O RAPSODIE EPISTOLARĂ A INTERBELICULUI ROMÂNESC (II)
Sanda Golopentia
– Extras din Studiul introductiv al volumului Anton Golopenţia, RAPSODIA EPISTOLARA Vol. IV, ed. Sanda Golopenţia, Enciclopedică, 2014
*
Scrisori ale conlucrării: A.G. și Mihai Pop[1]
Schimbul de scrisori dintre A.G. și Pop conține, cu excepția scrisorii 25, exclusiv scrisori ale celui de al doilea. Vocea lui A.G. se distinge însă cu destulă claritate la lectură și, dacă am avea timp, am putea încerca intercalarea unor elemente de conținut ale mesajelor absente ale lui A.G. Corespondența conține trei părți distincte: (a) o primă parte, compusă din scrisorile 1–12, trimise între 17 decembrie 1931 și 28.8.1933 de Pop de la Bratislava, Bonn, Praga și, în vacanțe, de la Drăguș și Făgăraș se referă la campaniile monografice, planuri de cercetare discutate cu A.G. la Cornova, „lucrături și pile monografice” (centrate pe puternice rivalități de parcurs între Stahl și Brăiloiu de o parte și Pop și Harry Brauner de cealaltă, cf. scr. 5) și felurite intervenții adresate de Pop șefului de cabinet A.G.; (b) partea a doua, acoperind intervalul 22.7.1939–19.9.1939 și compusă din scrisorile 13–27, de care ne vom ocupa în continuare, realizează conlucrarea dintre Pop, aflat în plasa Dâmbovnic, și A.G. aflat la București și ulterior în concentrare la Silistra; partea a treia, compusă din scrisorile 28–29 (21.8.1940 și 24.7.1941) revine la tonul atestat în prima parte, Pop trimițând salutări din Slovacia sau intervenind pentru plasarea unor cunoștințe la I.C.S.
În ianuarie 1939, când lui Anton Golopenţia i se încredinţează conducerea Direcţiei Publicaţiilor I.C.S.R. (care va deveni în septembrie 1939 Direcţia Planificării şi Publicaţiilor), el îi alege drept colaboratori pe comandanţii de echipă – unii dintre ei foştii lui studenţi — N. Betea, Miron Constantinescu, Dumitru Corbea-Cobzaru, Th. Mărculescu, Constantin Pavel, Mircea Tiriung şi *Zamora (detaşaţi în acest scop), iar ca subdirector pe Mihai Pop. Ulterior, se va adăuga, între mulți alții, N. Economu.
În vara şi toamna anului 1939, mai precis între 12 iulie–7 septembrie şi 23 septembrie–15 octombrie, Pop s-a aflat la Dâmbovnic, cu o echipă a Institutului de Cercetări Sociale al României (I.C.S.R.), pe care a condus-o, conlucrând, la distanţă şi pentru moment neştiut, cu A.G. Scrisorile pe care le reproducem şi cele două rapoarte finale adresate lui Gusti sub semnătura exclusivă a lui Pop, deşi fuseseră concepute în colaborare, ne ajută să surprindem modul în care s-a desfăşurat munca la teren a echipei, întrebările pe care şi le puneau cei doi în acea perioadă şi, prin ceea ce omit, o parte uitată a tensiunilor de moment ale Şcolii.
Comparând lista celor antrenați de A.G. la Direcția Publicațiilor cu lista participanților la ancheta 60 de sate româneşti cercetate de echipele studenţeşti în vara 1938 condusă de Anton Golopenţia şi D. C. Georgescu, remarcăm că în Direcţia Publicaţiilor fuseseră recrutaţi o bună parte dintre cei care începuseră deja să fie cunoscuţi sub numele de „echipa Golopenţia” (cf. Cronologie, p. LXXXIV). Echipa Dâmbovnic se va compune la rândul ei din colaboratorii apropiaţi ai lui A.G. atât la 60 de sate (cei enumeraţi plus Ovidiu Bârlea, Gh. Reteganul şi Al. Ştirbu), cât şi la Direcţia Publicaţiilor. După desfiinţarea Serviciului Social şi revenirea I.C.S.R. la forma redusă anterioară, o parte a ei va fi angajată la Oficiul de Studii condus de A.G. la Institutul Central de Statistică începând din anul 1940. Echipa aceasta va efectua, în anii războiului, sub conducerea lui A.G., şi identificarea românilor de la est de Bug.
Prezenţa lui Pop, pe atunci student la sociologie, la conducerea echipei studențești Dâmbovnic a făcut obiectul unei secvenţe din interviul cu el realizat de Zoltán Rostás la mijlocul anilor 1980. Reproducem câteva pasaje importante:
— Până atunci, până la această dată [1939, S.G.], aţi fost aşa, de amorul artei, cu Brăiloiu şi mai mult cu folclor, ca să zic aşa, literar. Am văzut şi o fotografie în care dumneavoastră scrieţi şi Brauner îndreaptă pâlnia spre ţiganul care cântă. E o poză caracteristică. De aici, până la a conduce împreună cu Golopenţia… Dar, care practic la vremea aceea era la Bucureşti…
— Ştii cum era chestia asta? Pe bază de prietenie. Golopenţia a zis, hai să faci tu chestia asta, şi du-te şi fă-o, şi eu am zis, hai să mă duc. Că era deja vremea destul de tulbure, eu m-am întors de la Praga definitiv. Eu am mai fost încă în ’38 la Praga, când s-a cedat Cehoslovacia.
— Aţi fost acolo?
— Am fost câteva luni, şi m-am întors. Atunci era deja vremea foarte tulbure, şi atunci dacă s-a oferit, la vremea aceea foarte tulbure, o posibilitate de răgaz, de a merge undeva şi de a face o treabă interesantă, în loc să stai la Bucureşti şi să urmăreşti cum au venit polonezii refugiaţi şi celelalte, te-ai dus la Dâmbovnic. Că ai făcut sociologie cu un grup bun, că grupul a fost bun. […]
— […] Totuşi, mi s-a părut o excepţie, că erau atâţia sociologi cu veleităţi, şi Golopenţia v-a invitat pe dumneavoastră.
— Noi ne-am împrietenit foarte tare, am discutat foarte mult, şi eu am fost în Germania, aveam poate alt nivel de pregătire. Şi ceilalţi sociologi erau toţi fie plasaţi, fie pe cale să fie plasaţi, adică în poziţii foarte bune. Adică, nu putea Vulcănescu, care era ministru[2], nu? Sau Stahl, sau Herseni care erau deja profesori[3], sau ceilalţi, care erau deja fiecare plasaţi. Pe urmă ăştia care erau de dreapta, nu se mai puneau în discuţie, că deja era timpul luptei stânga–dreapta şi ăştia…
— Erau în ascensiune politică.
— Erau în ascensiune pe linie politică.
— Dâmbovnic a fost probabil o ultimă încercare de a face ştiinţă.
— Da, ultima, pe urmă nu s-a mai făcut nimic. S-a făcut pe urmă cercetare în Transnistria[4].
— Tot de aceştia.
— Tot de Brăiloiu[5] şi de Golopenţia. Dar eu am luat atunci pentru Dâmbovnic din băieţii foarte buni, care erau la facultate. L-am luat pe Retegan, l-am luat pe Bârlea care a devenit folclorist pe urmă, Ovidiu, l-am luat pe Stoianovici care era un băiat foarte bun, istoric, a murit între timp. Pe urmă era unul Mărculescu, ăsta se ocupa mai mult de administraţie, pe urmă din ăştia care făceau mai mult Serviciu Social, cum era Dunăre, doamna Dunăre, nu ştiu ce, şi pe urmă ăştia care erau de orientare de stânga, Miron, nu? Roman Moldovan. Cine mai era? Djamo care-i profesor la Academia Comercială, era unu Popa care e la, mi se pare că a murit între timp, adică grupul era, era… şi era Betea, da. Şi Betea era un băiat foarte bun. Ăştia pe urmă au rămas în legătură…
— Dumneavoastră sau Golopenţia, împreună aţi selectat acest grup?
— Pe cei de la facultate în orice caz Golopenţia, îi cunoştea mai mult decât mine. Eu îi ştiam pe câţiva. Dar el deja lucra şi în legătură cu Institutul de Statistică, şi aşa că pe unii i-a luat şi de acolo” (Sala luminoasă, p. 297–298).
În interviul citat, Pop nu menţionează calitatea sa de subdirector la Direcţia Publicaţiilor, care face mai puţin surprinzătoare prezenţa lui în fruntea echipei 
Dâmbovnic, alături de A.G., şi ne permite să înţelegem structurarea echipei. El precizează însă o serie de aspecte asupra cărora cercetările consacrate Şcolii sociologice de la Bucureşti nu au insistat, în parte datorită lipsei de material, şi în parte datorită imaginii de conlucrare continuu armonioasă, care a tins să fie imaginea oficială a Şcolii. Pe de o parte, elevii de frunte ai lui Gusti –Vulcănescu, Stahl şi Herseni – nu mai erau disponibili, lucrând la Minister, respectiv la Universitate şi având proiecte proprii relativ independente. Pe de altă parte, o serie de monografişti încercaţi ai Şcolii intraseră în politică şi nu mai erau interesaţi de cercetări. Finalul pasajului citat evidențiază faptul că s-a recurs la „echipa Golopenția” și că rolul lui M. Pop a fost acela de a coordona cercetarea de teren a unui grup deja sudat.
În 1989, în evocarea Dâmbovnicul, o monografie întreruptă[6], Pop a subliniat de altfel că cercetarea a fost inițiată și condusă de A.G.:
„Anton Golopenția, care în 1939 a inițiat și condus cercetarea din Dâmbovnic — eu nu am fost decât coordonatorul cercetării de teren — a motivat noua orientare a monografiilor prin necesitatea de a oferi material pentru cunoașterea specifică a satelor Câmpiei Muntene. Deci nu numai a unui singur sat, ci a unei întregi zone, importante nu atât pentru cunoașterea tradiției, ci mai cu seamă pentru informațiile pe care le putea oferi în legătură cu viața contemporană a României moderne. Fără datele despre structura socială, viața economică și culturală, modul de a trăi al oamenilor din această zonă ‘unde bate inima României moderne’, știința națiunii ar fi fost doar o lucrare de istorie și etnografie, nu o lucrare de sociologie care să deschidă perspective pentru o mai bună cunoaștere a lucrurilor” (p. 28).
Documentele existente ne permit să întregim imaginea pregătirii cercetărilor de la Dâmbovnic. O fișă cuprinsă în dosarul Dâmbovnic, în care A.G. schița componența echipei și repartizarea problemelor de cercetat, ne arată că, inițial, fuseseră avuți în vedere, în calitate de comandanți de echipă, Nicolae Betea (pentru partea de cercetări) și *Zamora (pentru partea de statistică). Fișa în chestiune, nedatată, are următorul conținut:
Retegan: anchete econ[omice], moșneni–clăcași/ anchete târguri
Mărculescu: anchete antropogeograf[ice]
Djamo: [anchete] geograf[ice]
Bârlea: spiritual
Burlea: linguist
Nicolescu Teodora
Vintilescu: antropogeograf
Bartoș: veterinar
Betea: c[oman]d[an]t Dâmbovnic cercet[ări]
Zamora: c[oman]d[an]t Dâmbovnic stat[istică]
Measnicov —
Pop —
Golopenția —
Ștefania Cristescu —
Primele patru eșaloane corespund, în linii mari, echipei care a funcționat la Dâmbovnic. Ultimul, în care apare și Pop, include, alături de A.G., foști participanți la monografiile gustiene pe care acesta știa că se poate bizui.
Dosarul Dâmbovnic al lui A.G. include, de asemenea, o scrisoare de demisie de la I.C.S.R. a lui D. C. Georgescu din 26 august 1939 care ne pare a constitui explicația faptului că acesta nu fusese presimțit pentru ancheta de care ne ocupăm. Cum această scrisoare nu a fost reprodusă în Rapsodia III, o publicăm în cadrul Anexei la volumul de față. Alte două scrisori, ale lui Miron Constantinescu, din august 1939 sunt, la fel, incluse în dosar, sugerând că A.G. îl avea în vedere pentru Dâmbovnic. De altfel, în scrisoarea din 24 august 1939, M. Constantinescu, care lucra atunci la școala Serviciului Social de la Ciacova și se afla în comunicare constantă cu echipa din Rociu, cere să fie transferat la Dâmbovnic (cele trei scrisori de care vorbim apar în Rapsodia I, p. 314–317). Însfârșit, alături de o scrisoare a lui G. Retegan (reprodusă în volumul de față) și de o dare de seamă a lui Economu (pe care o publicăm în Anexă), dosarul Dâmbovnic mai include două documente: o scrisoare din 8 mai 1939 a istoricului Hugh Seton-Watson, care plănuia o vară de lucru în România, și o listă ulterioară de intervenții pe care urma să le facă A.G. datând, după toate probabilitățile, din 1947, în care, alături de Maria Golopenția (soția fratelui său Cornel), Iuliu Mălinaș și Atanase Georgescu, figura Pop: „Mihai Pop, director al Personalului la fabrica de Ciment Fieni. Fost în echipele studențești monografice și cunoscut de D-l Min. M. Constantinescu, fost redactor la România liberă”. E probabil că Seton-Watson urma să viziteze Dâmbovnicul în 1939 și că A.G. intervenea în anul 1947 în favoarea lui M. Pop (între alții) pe lângă Miron Constantinescu, evocarea cercetării de la Dâmbovnic apărându-i ca un argument posibil.
Revenind la perioada de pregătire a cercetării, nu trebuie uitat că, în vederea Congresului Internaţional de Sociologie, care urma să se ţină la Bucureşti, fiecare dintre membrii marcanţi ai Şcolii îşi căuta proiectul care să-l facă, şi util, şi vizibil. Tatonările începuseră încă din vara anului 1938. În scrisoarea din 29 iunie 1938 către Ştefania Cristescu, Anton Golopenţia scria:
„Aci începe să prindă contur misiunea mea din vara aceasta. Profesorul zice să nu mă duc la Căian. Aş fi mai util lucrând în vederea Congresului. Dar Drăguşul urmează să fie îngrijit de Herseni, Nerejul de Stahl. Şi fiecare din ei ar vrea să-l ajut, dar n-ar vrea să-i reduc meritul. Aşa că-mi caută amândoi probleme noi: o anchetă de organizat de la Bucureşti, o monografie a întregului judeţ Făgăraş, redactarea Cornovei. Ancheta m-ar pune în conflict cu Neamţu, monografia de judeţ e irealizabilă în timpul disponibil. Aşa că e probabil să rămân cu Cornova. Mihai Pop m-a întărit în gândul acesta, arătându-se bucuros să vie. Cred că nici ţie nu ţi-e dezagreabilă Cornova Avizucăi. S-ar putea dar să fiu pornit de Profesor încă din ziua de 7 la Cornova” (Rapsodia II, p. 501).
O săptămână mai târziu, în scrisoarea din 5 iulie 1938, el îi prezintă Ştefaniei Cristescu o alta, din propunerile care se ţin lanţ, ale profesorului Gusti:
„Până la urmă Profesorul mi-a cerut să încerc o monografie de ţinut: Năsăudul pornind de la materialul Şanţ. Acolo am sta câteva zile […] Orăşelul e frumos şi pe cât am auzit nemţeşte curat şi confortabil. Apoi ne-am începe cercetarea. Pe care n-o văd încă lămurit, dar pe care o prevăd foarte atrăgătoare. Împreună cu patru–cinci alţi oameni serioşi: dintre monografişti numai Measnicov şi poate Pop. Tu ai avea în grijă Spiritualul” (Rapsodia II, p. 503–504).
Interesant este faptul că Pop este avut în vedere ca partener de cercetare în ambele cazuri. Ştefania Cristescu, care studiase cu Ovid Densusianu şi participase la campaniile de la Drăguş şi Runcu, lucrând cu Brăiloiu, colaborase de fiecare dată și cu Pop. La Cornova, în 1931, îl întâlnise pe Pop şi A.G..
În căutarea propriului proiect, A.G. lansase în vara 1938 ideea cercetării satelor pe probleme cheie, în locul monografierii lor exhaustive. Evocând acest moment, care a dus la confruntări dramatice în cadrul Şcolii, Pompiliu Caraioan scria:
„A doua inovaţie care i se datoreşte [după monografiile sumare, S.G.] este introducerea aparatului statistic în colectarea şi prelucrarea datelor. Ajutat de încercatul monografist Dr. D. C. Georgescu, A. Golopenţia realizează faimoasa „anchetă sociologică” în cele 60 sate, urmărind statistic câteva probleme, precum: starea populaţiei, mişcarea populaţiei, evoluţia postbelică a proprietăţii agricole, analiza economică a gospodăriilor rurale, starea sanitară, starea culturală etc. Înainte de pornirea acestei anchete, D. Gusti, ca şi unii dintre elevii lui, în cadrul unor furtunoase şedinţe ţinute la I.S.R., s-au opus chiar violent noii iniţiative; până şi cuvântul „anchetă”, fie ea şi „sociologică”, i se părea atingător la prestigiul ştiinţific al Şcolii. Dar A. Golopenţia nu a cedat”[7].
Unul dintre cei care s-au opus iniţiativelor lui A. Golopenţia a fost Stahl. Intensitatea împotrivirii răzbate încă în interviurile luate cu aproape 50 de ani mai târziu acestuia de către Zoltán Rostás. Reproduc câteva fragmente ilustrative, extrase din volumul Monografia ca utopie subliniind prin italice (grase) unele pasaje:
„— S-a supărat [D. Gusti] mai mult pe Golopenţia, care a vrut să folosească echipele pe un plan personal, al lui.
— De exemplu, la care cercetare?
— Cele 60 de sate, de pildă. Aia a fost ideea lui. Gusti trimisese echipe în 60 de sate ca să facă o anumită acţiune. El [A.G.] a profitat de prezenţa acestora pe teren, ca să-i puie să facă o serie de cercetări de economie, de sănătate, de cultură etc., pe un plan al lui. Gusti, la un moment dat, a fost supărat de treaba asta. Ei, l-am împăcat şi atunci… lasă-l pe om să-şi facă damblaua pentru că în acelaşi timp face şi ce trebuie să facă în cadrul echipei. Dar el a profitat de prezenţa echipelor ca să-şi facă propria idee, propriul lui plan, nu? Eu n-am făcut asta, eu n-am întrebuinţat echipele ca să strângă material pentru mine. Dimpotrivă, am găsit că e incorect să-l pui pe om să lucreze pentru tine. Pentru un plan general, colectiv – foarte bine, personal să lucreze ce-i al lui, însă ca să strângă material pentru tine este incorect.
— Însă, până la urmă, din toată Şcoala n-au ieşit opere colective, ci opere…
— Individuale, da, da, da. Cred că a fost o concepţie greşită de la început, concepţia lui Gusti, mi-am dat seama mult mai târziu, când am văzut că efectiv, concret nu se poate ajunge la o sinteză monografică, aşa cum o voia Gusti. Nu se poate. Atunci a fost ideea de a se centra pe anumite probleme. În care o anumită sinteză e de făcut. E ceea ce am arătat când am făcut recenzia la propria mea lucrare despre Nerej. Am spus că dacă ar fi s-o fac încă o dată, n-aş mai face-o aşa. Adică, aş centra-o pe o anumită problemă. Nu o descriere generală, tablou general al satului Nerej, ci o problemă specială, care ar fi fost geneza şi dezagregarea formelor de devălmăşie. Aş lăsa deoparte tot ce nu era în legătură cu această problemă. N-aş mai fi publicat, de pildă, ce a scris Rainer despre antropologia fizică de acolo. Nici o legătură cu treburile care mă interesau pe mine. Asta, dacă aş fi făcut o lucrare colectivă aşa cum o vedeam eu, nu? Majoritatea oamenilor a ales câte o bucăţică, care îi interesa pe ei, şi au dus-o până la gradul de maturitate, ca să poată să fie publicată. Deci, e un eşec. Un eşec clar. Rezultat din punerea greşită a problemei. Iniţial greşită ”(p. 92).
„— […] La catedră am continuat să expun doctrina lui Gusti, aşa cum era, de la catedră. Asta era datoria mea, eram asistentul lui Gusti, nu puteam să am altă părere decât a lui.
— Dar tehnicile?
— Da, dar tehnicile le urmăream tot pe cadre şi manifestări. Nu? Mi-aduc aminte că într-o şedinţă – era şi Golopenţia de faţă – m-a ascultat pe mine, şi a protestat: dar de ce dai mereu, vorbeşti despre cadre şi manifestări, când problema e cu totul alta? Şi ştia că eu o văd cu totul alta. Deci, eu i-am spus: domnule, fac precum a făcut Kant. A fost tras la răspundere de ce propovăduieşte o doctrină care nu are nici un fel de acoperire legală? Şi a spus: pardon, eu la catedră predau filosofia legală, restul mă priveşte personal pe mine (râde), nu profesez. La catedră trebuie să fiu asistentul profesorului şi merg cu această schemă. Cu care, de altfel, eram de acord. Şi acuma sunt de acord că analiza pe cadre şi manifestări e bună. Este bună. Ca sistem de analiză. Depinde la ce o întrebuinţezi, cum o întrebuinţezi ” (p. 96).
„– […] Şi eu am fost un disident, însă un disident de altă natură decât Golopenţia. Eu am fost disident prin faptul că am construit propria mea bisericuţă de unul singur. De unul singur. N-am amestecat-o cu alţii, am continuat să fiu un membru, un colaborator corect al grupului. Pe când Golopenţia a vrut să dea o altă direcţie întregii mişcări a lui Gusti, de altfel şi cu sprijinul lui Herseni, dar mai ales al meu, care am pledat pentru teoria lui Golopenţia, convingându-l pe Gusti să-l lase să-şi facă de cap, ca să zicem aşa… De fapt, ce propunea el era o dezvoltare, o diversificare a mişcării gustiene. […] Departe de ideea unei monografii care să ducă la o imagine completă a satului, ba chiar şi o teorie sociologică. Cu totul altceva. Gusti a admis, l-a lăsat să-şi facă această treabă. Repet, e meritul lui Gusti că înţelegea, atunci când dorea să lucreze, un om care avea idei proprii. Însă după un prim moment de revoltă, în care vorbea de trădare, de surprizele dezagreabile pe care le-a avut. Era foarte ciudat acest Gusti, el se plângea mereu de toată lumea, era foarte ciudat. […] Dar totuşi era un om cu mintea întreagă şi cu bun-simţ, şi şi-a dat seama că ce voia să facă Golopenţia nu era ceva care contrazicea toată ideea lui. Mai ales că Golopenţia a fost destul de abil ca să puie problema cum trebuie: “Nu suprimăm cercetările monografice după stilul cel vechi. Dar ce vă împiedică, alături de aceasta, s-o faceţi şi pe astalaltă? S-o încercăm”. […] I-am spus [lui D. Gusti]: nu vă place ce face Golopenţia, dar hai să încercăm (râde), poate că iese ceva. Şi a mers, a mers foarte bine” (148–149).
Recitite atent, pasajele de mai sus sugerează pasiunea şi îndârjirea cu care au fost dezbătute propunerile lui A.G., atât de Gusti, cât şi de unii dintre colegii şi prietenii lui, cum era Stahl. Ceea ce subliniază în repetate rânduri cuvintele lui Stahl este diferenţa de concepţie dintre el şi A.G. în ce priveşte relaţia profesor–discipol (asistent). Stahl optează pentru scindarea vieţii lui intelectuale într-o porţiune liberă strict individuală, „bisericuţa personală”, în care scrie aşa cum gândeşte, şi o porţiune „datorată” lui Gusti (care l-a angajat), în care predă sau coordonează cercetări aşa cum gândeşte Profesorul. Dimpotrivă, A.G. aspiră la gândire liberă, nescindată între cercetarea proprie şi cercetarea înrolată, şi luptă pentru a-i convinge pe Gusti şi pe membrii Şcolii de la Bucureşti de urgenţa unor ajustări, completări şi înnoiri ale metodei. La aceasta se adaugă o anume întârziere la mai vârstnicul Stahl, ca şi la Gusti, în a înţelege că „damblalele” sau „trăznăile” mezinului Golopenţia erau, în acel moment, esenţiale pentru supravieţuirea deopotrivă a Serviciului Social şi a Şcolii. Înţelegerea se va produce şi, vorbind critic despre cercetarea „ortodoxă” de la Nereju, în anii războiului, Stahl va marca adeziunea sa la concepţia lui A.G. într-un discurs care cunoaşte însă, în continuare, contradicţiile dintre „lealitatea” publică faţă de profesorul Gusti şi nevoia intimă de soluţii ştiinţifice reale. După cum, tot el, va analiza cu fineţe mai târziu, în amintirile şi interviurile sale, tăria şi fertilitatea ideilor aduse în slujba cercetării sociologice a Şcolii de către mai tânărul său coleg. Dar chiar după trecerea anilor, şi în ciuda aderării la ideile pe care le combătuse, tensiunea dintre acceptare şi respingere nu s-a domolit şi calificativul de „incorect” continuă să-i vină pe buze ori de câte ori evocă chestionarele din interpretarea cărora s-a născut lucrarea 60 de sate.
Încă mai greu de exprimat, ceea ce se afla în dezbatere era, pentru Gusti, „sistemul” său şi şcoala derivată din el. Profesorul ezita omeneşte între dragostea pentru un elev de excepţie şi teama de consecinţele ideilor îndrăzneţe ale acestuia.
Acesta era contextul în care Anton Golopenţia a apelat la Mihai Pop ca partener de cercetare şi, în acelaşi timp, ca scut protector al acesteia. Insider prin participarea la campaniile monografice amintite mai sus, dar şi outsider recunoscându-şi, în ciuda notațiilor polemice din scrisorile primei etape, o vocaţie diferită şi separându-se astfel treptat de tensiunile nucleului interior al Şcolii, Pop era aliatul ideal pentru efortul Dâmbovnic. El putea acţiona netulburat pe teren, fără a atrage atenţia asupra lui, cum ar fi făcut-o A.G. (angrenat, de altfel, la Bucureşti în multiplele activităţi prin care se pregătea Congresul Internaţional de Sociologie), după conflictul abia aplanat pricinuit de inovaţiile care au dus la 60 de sate româneşti, aflat pe atunci în pregătire pentru tipar, şi în circumstanţele în care activitatea lui ştiinţifică continua să fie percepută de membrii cercului intim al Profesorului ca o încercare de a modifica în folosul său raporturile de forţă din cadrul Şcolii. Cei doi tineri comunicau pe multe planuri, ca ardeleni în Regat, adepţi ai aceloraşi idei politice şi, mai cu seamă, aflaţi la acelaşi numitor al îndrăznelilor ştiinţifice dincolo de afilieri.
Colaborarea celor doi conducători ai anchetei Dâmbovnic s-a făcut prin corespondenţă, vizite ale lui A. Golopenţia la Dâmbovnic, descinderi ale lui Pop la Bucureşti şi convorbiri telefonice. După mult timp, la mijlocul anilor 1980, Mihai Pop evoca încă, în interviul luat de Zoltán Rostás, ideile de bază care se aflaseră în centrul atenţiei în discuţiile celor doi prieteni şi raportul dintre ele şi perspectiva de ansamblu în care se lucra la I.C.S.R. în 1939: „Între timp, metoda s-a cimentat, a devenit o metodă bine cristalizată, dar interesul mergea întotdeauna spre satul tradiţional şi era mai mult sau mai puţin o metodă care căuta să stabilească la un anumit nivel elementele de bază ale economiei, sociologiei şi culturii satului tradiţional, nu? Informatorii noştri căutau să fie întotdeauna din generaţiile mai bătrâne, sau din generaţiile mature. Când s-a întors Golopenţia din Germania, de la Leipzig, de la Freyer, profesorul lui, el a venit cu un interes mult mai mare pentru fenomenele contemporane. Adică pentru toată tensiunea, toate conflictele care erau în viaţa unui sat contemporan. Adică, imaginea pe care şi-o făceau sociologii înainte era imaginea unui sat paşnic, echilibrat, adică vroia să stabilească un nivel de echilibru, nu? Şi pe urmă Golopenţia a venit cu ideea asta, că în sat există conflicte, există tensiuni şi aşa mai departe. Şi atunci când noi ne-am dus la Dâmbovnic, ne-am dus ca să cercetăm tocmai această stare conflictuală, pe ideea că după reforma agrară, în urma primului război mondial, nu? toată lumea a primit pământ, dar nu toată lumea l-a păstrat, şi atunci cei care nu şi-au păstrat pământul au vândut celor care au avut mai multe posibilităţi, şi atunci s-a creat această diferenţiere în sat, între ţăranii bogaţi, ce[i] ce pe urmă au devenit chiaburi, între o categorie de ţărani mijlocaşi, nu? şi între un proletariat agricol. Dintre cei care au primit pământ erau mulţi care între timp l-au vândut şi, fie că au plecat la oraş definitiv, fie că au rămas muncitori agricoli la sat, fie că au rămas sezonieri în sat, umblând, venind de la oraş, completând necesităţile de braţe de muncă ale oraşului. Şi atunci Dâmbovnicul a mers pe chestia asta” (Sala luminoasă, p. 295).
Cele două rapoarte poartă semnul conlucrării cu Anton Golopenţia, atât în ce priveşte conţinutul (prin teme cum ar fi: hărţile sociologice ale realităţii româneşti; rostul cercetărilor; starea culturală a satelor şi ştiinţa de carte; suprapopularea rurală şi soluţionarea ei spontană prin iniţiative locale; informarea administraţiei cu privire la problemele sociale ale regiunilor; aplicarea acţiunilor modernizatoare ale statului la nivel de regiune, iar nu de sat etc.), cât şi în ce priveşte forma. De remarcat e însă faptul că, pe când primul raport reflectă nemijlocit viziunea lui A.G., cel de al doilea reia prudent prezentarea în formatul gustian al cadrelor și manifestărilor.
Rezultatele anchetei Dâmbovnicul, o plasă din sudul judeţului Argeş au fost publicate, în „Sociologie românească”, abia în anul 1942, cu un text introductiv semnat de Anton Golopenţia şi Mihai Pop[8]. Despre această lucrare, prin care se introducea în sociologia românească monografia zonală, Pompiliu Caraioan scria: „A treia inovaţie legată de numele lui Anton Golopenţia este monografia sociologică zonală. Cu un an şi ceva înainte ca T. Herseni să înceapă monografia zonală a Ţării Oltului, prin extinderea la întregul teritoriu a cercetărilor din Drăguş, A. Golopenţia, ajutat de M. Pop, porneşte monografia zonală a plasei Dâmbovnic, din judeţul Argeş. Compararea celor două monografii ar fi deosebit de instructivă dar, întrucât cea despre Ţara Oltului nu a fost terminată, nici compararea nu poate fi pe deplin edificatoare. Oricum, în timp ce monografia despre Ţara Oltului se anunţa ca o lucrare masivă, urmărind epuizarea tuturor problemelor printr-o descripţie extrem de amănunţită, aceea despre Dâmbovnic este o lucrare relativ simplă, urmărind câteva probleme esenţiale şi având un scop operativ evident”[9].
Prezent în viaţa şi activitatea lui A. Golopenţia într-un moment de cumpănă, Mihai Pop a realizat la Dâmbovnic una din primele lui experienţe de conlucrare generoasă şi fecundă, în care domeniul său propriu de cercetare şi multiplele domenii conexe l-au interesat deopotrivă, viu, aşa cum avea să se întâmple de-a lungul întregii sale vieţi.
Figuri uitate
• Victor Rădulescu-Pogoneanu. V.R.-P. face parte, împreună cu B. Coste, din aripa diplomatică a „cvadruplei alianțe” tinerești de la începutul anilor 1930, în care intră, 
alături de ei, A.G. și Neamțu, ultimii doi știind de timpuriu că vor lucra în țară pentru cultura românească. Am prezentat în Note și comentarii evoluția lui, punctată de cursurile de vară de la Geneva (la care participă, în 1930, și A.G., ambii fiind premiați de Gruparea universitară română pentru Societatea Națiunilor), munca, alături de A.G., în Cabinetul ministrului Instrucției D. Gusti (1932–1933), funcțiile diplomatice ale lui V.R.-P. în afara țării, la Berlin și Stockholm până în anul 1943, când paralizia progresivă îl obligă să ceară revenirea în țară, implicarea activă, alături de Grigore Niculescu-Buzești și Ion Mocsoni-Stârcea în negocierile pentru ieșirea României din Axă, eliminarea lui în 1946 din cadrul Ministerului de Externe (unde funcționase ca director adjunct și ulterior director al Cabinetului și Cifrului între 1943–1945 și director al Presei și Informațiilor începând din 1944), activitatea de coordonare informativă a opoziției din țară și din străinătate de până la arestarea din 15 august 1947, condamnarea la 25 de ani de temniță grea, detenția la București, Galați, Sighet, Râmnicu Sărat și moartea în 1962, după 15 ani de închisoare, la spitalul Văcărești, unde fusese, la fel, adus să moară, cu 11 ani înainte, A.G.
Scrisorile reproduse ne permit să cunoaștem fațete rămase necunoscute ale personalității lui V.R.-P. Ele privesc în special anii săi tineri. Scrisoarea 5 ([Crăciun 1930]) datorată lui A.G., ne oferă un cald portret la persoana a doua al prietenului său, încheiat cu îndemnul de a nu se „fixa” prea de timpuriu pe poziții tensionat imuabile, de a se supune „plămădir[ii] generoas[e] a prietenilor”, renunțând la tonul uneori tranșant al războirilor amicale spre a deveni un „drumeț cu ochii limpezi”. Reproduc câteva pasaje:
„Ceea ce vreau și trebuie să-ți spun, de dragul prieteniei noastre, e asta. Să nu fii, sau cel puțin să nu te socotești încă de pe acum, militantul eroic al unei idei. Se poate ca genialitatea să fie sinonimul ipertrofierii victorioase a unei idei, în acest caz însă geniul e fără îndoială departe de idealul de umanitate armonioasă care nu poate să lipsească dintre îndreptarele năzuințelor noastre. Mai devreme sau mai târziu, ajungem toți să ne realizăm într-o măsură oarecare, fixându-ne. E ceva inevitabil. Unii (chiar și români) văd în această încremenire sufletească consumarea morții noastre spirituale. Și au dreptate într-o privință oarecare. Fixarea, pentru oamenii ideilor, e militare, apostolat intransigent și nemilos față de orice nu intră în tiparele proprii. Efort gigantic de a se avânta în intemporal, deasupra și în afara cerințelor și întâmplărilor zilei. E vremea luptei bărbătește singuratece, în care prietenii nu-și au locul, de unul împotriva tuturor. Grandoarea deznădăjduită a acestei atitudini e seducătoare; ea nu poate fi înfăptuită, însă, decât la vremea ei. Noi copilandrii trebuie să ne ascuțim întâi sensibilitatea și gândirea, vibrând la unison cu câțiva semeni și străbătând căile gândirii lor. Nu putem să ne lipsim viața de plămădirea generoasă a prietenilor. Înainte de a ne pleca asupra noastră trebuie, ca florile, să fim deschiși soarelui și luminii, atingerilor roditoare. / Îmi dau seama că toate acestea nu-ți rezervă mari surprize. Ai prieteni, numeroși și, ce însemnează și mai mult, chiar foarte deosebiți de tine. Îți sunt dragi, te au în drag; dar o războire neîncetată domină raporturile dintre tine și ei. Aci e lipsa de unitate pe care voiam să ți-o denunț. Ești cald și tineresc ca noi toți în manifestările tale neprecugetate, printr-însele ne-ai robit, ai multe ceasuri în cari cauți să te comporți conform anumitor principii ce-ți vei fi impus, ești dogmatic atunci, ai apucături mesianice în propagarea convingerilor tale. Ești un tânăr ca toți tinerii, de ce să vrei să fii bătrân înainte de vreme? De ce să ne așezi ades la dreapta și la stânga ta, împărțindu-ne în oi și capre, raționaliști și mistici, după niște formule vagi și, dă-mi voie s-o mărturisesc, superficiale? De ce să nu vezi în noi, așa cum simțirea ți-o șoptește, individualități, cel mult capabile de a fi„raționaliste” ori „mistice”, iar nu numai „raționaliști”, ori numai „mistici”. / Știm afecțiunea ta pentru noi (vorbesc parcă în numele prietenilor tăi, de când scriu îi am parcă alături pe bunii Filip Pașcanu și Mișu Deleanu) și ne-o împrospătăm în minte totdeauna când convorbirile încep să atingă tema cuvintelor pe cari nu le mai reproduc nici în ghilimele. Fără această împrospătare, și-ar face vânt răscoala ce mocnește în adânc. Nu pentru că un altul vrea să impună o anume afirmație, ci pentru că atentează la libertatea noastră de a cerceta și experimenta atitudinile de viață și înțelegerile vieții ce ne ies în cale. Trebuie să ne fortificăm încă rezonanța sufletească. / [..] Și pentru ce să ne mai pricinuiești — sau să-mi pricinuiești cel puțin mie — frica continuă de a te pierde, cu toate că nu aparțin taberei ponosite. De ce să nu deții, ca noi toți, atitudinea de experimentator — nu mai puțin eroică decât aderarea la un anume crez, ce e drept oarecum demodat —, de drumeț cu ochii limpezi, cântărindu-i pe toți și cumpănind toate, orientat nu după un oarecare principiu rece, ci după însuși sâmburele nuclear al propriei trăiri.”
Pogoneanu va reacționa cu umor și deschidere atentă la inițiativa adolescent și rilkean amicală a lui A.G., în care surprinde, alături de „oarecare exagerări romantice, chiar unele, cam greoaie, influențe vianice”. În răspunsul său din ajun de An Nou (scr. 6, 31.12.1930), el insistă asupra „metodei”, a „principiilor” de la care pornește în operațiile de sinteză personală (bazată pe „rațiune, experiență, știință, filosofie”), încheind confesiv:
„De la aceste principii, viața mea sufletească pornește, în veșnică curgere. Nu sunt deci, și nici nu-mi închipui că sunt, realizat. De fixat, nici nu poate fi vorba. Sunt atunci intolerant? Cred că nu. Ceea ce este adevărat însă, e că în mine se luptă veșnic două personagii: actorul și spectatorul, criticul. Aceasta, atât în ceea ce privește pe alții, cât și în ceea ce mă privește pe mine însumi. Ridicolul, în special, ca și inutilul, îmi lovesc sensibilitatea. De aci autoparodierea și parodierea atâtor lucruri care poate că se află undeva, ascunse și în germene, și într-un fund al sufletului meu. De aci mustrări — pe care nu am autoritatea poate să le fac și pe care tocmai de aceea le fac destul de neserios — altora. De aci ceea ce poate părea în mine ‘morgue‘ în relațiile cu alții.”
Am insistat asupra acestui episod epistolar, întrucât el ne permite să imaginăm nu numai culoarea amiciției născânde dintre A.G. și V.R.-P., ci, la fel cu schimbul de scrisori A.G.–E.-G. Papahagi, și stilul unora dintre dialogurile purtate de tinerii anilor 1930 în România.
Scrisorile ulterioare vor reduce, fără a le elimina, momentele de auto-examinare. Pogoneanu este unul din puținii cărora A.G. le încredințează în scris gândurile privitoare la dificultatea poziției lui în Germania epocii:
„Cum se cade uneori, mă întreb cu ce drept am cheltuit până acum sutele de mărci ale Fundației Rockefeller. Cele 70 de zile nemțești ale mele nu se traduc în ispravă universitar evaluabilă. (Ce e drept, d-l Kittredge mi-a spus în ceasul de audiență, diagnosticare discretă și rockefellerizare netă, că Fundația caută să pună bursierii în situații dificile, să-i scoată oameni pentru o vreme care cere vieți primejdioase)” (scrisoarea 26, 5.2.1934).
În scrisoarea 28 ([1934]) atmosfera s-a înăsprit:
„Eu o duc așa și așa. Institutul Freyer are reputația de a fi în fruntea pepinierelor de germani ai viitorului. Urmez toate inițierile de aci, numai ochi și urechi. Dovada că am prins de minune e că am devenit bun român, deci adeseori împotriva Germaniei. Situația mea este astfel destul de dificilă. Am ajuns să fiu bănuit de mai multe zâmbete subversive decât comit. Întâmplarea a mai făcut ca, de aci, să văd și Franța cu mult aminteri decât de acasă. Totuși, până acum, mă bucur dacă nu de prietenii, cel puțin de considerația celor mai mulți din cei cu care am de a face” (scr. 28, 1934).
Ciorna de scrisoare 36 ([mai 1935]) prilejuiește, după mai bine de un an în Germania, o auto-evaluare generală, de data aceasta în perspectiva realizărilor posibile, privind orientarea tineretului din România, formularea premiselor unei științe generale a prezentului și acțiunea sociologică viitoare în țară:
„Câștigul adevărat al șederii mele în Germania e că am ajuns să văd limpede toate articulațiile României vremii noastre și situația ei în lume. Aci, unde incontestabil că vezi cum mișcă istoria, ți se ascut ochii pentru conflictele latente și problemele evitate. Istorie românească am făcut serios, statisticile noastre le-am gândit, experiența mi-am lămurit-o pe cât se poate. Gândul că imaginea la care am ajuns ar putea lămuri multe fețe ale dezorientării noastre postbelice, că pot indica alt drum celor tineri, mi-a venit prin ianuarie. Am umplut atunci, în câteva zile bune, un dosar întreg cu notițe, formulări, schițe. Dominat de dorul acestui îndreptar, abia am mai putut face altceva. […] Mi-e gândul să ridic problema unei științe generale a prezentului. Așa cum atitudinea conservatoare a vremilor de continuitate derivă totul din precedent, dând istoriei funcțiunea de știință cheie, așa atitudinea revoluționară a epocilor de prefacere, care trăiește din prăpastia pe care o ridică între nou, între prezent și ‘ancien régime‘, trebuie să aibă la bază o disciplină generală a prezentului. O constituiesc toate premisele principale ale înțelegerii și mânuirii societății, economiei, politicii (și a celei internaționale). Deosebirea de metodă e evidentă: de o parte interpretare de izvoare, monumente fragmentare și izolate, de alta statistica, cunoașterea directă, problema criteriilor de selecție etc. E, adecă, transpunerea opoziției Geisteswissenschaft / sociologie concretă, politică, economică etc., pe planul pe care poate fi lămurită de abia. Expresia clasică a atitudinii conservatoare o oferă școala istorică germană, care justifică la începutul v[eacului] 19 eșecul revoluției în Germania. Mult mai puțin sistematic e formulată cealaltă în scrierile lui St. Simon și ale elevilor lui (tinerețea lui Comte, germanul Lorenz von Stein). Trebuie să găsesc chip să nu mă mai pierd în nemărginirea problemei. (Doctoratul trebuie să-l iau; nu mi-e de mine, cred că ajung cu încetul să renunț la orice-mi revine numai mie; dar știu că nu pot începe, după această absență, în România de azi, acțiunea de care e nevoie fără un atare punct de plecare și mijloc de intimidare).”
V.R.-P. reacționează cu atenție la programul de mai sus, recomandând amânarea scrierii „Indreptarului”, spre concentrare asupra tezei, și subliniind, grav, dincolo de considerentele tactice, însemnătatea acesteia ca o garanție de seriozitate în mediul intelectual românesc: „Stabilit trebuie să rămână, însă, că fără teză nu te poți întoarce: nu pentru ceea ce ar putea să-ți folosească imediat, dar ca o garanție de seriozitate, de care avem atâta nevoie în toate” (scrisoarea 37, 4.8.1935). Peste un an, Constantin Noica — despre care, în cadrul aceleiași scrisori, V.R.-P. afirma: „Se ține serios și calm (mi-e teamă că și nițel resemnat) de izolare și filosofie.” — avea să vorbească, la rândul său, despre nevoia de muncă serioasă în rândurile tinerei generații:
„Aștept cu plăcere întoarcerea ta, nădăjduind în posibilitatea de a crea o tovărășie de lucru. Mă simt foarte legat de generația mea, în ce are ea bun sau rău, dar am regretat întotdeauna că, în marea ei majoritate, nu vrea să lucreze cum trebuie. A trebuit să mă izolez aci, la Sinaia, pentru a putea lucra. Poate că întoarcerea ta, și a altor oameni de muncă, să schimbe puțin fața lucrurilor” (scr. 1, 7.2.1936).
După susținerea tezei, reacționând la textul unei scrisori a lui A.G. de care nu dispunem, Pogoneanu va tempera, realist melancolic, avântul prietenului, în scrisoarea 41 (4.11.1936): „Am apreciat entuziasmul tău și credința ce ai că am putea ajunge la o coordonare a activităților noastre, pe un plan mai înalt, în lucrarea de temelie a unei noi Românii. Rămâne să-ți confrunți acest entuziasm cu realitățile de aci și cu posibilitățile noastre de fapt. / Noi te așteptăm, pe curând, să te sărbătorim ca pe cel dintâi — și poate ultimul — ‘doctor’ dintre noi.”
Dintre toți corespondenții Rapsodiei epistolare, V.R.-P. e, cu generozitate, haz și discreție, mediatorul prin excelență. El animă scrierea împreună a scrisorilor către A.G. Șapte dintre cele 45 scrisori sunt mesaje colective scrise împreună cu I. Measnicov și P. Sîrbu (scr. 9), cu d’Alcanty, Cioran și un semnatar neidentificat, la Geneva (scr. 10), cu Neamțu, Maria Bernea și un semnatar neidentificat (scr. 13), cu Corneliu Golopenția, Coste și Neamțu (scr. 30), cu Coste, Neamțu și Dorin Iliescu (scr. 32), cu Nicolae Popescu și Coste (scr. 33), sau cu Traian Puiu și Belgea (la armată, scr. 38). Și tot el reacționează cu gravitate caldă la percepția de „regizare epistolară” a lui A.G.: „În ce privește cărțile poștale colective, n-ai dreptate să le consideri drept simple regizări ale mele: ele marchează continuitatea frăției noastre — acum destul de des călătoare: Timișoara, Caransebeș, Ploiești” (scr. 34, 21.2.1935).
Însuflețit și echilibrat de o contagioasă „credință în prietenie”, V.R.-P. oferă cu regularitate, aidoma lui P. Comarnescu în volumul I al Rapsodiei epistolare, vești despre un grup mereu crescând în diversitate: despre Neamțu, Noica, Moșinschi, Pașcanu, Deleanu, Coste, Cioran, Negrea (scr. 7); despre Coste, Argintescu și Hillard (scr. 11); despre Cotaru (scr. 15); despre Gusti și Coste (scr. 25); despre Coste, Gusti, Maniu, Titulescu (scr. 29); despre C. Golopenția, Coste, Neamțu (scr. 30); despre vizitatorii străini, unguri și germani, dați în grija prietenilor bucureșteni de către A.G., despre Coste, Titus Rădulescu-Pogoneanu, Neamțu, N. Popescu, Hillard, Cioran, Noica, grupul Rânduiala, Vulcănescu (scr. 37) etc. El funcționează, nu numai epistolar, în conformitate cu ceea ce aș numi o lege a tranzitivității prieteniilor, deschizând însorit grupul celor patru lui Nicolae (Nae, Nicu) Popescu și Dorin Iliescu. Observă, cu discreție, momentele în care prietenii săi au nevoie de îmbărbătare, sugerându-i, de pildă, lui A.G. să le scrie lui Noica (recent operat), Vianu (care-și pierduse fratele), Nicu Popescu (care trecea prin clipe grele) etc.Meticulos și tenace, preia din mers sarcini din cele mai neașteptate spre a-și ajuta prietenii. Se oferă să devină corespondent al fratelui mezin al lui A.G., Corneliu Golopenția, elev la liceul „Mihai Viteazul”, pe răstimpul absenței din țară a lui A.G., și îl scoate cu regularitate în oraș, la teatru, cofetărie, meciuri de fotbal, sau la mese împreună cu prietenii săi Coste sau N. Popescu. Adună, împreună cu Coste, D.C. Georgescu. Measnicov etc. material bibliografic pentru conferințele despre România pe care le ține A.G. în Germania. Ține evidența complicată a restituirii în lei a unor împrumuturi în mărci datorate lui A.G. de către bursieri români reveniți de la studii în Germania; îndeplinește varii formalități (pentru trimiterea de bani către A.G., pentru amânarea serviciului militar al acestuia, pentru înlesnirea vizitelor în țară ale celor pe care-i recomandă grijii prietenilor săi A.G.). Atunci când A.G. plănuiește o campanie de tipărituri, își oferă cu generozitate simplă serviciile de corector.
Corespondența oferă detalii importante privind activitatea sociologică a lui V.R.-P. Pe un plan mai larg, grație ei putem imagina viața în cotidian a tinerilor antrenați în Seminarul de Sociologie sau în monografiile gustiene. Din scrisorile 3 (7.7.1930) și 4 (9.8.1930) aflăm astfel că el a luat parte la monografia Runcu între 12 iulie și 12 august 1930. Scrisoarea 8 (6.3.1931) sugerează o prezență regulată la Seminar: „Oricui mă caută, spune-i că, dacă nu mă găsește la Seminarul de Sociologie, nu mă poate găsi în altă parte (nici acasă)”. Scrisoarea 9 (15.8.1931) e trimisă lui A.G., rămas în sat pentru a-și continua cercetarea, la revenirea lui V.R.-P. din campania monografică de la Cornova, unde cei doi prieteni par a fi purtat îndelungi convorbiri: „Îți scriu în calitate de om îmbăiat, curat și decent îmbrăcat. Reintrat în atribuțiile mele de secretar general al Grupării, mă gândesc totuși, cu aceleași sentimente pe care le cunoști, la tine și sper că nici tu nu uiți ultimele convorbiri pe care le-am avut, ca expresie a prieteniei noastre.” În scrisoarea 11 (9.9.1931), trimisă din Geneva, V.R.-P. introduce „o tăietură din Dimineața, privitoare la monografie”. Revenit la București, el solicită ajutorul monografic al lui A.G., aflat în continuare la Cornova, în scrisoarea 12 (18.9.1931): „[…] vreau să te rog — cu mare insistență, desigur — să strângi cât mai multe informații — și deci fișe — privitoare la mentalitatea și ideologia politică; te rog aceasta nu numai în interes monografic, dar și ca un serviciu prietenesc.” Rugămintea e reiterată în scrisoarea 13 (19.9.1931): „P.-S. Ți-am trimis o a doua c.p., rugându-te să strângi cât mai multe informații de ideologie și mentalitate politică. O să-mi poți face acest mare serviciu?” În scrisoarea 14, expediată din Chișinău, în drum spre Cornova, V.R.-P. scrie: „[…] sper să vin înapoi (marți dim.) cu material interesant și cât se poate mai mult. Prezintă d-lui Gusti și monografiștilor de miercuri seara cele mai respectuoase omagii (1) și amicale salutări (2).” Scrisoarea 15 (8.12.1931), trimisă din Geneva, multiplică punctele de tangență cu grupul sociologic gustian:
„Ajuns la Geneva după opririle plănuite la Viena și la Zürich —, în fine instalat într-o bună și bine situată cameră din cartierul S[ocietății] N[ațiunilor]–B[iroul] I[nternațional] al M[uncii] —, am început stagiul la B.I.M., fiind încadrat, după dorința mea, în secția Cooperativă. Lucrul meu, nu prea obositor, se mărginește deocamdată la informare și documentare. În plus, servesc nițel și ca informator asupra mișcării cooperative în România. În această privință, am comunicat aci existența cooperativei noastre și am obținut să i se trimită în curând, o serie de broșuri și periodice pentru cercul de studii. […] În privința monografiei — ce s-a făcut cu redactările? Ce și când apare în Arhiva? Trimite-mi și mie numărul respectiv, dacă se poate. […] În curând voi scrie profesorului, lui Vianu și lui Răcoasa. (De asemenea multor alți amici.) Aș vrea să știu dacă e ceva de vorbit cu Rappard, în privința venirii profesorului aci, la primăvară.”
Tot din Geneva pornesc, în scrisoarea 16 (20.12.1931), o rugăminte și o întrebare privind monografia de la Cornova: „Spune-mi costul biletului meu București–Cornova–București, ca să-ți pot trimite socotelile. (Ai trimis desigur pr[eotului] Zamă cei 400 lei)” și „Ce faci cu Bozovici–Cornova?” Scrisoarea 17 (din vara 1932) ni-l aduce în față în dubla postură de membru al echipei politico-administrative și economice de la Drăguș și în aceea de însărcinat cu gospodărirea monografică, târguind cele trebuincioase la Făgăraș și asigurând contabilitatea campaniei:
„Închei aci, atât pentru a-ți lăsa un timp de reverie, cât și din motivul, mai prozaic, că mâine trebuie să plec, dis-de-dimineață, să fac cumpărăturile la piața din Făgăraș, unde sper să găsesc și banii necesari monografiei. […] P.-S. 1. Primește salutările cordiale ale echipei politic-administrative din care face parte acum și d-ra Grințescu, o fetiță foarte simpatică și bună camaradă. […] Brutus, care mi-e coleg în echipa economică (unde am destul de lucru) și care stă cu noi în odaie, îți alătură, ca și Neamțu, câteva rânduri.”
Scrisoarea 18 (8.8.1932), trimisă tot din Drăguș, adaugă elemente noi:
„Îți mulțumesc, în primul rând pentru suma trimisă, din care cincisprezece mii i-am dat pentru monografie. / Îți atrag atenția, în al doilea rând, asupra faptului că miercuri 10.VIII, între orele 10 și 11 a.m., te voi chema la telefon, de la prefectura din Făgăraș la Minister. / Te rog, în al treilea rând, să ne trimiți imediat suma de lei 30.000, fără de care nu putem pleca săptămâna viitoare de aci. / Noi te așteptăm cu mare dor și drag să vii aci înainte de a te duce la congresul studenților transilvăneni. / Din această pricină — și din pricină că vei putea găsi multe altele în raportul pe care-l adresez profesorului și care pleacă tot cu Cresin — nu-ți scriu mai mult. […] P.P.P.-S. Uitam să-ți mulțumesc și pentru prea amabilul calificativ de „ajutor-secretar al Grupării” și să-ți fac scandal preliminariu pentru prostia de a fi scris niște scrisori, imposibil de confidențiale, unor tipi care erau tocmai bine dispuși de a te scoate țap ispășitor și de a te prezenta ca pe un individ intrigant etc. Pentru ambele: bravo băiete! (adică, pentru întâia: merçi, iar pentru a doua: tip ridicol!”.
Scrisoarea 19 (8.4.1933) clarifică circumstanțele în care V.R.-P. își dă demisia din funcția de „așa-zis șef de cabinet” al lui D. Gusti la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor:
„[…] Am rămas […] cu impresia că, mai ales în ultima vreme, ai dat o interpretare greșită atitudinii ce am socotit legitim și oportun s-o păstrez în situația într-adevăr intenabilă din care sunt, fără îndoială, mulțumit că am ieșit, dar în urma căreia rămân mai deprimat decât atunci când o acceptasem, în credința naivă că ea va însemna cu totul altceva decât ceea ce a fost — și în sine, și pentru mine personal. / De aceea mă simt dator să-ți atrag atenția că, oricât de paradoxal ți-ar putea părea aceasta la prima vedere, modul meu de a mă comporta mi-a fost singurul posibil în constanta mea preocupare de a nu mă abate de la un firesc sentiment de demnitate și spirit de independență, de la o largă lealitate față de tine, de la o perfectă corectitudine față de domnul Ministru. Cântărind nițel această explicație, sunt convins că vei înțelege gândul meu întreg.”[10]
În scrisoarea 22 (16.7.1933), el semnalează prietenilor săi, înainte de a pleca la sanatoriul din Timișul de Sus, că a lăsat acasă pentru ei dosare privind monografia Drăguș: „Fräulein și Aurelia sunt depozitarele a două dosare monografice: al manifestărilor politice–Drăguș, și al contabilității monografiei Drăguș. Fie tu, fie Nicu, fie Bubi [Neamțu] — treceți unul și le luați pentru Făgăraș.” Din sanatoriu, el întreabă, în scrisoarea 24 (26.7.1933):
„Când pleci la Drăguș? Scrie-mi și dacă Brutus, Nicu și Bubi au plecat sau când pleacă la Făgăraș.” În anul următor, aflat din nou la sanatoriu, V.R.-P. e angrenat în redactare: „Retras din nou la Timiș, mi-am reluat viața tihnită de odihnă și de studiu: lucrez pe îndelete la partea mea din monografia Drăgușului, citesc nițică filozofie și sociologie, ceva literatură de politică externă și literatură pur și simplu. Învăț, în fine, englezește” (scrisoarea 25 din 31.1.1934).
Scrisoarea 29 (2.8.1934) ne permite să surprindem pe viu felul în care era receptată de către vechii monografiști activitatea de la Fundațiile Regale a profesorului Gusti, planurile de drumeție ale profesorului și, în același timp, progresele redactării Drăguș:
„Ceilalți — la treburile lor; câțiva în monografii pure (Drăguș); alții în monografii de barbară ‘culturalizare’ (din înalt ordin). Profesorul, care a fost în ultimul timp extrem de amabil cu mine, e acum în străinătate cu soția sa (pe care n-a mărturisit-o până acum mai nimănuia). În toamnă zice că vine la Leipzig. Eu lucrez, încet, la redactarea politicului din cele trei sate în care am fost — poate să iasă o broșură — și, ca de obicei, la diverse recenzii.”
În scrisoarea 37 (4.8.1935), veștile monografice nu lipsesc:
„Neamțu e inspector la Fundație, precum știi, și colindă satele pe unde sunt ‘echipe regale’. Susține că se face treabă — eu mă cam îndoiesc, principial. / Nicu Popescu e șeful uneia din echipele ce pregătesc o monografie în Năsăud. Sperăm să-l facem să intre la Fundație și el. […] Grupul ‘Rânduiala’ merge bine înainte, cu toată ruperea Profesorului de ei. Ai citit remarcabilul studiu al lui Ionică (nr. 2)? / În fine, Vulcănescu e directorul general al vămilor, Stahl același, Herseni idem — cu concursul de la Cluj suspendat — Vulcănescu auzeam că va fi spus că-ți va ceda asistența de îndată ce te vei întoarce. / Despre Omagiul Gusti nu știu nimic; mă voi informa și-ți voi scrie. Despre monografie — nimic schimbat.”
Scrisoarea 39 (11.8.1936) conține planuri de vizitare a două echipe regale care arată că, deși lucrând de acum la Ministerul de Externe, V.R.-P. continuă să fie interesat de evoluția mișcării gustiene: „Eu intru acum în concediu: plec la mare (Balcic, cu avionul), apoi, trecând prin Sinaia, în Munții Apuseni și în Munții Rodnei, pe unde sunt și ‘inspectorii’ Neamțu și Nicu Popescu, cu echipele lor”.
Rămâne de văzut dacă în arhivele existente (personale, ale lui Traian Herseni, D. Gusti etc., sau la SRI) nu ar putea fi găsite redactările despre care vorbea V.R.-P. Și rămâne de efectuat bibliografia lucrărilor publicate de el în „Arhiva”, „Boabe de grâu”, „Rânduiala” etc. Pentru moment ne mulțumim cu citarea câtorva din contribuțiile lui V.R.-P. apărute în răstimpul inițial pe care-l acoperă scrisorile din acest volum: Criza sistemului capitalist[11]; și recenziile la Petru Comarnescu, Homo americanus — Tipuri reprezentative ale societății americane (p. 264-266), Richard F. A. Hillard, Pactul de la Paris „Briand-Kellog” (p. 266-271) și C. Antoniade, Machiavelli. Omul. Timpurile. Opera (p. 276-278) apărute în „Arhiva” XI (1933). Din recenzia la volumul lui Comarnescu, recitim cu privirea de astăzi penultimele două paragrafe:
„Poate însă că, în tendința sa de sinteză, autorul, pe lângă că a lăsat la o parte câteva tipuri ce ni se par esențiale pentru o înțelegere completă a vieții americane și față de care interesul rămâne cu atât mai viu în urma schițării lor fugare, ‘în raccourci’, cuprinse în ultimul capitol al cărții (omul politic, juristul — advocat și magistrat —, fermierul, muncitorul, gazetarul etc.), a estompat, într-o oarecare măsură, unele scăderi, cîteodată din cele mai grave, ale culturii și civilizației Statelor Unite ale Americii. / Generalitatea mentalității înguste a omului de afaceri, influențând până și concepția curentă despre lume și viață; înțelegerea, prea frecvent, a culturii însăși ca un instrument aproape comercial de viață practică; ritmul strident de civilizație mecanică; vițiile din organizarea socială și corupția din administrație și din viața publică în genere; barbara superstiție de rasă în raporturile cu negrii; și, mai presus de toate, acel înșelător amestec de naivitate a opiniei publice și de ipocrizie a politicii, precum și marea eroare, atât de scump dovedită astăzi, a mitului ‘prosperității’ în cadrul actualului sistem și actualelor directive economice — toate acestea rămân în umbră sau chiar lipsesc din altminteri așa de luminoasa înfățișare a Statelor Unite pe care ne-o oferă d-l Petru Comarnescu” (p. 266).
După cum, ne pare interesant să relevăm comentariul lui V.R.-P. la influența „în culisele politicii” a lui Machiavelli, în care surprindem idei care vor reveni în scrisorile sale către A.G.:
„Curios, de la început, de slujba lui, foarte activ, mâna lui Machiavelli se vede în toate, chiar și în cele mai mărunte hârtii curente. ‘Secretar florentin’, într-adevăr, el e prețuit numai ca atare, pentru inteligența și îndemânarea lui politică, de contemporani, care n-aveau de ce să-l privească mai mult decât ca pe un excelent instrument subaltern și nici el însuși nu era în situația, n-avea mijloacele — și probabil nici ambiția — de a juca, în treburile Florenței, un rol de primul plan” (p. 277).
Cariera diplomatică a lui V.R.-P. se lasă presimțită încă din anii 1930, când activitatea lui de monografist se împletește strâns cu cea de secretar general al Grupării universitare române de pe lângă Societatea Națiunilor, organizând participarea delegațiilor de studenți din București la școala de vară de la Geneva sau la diversele Congrese internaționale de la Viena, Budapesta sau Bratislava ale grupărilor similare din Europa (scr. 1–4). În august–septembrie 1931 (cf. scr. 10 și 11), apoi în decembrie al aceluiași an (cf. scr. 15 și 16), el se va afla din nou la Congrese ale grupărilor universitare și va efectua un stagiu la Biroul Internațional al Muncii, în cadrul secției cooperative, încercând să popularizeze cu acest prilej cooperativa studențească înființată la Universitatea din București la inițiativa lui Gusti. De pe acum, contactele lui internaționale cu grupările universitare din Belgia, Austria, Cehoslovacia etc. se soldează cu inițiative:
„Lui Vianu îi voi trimite remarcabilul program de lucru — în parte deja realizat — al Grupării austriace, precum și oarecare speranțe financiare pentru publicarea celebrei Antologii; poate chiar, mai târziu, și partea mea de colaborare, despre Titulescu. Lui Răcoasa îi voi expedia și raportul despre Grupare cerut de legația cehoslovacă” (scr. 15, 8.12.1931).
După un an 1933 întunecat de demisia de la Ministerul Instrucției și de boala care-l silește să se retragă la sanatoriu, V.R.-P. se prezintă în 1934 la examenul de atașați de legație, pe care-l trece cu brio, clasificându-se pe locul I (vezi scr. 27 și următoarele). Cu prilejul acesta, A.G. îi face o urare care se va dovedi profetică:
„Mi-aduc aminte înduioșat de după amiaza noastră la cinematograf de la Budapesta. Am văzut atunci un film cu diplomați tineri: tu acceptai fără prea multe protestări vorbele prin care te socoteam, încă de atunci, om al Ministerului de Externe, din pricina cravatelor tale, a valizei și a smockului. / Acum, când ai titlul, aș vrea să-ți urez dimpotrivă să nu fii un diplomat ‘joli meuble de salon‘ (calitate cerută de J. de Maistre la gentilomul de legație pe care-l reclama guvernului său, de la Petersburg). Ci un om întreg, neintimidat de forme, nici prea tradiționalist, nici prea plin de precauțiuni. Te-aș vrea întâi de toate bun român, nu patriotard, nici dezabuzat, și apoi diplomat. Om al tratatelor, dar și al armatei. Și, totdeauna, meticulos ca un contabil în a nu scăpa nici un prilej economic. Să-i câștigi pe oameni prin cravate, ceaiuri, omagii și dans, dar să știi întruna că vrei altceva: țara” (scr. 28).
Dacă facem abstracție de calmul reținut care îl străbate, răspunsul destins al lui V.R.-P. va fi strălucit dezmințit de evoluția lui ulterioară, în special în sumbrii ani 1940:
„Împărtășesc, fără îndoială, felul tău de a vedea ce trebuie să fie un diplomat român. Am într-adevăr aspirațiile pe care mi le propui tu. Lipsit însă de ambiție personală — fiindcă sunt comod, calm, am simțul umorului și mă simt din ce în ce mai ispitit spre activități mai puțin concrete — mi-e teamă că nu voi ajunge să realizez niciodată — independent de condițiile exterioare — mai mult decât un tip de bun funcționar: mă simt totdeauna prea ușor de aproape de punctul de nemișcare al spectatorului și, chiar, de indiferență” (scr. 29, 2.8.1934).
Putem imagina activitatea de început la Ministerul de Externe a lui V.R.-P. pornind de la scrisoarea 35 (4.6.1935) în care, rugat de A.G. să organizeze un schimb de publicații cu Institutul de politică externă de la Hamburg, el scrie:
„Rugămintea ce o faci în folosul Institutului de politică externă de la Hamburg a fost un trist prilej pentru a măsura halul de dezorganizare și sterilitatea eforturilor individuale care caracterizează aici tot ce este legat de politica externă. Societatea de politică externă n-a existat și nu există decât pe hârtie. Activitatea ei este nulă. Dacă vrei să găsești neapărat vreun efort colectiv în materie, ai să poți pomeni secțiunea de politică externă a Institutului Social, a cărei activitate se mărginește însă la comunicări (în acest an s-a dezbătut problema neutralității) de ordin precumpănitor juridic. Nu a publicat nimic. Ai mai putea să pomenești Gruparea, în colaborare cu clubul Carnegie, cu activitate similară. / Nici o instituție nu se ocupă cu publicarea de material documentar. […] Ministerul n-a editat nimic de la război încoace. Arhiva politică din anii dinainte de 1916 n-a sosit încă de la Moscova. Actele de la 1916 până azi n-au fost publicate. Nu au ieșit decât texte de tratate, convențiuni, precum și diverse memorii ale guvernului român (spre pildă în chestiunea optanților, a Dunării, a reparațiunilor germane etc.) de mediocră însemnătate”.
Tonul e departe de a fi indiferent și V.R.-P. nu se limitează la sinteza critică. El asigură în paralel trimiterea prin Direcția Presei către Institutul din Hamburg (și ulterior și către cel din Kiel) a revistelor „L’Indépendance roumaine”, „L’heure actuelle” și „Revue deTransylvanie” și apelează la P. Comarnescu pentru expedierea revistei economice „Excelsior”, la care lucra acesta. V.R.-P. va manifesta aceeași grijă minuțioasă pentru vizitatorii unguri și germani recomandați prietenilor săi de A.G.:
„[…] ungurii tăi ne vor găsi la post și-i vom putea pune în legătură cu Prof. Gusti — dacă va fi în București — și cu ceilalți; voi încerca, de asemenea, să interesez Direcția Presei asupra lor, iar Brutus, Neamțu și cu mine vom face firește ce ne va sta în putință. […] Dr. Block și Helmut Haufe ne vor găsi, de asemenea, afară de neprevăzut, în București. În orice caz, unul din noi (Neamțu) le va sta la îndemână. Mă voi interesa din vreme, la Minister, de cererea celui dintâi” (scr. 37, 4.8.1935).
Faza ultimă, de după 1943, a activității lui V.R.-P. este, după cum spuneam mai sus, în contrast deplin cu imaginea despre sine pe care o creiona la începutul carierei lui diplomatice. Întors în țară la cerere, suferind de o gravă paralizie, s-ar fi putut crede că activitatea, predispus cum se definea la meditație mai degrabă decât la acțiune, îi va fi într-adevăr drastic redusă. Or, departe de a se simplifica, viața lui V.R.-P. intră pe făgașul complex și primejdios al rezistenței. Textul în care Neagu Djuvara creionează portretul lui Pogoneanu în 1943 anunță (și în fapt reia) motivul dominării adversităților, care se presimțea încă din corespondența anilor 1930 cu A.G.:
„Mijlociu de stat, subţire, aproape firav, chip de o mare fineţe, o privire blândă dar vie care inspira îndată simpatie […] O boală grea îl lovise, dovedindu-se fără leac şi-l lăsase aproape paralitic de picioare. Umbla cu două bastoane, cu mare greutate, târşind picioarele, dar nu îngăduia nimănui să-l ajute, pentru ca nici o clipă să nu-i slăbească voinţa de a înfrunta singur această nemiloasă adversitate. Avea pe acea vreme 33 ani”[12].
Devenit în 1943 adjunctul lui Grigore Niculescu-Buzești la Direcția Cabinetului Ministrului și Cifrului din Ministerul Regal al Afacerilor Străine al României, V.R.-P. e prins în vâltoarea tratativelor secrete ale opoziției cu Aliații. Amintindu-și epoca într-un interviu realizat de Emilian Blînda, Neagu Djuvara povestește:
„Acuma, nu uitaţi un lucru: eram vreo opt–nouă tineri diplomaţi — numai diplomaţi erau la Direcţiunea Cifrului —, eram relativ mulţi, aveam o gramadă de telegrame care veneau de peste tot şi care de multe ori erau lipsite de interes. Deci noi aveam un teanc întreg de telegrame pe care trebuia să le cifrăm şi aceste telegrame secrete, mai secrete decât celelalte. Mai întâi, nu toţi dintre noi ştiau despre tratativele opoziţiei, ştiam numai vreo doi–trei. Era Ciurea, cu mine, bineînţeles Camil Demetrescu şi am uitat să vă vorbesc despre cel care era deasupra lui Camil Demetrescu, era şeful Cifrului şi Cabinetului, Niculescu Buzeşti, care a jucat un rol pozitiv fiindcă a devenit imediat după 23 august ministru de Externe. Dar un om pentru care am avut un adevărat cult era secundul lui, Victor Rădulescu Pogoneanu. Pogoneanu era la curent cu telegramele trimise de opoziţie, fiindcă el în fond era creierul acestor negocieri alături de Niculescu-Buzeşti şi la nivelul practic al cifrărilor el era omul care primea totul şi trimitea totul. În principiu, orice telegramă cifrată venită trebuia să fie trimisă ministrului de Externe prin intermediul secretarului general, care era domnul Davidescu, dar aceste telegrame nu erau arătate secretarului general, care nu a ştiut de existenţa lor luni şi luni de zile. Pogoneanu a fost nu numai la curent în minister cu telegramele, dar a şi participat la intrunirile de la Buftea. Parcă mă văd într-o noapte, ajutându-l să se urce în maşinuta lui ca să meargă la castelul lui Barbu Ştirbei de la Buftea unde se întâlneau Maniu, Bratianu […]”[13]
Mihaela Bărbuș subliniază la rândul ei complexitatea operațiilor (nu numai tehnice), cărora le-a făcut față în această perioadă V.R.-P.:
„Sarcinile sale legate de contactele cu Aliaţii au fost foarte dificile. Pregătirea negocierilor a fost foarte complexă şi deseori periculoasă, necesitând adaptări permanente, în urma repetatelor înrăutăţiri ale situaţiei. De asemenea, munca la cifrarea şi descifrarea telegramelor era deosebit de greoaie şi consumatoare de energie (deşi trebuie spus că sistemul de cifrare ales s-a dovedit a fi foarte sigur şi nu a fost spart niciodată). În plus, era implicat şi în informarea factorilor politici şi a Casei Regale cu privire la situaţia politică în care se afla România şi în evaluarea opţiunilor de ieşire din războiul împotriva Aliaţilor. Când a devenit urgentă schimbarea poziţiei României, a susţinut în faţa Regelui şi a Reginei opinia lui Grigore Niculescu-Buzeşti, care credea că armistiţiul trebuie să fie încheiat atunci când se va ivi momentul potrivit, chiar fără Ion Antonescu, pe care îl bănuia că nu va accepta până la urmă să facă pasul decisiv pentru ruperea alianţei cu Hitler.”[14]
După 23 August 1944, V.R.-P., alături de Grigore Niculescu-Buzești, Iuliu Maniu și o serie de reprezentanți ai partidelor istorice, preia misiunea de a face cunoscută pe plan internațional situația reală din România intrată pe calea sovietizării. Aflat în legătură cu Palatul Regal, cu diplomații americani în post la București și cu Lucrețiu Pătrășcanu, el are în același timp asigurat contactul cu diplomații români exilați (Alexandru Cretzianu, Grigore Gafencu, V.V. Tilea) prin fratele său Titus, care se afla în Elveția din 1944. Detalii cu privire la această perioadă apar într-un text al lui Ilarion Țiu, intitulat Debarcarea lui Tătărescu:
„Epurarea ministerului de Externe de cadrele ‘vechi’ a fost grăbită și de ‘descoperirea unor scurgeri de informații secrete’ către liderii ‘partidelor istorice’. La sfârșitul anului 1946–inceputul anului 1947, Siguranța a interceptat un serviciu de informații paralel în interiorul ministerului, condus de Victor Rădulescu-Pogoneanu, numit ‘Cabinetul Negru’. Acesta făcea legătura între Iuliu Maniu și diplomați emigranti cum ar fi Grigore Gafencu sau Viorel V. Tilea. Cu ajutorul altor funcționari din minister, Victor Rădulescu-Pogoneanu obținea copii ale unor documente strict secrete, pe care le înainta ulterior fruntașilor țărăniști. Sediul ‘rețelei’ se afla într-o casă închiriată pe numele unui diplomat polonez din Parcul Jianu (actuala zona Aviatorilor). Deși Siguranța avea cunoștință despre scurgerile de informații, nu a luat măsuri, strângând probe pentru compromiterea ‘rețelei de spionaj’. ‘Cabinetul Negru’ și-a încetat activitatea după incidentul de la Tămădău, soldat cu arestarea liderilor național-țărăniști, printre care și Victor Rădulescu-Pogoneanu.”[15]
M. Bărbuș scrie la rândul ei:
„A avut contacte cu reprezentanţi ai Aliaţilor la Bucureşti, între care maiorul Hall şi locotenentul Hamilton. În arhiva sa din comuna Potigrafu a fost găsit un protocol de colaborare cu aceşti ofiţeri americani, care se referea la posibile puncte de reper în eventualitatea ‘venirii americanilor’, venire care părea realizabilă practic şi în viziunea românilor din exil. / Până în 1946, când a fost înlăturat din Ministerul de Externe, a putut organiza mai eficient contactele şi activitatea de informare. […] Activitatea a devenit din ce în ce mai dificilă pe măsură ce controlul comuniştilor asupra ţării se făcea simţit tot mai apăsător. Spre sfârşitul acelei perioade, i s-a oferit posiblitatea să părăsească ţara, însă a ezitat pentru a nu-şi lăsa sora singură în România.„[16]
În legătură cu episodul unei posibile plecări din țară, amintirile Sandrei Vulcănescu vin să completeze cele spuse mai sus. Le reproducem, întrucât ele se referă nu numai la V.R.-P., ci și la un alt corespondent inclus în volumul de față, și anume Mircea Vulcănescu:
„Incă din iulie ’44 el [Mircea Vulcănescu, S.G.] ne propusese, mie şi surorii mele Măriuca, să plecăm împreună cu sora mea mai mare, Vivi (fata tatii din prima căsătorie cu Anina Rădulescu-Pogoneanu), în Elveţia. Noi am fi mers la sora mai mare a mamii, Niniche, şi la verişoara lor primară, Elena Văcărescu, care locuiau de o viaţă împreună, la Paris. Vivi, care avea doar 17 ani, a plecat cu unchiul ei, Titu Rădulescu-Pogoneanu, fratele mamei ei, în ’44[17]. Celălalt frate, graţie căruia a fost posibilă această plecare, era Victor (Piki) Rădulescu-Pogoneanu, Șeful Cifrului din Ministerul de Externe. Cei doi fraţi erau ţărănişti. Piki Pogoneanu participase la tratativele pentru armistiţiu, ascunse lui Antonescu, şi organizase, cu tata printre alţii, constituirea fondului Creţeanu, care trebuia, din câte ştiu, să tranziteze prin Ankara, să ajute un număr de intelectuali şi politicieni români expatriaţi sau care ar fi urmat să se expatrieze, şi să înlesnească continuarea tratativelor pentru România din afara graniţelor. Mai târziu, când au început persecuţiile ţărăniste, americanii au încercat să-l scoată din ţară şi pe Piki Pogoneanu oferindu-i trei locuri în avion, pentru el, soţia şi mama lui. Dar ei erau patru, el era prea gentleman ca să plece lăsându-şi sora singură în România, pe Anina, prima soţie a tatii şi mama surorii mele vitrege Vivi. Cât au durat tergiversările pentru al patrulea bilet de avion, el a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de puşcărie, în procesul Pătrăşcanu.” [18]
În Referat-ul de supraveghere din 19.1.1950, în care se enumeră date cu privire la persoanele întâlnite de A.G. între 5.10.1949 și 16.1.1950, găsim, în secțiunea O. Neamțu, referiri la V.R.-P.:
„Într-un referat din august 1947 este cunoscut Octavian Neamțu, care a fost arestat la 8 august în baza unei informații sigure că Victor Pogoneanu ar fi depozitat prin 1945 la el o valiză cu documente sustrase de la M.A.E. După luarea unei declarații în care nu a recunoscut nimic a fost pus în libertate. / Fiind arestat din nou la 14 august 1947, a dat opt declarații plus prima, în care a arătat că Pogoneanu i-a dat spre păstrare o valiză prin 1945–1946, dar de al cărei conținut nu are cunoștință. / A cunoscut unele persoane care frecventau casa lui Pogoneanu și a arătat cum l-a cunoscut pe Pogoneanu. / În plus, a dat verbal indicații în baza cărora s-a descoperit caseta cu corespondența externă a lui Pogoneanu. / Numitul a dat indicații prețioase în desfășurarea anchetei, totuși a căutat să mintă pe anchetatori, pentru care a fost arestat a doua oară. S-a opinat punerea în libertate și darea în judecată pentru negarea adevărului” (UC, p. 517–518).
În casa lui O. Neamțu au avut loc în 1946 două întâlniri secrete între V.R.-P., Herbert Zilber, Ioan Mocsoni-Stârcea și Radu Niculescu-Buzești, menite să pună la punct cooperarea opoziției din țară cu grupul Pătrășcanu. În Proces-verbal de interogator[iu] al lui Octavian Neamțu din 7.7.1953, acesta menționează și o întâlnire găzduită de el între V.R.-P., Harry Brauner, H. Zilber și A.G., ultimii doi proaspăt întorși de la Conferința de Pace de la Paris: „Întâlnirea la care a fost și Golopenția nu am considerat-o că ar fi avut vreun caracter secret. / Despre celelalte întâlniri cu Zilber, mi-am dat seama abia în cursul acestora că ar fi avut vreun caracter secret. Alte întâlniri cu caracter secret la locuința mea nu au avut loc” (UC, p. 651).
În declarația lui R. Niculescu-Buzești din 6.4.1953 apar detalii care ne permit să imaginăm substanța întâlnirii cu V.R.-P. la care participase A.G.:
„Golopenția și Zilber jucase[ră] un rol important cu prilejul participării lor la Conferința de Pace de la Paris în vara anului 1946. / În cursul discuțiilor care au avut lc la această conferință, Zilber, ca expert economic, în înțelegere cu Pătrășcanu, a înaintat Secretariatului conferinței un raport cu privire la livrările efectuate de guvernul român către Uniunea Sovietică până la data conferinței. / Conținutul acestui raport nu fusese discutat de delegația oficială a guvernului român, iar raportul fusese introdus prin surprindere, printre alte documente oficiale înaintate de delegația română Secretariatului Conferinței. / Îndată ce delegația română a luat cunoștință de înaintarea acestui raport, ea l-a retras imediat, dar unele delegații, printre care și delegația americană, luaseră deja cunoștință de conținutul său, ceea ce a dat priej delegatului american Thorp să susțină că cifrele prezentate în mod oficial de către delegația română și cea sovietică cu privire la livrările în cadrul convenției de armistițiu nu erau reale și că în realitate guvernul român efectuase către guvernul sovietic, în baza articolelor 10, 11 și 12 din convenția de armistițiu, livrări care se ridicau până la suma de aproximativ două miliarde de dolari, ceea ce depășea cu mult obligațiile din această convenție. / Golopenția a jucat și el rolul lui de complicitate în procurarea materialului, întocmirea și înaintarea raportului de care am vorbit mai sus, dar nu cunosc în amănunt ce anume dintre acestea a făcut el personal. / Știu aceste lucruri de la Pogoneanu care, la rândul lui, le-a aflat de la Zilber și Golopenția, cu care s-a întâlnit, după cât îmi amintesc, tot în casa lui Neamțu, după întoarcerea acestora de la Conferința de Pace” (UC, p. 646).
Vorbind despre întâlnirea de la Paris cu Brutus Coste, A.G. scrisese:
„Era mândru de volumul informativ, pe care-l redactase și tipărise în Elveția, și care a fost distribuit la Conferință [Conferința de Pace, S.G.]. Se arăta aplicarea tratatului de armistițiu, pe articole. Materialul documentar îl primiseră de la partidele istorice. Nu mi-a spus și n-am cerut să aflu pe ce cale” (UC, p. 124).
Cei patru prieteni se regăseau, prinși într-o ultimă încercare de a mijloci comunicarea între opoziția din țară și cea din exil la procesul de sovietizare galopantă pe care îl traversa România.
Au urmat, pentru V.R.-P., condamnat în 1947 la 25 ani temniță grea, ani lungi de detenție la București, Galați, Sighet, Malmaison și Râmnicu Sărat în care rezistența solitară avea acum miza salvgardării demnității umane la nivel de individ și de grup. Evocând detenția la Galați unde, în ciuda regimului de exterminare, ,,se menținuse un regim de politețe” și a existat un gardian omenos, Camil Demetrescu scrie, în Memorii:
„Acelaşi gardian, care ne-a fost ca un frate, foarte bun, în primul an când Victor Rădulescu-Pogoneanu primea un geamantan cu alimente şi unul cu cărţi, precum şi un bilet minuscul cu noutăţi scris de Dorin lliescu, ne transmitea într-un ritm săptămânal oarecare, din bunătăţile aduse de soţia sa şi din cărţile pe care le trecea în taină celor care nu erau surzi — aceştia puteau fi surprinşi citind — ne transmitea acele bunătăţi, lucruri simple a căror lipsă ne-a arătat bunătatea lor şi a gardianului. ‘Domnule’ îmi spunea el ‘mă uit la d-l Pogoneanu şi nu-mi vine să cred. Stă cu toate alimentele în faţă şi nu consumă niciodată mai mult decât porţia la care are dreptul egal cu al dv. tuturora! Nu aş fi crezut că s-ar putea aşa ceva!’ „[19]
Cu totul alta a fost situația la Sighet și la Râmnicu Sărat. Corneliu Coposu, deținut timp de opt ani la Râmnicu Sărat, își amintea:
„Fiecare deţinut fiind singur în celulă, nu avea deloc lumină naturală. Ferăstruica celulei era în permanenţă oblonită pe dinafară ca să nu se poată vedea cerul. De altfel, geamul era şi de neatins la înălţimea la care era situat. În afară de opt ore destinate somnului, în timpul zilei trebuia să stai în picioare, sau pe tinetă. Nu aveai dreptul să te aşezi pe pat, nu aveai cu cine să vorbeşti. Râmnicu Sărat era nu numai cea mai dură puşcărie, dar şi un fel de închisoare experimentală, liceu de aplicaţie pentru viitoarele cadre. Pentru menţinerea ordinii aplicau ca metodă de disciplină bătaia. Intrau în celulă cinci–şase gardieni, gealaţi înalţi cu bastoane şi băteau toţi deţinuţii pe rând, fără nici o justificare, până cădeau jos. Toţi deţinuţii, indiferent de vârstă şi starea sănătăţii, erau bătuţi metodic. Regimul acesta nu l-a ocolit nici pe Mihalache la 82 de ani; nu fusese scutit de bătaie nici Pogoneanu, fost director în Ministerul de Externe care, paralizat pe jumătate, nu putea sta în picioare, era bătut în pat, culcat.”[20]
Despre moartea lui V.R.-P., Ion Diaconescu a declarat: „Avea un fel de paralizie. Îl ţineau la etaj ca să nu-l poată scoate la aer niciodată. Odată l-au scos cu forţa. L-au luat de picioare doi gardieni şi l-au dus târâş pe scări, cu capul pocnind din scară în scară. De aici i s-a tras moartea.”[21]
La începutul detenției, își amintește Neagu Djuvara, lui Pogoneanu i se propuseseră avantaje, în schimbul cedării morale. Le-a refuzat peremptoriu:
„Când Mihai Ralea s-a dus să-l viziteze pe Pogoneanu în celula lui pentru a-l ademeni să fie ‘mai suplu’, lăsând să se înţeleagă că în schimb i s-ar putea permite să meargă să se îngrijească în străinătate, a primit răspuns: ‘Nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare’. Ce vor fi fost apoi pentru acest infirm acei cincisprezece ani de temniţă, până la moarte, nu încerc să-mi închipui. Cincisprezece ani!”[22]
V.R.-P. nu-și supunea însă prietenii acelorași exigențe. Într-o notă din 4.11.1978 a lui Camil Demetrescu, apare un fragment de dialog, îndărătul redării din memorie a căruia, se deslușește parțial vocea dintotdeauna, bună și simplă, a tânărului pe care-l cunoaștem din scrisori:
„În timpul detenţiunii noastre la Sighet — 15 august 1951–31 martie 1953 (Victor Rădulescu Pogoneanu, Radu Niculescu Buzeşti şi cu mine) — într-o zi oarecare, VRP–Pichi m-a rugat ca, în cazul când aş ajunge într-un post de răspundere, să trec cu vederea peste răspunderea celor care au adoptat o atitudine nedemnă la proces. Să nu fiu necruţător, să nu uit condiţiunile în care s-a desfăşurat procesul şi ancheta sub perdeaua unor prea evidente forme, de menajare, în public, destinate propagandei, să nu uit că şi prietenii noştri care n-au putut rezista au făcut cu anii deja închisoare, să nu uit, că în alte condiţii, normale acelea, ei toţi ar fi fost nişte oameni cumsecade. Pe scurt, să uit eu. Era vorba de Emil Oprişanu şi de Florin Roiu. / Omul care mă ruga era bolnav, întins în pat şi cvasi paralizat, numai piele şi os, rasat, părul castaniu deschis spre blond, ochii albaştri, cu privirea care nu mai era metalică. Ca să nu mă înmoi, am răspuns imediat că am o memorie prea bună ca să uit, că nu voi plăti nimic decât cu dispreţ, dar că de reintegrat nu pot făgădui nimic fără să obţin iertarea pentru Roiu a Floricăi [Spirescu n. red.] şi a lui „Ţincu, care au făcut închisoare numai datorită lui, care i-a denunţat ca să arate că ‘s-a îndreptat’. Pentru ăştia nu pot ierta în numele lor! Hai, pentru Emil, el n-a făcut decât să vorbească! / — Camile, gândeşte-te că voi sfârşi în închisoare şi că-mi menţin rugămintea către tine! Tu nu ştii cât de grea a fost situaţia lui Emil. El aşa, arestat, în anchetă, nevasta l-a părăsit imediat, cei doi copii mici erau îngrijiţi de omul lui de serviciu, fosta lui nevastă, mama copiilor, murise. Bunicii de ambele părţi muriseră şi ei! Îţi dai seama? Este neomeneşte să-l condamni! Nu suntem supraoameni, Camile! Nu se poate! Iar bietul Roiu, vai şi de capul lui, era să facă carieră şi în ce dezastru a intrat! Eliza Petrăchescu venea zilnic să-i aducă de mâncare.”[23]
Evocând, în închisoare, relația cu V.R.-P. (care fusese arestat cu doi ani înainte și anchetat ulterior și în vederea procesului Pătrășcanu), A.G. scria:
„Ne cunoaștem din 1930, când am fost împreună la Geneva cu premii ale Grupării universitare române pentru Societatea Națiunilor, la un curs de vară. După întoarcere, părinții lui mă invitau la masă. În 1932/33, am funcționat amândoi la Cabinetul Prof. Gusti, pe atunci Ministru al Instrucției. Era mai tânăr ca mine și bolnăvicios, aveam ascendent asupra lui. După 1936, întoarcerea mea de la studii, ne-am văzut de puține ori, el găsindu-se mai mult plecat în străinătate. Începând din 1943, de când s-a întors infirm în țară, l-am vizitat de două–trei ori pe an, la Minister sau acasă. El nu putea veni la mine, casa fiind fără ascensor și locuința la etajul 3. Suferința l-a copt, așa încât în ultimii ani el părea cel mai în vârstă dintre noi, mai ales că eu mă socoteam încă în căutarea drumului meu în știință. / Deși ne-am întâlnit de trei sau de patru ori înainte de 23 August 1944, nu mi-a spus niciodată nici un cuvânt despre ceea ce se pregătește. Avea o oarecare rezervă față de mine, socotindu-mă om de stânga, și mă întreba în glumă mai de fiecare dată despre ‘băieții mei teribili'[24]. În primăvara 1946, când contam cu posibilitatea de a fi trimis la Conferință[25], m-a supus la o adevărată interogare cu privire la problemele graniței transilvane. […] După întoarcerea de la Paris, l-am căutat, ca să-i dau vești despre fratele lui și prietenul nostru comun Coste. Am aflat că s-a căsătorit de curând și că locuiește pentru câtva timp în casa Știrbei din Calea Victoriei. După câteva zile, am primit un telefon de la el. M-a chemat să vin la el seara la 6. Nu i-am adus nici scrisori, nici misive. I-am descris pe fratele lui și pe Coste, i-am descris Parisul de după liberare, i-am transmis salutările lui Cioran și Mircea Eliade, i-am menționat ideea lui Coste ca eu să redactez lucrarea documentară asupra României. Mi-a spus că a auzit că atât Coste cât și ceilalți membri ai delegației opoziției au lucrat foarte frumos la Paris. La sfârșit, m-a prezentat soției lui, căreia i-am oferit o sticlă de lavandă cumpărată în Franța. / Ne-am mai văzut de două ori în cursul anului 1947. De Anul Nou le trimisesem soției lui și lui felicitări la Foeni în Banat, unde se găsea [la] familia Mocioni. Cu prilejul vizitelor din 1947, i-am adus câte un număr nou sosit din revista trimestrială a Societății engleze de politică externă, care ne venea pe cale de schimb la biblioteca Institutului. El mi-a dat cartea unui gazetar francez care descrie Bucureștii din toamna 1940 și Belgradul din primăvara 1941. M-a întrebat dacă Levente face parte dintre ‘băieții mei’. (Controlul Economic[26] era în plină activitate). Mi-a spus că ar vrea să-mi vadă copiii” (UC, p. 126–127).
Textul acesta pune în lumină evoluția ascendentă a lui V.R.-P. Format prin integrarea personală a influențelor succesive ale lui T. Vianu, D. Gusti și N. Titulescu, acesta avea să fie pus în situația de a rezista fizic la o boală fără leac; de a presta, bolnav fiind, un efort diplomatic și tehnic maxim, acționând până la istovire într-un moment critic pentru destinele României; de a continua după 23 August 1944, conducându-l singur, efortul de regrupare informativă a unor grupuri politice românești și străine, din țară și din străinătate, pentru a contracara, dacă nu procesul de sovietizare, cel puțin unele din urmările lui. După rezultatele obținute la Conferința de Pace, judecat în lotul Maniu, anchetat în lotul Pătrășcanu, V.R.-P. își va pune energia interioară în serviciul ultimei rezistențe: cea de om care nu-și pierde demnitatea și nu-și renegă convingerile, menținându-și respectul pentru cei care, ca el, rezistaseră, și înțelegerea pentru cei care, supuși la încercări inumane, cedaseră. Va rezista, paradoxal, el cel atât de bolnav, timp de 15 ani în închisorile unei Românii care nu mai asigura vieți normale cetățenilor ei.
V.R.-P. este reprezentantul unei generații interbelice de specialiști și înalți funcționari care și-au servit țara, în cotidian sau/și în circumstanțe grave, cu competență sobră, rămasă invizibilă. Acestei generații i-au aparținut, alături de el, dintre cei implicați în mișcarea gustiană pe care-i întâlnim în paginile Rapsodiei epistolare, D. Gusti însuși, Mircea Vulcănescu, D.C. Georgescu, Anton Golopenția, I. Measnicov, despre ale căror eforturi pentru rezolvarea problemelor instituționale (de „organizare a competențelor”), economice, demografice, politice etc. ale României știm încă mult prea puțin.
• Aureliu Ion Popescu. În scrisoarea din 21–28.4.1933, A.G. îi scria Ștefaniei Cristescu:
„Eu mă zbat acum să obțin o bursă Rockefeller pentru la toamnă. De vreo trei săptămâni zac undeva, într-un birou din arondismentul al 8-lea, mi se pare, cinci pagini pline de planuri, o fotografie posomorâtă, ca cea pe care ți-o trimit (e din ziua junghiului venit din senin) și câteva cuvinte ale profesorului. Acum pornesc de aci trei scrisori, nădăjduiesc bune, despre mine: le scriu cei trei oameni [de] la care am indicat eu că se pot lua referințe asupra mea: Vianu, Bucuța și un semi-american, Aurel Ion Popescu, acum Secretar General la Ministerul Industriei” (Rapsodia, II, p. 146).
A.G. apelase la A.I. Popescu pentru o scrisoare de recomandare pornind, după toate probabilitățile, de la ampla prezentare publicată de acesta în anul 1927 în „Arhiva” sub titlul Fundațiile Rockefeller și Carnegie din Statele Unite ale Americii[27], în care autorul afirma:
„Ca o chestiune practică pentru noi atragem atenția asupra faptului că fundațiile, din motive ușor înțelese, nu pot oferi colaborarea lor nici unui guvern, autorități sau particular. Ele așteaptă să fie solicitate, iar solicitațiunile sunt tratate în [modul] cel mai strict confidențial. Ca o concluzie relativ la activitatea acestor instituții în țara noastră putem spune că e foarte restrânsă comparativ cu aceea desfășurată în țările din Apus sau din Europa Centrală. Așa de exemplu în Cehoslovacia și Iugoslavia ambele Fundații au lucrat intensiv după cum se poate vedea din rapoarte. / Aceasta este și rezultatul politicii noastre din trecut de a evita orice ajutor economic din afară, atitudine care a avut repercusiuni psihologice asupra tuturor domeniilor, făcându-se analogii poate nu totdeauna juste. Dar mai este datorat și lipse[i] noastre de legături cu intelectualii anglo-saxoni, cărora le suntem comparativ mai puțin cunoscuți decât în Franța sau Germania, unde intelectualii noștri au un număr oarecare de legături, deși poate nu atâtea câte am putea avea” (p. 375).
Bursier la London School of Economics (1918–1923), bursier Rockefeller la Columbia University din New York, atașat comercial repurtând mari succese pe lângă Legația română din Paris, profesor la Institut des Hautes Études Agraires din Paris, Secretar Secretar General la Ministerul Industriei și Comerțului în 1933, director general la Monopolul Alcoolului din Ministerul de Finanțe, multiplu decorat în țară și în Franța, cu publicații recunoscute în țară și în străinătate[28], A.I. Popescu fusese de altfel, timp de câțiva ani, o prezență activă în „Arhiva” (și, ca atare, în Institutul Social Român). El publică întâi textul Studii monetare — Două critici și câteva note marginale[29]în care, după examinarea pozițiilor lui Aristide Blank și Mihail Manoilescu, propune un solid program de normalizare monetară în România. Reproducem aici concluzia lui A.I.P.:
„Am căutat să arătăm mai sus că normalizarea noastră monetară este o operă de laborioasă preparație. Nu este nici chestie de improvizări, nici de soluții providențiale, ci de conservatism chibzuit și perseverent. Într-o chestiune mare de acest fel, nu are căderea nici un partid singur să o călăuzească în mod arbitrar și pe aceeași linie ca pe orice politică de mică consecință, pe linia intereselor de clasă. Am găsit o bază necontroversată: maxima producție națională. Va trebui să se numească o comisie națională după obiceiul țării politicii naționale și nu a politicilor de clasă, al Angliei, unde oamenii tuturor partidelor, tuturor claselor vor lua o decizie națională pentru a feri de controversă o politică de lungă durată, unde continuitatea este prima condiție a desăvârșirii. Noi am schițat planul în linii largi. Detaliile vor face singure obiectul studiilor speciale ale experților însărcinați. Cifrele exacte vor trebui să facă și ele obiectul cercetărilor specialiștilor și vor fi final corectate de practica institutului de emisiune în timpul aplicării lor” (p. 496).
În perioada 1926–1929, A.I. Popescu va recenza atent și detaliat pentru cititorii „Arhivei” lucrări privind România, spațiul balcanic, sau Europa apărute în special în Anglia și Statele Unite. Astfel, el publică în „Arhiva” VI recenziile John Maynard Keynes: A tract on monetary reform, Macmillan, 1923[30]; Transactions of the Grotius Society. Problems of Peace and War, Vol. 9, Sweet & Maxwell 1924[31] și The Europa Year-Book 1926 (Europa Publishing Co. Ltd, London)[32]. În „Arhiva” VII apar recenziile La Réforme agraire en Roumanie et les optants hongrois devant la Société des Nations, București: Imprimeria Statului, 1927[33] și Charles Upson Clark: Bessarabia — Russia and Roumania on the Black Sea, Dodd, Mead & co, New York, 1927[34]. Iar „Arhiva” VIII găzduiește recenziile Hamilton Fish Armstrong: The New Balkans. Cu o introducere de Archibald Cary Coolidge, Harper Brothers Publishers, New York și Londra, 1927[35]; Post-War Rumania — Buletinul de la 3 februarie al Societății „Foreign Policy Associations” din Statele Unite, New York, 1928[36] și London Essays in Economics: In Honour of Edwin Cannan, Londra 1927[37].
În 1934, A.I. Popescu se căsătorește cu pictorița Lelia Urdărianu, care moștenise de la primul ei soț Ioan Stoianovici, decedat în 1926, domeniul Perieți, lângă Slobozia. Între 1935–1949, el se va consacra, la Perieți, producerii, selecționării și ameliorării semințelor de legume și flori, reușind ca în scurt timp să asigure peste jumătate din nevoile de semințe ale României. În 1940, ferma, ale cărei 18 localuri fuseseră construite după planurile Leliei Urdarianu, se afla în comunicare cu Institutul de Cercetări Agronomice din București, Stațiunea de cercetări Agronomice de la Mărculești-Ialomița și cu ferma experimentală Vilmorin din Franța și producea 80 de soiuri de semințe, reprezentând două vagoane semințe mici și peste zece vagoane de semințe mari. Curând, ferma model de la Perieți a fost recunoscută ca cea mai mare fermă producătoare de semințe de legume și flori din Europa răsăriteană.
Mutația care-l aduce pe A.I. Popescu, de la diplomație, funcții importante în Ministerul Industriei și Comerțului sau în Ministerul de Finanțe, la ferma din Perieți nu e atât de neașteptată pe cât pare. În 1929, într-o recenzie consacrată unui studiu al lui D. Mitrany intitulat Marx versus the Peasant[38], A.I. Popescu îmbrățișase poziția acestuia, conform căruia nu producția industrială în serie, preconizată de Marx, ci producția agricolă mică și mijlocie, mai rentabilă, putea fi chezășia prosperității statelor. Departe de a fi devenit un „moșier”, cum îl vor eticheta, alături de localnici, și unii sociologi, A.I. Popescu se înrolase vizionar în bătălia pentru modernizarea și rentabilizarea agriculturii românești și pentru eliberarea ei de sub monopolul bulgar, olandez, german sau maghiar al seminței.
Cercetarea sociologică de teren, așa cum se desfășura în 1939, nu a perceput importanța acestui demers. În convorbirea cu G. Retegan, cuprinsă în volumul de istorie orală Sala luminoasă al lui Z. Rostás, acesta menționează faptul că, la cererea lui A.G., a luat legătura în iunie 1939 cu istoricul englez Hugh Seton-Watson (a cărui scrisoare către A.G. privind aceeași perioadă, e reprodusă în Anexa la prezentul volum), aflat la Aureliu Ion Popescu, în satul Perieți. Reproduc istorisirea lui Retegan:
„Am fost chemat de Golopenția și mi-a spus: ‘Tot trebuie să faci Perieții, du-te acolo, și vezi că este acolo un moșier, Aureliu Ion Popescu. E cunoscut, un economist foarte bun’, era într-adevăr, publicase o serie de lucrări în ce privește evoluția valorii leului și chestii de felul ăsta, dar nu știam atunci că el fusese consul român în Statele Unite. Și nici nu știam că acest Aureliu Ion Popescu fusese omul de afaceri al reginei Maria, când ea a fost în Statele Unite […] Pe urmă, a doua zi [A.G.] m-a chemat din nou și mi-a zis: ‘Uite ce este. A venit de la Londra un englez, care este conferențiar la Universitatea […] Cambridge și vine să vadă România. […] și el vrea să vadă și cum se lucrează într-un sat, nu știu ce, și așa mai departe. El va merge însă cu mașina cu Aureliu Ion Popescu, și să mă duc în sat la el, să iau legătura. El îmi știa numele, mi-a spus că i-a dat numele meu pe hârtie. Așa am și făcut, m-am dus cu trenul și m-am întâlnit cu el la Aureliu Ion Popescu” (p. 314).
Întâlnirea e complicată însă de faptul că Retegan și Ovidiu Bârlea, care pregăteau monografia sumară a satului Perieți pentru volumul IV din 60 de sate, se descoperă urmăriți de aproape de către (oameni din sat trimiși de) A. I. Popescu, lucru care le îngreunează cercetarea și îl determină pe Seton-Watson să plece cu Bârlea și ulterior cu M. Pop în M. Apuseni. Redau din nou pasajul:
„Și la un moment dat îi spun lui Bârlea, măi, în felul acesta nu facem nimic, ia să scap puțin de individ. Într-o seară, când ne-a întrebat unde mergem, i-am spus pe ulița cealaltă, și noi am mers de fapt în direcție contrară. Și n-am mai avut supraveghetor. Pe urmă a început să vină el, Aureliu Ion Popescu, după noi. Și la un moment dat Watson m-a întrebat: ‘Ce, îți blochează cercetarea?’ Menționez că în epoca aceea Hugh nu știa nici un cuvânt românește. Ce dracu’ să fac? Și atunci, în loc de a mai sta de vorbă cu oamenii și așa mai departe, am întocmit un chestionar pe loc. Cu Bârlea amândoi. Să ne răspundă, domnule, la treaba asta! Nu? Țin să precizez: moșia nu era a lui, și nici a soției, ci a copiilor soției. Fiindcă ea fusese căsătorită, și avea doi copii din căsătorie, și moșia a fost a soțului. Și copiii erau mărișori, băiatul era în clasa a șasea de liceu, iar fata clasa a patra, a cincea sau așa ceva. Dar cu foarte multă inițiativă și pricepere. A adus cultură de bumbac, a adus muncitori agricoli din Basarabia…/ — Ieftini… / — Ieftini, cazați mizerabil, și așa mai departe. Alimentați… nu știu, că n-am putut intra și pe-acolo. În orice caz lui Watson nu i-a plăcut. Watson era laburist, și a rămas laburist până la sfârșit” (p. 315).
În studiul Perieți. Un sat de muncitori agricoli din Ialomița[39], O. Bârlea și Gh. Reteganul[40] menționează șapte proprietari care stăpâneau între 100–500 ha — totalizând 2.030,8 din totalul de 3.731 ha de pământ al satului Perieți — fără a da detalii despre exploatările acestora. Ei nu vorbesc despre ferma model a lui A.I. Popescu dar consacră un paragraf relativ amplu căminului cultural întemeiat de acesta:
„Căminul Cultural ‘Aurel Popescu’, pe lângă preocupările de ridicarea economică a sătenilor, dezvoltă o activitate culturală ce se întâlnește rar aiurea. Condus de către cel care îi poartă numele, un intelectual înzestrat cu o frumoasă cultură occidentală, cu o reală înțelegere a nevoilor țăranilor, căminul contribuie mult la ridicarea lor sufletească. Din bugetul actual de 200.000 lei, destinat în primul rând activității economice, s-au cumpărat 20 kg untură de pește pentru copiii debili. S-au împărțit de asemenea haine, încălțăminte și cărți elevilor săraci, pentru a avea posibilitatea de a cerceta și iarna școala. Se țin conferințe numeroase sătenilor, cuprinzând sfaturi agricole pentru o raționalizare cât mai intensă a lucrării pământului. Căminul cultural a dat de asemenea 15.000 lei pentru cumpărarea medicamentelor și instrumentelor necesare dispensarului comunal. Deocamdată nu are local propriu, rămânând provizoriu în localul școlii primare” (p 32).
Constatând că 130 de familii din Perieți nu dispun de pământul necesar pentru a se întreține, Bârlea și Retegan privesc critic la marea proprietate din sat fără însă a o examina diferențiat. Ferma inițiată de A.I. Popescu ar fi meritat un studiu de caz (A.G. îl recomandase) în care să fie prezentate deopotrivă realizările ei economice și eventualele ei scăderi pe plan social. Nu e clar dacă A.I. Popescu urmărea cercetarea lui Retegan și Bârlea pentru că se intuia vizat nefavorabil de comentariile eventuale ale sătenilor sau dacă încerca doar să afle, grație prezenței sociologilor, cât mai multe detalii despre sat și reacția acestuia la ferma pe care o crease, spre a-l înțelege mai bine. Știm că personalul fermei a inclus, alături de cei 70 de angajați permanenți, care erau bine plătiți (cu salarii de între 40.000 și 80.000 lei, întreținere completă și un sac de porumb sau grâu lunar), între 100 și 200[41] de zilieri recrutați mai degrabă din satele vecine sau — aflăm de la Retegan, dintre basarabeni —, decât din Perieți. Detaliul acesta sugerează o relație care nu a fost lipsită de probleme. Explicația ar putea rezida în lipsa de pregătire și de interes în domeniul grădinăritului a periețenilor. Se adăugau faptul că A.I. Popescu și Lelia Urdarianu nu erau originari din sat, trecerea bruscă pe care o impusese A.I. Popescu de la culturi cerealiere la culturi legumicole și floricole combinate cu crescătorie model de porci și vaci de rasă (în vederea asigurării hranei și a îngrășămintelor), renunțarea la munca în agricultură a tot mai mulți dintre sătenii cu pământ insuficient pentru a trăi. Pe de altă parte, ferma cu circuit închis și tehnologie performantă nepoluantă asigura 100.000 zile de lucru, reprezenta un model local, iar condițiile de viață ale lucrătorilor temporari, dacă ne conducem după fotografiile clădirii pentru zilieri care s-au păstrat și după prosperitatea culturilor și șeptelului menite să asigure nevoile fermei, par a fi fost superioare celor care se ofereau în general în epocă[42].
La sfârșitul războiului, ferma Perieți a fost devalizată nu numai de soldații armatei roșii ci și de săteni. Rezistând adversității, A.I. Popescu reface ferma, devine membru în Consiliul Superior al Economiei Naționale (1945–1947) și președinte al Societății de horticultură din România. În 1945, ferma de la Perieți e recunoscută ca fermă model. Suprafața ei, care se ridicase anterior la 390 ha (incluzând terenuri luate în arendă) este acum de 150 ha. În martie 1949, ferma va fi naționalizată.
Arestat în cursul aceluiași an, Aureliu Ion Popescu „de ocupație grădinar” a fost trimis la Canal întrucât condusese o „exploatație moșierească”. După alți cinci ani în care a muncit pe șantiere ca zugrav sau muncitor necalificat, a fost rearestat în 1959. Va fi eliberat „prin grațiere” din penitenciarul din Botoșani în 1963 și însărcinat cu traducerea în limba engleză a documentelor celui de al VIII-lea Congres al Solului care se ținea în România, rearestat apoi în 1966. A murit în anul 1967. România risipea odată mai mult avutul ei cel mai de preț, măcinând viața unui vizionar de anvergură, care visase să generalizeze cultura legumelor în Bărăgan unde— după cercetări migăloase — ajunsese la concluzia că soiurile cu randament maxim erau ceapa, prazul, spanacul, salata, dovleceii, pepenii galbeni, mărarul, porumbul de masă și plantele furajere.
Reintrată în posesia încintei fermei (cu ruinele celor 18 imobile), agronom Ileana Stoianovici, fiica Leliei Urdărianu, a donat-o în 1994 Muzeului Național de Agricultură din Slobozia, odată cu 6.000 piese (obiecte de artă, de uz casnic sau personal, documente, publicații)[43]. Ferma din Perieți este singurul monument de istorie agrară din România recunoscut de Ministerul Culturii în anul 1996.
Vocile scrisorilor
Cei 280 de corespondenți[44] ai lui A.G. se dispun în grupuri pe care le vom detalia sumar în cele ce urmează. Distingem între grupuri proxime, care-l cuprind ca membru pe A.G. și pe care le vom marca prin A urmat de un număr marcând în ordine cronologică intrarea lui A.G. în grupul respectiv, și grupuri din care acesta nu face parte, marcate prin B urmat de cifre cu funcție exclusiv distinctivă.
A1. Familie, gazde (12 corespondenți): Nina Crainic, Marieta Farcaș, Dumitru Golopența, Corneliu Golopenția, Emma Golopenția, Romulus Golopenția, Simion Golopenția, A. Orovanu, D-na *Petrescu, Pr. I. Stănescu, Milene Veber, Franz Vlasak. Lectura schimburilor epistolare cu cei enumerați permite, între altele, surprinderea caracteristicilor vieții de familie în Banat, la țară și în oraș, modul în care era trăită rudenia prin alianță sau cea spirituală; relațiile proprietari/chiriași în România momentului.
A2. Bozoviceni, timișoreni (11 corespondenți): Silvestru Cioflec, Aurelia Cloșan, Romulus Filip, Sofia Ittu, Augustin Lepsy, Iosif Lindner, I. Martinovici, Gheorghe Mihailovici, Virgil Pau, Iuliu Străin, G. Teodorovici. Printre corespondenți se află doi profesori de la liceul Diaconovici-Loga din Timișoara, cunoscuți, colegi de studii la Drept ai lui A.G.
A3. Școlari, colegi cu A.G. la Timișoara, Cluj etc. (16 corespondenți): E. Banu, Bogdan*, Emeric*, Vasile Gherban, Cornel/iu Golopenția, Romulus Golopenția, Petru Guran, Șulim Itcovici, Carmen Ittu, Sarmiza Lungianu, Ștefan Mânzat, Ludovic Metzger, Titu Mețulescu, Pavel*, Ioan Ureche, Jean Vasilescu, Iosif Virany, Jean Westfried. Scrisorile vorbesc despre excursii, cercetășie, filatelie, cărțile pe care le citeau în vacanță elevii din Bozovici, Timișoara sau Cluj, limba italiană în școlile bănățene, baluri, jour-uri și patinaj la liceenele din Cluj, modul de a se îmbrăca, viața de internat sau căutatul de gazde la București, înscrierea la cursuri în alte țări (Franța, Anglia, Italia) etc.
A4. Studenți. (a) studenți din țară (8 corespondenți, dintre care cei mai mulți erau colegi la Facultatea de Drept cu A.G.): I. Bosica, Mihail Bârcă, Emil-George Papahagi, Mihai Parpală, Mihai I. Popescu, Petru Sîrbu, Iuliu Străin, Vasile D. Valușescu; (b) bursieri români aflați în Germania între 1933–1936 (19 corespondenți): Atanasie Brânda, Emil Cioran, Ion Cocioba, Mircea Drăganu, Constantin V. Drăgoescu, Nicolae Hulpoi, Adrian Ionescu, Octavian Ionescu, Ștefan Iorga, Iacob Mihăilă, Elena Moisuc, Alexandru Parisianu, Victor Ioan Pavelescu, Angela Popescu, Traian Puiu, I. Răduțu, Constantin D. Rusu, N. Saru, Gh. Valuță; (c) bursieri Rockefeller: A.G., Roman Cresin, Christina Avghi Galitzi, Helmut Haufe, Sabin Manuila, Philip E. Mosely, Aureliu Ion Popescu etc .
A.G. s-a aflat în Germania, ca bursier Rockefeller (1933–1935) și cu o bursă Humboldt în prelungire (1935–1936), timp de trei ani. Corespondența reprodusă în acest volum include schimburi epistolare cu bursieri români aflați la Hamburg (Iacob Mihăilă), Leipzig (Elena Moisuc), Dresda (Alexandru Parisianu), Berlin (Emil Cioran, Victor Ioan Pavelescu), München (E. Cioran), Halle (Traian Puiu, Constantin D. Rusu, N. Saru, G. Ștefănescu, Gheorghe Valuță) etc.
A.G. s-a ocupat în mod susținut de un „cerc românesc”, menționat în scrisori și de I. Răduțu și E. Moisuc. Într-o ciornă privind organizarea unei Uniuni a asociațiilor studențești românești din Germania, el scria: „Deoarece Uniunea asociațiilor studențești românești din Germania urmărește să ajute pe cât îi stă în puteri pe toți tinerii care fac călătorii, [v]ă rugăm să completați chestionarul alăturat și să-l restituiți cât de curând. / Uniunea urmărește să întocmească o listă cu adresa tuturor studenților români care se găsesc în Germania și o listă a posibilităților de găzduire în orașele universitare germane. Lista aceasta urmează să fie comunicată regulat fiecărui student român care studiază în Germania; scopul urmărit e strângerea raporturilor dintre ei. Prin intermediul consulatelor române din Germania și al consulatelor germane din România, și a institutelor care organizează ori ușurează schimburi de vară și excursii, ea va fi pusă la îndemâna tuturor tinerilor care urmează să petreacă un timp mai lung sau mai scurt în Germania. Uniunea socotește că scopul studiului în străinătate nu este numai teoretic, de informare; fiecare din noi se pregătește în vederea prestării unei munci utile în vederea înfloririi țării. Țara trebuie s-o servim și aci ori de câte ori putem; [textul se întrerupe]” (AFG).
Lectura scrisorilor pune în lumină modul în care bursierii români își stau în ajutor prin împrumuturi, se întâlnesc unii cu alții drumețind prin Germania sau participând la întâlnirile de la Boberhaus, ori la Olimpiadă, citesc și lucrează în domeniile în care se pregătesc, achiziționează cărți (la prețul redus pe care A.G. îl obține pentru bursierii români de la filiala germană a librăriei Hasefer) și vizitează centre de cercetare europene sau americane. Specialitățile reprezentate printre bursierii români întâlniți de A.G. sunt, printre altele, agronomia, ergonomia, medicina sportivă, dreptul, filozofia etc. Bursierii corespondează de cele mai multe ori scurt, prin cărți poștale, atât din cauza lipsei de bani, cât și din cauza cenzurii.
A5. Facultatea de Filosofie și Litere/București (7 corespondenți) Ștefania Cristescu, *Cucoaneș, N. Georgescu-Tistu, D. Gusti, O. Neamțu, V. Rădulescu-Pogoneanu, Marin Popescu-Spineni. Ștefania Cristescu, ca și O. Neamțu, vor funcționa pe postul de bibliotecar al Seminarului de Sociologie al lui A.G. în răstimpul în care acesta e șef de cabinet (O.N.) sau se află la studii în Germania (Șt.C.). *Cucoaneș e portar, Georgescu-Tistu director al Bibliotecii, D. Gusti este decan, Iar Popescu-Spineni e Secretar al Facultății).
A6. Mișcarea gustiană: (a) monografiști, angajați la Fundațiile regale, echipieri; participanți la Serviciul Social sau la „Enciclopedia României”; colaboratori, vizitatori străini etc., 60 corespondenți): I. Aron, D.C. Amzăr, Nicolae Argintescu-Amza, Al. Bărbat, Ernest Bernea, Dan Botta, Harry Brauner, Constantin Brăiloiu, Emanoil Bucuța, Valer Butură, Floria Capsali, Lena Constante, Mac Constantinescu, Miron Constantinescu, Xenia Costa-Foru, Brutus Coste, Ion Conea, Alexandru Costin, Romulus Cotaru, Ștefania Cristescu, Apostol Culea, Vasile Damian, Florea Florescu, Christina Galitzi, D.C. Georgescu, Cornel Grofșorean, Dimitrie Gusti, Max Sylvius Handman, Traian Herseni, Ion Ionică, Lükö Gábor, Gh. Macarie, Marin Marinescu-Mureș, Ion Sofia Manolescu, Nicolae Mânătorul, Ivan Measnicov, Iacob Mihăilă, Philip Mosely, Octavian Neamțu, Ion Negru, Filip Pașcanu, C.G. Pavel, Mihai Pop, Aureliu Ion Popescu, Nicolae Popescu, Francisc Iosif Rainer, Ana Rădulescu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Hugh Seton-Watson, Corina Sombart, Romulus Spirea, H.H. Stahl, P. Ștefănucă, T. Al. Știrbu, N. Tănăsescu, Tudor Vianu, G. Vlădescu-Răcoasa, Șerban Voinea, Mircea Vulcănescu, Ion Zamfirescu; (b) Cornova (4 corespondenți): Paul Mihailovici, V. Popa, Cristofor Vascan, Pr. Ion Zamă; (c) Căian (5 corespondenți): I. Bartoș, I. Moldovan, A. Reteganul, Gh. Silaș, Alexandru Vidican; (d) Dâmbovnic (4 corespondenți): Nicolae Marin-Dunăre, Theodor I. Mărculescu, Mihai Pop, George Retegan.
Numărul mare de corespondenți aparținând mai multor generații și diversitatea nișelor pe care le ocupă în cadrul mișcării gustiene permit o cunoaștere nuanțată a acesteia. Cititorii au acces la scrisori ale informatorilor veniți la oraș pe urmele monografiștilor sau întregind în sat cercetările acestora (e cazul corespondenților din Cornova), la scrisori de coordonare a cercetării (corespondența cu M. Pop), la scrisori ale echipierilor (corespondenții aparținând echipei din Căian), la materiale redactate de echipieri (e cazul, între alții, al lui Marin Marinescu-Mureș, Ion Sofia Manolescu, Ana Rădulescu, Alexandru Vidican). Eșantionul de peste 70 de corespondenți permite înțelegerea funcției de liant pe care a exercitat-o în rândurile mai multor generații de studenți, învățători și săteni, cercetători și profesori mișcarea gustiană. În Introducerea la A. Golopenția, Ultima carte, am citat în acest sens un pasaj dintr-o declarație a Elenei Pătrășcanu, care se definea ca „fostă elevă a lui D. Gusti”: „Știu că în 1945 și poate și în 1946 ne întâlneam, din când în când la un local public, foștii elevi ai lui Gusti care am făcut parte împreună din Serviciul Social. Aceștia erau: Pogoneanu, Argintescu, Mircea Manolescu, Mihai Pop, Stahl, Octavian Neamțu, Harry Brauner și Belu Zilber (care, după cât știu, nu a făcut parte din Serviciul Social), Golopenția și câteodată Lena Constante” (p. CVI-CVII). Dincolo de inexactitățile strategice sau de confuzia între monografiști și echipieri în declarația Elenei Pătrășcanu, rămâne faptul că întâlniri regulate între foști participanți la mișcarea gustiană puteau apărea ca plauzibile.
Prin faptul că monografiile sau echipele studențești au marcat nu atât specializarea, cât un prolog realist al acesteia sau modularea unui profil profesional deja existent, și că mulți din cei care au fost incluși în ele au avut ulterior sau au continuat cariere diverse (în etnografie, etnomuzicologie, etnobotanică, coregrafie, arte plastice, politică, asistență socială, diplomație, statistică și demografie, medicină, geografie, învățământ școlar sau universitar, filosofie sau istorie literară etc.), scrisorile ne permit să măsurăm gradul și căile de penetrare a ideilor mai multor generații marcate sociologic de D. Gusti în societatea și în cultura românească interbelică.
A7. Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor (24 corespondenți, între care se cuprind înalți funcționari din Minister, scriitori care lucrează sau colaborează în cadrul acestuia și petiționari): D.I. Atanasiu, Consilier *Bratu, Stanciu Brădișteanu, Consilier *Caliani, Subdirector *Călugăru, Consilier X, *Didilescu, *Formac, *Ghițescu, Petre Iorgulescu-Yor, *Ivașcu, *Kirițescu, *Mioniu, Ion Minulescu, Radu I. Pâslea, Cezar Petrescu, Ilie C. Purcaru, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Ion Sorbul, Tache Soroceanu, August N. Ștefănescu, Florica Țunea, N. Vasiliu, *Vineș.
A.G. îi scria Ștefaniei Cristescu într-o zi de Crăciun a anului1932: „Zece planuri mi s-au perindat apoi în gând și am schițat cărțulia prin care vreau să mă descarc în întregime de amintirea îndeletnicirii mele de acum. — Mic tratat despre Șeful de Cabinet, îi voi zice. De înfățișarea plină de satiră reținută a scrierilor veacului al 18-lea francez, ea va vădi zâmbind suta și mia de lucruri văzute în decursul ei. Îi va fi dedicată ‘profesorului și ministrului’ autorului” (Rapsodia II, p. 92). Într-un caiet, A.G. marcase forma întreagă a dedicației: „Profesorului și ministrului său — d-lui Gusti — îi dedică autorul acest volumaș, încercare de a însera într-o viață de apolitic câteva luni petrecute în funcția de șef de cabinet” (AFG).
În lipsa tratatului plănuit, elemente ale relațiilor ierarhice excluzând folosirea prenumelui, demisia lui V. Rădulescu-Pogoneanu și, mai cu seamă, avalanșa intervențiilor (care apar în multe alte puncte ale volumului) pot ajuta cititorii să-și formeze o idee asupra atmosferei de la Ministerul Instrucției în anii 1932–1933. Reproduc în cele ce urmează un pasaj dintr-o scrisoare de petiționar devenit prieten, pictorul Tache Soroceanu: „În toate ocaziile mi-ai fost prieten, mai mult: ca un frate. Și nu te-ai plictisit niciodată să-mi faci binele. Și lucrul ăsta a fost mult mai greu în situația de duhovnic al păsurilor în care te aflai, sâcâit și hărțuit peste măsură de toți câți aveau o durere și un necaz și nu și le vedeau decât pe ale lor. Te-ai sacrificat în tot felul pentru atâția indivizi, pe care atunci îi vedeai pentru prima oară. În tot ce privește oficialitatea românească, gravă, fudulă și seacă, D-ta Anton Golopenția ai fost ceva aparte. Când altele îți erau rosturile vieții. D-ta ai stat simplu și statornic ca o lumină și ca o înseninare în lumea aceea înăbușitoare a ministerelor! / În după-amiaza aceea, când eram cu Iorgulescu mici și neînsemnați în căutarea unui sprijin pentru petiția noastră, D-ta Anton Golopenția ne-ai privit cu ochi buni și calzi și ne-ai salutat din prima dată prietenos. Eu n-am uitat nimic de atunci, cum n-am uitat nimic după aceea” (scr. 2, 2.7.1933).
A8. „Sociologie românească” (24 corespondenți, între care se cuprind membri ai colectivului redacțional, autori de articole și abonați): Vasile Băncilă, V. Butură, Marin Cernea, Andrei G. Corteanu, Ștefania Cristescu, Ion Făcăoaru, Florea Florescu, C.D. Fortunescu, Christina Galitzi, D.C. Georgescu, C. Grofșorean, D. Gusti, Maria Holban, Andrei Incze, Liceul Ferdinand/Bacău, Theodor I. Mărculescu, Tiberiu Morariu, O. Neamțu, Constantin Noe, V. Petrescu, Ștefan Popescu, T. Racotă, Francisc Iosif Rainer, Victor Tufescu. Am vorbit despre munca de redactor depusă de A.G. și corespondența derivată din ea în articolul A fost Sociologie românească o revistă publicată în devălmășie?[45]
A9. Institutul Central de Statistică și colaboratorii lui (25 corespondenți aparținând Centralei și serviciilor externe ale Institutului): Mircea Biji, D. Corbea, A.E. Dorwagen, Ion Făcăoaru, D.C. Georgescu, Laura Iordănescu, Iosif Jivan, Ion Lăzărescu, Theodor Lăzăroiu, Mihail Levente, Sabin Manuila, Stelian Mateescu, Traian Mihăilescu, Ion Oancea, Petre Onică, C.G. Pavel, Ștefan Popescu, Corneliu Săndulescu, T.Al Stoianovici, Camil Suciu, Bucur Șchiopu, Vladimir Trebici, *Vasilescu, Nicolae Vlad, Petre Vlad; Identificarea românilor de la est de Bug (10 corespondenți, membri ai echipei de identificare, localnici, instituții): Vladimir G. Boantă, Gh. Bucurescu, Cabinetul Guvernatorului Civil al Transnistriei, Depozitar al ziarelor din Odessa, Nicolae Economu, Guvernământul Transnistriei, Gh.Gh. Nilvan, C.G. Pavel, Eugen Seidel, Afanase Soroceanu[46].
A. 10 Arestați, deținuți: (a) în perioada interbelică: M. Biji, Miron Constantinescu, T.Al Stoianovici etc.; (b) în regimul comunist: M. Levente, C.G. Pavel, Ștefan Popescu (de la Institutul Central de Statistică); Vasile Valușescu (dintre studenți); E. Bernea, H. Brauner, Lena Constante, A. Golopenția, T. Herseni, O. Neamțu, C.G. Pavel, Aureliu I. Popescu, V. Rădulescu-Pogoneanu, P. Ștefănucă, Mircea Vulcănescu, G. Retegan (din cadrul mișcării gustiene).
B1. Sociologi, geografi, istorici, economiști, folcloriști etc. (10 corespondenți): Traian Brăileanu, Petru Caraman, Ștefan Manciulea, Mihail Manoilescu, David Mitrany, Gromoslav Madenatz, Ion Mușlea, Petre Râmneanțu, Ingeborg Seidel-Slotty, Horia Teculescu.
B. 2 Funcționari la Ministerul Afacerilor Străine (9 corespondenți): A. Bădăuță, Mihail Bologa, Brutus Coste, Radu Crutzescu, Vintilă Petală, Nicolae Petrescu-Comnen, Otto Prager, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Nicolae Titulescu[47].
B3. Scriitori, istorici/critici literari, filosofi, lingviști, eseiști, publiciști (17 corespondenți): Emil Cioran, Alexandru Ciorănescu, Petru Comarnescu, Ion Chinezu, Ion Clopoțel, C.D. Constantinescu-Mircești, Paul Costin-Deleanu, Alexandru Dima, Mircea Eliade, Nina Façon, Claudiu Isopescu, Virgil Molin, Mihai Niculescu, Constantin Noica, Valer/iu Papahagi, Al. Rosetti, Mircea Vulcănescu, Paul Zarifopol.
B4. Artiști plastici (5 corespondenți): Mac Constantinescu, P. Iorgulescu-Yor, Marcel Olinescu, Tache Soroceanu, Ioan Teodorescu-Sion.
Asociații culturale, librării etc. (11 corespondenți): Hasefer, Vasile Ilea (Astra), I. Littman (Consiliul Evreiesc Mondial), Marele Stat Major, Ministerul Industriei și Comerțului, Ministerul Finanțelor, Ministrul X, Y, X, Președintele Consiliului de Miniștri, Steinberg (Librăria Hasefer).
Unul și același corespondent poate apărea în mai multe grupuri. Astfel, o serie de vecini/prieteni/cunoscuți din Bozovici sau Timișoara reapar în calitate de colegi de facultate sau de postulanți în cadrul Serviciului Social (e cazul, de exemplu, al lui Iuliu Străin). Participanți la mișcarea gustiană se regăsesc mai târziu în cadrul Institutului (Central) de Statistică. Este cazul lui D.C. Georgescu, I. Measnicov, C.G. Pavel, H.H. Stahl, A. Vidican sau G. Retegan. I. Ureche, care aparține grupului colegilor de școală ai lui A.G. se regăsește în grupul literaților de la Paris. Bursier în Germania, I. Mihăilă va fi atras la întoarcere în organizarea echipelor studențești. Victor Rădulescu-Pogoneanu va fi activ în prupul studenților și în cel al mișcării gustiene, dar se va insera ulterior în grupul funcționarilor la Ministerul Afacerilor Străine. Ștefan Popescu lucrează în cadrul redacției la „Sociologie româneacă” și va fi angajat ulterior în cadrul Institutului Central de Statistică. Am indicat mai sus unele din traseele de grup ale celor arestați.
Putem defini gradul de proximitate în raport cu A.G. (care aparține grupurilor A1-A10) și prin numărul de grupuri în care se încadrează corespondenții volumului. Aceasta rămâne însă o întreprindere viitoare.
Analiza conținutului scrisorilor va îmbogăți considerabil grupările schițate aici. Ea va configura, între multe altele, un grup care se impune apăsător la lectură: al celor (nu neapărat sau numai dintre corespondenți) morți în închisorile interbelice și comuniste în perioada pe care au acoperit-o, alături de scrisori, comentariile și notele noastre.
Scrisorile în limbi străine din Rapsodia epistolară
În cadrul RE apar în câteva rânduri scrisori scrise în limbi străine.
(a) Atunci când cei care le scriau înțelegeau limba română, primeau de la A.G. răspunsuri scrise în română și scriau la rândul lor și în română, scrisorile în limbi străine sunt publicate în traducere în corpul textului și în original, fie în Anexă, fie în Note. E cazul scrisorilor germane ale mamei lui A.G., Emma Staschek și al unei scrisori în limba maghiară a lui Lükö Gábor în volumul III. În volumul IV, David Mitrany, de origine română, stabilit în Anglia, și Philip Mosely, bursier Rockefeller originar din Statele Unite, care vizitase campaniile monografice gustiene, îi scriu lui A.G. deopotrivă în limba română și în limba engleză; Corina Sombart, născută Leon, studentă la Iași a lui D. Gusti căsătorită cu Werner Sombart, corespondează în română cu A.G. dar îi trimite invitații tip redactate în germană; Ingeborg Seidel-Slotty, care, împreună cu soțul ei, Eugen Seidel, părăsise Germania nazistă refugiindu-se în România și avea să predea ulterior la Universitatea din Cluj, scrie de asemenea în germană, în timp ce Eugen Seidel folosește deja în corespondență limba română.
(b) În cadrul scrisorilor colective, pe care le patronează în volum mai ales Brutus Coste și Victor Rădulescu-Pogoneanu, apar de asemenea, în traducere, mesaje scrise în limbi străine. E cazul scrisorii 40 din schimbul epistolar al lui A.G. cu B. Coste (vol. I), care conține scurte mesaje ale lui Németh Lászlo, Boldiszár Iván, Keresztury Dezso și Szabó Zoltán, traduse din limba maghiară în corpul textului și reproduse în original în note, sau al scrisorii 10 din schimbul epistolar cu V. Rădulescu-Pogoneanu. În ultimul caz, unul dintre corespondenți (Pierre d’Alcanty) scrie în franceză iar V.R.-P. îi reia mesajul, comentându-l în aceeași limbă.
(c) În volumul IV e reprodusă, în Anexă, cu referire la schimbul epistolar cu Tudor Vianu, corespondența (în germană și tradusă) a lui A.G. cu Universitatea din Giessen privind teza de doctorat a lui Maiorescu. E vorba în acest caz de un dublu citat (schimbul epistolar al lui A.G. cu Universitatea din Giessen fiind inclus în schimbul epistolar al lui A.G. cu T.V. și publicarea acestuia făcându-se după un volum apărut anterior[48].
(d) În unele cazuri, reprezentate în cadrul seriei de corespondența cu Hugh Seton-Watson, care va deveni ulterior un important istoric britanic, cei doi corespondenți recurg la franceză ca lingua franca în primele scrisori, corespondând mai târziu (când H.S.-W. a deprins suficient limba) în română.
(e) Însfârșit, unele dintre scrisori sunt scrise amestecând două limbi. E cazul scrisorii colective 32 din schimbul epistolar cu V. Rădulescu-Pogoneanu, în care prietenii renuniți la un pahar de vin construiesc paragrafe alternând enunțuri germane cu enunțuri românești (V.R.-P.) sau produc enunțuri în care sunt utilizate alternativ cuvinte din ambele limbi (B. Coste). Mai masiv, e cazul unui număr de scrisori italo-românești din schimbul epistolar cu Florica Țunea, care dovedesc, o dată mai mult, importanța limbii italiene în educația tineretului bănățean. În aceste cazuri, mi s-a părut că traducerea nu se impune, savoarea mesajului rezidând în surprizele de alăturare pe care le provoacă.
La încheierea Rapsodiei epistolare
Dincolo de lumina pe care o aruncă asupra figurii lui A.G., focar al ansamblului de scrisori, și asupra corespondenților antrenați în schimburi epistolare masive ori medii, cu toții relevanți în cultura românească (și uneori internațională) a epocii, mulți dintre ei rămași necunoscuți publicului cultivat, Rapsodia epistolară ne oferă în mod esențial imaginea, în direct, a interbelicului românesc în ansamblu, cu căutările lui, cu grupurile care au aspirat sau s-au mobilizat în vederea înțelegerii și mlădierii circumstanțelor epocii, cu polifonia soluțiilor și a aspirațiilor.
Acest lucru a devenit posibil grație mai multor factori. E vorba, în primul rând și esențial, de natura multiplă a ofertei epistolare de care dispuneam. RE ne aduce în față scrisori existențiale, profesionale, simple semne de viață, sau îmbărbătări din partea lui A.G. și răspunsuri pe măsură din partea celor pe care și i-a ales corespondenți. Dar e vorba și de faptul că, prin interesul uman al lui A.G. pentru cei pe care-i întâlnește, sunt aduși la corespondență vie oameni care în multe cazuri nu ar fi făcut-o. Astfel, deși traversarea mediilor sociale de către A.G., fără egal printre reprezentanții mișcării gustiene, este depășită de D. Gusti, care va fi primit un număr incomensurabil mai mare de misive, calitatea corespondenței adresate lui A.G. o depășește pe cea adresată Profesorului. Distras, când nu era copleșit, de multele sarcini asumate, fără vocație epistolară, lăsând scrisorile pe care le primea la îndemâna oricui, în biblioteca de acasă sau de la Seminar, Gusti nu stimula scrisorile personale sau personalizate. Lui i se adresau cereri, petiții, proiecte. Procesul de însingurare adultă a celor absorbiți de o misiune acționase în cazul Profesorului, prins în întreprinderi multiple, mult mai acerb decât în cazul lui A.G., care și-a apărat de îngheț prieteniile sau întâlnirile bune, prin scurte rapeluri afectuoase, jucând nu odată în Rapsodia epistolară rolul de epilog sau coda: o notă bibliografică, o carte în dar, o felicitare la prilejuri de bucurie.
În afară de corespondenții pe care și-i alege, A.G. a devenit astfel și a rămas adresat pentru mulți din cei care l-au avut coleg de școală, facultate, monografie, studenție în Germania, echipă regală, cercetare, Institut Social Român, Institut de Statistică. Dacă ne-am fi limitat, în buna tradiție a editărilor de scrisori, la corespondenții „importanți”, am fi pierdut din vedere scrisorile de școlari bănățeni sau ardeleni, studenți bucureșteni, învățători și profesori din toată țara sau artiști și scriitori care adresau petiții Ministerului Instrucției, Cultelor și Artelor, soldați, monografiști gustieni și echipieri ai Fundației, părinți și frați, rude, săteni sau orășeni, bucureșteni, bănățeni, ardeleni, moldoveni grație cărora Rapsodia epistolară a dobândit o rezonanță amplificată, asigurând, metonimic, cunoașterea, nu a unui intelectual izolat, nu a câtorva grupuri intelectuale de elită (de sociologi, statisticieni, filozofi, scriitori, artiști plastici), ci a stării de spirit generale și a problemelor pe care le-a ridicat generațiilor active perioada interbelică.
Renunțând la publicarea exclusivă a scrisorilor lui A.G., care ar fi sărăcit mulțimea epistolară cu aproximativ două treimi și care ar fi oferit o imagine lacunară a dialogului trăit prin scris, am optat pentru schimbul epistolar, iar nu pentru scrisori, ca unitate de bază a seriei de față. Aceasta a asigurat o continuitate mai strânsă între dialogul vorbit al celor care-și sunt în preajmă și completarea lui prin dialog epistolar atunci când distanțele sau circumstanțele o impun. În plus, s-a atenuat astfel opoziția cantitativă între schimburi epistolare masive (de peste 20 de scrisori) și schimburi epistolare minime (cuprinzând o singură scrisoare). Un schimb epistolar minim, sau unul redus, de între două și cinci scrisori pot fi deseori tot atât de importante ca un schimb epistolar masiv ori mediu (de între 6 și 20 de scrisori), semnalând o relație sau un moment cheie din viața corespondenților.
Dacă ne limităm la considerarea schimburilor epistolare masive sau medii, volumele conțin în esență două tipuri de schimburi epistolare: schimburi epistolare între doi indivizi și schimburi epistolare în care unul din corespondenți e reprezentat de un grup. Cazurile în care atât adresantul cât și adresatul sunt colectivități sunt rare și nesemnificative. Schimburile epistolare cu adresant și adresat unic permit la rândul lor distincția între schimburi epistolare închise (corespondența intimă, existențială, sau confidențială care circulă exclusiv între adresat și adresant) și schimburile epistolare deschise în care, adresatul făcând parte dintr-un grup de prieteni sau de colegi, scrisoarea pe care o primește circulă între ei, „ca o gazetă”, cum scrie la un moment dat Victor Rădulescu-Pogoneanu, imprimându-le astfel, cel puțin parțial, un caracter public. Schimburi epistolare închise, circulând exclusiv între un adresant și un adresat unic sunt, în Rapsodia I, cele cu Brăiloiu, Bucuța, Butură, Comarnescu; în Rapsodia II, cel cu Ștefania Cristescu Golopenția; în vol. III, schimburile epistolare cu D. C. Georgescu, Simion Golopenția, Grofșorean, Herseni, Iorgulescu-Yor, Carmen Ittu, S. Manuila; în Rapsodia IV, cele cu Mihăilă, Moisuc, E.-G. Papahagi, Parpală, Cezar Petrescu, Corina Sombart, Străin, Ștefănucă, Tufescu, Țunea, Vianu, Vidican. Dintre schimburile epistolare deschise, ies în mod deosebit în evidență cele cu E. Bernea, B. Coste (vol. I), M. Drăganu, Corneliu, Emma și Romulus Golopenția, sau D. Gusti (vol. III), I. Measnicov, Mihăilă, Neamțu, Pop, V. Rădulescu-Pogoneanu, N. Saru (vol. IV). Deschiderea poate fi relativă la un grup de prieteni, la grupul familial sau la un grup instituțional și poate defini nu numai adresatul, ci și adresantul. În ultimul caz, Emma Golopenția, Mihăilă și, mai cu seamă, V. Rădulescu-Pogoneanu par a fi avut inițiativa scrisorilor împreună cu alți membri ai familiei, respectiv cu alți membri ai grupului de prieteni, ei constituind corespondenți mediatori caracteristici în cadrul RE.
De remarcat este faptul că A.G. nu a fost, în corespondență, un mediator de acest tip. Îl opreau de la o asemenea opțiune, așa cum a spus-o explicit în scrisorile către Șt. Cristescu, E.-G. Papahagi, Vianu, Gusti etc., gravitatea cu care considera gestul epistolar.
Corespondențele masive sau medii ne permit să surprindem etape diferite ale evoluției celor care scriu. Devine astfel posibil să nu mai identificăm un individ cu imaginea maximă finală pe care o propun biobibliografiile, ci să-l surprindem în mișcare, cu ezitările, perioadele mai puțin consistente și perioadele de acțiune desfășurată ale existenței sale. În Rapsodia epistolară, imaginea lui A.G., Comarnescu, Coste, Ștefania Cristescu, Miron Constantinescu, D.C. Georgescu, Emma și Simion Golopenția, Grofșorean, Carmen Ittu, S. Manuila, Neamțu, E.-G. Papahagi, Pop, V. Rădulescu-Pogoneanu, Stahl, Mircea Vulcănescu, Vianu etc. vibrează, la fel ca în viață, fără a se fixa în contururi definitive. E important de reținut că Miron Constantinescu cel care aspiră să ajungă la Dâmbovnic nu e același cu nomenclaturistul M. Constantinescu; că Stahl cel din 1930, cel din 1934, cel din 1937–1939 și cel — de dincolo de corespondența cu A.G. — din 1980 sau de mai târziu sunt în bună măsură diferiți și în orice caz nu pot fi identificați cu „totalul Stahl” din dicționarele sau portretele de sociologi; că, la fel, chiar dacă demisiile se repetă în existența lui D.C. Georgescu, ele nu sunt identice și izvorăsc de fiecare dată dintr-o altă închegare de etapă a acestuia. Departe de a fragmenta corespondenții „de cursă lungă”, viziunea aceasta „în mers” ni-i apropie, arătându-ne cum s-au construit, în mai bine sau mai puțin bine, cum au revenit și ce au obținut în perioada în care-i însoțim dinăuntru citindu-le scrisorile.
Scrisorile ne permit de asemenea să surprindem caracterul mișcător al „ierarhizărilor” în cadrul mișcării gustiene. Locul pe care-l ocupă, în tabloul recunoașterilor, Amzăr, Bernea, Golopenția, Herseni, Neamțu, Stahl, Vulcănescu etc. se schimbă de la o etapă la alta. Tensiunile din cadrul Școlii survin tocmai în asemenea momente de oscilație a raportului de forțe, la Drăguș-Făgăraș în 1932–1933, odată cu începutul muncii la Fundațiile regale a gustienilor în 1934, la întoarcerea de la studii a lui A.G. în 1937 etc. Aspectul acesta e încă nestudiat.
Corespondenții diferă de interlocutorii pe care-i întâlnim în volumele de istorie orală și o comparație sistematică între atitudinile lor caracteristice se impune, pentru a combina fertil cele două surse de informație. La nivel factual, scrisorile, scrise de obicei la cald, în miezul întâmplărilor, tind să fie mai precise decât istoria orală, în care neajunsurile memoriei sau, dimpotrivă, travaliul ei de justificare, raționalizare, exaltare a importanței celui care rememorează ne îndepărtează, deseori considerabil, de faptul brut. Pe de altă parte, scrise sub imperiul urgenței, scrisorile riscă să nu fie întotdeauna elaborate la nivelul interpretării. Dimpotrivă, în istoria orală, interpretarea e deseori în exces și se cere cântărită și interogată atent pentru a regăsi dozarea optimă. Între cele două ipostaze se interpun, scrise doar atunci când se desprind firesc de purtătorul lor, mesajele organice pentru care, cum am văzut, A.G. tinde să rezerve de fapt cuvântul scrisoare. Nu întâmplător remarcam astfel decalajul, caracteristic unora din mesajele lui A.G., între momentul întâmplării și momentul scrisului. Acesta din urmă survine de la sine, destul de departe de cele petrecute pentru a permite reflecția și, încă, destul de aproape de cele întâmplate, pentru a reține fără devieri faptele.
Confruntând documente distincte, scrise sau vorbite liber cum sunt scrisorile și dialogurile de istorie orală cu documentele scrise sub imperiul forței, cum sunt declarațiile în situație de arest, măsurând distanțele dintre ele și căutându-le explicația, ne putem apropia treptat de realitatea pe care fiecare dintre ele o spune pe cât o ascunde. Rapsodia epistolară, ca și Ultima carte se vor piese ale imensului puzzle din care încercăm să asamblăm trecutul apropiat al generațiilor care ne-au precedat.
Sunt multe aspecte care ar mai fi de cercetat. Am renunțat la ele, pe moment, spre a nu întârzia apariția volumului IV, și spre a nu-i îngreuna structura. E evident însă că structura prezentată ar putea fi descompusă acum în scrisori care, enumerate în ordine cronologică, ar permite urmărirea altor aspecte. Mulți dintre corespondenții din perioada 1923–1927 ai lui A.G. sunt școlari, mulți dintre cei din perioada 1928–1929 sunt studenți, mulți dintre cei din anii 1934–1936 sunt bursieri în Germania etc. Citite în simultaneitate, scrisorile lor ar favoriza comparații, descrierea lingvistică a intuirii treptate a genului epistolar, cu legile lui, de către cei dintâi, abordarea literară a scrisorilor de adolescenți, abordarea sociologică a celor din urmă. Am putea vedea și care au fost perioadele de corespondență intensă, față de episoadele epistolar mai sărace. Un început în această direcție îl marchează secțiunea Corespondența momentului[49], care regrupează scrisorile trimise sau primite de A.G. între 1941 și 1944, când se afla în Ucraina cu o echipă a I.C.S., în vederea identificării românilor de la est de Bug și secțiunea Corespondență și hârtii confiscate ale lui A.G. (1943–1948) din volumul Ultima carte[50]. Diferențele regionale dintre corespondenți se cer de asemenea examinate, la nivelul exprimării prin majuscule a politeții în cazul ardelenilor sau bănățenilor, cu elementele de vocabular caracteristice, abrevierile, neologismele epocii etc.
*
Textul schimburilor epistolare din acest volum a fost stabilit, la fel ca în toate volumele seriei, împreună cu d-na Ruxandra Guțu-Pelazza, prietenă de o viață, ale cărei sugestii mi-au fost de fiecare dată prețioase.
Le mulțumesc, pentru sprijin, d-nelor Maria Alexandrescu Vianu și Raluca Preotu și d-nului Vlad Alexandrescu, cu ajutorul cărora am întregit pentru publicare schimbul epistolar A.G.—Tudor Vianu.
Volumul acesta apare, ca și volumele II–III ale Rapsodiei epistolare, la Editura Enciclopedică, a cărei echipă, condusă de domnul Marcel Popa, continuă fără șovăire tradiția de excelență pe care i-o știm și admirăm. Le sunt recunoscătoare pentru asamblarea textului, corectură și tehnoredactare. Iar generosului om de carte pe care am învățat în timp să-l număr printre prieteni, domnului Marcel Popa, îi mulțumesc și pentru grija atentă cu care mi-a procurat, nu odată, documentarea necesară, de negăsit peste ocean.
La încheierea Rapsodiei epistolare, gândul mi se îndreaptă de asemenea spre editura Albatros, condusă pe atunci de d-na Georgeta Dimisianu, care a publicat primul volum al seriei. Și, în final, spre Ștefania Golopenția, care a făcut începutul, predând editurii Eminescu în anul 1977, un volum selectiv de scrisori ale lui A.G. și a murit, fără a-l vedea publicat, în anul 1979. Am povestit odiseea acestui volum, apărut postum sub titlul Ceasul misiunilor reale, în anul 1999, la Editura Fundației Culturale Române, la mai bine de 20 de ani de la data la care fusese încheiat. Ideea Rapsodiei epistolare e legată de această inițiativă a Ștefaniei Golopenția.
Sanda Golopenția
Providence, 14 aprilie 2014
[1]Reluăm aici, cu eliminări și adăugiri, elemente ale articolului Sanda Golopenția, „Mihai Pop la Dâmbovnic” (Centenar Mihai Pop 1907–2007. Studii și evocări, ed. Ioana Fruntelată, Adrian Stoicescu, Rodica Zane, Editura Universității din Bucuresti, 2007, p. 19–52).
[2]Mircea Vulcănescu fusese Director general la Direcția Vămilor (1936–1937) și Director al Datoriei Publice în Ministerul Finanțelor (1937). El va deveni președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale în 1940.
[3] H.H. Stahl era asistent onorific. Va deveni conferențiar de sociologie rurală în 1943 și profesor la aceeași catedră între 1946–1948. În paralel, funcționa ca profesor de sociologie la Școala Superioară de Asistență Socială din București (1928–1952). Traian Herseni era conferențiar de sociologie rurală (1938–1942).
[4] E vorba de cercetarea dintre Bug şi Nipru (1941–1944), publicată postum, în 2 vol., în anul 2006: Anton Golopenţia, Românii de la est de Bug, București: Editura Enciclopedică.
[5] La invitaţia lui A. Golopenţia, C. Brăiloiu a participat timp de două săptămâni la ancheta dintre Bug şi Nipru, culegând material muzical.
[6] Mihai Pop, Dîmbovnicul, o monografie întreruptă (in) Creativitate și eficiență în acțiunea socială a tineretului, vol. II. Argeșul în cercetarea sociologică (Uniunea Tineretului Comunist, Centrul de cercetări pentru problemele tineretului; Comitetul județean Argeș, Filiala Argeș). Volum îngrijit de Stan Florea, Vladimir Trebici, Cornel Constantinescu, Pitești, 1989, p. 27–33.
[7] Cf. Pompiliu Caraioan, Profesorul Dimitrie Gusti şi Şcoala sociologică de la Bucureşti (în) Sociologia militans, IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971, p. 141. Vezi şi Sanda Golopenţia, Cronologie, p. LXXX.
[8]Vezi „Sociologie românească, IV (1942), nr. 7–12, p. 413–429 + 2 hărţi; republicat în Mihai Pop, Folclor românesc. Ediţie îngrijită de Nicolae Constantinescu şi Alexandru Dobre, Bucureşti, Editura „Cultura Naţională – Grai şi Suflet”, 1998, vol. I, „Teorie şi metodă”, p. 331–357, cu menţiunea „în colaborare cu Anton Golopenţia”.
[9]Pompiliu Caraioan, op. cit., p. 141.
[10]În legătură cu demisia lui V. Rădulescu-Pogoneanu, cf. scrisorile 17 și 19 ale lui A.G. către D. Gusti (Rapsodia III, p. 347, 349). În prima, A.G. scria: „Vă las un cuvânt numai despre Pogoneanu. / N-am găsit niciodată prilejul de a vă vorbi despre el. Și am așteptat o altă zi cu lege gata făcută. Așa a rămas Pogoneanu victima împrejurărilor. / Căci e, într-adevăr, oarecum victimă. Băiat bun și gata să se devoteze, dincolo de oarecare pedanterie voită, el se găsește la Cabinet într-o situație imposibilă. / Ar fi vrut să fie numit. Să aibă un salariu de Șef de Cabinet. Lucrul nu s-a putut face. I-ați dat două ajutoare de 5.000 de lei, unul în dec[embrie], altul în ianuarie. I-a venit greu să le primească atunci. De atunci nu i-ați mai dat nimic. / El se simte întâi uitat de Dv., apoi e în situația penibilă de a fi crezut de ai lui de acasă că e retribuit la Minister. Împrumuturi nu vrea să ia, că mai datorează câteva sume. Așa că de o lună și jumătate n-are nici din ce-și cumpăra țigările. […] Nu poate fi numit cu decizie să ia salar lunar, din f. c. i se poate atribui însă. […] Cuantumul lunar cred că ar trebui să fie cel de 7.500 lei, leafa de șef de cabinet pe care o am și eu. Îl veți avea în acest caz pe Pogoneanu cu trup și suflet și zi și noapte.”
[11]„Arhiva” X, 1932, p. 668–681, rubrica „Mișcarea ideilor”.
[12]Neagu Djuvara, „Dialog”, nr. 86, aprilie 1988 (reprodus în Gabriel Zamfir, 10 martie 1962 — Decesul lui Victor Rădulescu-Pogoneanu, IICMER/Liternet).
[13]C 49/ Arhiva de Istorie orală — Radio România, 19.02.1994 (www.rador.ro/info4…).
[14]Mihaela Bărbuș, Mai puternic decât Vișinescu, „Evenimentul zilei”, 23.9.2013 (www.evz.ro/detalii/știri/mai-puternic-decât-visinescu…).
[15]Cf. istoriacomunismului.blogspot.com/2006_09_01_archive.html
[16] Bărbuș, op. cit.
[17]Aceasta pare a fi varianta exactă. Am menținut varianta din nota care figurează în Repere până la deplina certitudine în legătură cu episodul plecării din țară a lui Titus Pogoneanu și Viorica (Vivi) Vulcănescu.
[18]Convorbire cu Sandra de Hillerin, („15.02A”), Paris, 2002, (hillerin.com/4_romana/Documente-proprii/Marturii/vulcanescu.htm).
[19] Cf.https://archive.org/…/Camil_Demetrescu-Memorii_06…
[20]Cf. Ziuanews, 3.7.2013, care reproduce pasajul citat de Cicerone Ionițoiu în articolul Râmnicu Sărat — cea mai odioasă închisoare, publicat în „Memoria. Revista gândirii arestate”.
[21]Gabriel Zamfir, 10 martie 1962 — Decesul lui Victor Rădulescu-Pogoneanu, IICMER (www.iicr.ro/evenimente/pro_memoria/decesul _lui_victor_radulescu_pogoneanu).
[22]Neagu Djuvara, revista „Dialog” nr. 86, aprilie 1988 (destinatii.liternet.ro/articol/Delia-Oprea/Biografii-Victor-Radulescu-Pogoneanu.html).
[23]Cf. Mihaela Bărbuș, op. cit.
[24]Printre cei angajați la Oficiul de Studii al Institutului de Statistică de către A.G. se aflau Nicolae Betea, Mircea Biji, Mihail Levente, Corneliu Mănescu, Constantin Pavel, Ștefan Popescu, Camil Suciu, Bucur Șchiopu, cu vederi de stânga sau comuniști, dintre care unii vor muri în închisoare, iar alții vor deveni parte a nomenclaturii comuniste.
[25]E vorba de Conferința de Pace de la Paris.
[26]Controlul Economic era condus de M. Levente.
[27]„Arhiva” VI, nr. 3–4, 1927, p. 347–375, rubrica Arhiva documentară.
[28] Pentru detalii, vezi comentariul inițial la schimbul epistolar A.G.–A.I. Popescu.
[29]„Arhiva” V, 1925, nr. 3–4, p. 472–496.
[30]„Arhiva” VI, 1926, nr. 1–2, p. 20–212.
[31]„Arhiva” VI, 1927, nr. 3–4, p. 476–481.
[32]Idem, p. 481–483.
[33]„Arhiva” VII, 1927, nr. 1–2, p. 300–301.
[34] Idem, p. 302–304.
[35]„Arhiva” VIII, 1929, nr. 1–3, p. 450–453.
[36]Idem, p. 453–456.
[37]Idem, p. 456–460.
[38]A.I. Popescu, London Essays in Economics: In Honour of Edwin Cannan, Londra, 1927, Marx versus the Peasant de D. Mitrany, „Arhiva” VIII, nr. 1-3, 1929, p. 456-460.
[39]60 de sate IV, p. 26–43.
[40] Gh. Reteganul e semnătura inițială, folosită în 60 de sate. Ulterior, ea va deveni G. Retegan.
[41]Cifrele variază în diversele prezentări pe care le-am parcurs.
[42] Cătălin Manole, Grădina pierdută, „Formula AS”, Nr. 635, 2004; Oana Rotaru, File de istorie. Cum îi învățau specialiștii români pe europeni să facă agricultură, ziuaonline.ro, 30 mai 2010; postări de Dan Gheorghe din 17 oct. 2010; www.turist-in-romania.ro/ialomita/Ferma Model Perieți.
[43]Cf. Răzvan Ciucă, Viorica Croitoru-Capbun, Ileana Stoianovici, Ruxandra Ciofu, Maria Ardeleanu. Ferma model Perieți, Muzeul Agriculturii din România, Bibliotheca Romaniae Historiae Agriculturae, 2002.
[44]Numărul acesta, egal cu numărul schimburilor epistolare din ansamblul Rapsodiei e inferior realitații, întrucât au existat corespondenți multipli.
[45]„Transilvania”, nr. 11–12, 2012, p. 26–34.
[46] Vezi și secțiunea III. Corespondența momentului, în Bug I, p. 221–288.
[47]O serie de diplomați ai nomenclaturii comuniste se vor recruta dintre membrii Oficiului de Studii al I.C.S.
[48]Cf. Scrisori către Tudor Vianu, I-II, ed. îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu și Vlad Alexandrescu, 1992, 1994.
[49]Bug I, p. 221–288.
[50] UC, p. 351–448.
Vezi partile anterioare:
Din aceeasi serie:
Recenzii despre volumele anterioare:
Lasă un răspuns