te sprijini de ceva – i-am dat mâna şi l-am sprijinit… A văzut tot, tot, fără poliţie după el, niciun agent, nimic.

– Însoţit de Stahl şi de Victor Ion Popa, probabil.

– Da. Şi vă spun… că dacă am dormit acolo am răcit în noaptea de inaugurare. Am dormit vreo şapte inşi care am lucrat şi care aveam grijă de casele noastre, toate puse la punct… Am dormit în arhondaric, sus, pe podeaua de beton. Şi eu m-am dus mai târziu la culcare, ceilalţi se culcaseră, dormeau, şi era un loc foarte strâmt, m-am pus şi eu acolo să dorm, dar n-aveam pătură să mă învelesc şi partea de sus am răcit. Şi trei luni de zile am stat… Noroc că am avut echipa atunci, în ’36, la Sadova, că eram rău de tot cu plămânul drept.

Victor Ion Popa a fost arhitectul acestui muzeu. Om care se pricepea la foarte multe lucruri. Şi după ce a parcelat… Avea el o echipă de oameni de la teatru – unul Godeanu, pe cumnatu-său Mohor, fratele lui, nevasta, Maria Mohor, artista – care erau mâna dreaptă a lui şi care-i ajutau tot timpul. Noi, ceilalţi, aveam grijă de casele care le-am adus, să nu se piardă ceva…

– Muzeul nu avea încă personal.

– Nu. Decât teren parcelat – a parcelat el, aici e cutare, aici e cutare, aici cutare, şi aşa mai departe, aşezarea cum trebuie să fie…

– Deja la deschidere aţi adus ţărani pentru case?

– Pentru casele respective, da. S-au adus ţărani din satele respective.

– Cum a fost organizat, cine să vină? De exemplu, la casa din Fundul Moldovei. Cum aţi procedat?

– La Fundul Moldovei m-am dus la Frâncu şi i-am zis: «Domnule, o pereche de oameni din sat, ca salariaţi la casă» A zis da, a găsit, au venit, au trecut pe la casierie, au fost trecuţi pe un ştat de plată…

– Pe cât timp?

– Deocamdată când s-a inaugurat… nu pot să vă spun şi nici n-a fost un timp de. Cât au stat. Unii au stat ani de zile. Alţii n-au stat. Ţin minte pe unul, de la Curtişoara parcă, oltean… A stat mult. Şi mai era unul, nu mai ţin minte numele, care a stat mult. Restul  pe  urmă  au  plecat”  (Rostas,  2009, 111-117).

Importanţa analizei microcontextuale constă în demonstrarea faptului că în toată societatea românească, de la rege până la primarul de comună, respectarea regulilor formale coexista cu acţiunile informale.

Discurs adecvat momentului

Muzeul Satului a apărut, după cum am arătat mai sus, datorită unei strategii politice şi culturale carliste, care îmbina conservarea satului tradiţional cu modernizarea lui. Dar, ca în orice concepţie globalizantă, şi în proiectul Muzeului Satului au fost înscrise mai multe misiuni. Analiza articolelor lui Gusti şi Stahl, publicate în Sociologia Românească îndată după deschiderea muzeului sunt relevante pentru pluralitatea obiectivelor.

În primul rând, adresându-se regelui, Gusti subliniază că inaugurarea Muzeului Satului are loc „după treizeci de ani  de când marele Vostru unchi şi Întemeietorul Dinastiei, Regele Carol I, a adunat într-o măreaţă Expoziţie tot ceea ce putuse să împlinească România sub Domnia Lui”. Mai  mult  decât  atât,  pentru  a  accentua ataşamentul faţă de Casa regală, Gusti subliniază:

„Fundaţia Culturală Principele Carol a socotit că prin nimic nu putea să ia mai bine parte la serbările de bucurie ale oraşului Bucureşti şi ale ţării, pentru împlinirea a 70 de ani de când România îşi are măreaţa ei dinastie de Regi, care au împlinit, rând pe rând, cele mai îndrăzneţe visuri ale neamului românesc, decât punând temelia acestui Muzeu al Satului” (Gusti, 1936).

În al doilea rând, ideea Muzeului Satului trebuie legată înainte de orice de activitatea echipelor regale (adică de tineret), care a fost o misiune încredinţată de rege; echipe care, pe lângă munca culturală efectuată în cadrul căminelor culturale de la sate, au adunat şi obiecte pentru expoziţia de mare răsunet, organizată în Parcul Carol în decembrie 1935. După această expoziţie, Gusti accentua:

„Ne trebuie cu orice chip un Muzeu în aer liber, în care standurile să fie case întregi ţărăneşti, ele însele piese de Muzeu, casele la rândul lor fiind aşezate astfel ca să închipuie un sat adevărat” (idem).

Din voinţa de a influenţa capacitatea vizitatorului „să închipuie un sat adevărat”, Gusti relevă o mai puţin cunoscută misiune pe care şi-a asumat-o, aceea de creator de imagine. Când Gusti afirmă că „nici o călătorie pe drumurile ţării nu poate da, atât de puternic strânse laolaltă, toate regiunile ei şi nu te poate face să înţelegi, uşor şi limpede, ca în Muzeul Satului, chipul întreg al României Mari” (idem), putem previziona viitorul comisar general al pavilioanelor româneşti de la expoziţiile Paris (1937) şi de la New York (1939).

În al treilea rând, din discursul despre Muzeul Satului nu putea să lipsească o dimensiune importantă: satul model aflat încă în fază de proiect:

„Muzeul din anul acesta, care înfăţişează satul aşa cum este el astăzi în adevăr, va fi completat în anul viitor, printr-un al doilea Muzeu, al satului-model. Acolo ne vom pune problema înfăţişării a ceea ce ar trebui să fie satul românesc” (idem).