Cornova (Basarabia), la 13 ani de la unirea cu Romania: portret sanitar [II]

Cornova (Basarabia), la 13 ani
de la unirea cu România: portret sanitar

– partea a doua – 

Florentina Ţone

Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, IX
Series Humanistica, 2013, Editura Academiei Române

– fotografiile sunt din campania monografica de la Cornova –

5. Observaţii sanitare identificate în lucrările altor monografişti

Xenia Costa-Foru, Ştefania Cristescu şi Ion Zamfirescu nu fac parte, nici la Cornova, nici în celelalte campanii monografice la care participă, din echipa însărcinată cu cercetarea cadrului biologic. Citindu-le însă articolele ştiinţifice redactate în urma campaniei din localitatea basarabeană, avem surpriza de a identifica numeroase şi interesante observaţii cu caracter sanitar, care, adăugate celor strânse de D. C. Georgescu, fac posibilă reconstituirea, în tuşe convingătoare, a portretului sanitar al Cornovei în anii interbelici. Aceasta, pentru că informaţiile colectate şi mai apoi folosite de aceştia în studii nu privesc strict anul 1931, ci alcătuiesc o imagine de ansamblu a sănătăţii satului basarabean în primele decenii ale secolului al XX-lea. În studiile celor trei autori menţionaţi, identificăm, astfel, date esenţiale despre alcătuirea familiilor cornovene, despre naşteri şi decese, despre mortalitatea infantilă, despre bolile locuitorilor şi neîncrederea în medicina oficială (şi, în paralel, obişnuinţa de a se folosi de reprezentanţii medicinei empirice; limbajul descântecelor „are pentru ţăranul basarabean ceva din sfinţenia slujbei religioase aproape”, notează Ştefania Cristescu[1]), despre igiena personală, igiena odihnei, igiena locuinţei şi a dependinţelor, dar şi despre alimentaţia sătenilor şi a consecinţelor pe care le au, din punct de vedere alimentar şi al sănătăţii, interdicţiile religioase, respectate cu sfinţenie aproape în Cornova; vom vedea că mai cu seamă aceste informaţii concrete, detaliate, despre obiceiurile alimentare ale cornovenilor, le particularizează şi le contextualizează pe cele puţine şi fragmentate oferite de D.C. Georgescu în studiul amintit mai sus.

Implicat la Cornova în acţiunea de cercetare a gospodăriilor din localitate, Ion Zamfirescu redactează un studiu consistent, de 40 de pagini (formatul „Arhivei…”), despre gospodăria unei văduve: Maria Tacu, de 54 de ani. Intitulat oarecum modest, dar în ton cu aşteptările ştiinţifice ale epocii, Contribuţii la cercetarea unei gospodării ţărăneşti din satul Cornova, articolul se dovedeşte a fi însă mai mult decât o sumă de „contribuţii” superficiale, mai mult decât un inventar de observaţii: e o privire detaliată, argumentată, cu chei de lectură şi grile de interpretare, asupra gospodăriei aflate la numărul 209, în comuna Cornova, plasa Ţeleneşti, judeţul Orhei[2]. Aceasta, şi pentru că – după cum remarcă autorul în debutul articolului –

„[î]n decursul numeroaselor campanii monografice, planul de cercetare a gospodăriilor a evoluat de la preocuparea pur descriptivă la ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin gospodărie, până la cuprinderea, atât sub aspectul static, cât şi dinamic, a întregului proces de viaţă pe care îl desfăşoară un grup familial, în cadrul gospodăriei respective”[3].

Şi tot în prima parte a articolului identificăm o scurtă prezentare a Mariei Tacu, care să uşureze buna înţelegere a informaţiilor care urmează: femeia e văduvă din anul 1925 (de când avea, deci, 48 de ani), după ce o epidemie de febră tifoidă a făcut victimă şi pe soţul ei[4]. Deşi nu e esenţială din punct de vedere sanitar, reţinem şi informaţia coborârii femeii pe scara socială, de vreme ce, din neam de mazili, se căsătorise cu Ilie Tacu, din neam de răzeşi. La momentul desfăşurării campaniei, pentru susţinerea gospodăriei şi în urma pierderii soţului, Maria Tacu muncea la câmp şi ţesea pentru oamenii din sat; cei doi copii din gospodărie (al treilea plecase în urma căsătoriei) îşi ofereau, de asemenea, celorlalţi săteni ajutorul, contra cost, la muncile câmpului[5].

La rândul său, Xenia Costa-Foru include în teza sa de doctorat, Cercetarea monografică a familiei. Contribuţie metodologică (elaborată în 1932, în baza cercetărilor de la Nerej, Drăguş, Runcu şi Cornova, dar publicată abia în 1945), o parte consistentă dedicată studiului monografic al câtorva tipuri de familie reprezentative. Cu rol didactic, indicând principiile de lucru în cercetarea monografică a unei familii anume, Xenia Costa-Foru porneşte de la cazul familiei Toader Popa din satul Cornova, care locuieşte la gospodăria cu nr. 118[6]. Paşii de urmat într-o astfel de cercetare sunt ilustraţi cu numeroase detalii privind familia Popa, iar dintre acestea noi le extragem pe acelea cu caracter sanitar. O informaţie esenţială e aceea potrivit căreia întâia etapă în cercetarea oricărei familiei presupune studierea prealabilă a fişelor de teren întocmite de ceilalţi monografişti. Concret:

„Să luăm, pentru exemplificare, un caz oarecare. De pildă: familia Toader Popa din satul Cornova, casa nr. 118. Această familie îşi are fişa sa de familie şi foaia economică astfel alcătuită (…). Însă nu numai cu prilejul statisticei generale se strânge material informativ cu privire la familie, ci, după cum ştim, o serie de alte probleme ale altor echipe de muncă îşi centrează studiile lor tot în jurul vieţii de familie. Astfel, echipa care lucrează problema cadrului biologic are, în familie, o realitate de care trebuie să ţie seama. Această echipă are şi ea fişe speciale biologice, în care se studiază ereditatea şi aspectul biologic actual al membrilor unui grup familial. Vom avea deci o «fişă biologică» a familiei Toader Popa. (…) Vom avea deci un material destul de bogat, gata strâns de alţii, pe care noi avem datoria să-l avem cu noi, în copie, atunci când pornim la cercetarea familiei alese”[7].

Mortalitatea infantilă: dimensiuni impresionante la Cornova. Deconstruind portretele celor două familii, familia Mariei Tacu şi cea a lui Toader Popa din Cornova, aşa cum apar ele în studiile lui Zamfirescu şi Costa-Foru, le reconstruim doar pe baza informaţiilor cu caracter sanitar în ce le priveşte. Şi extragem în primă fază acele date privind mortalitatea infantilă, recunoscând însemnătatea acesteia în rândul marilor probleme sanitare ale localităţii.

Pe scurt şi foarte sec: Maria Tacu din Cornova a născut 16 copii. Dintre aceştia, în vara lui 1931 îi mai trăiau doar trei; cu alte cuvinte, aproape fiecare sarcină a femeii se soldase, mai devreme sau puţin mai târziu, cu un deces. Astfel, dintre cei 13 copii morţi, niciunul nu depăşise 3 ani de viaţă (iar cele patru perechi de gemeni cărora le-a dat naştere Maria Tacu nu supravieţuiseră mai mult de 2-3 săptămâni). Tabloul morţilor acestei familii, aşa cum e întocmit el de monografistul Ion Zamfirescu, e cu totul înfiorător:

„Datele cronologice, marcând evenimentele de natură familială şi biologică în familia lui Ilie Tacu, sunt următoarele: 12 septembrie 1892 – căsătoria lui Ilie Tacu cu Maria Popa; 21 iulie 1895 – moartea fiicei Lisaveta, în vârstă de 2 ani; 4 mai 1897 – moartea fiului Mihaiu, în vârstă de 3 ani; 15 mai 1899 – moartea fiului Isăvii, în vârstă de 3 ani; în anii 1901, 1903, 1904 şi 1906 în patru naşteri consecutive, neobişnuit de grele, s-au născut câte doi gemeni, care n-au trăit decât 2-3 săptămâni fiecare; 10 februarie 1909 – moartea fiului Ion, în vârstă de un an; 10 august 1913 – moartea fiicei Maria, în etate de 6 luni. În octombrie 1926 decedează soţul Ilie Tacu, în urma unei scurte zăceri de tifos, la Spitalul din Coşoveni. A fost îngropat la cimitirul de acolo, autorităţile neîngăduind, din cauza bolii molipsitoare, transportarea cadavrului în satul natal. În fiecare an, la Sâmbăta Morţilor şi la Vinerea Mare, femeia se duce la mormântul lui, ca să aprindă lumânări şi să ardă tămâie, «cum se cade creştineşte la fiecare suflet de om»”[8].

Acest inventar al morţilor trebuie citit în paralel cu o observaţie esenţială a lui Ion Zamfirescu, în care – cu toată obiectivitatea expunerii faptelor – se subînţeleg mirări şi întrebări:

„Un fapt demn de remarcat – ce pare a fi o trăsătură spirituală generală a satului – este acela că pentru copiii morţi, chiar pentru amintirea lor, femei Maria Tacu nu are aceeaşi afecţiune ca pentru cei rămaşi în viaţă. Faptul morţii îl priveşte cu o tărie sufletească care aproape ia forma de insensibilitate sau îmbracă haina unei convingeri cu o cauzalitate complexă, încălcând deopotrivă domeniul economicului şi acela al spiritualului: «Dar nu mi-au murit numai mie; au murit la toţi, căci aşa trebuie să fie. Ce mă făceam eu cu 18 copii, dacă ar fi trăit toţi şi trebuia să-i hrănesc?»”[9].

Dincolo de observaţia lui Zamfirescu – decesele copiilor sunt privite din punct de vedere economic, „cu ce să-i fi hrănit pe toţi?”, şi din punct de vedere spiritual, „aşa trebuie să fie” – nouă ne atrage atenţia prima parte a punctului de vedere al femeii: „Dar nu mi-au murit numai mie; au murit la toţi…”, semn că morţile din familia Tacu nu reprezentau un caz singular în sat, ci o regulă; iar oamenii se obişnuiseră cu regula, necutezând să creadă că ar putea fi şi altfel. La momentul desfăşurării campaniei, în 1931, Maria Tacu avea trei copii în viaţă, mari deja: Vasile Tacu, băiatul cel mare, căsătorit, care nu mai locuia cu familia[10]; Mihai Ilie Tacu, flăcău de 21 de ani, născut în 1910[11]; şi Nadia (Nadejda) Tacu, fiica născută în 1915, „cel mai mic dintre copiii supravieţuitori”[12].

De cealaltă parte, în familia Popa, mortalitatea infantilă nu are proporţiile gigantice de mai sus, dar rămâne uriaşă: din cele 12 naşteri ale Catincăi, doar şase copii trăiau atunci când monografiştii au ajuns la Cornova, în 1931. Portretul naşterilor şi morţilor familiei Popa e completat de informaţii determinante pentru acel nivel ridicat al mortalităţii: amândoi părinţii sufereau de sifilis. Cercetătoarea Xenia Costa-Foru aduce, astfel, în prim-plan observaţiile medico-sociale asupra acestei familii, realizate de echipa biologică din sat:

„1. Amândoi părinţii, afectaţi de sifilis. Copiii, nediagnosticaţi în privinţa contaminării specifice. 2. Raportul dintre numărul copiilor avortaţi, născuţi morţi şi morţi în numărul total al sarcinilor, după 23 ani de căsnicie, este egal cu 6/12=1/2, deci mortalitate foarte ridicată. 3. Observând vârsta copiilor morţi, observăm că numai un singur copil (Anica) mort a atins o vârstă mai ridicată, adică 8 ani, restul de 5 au murit în vârstă fragedă, sau au fost avorturi şi născuţi morţi, ceea ce pledează pentru o contractare veche a afecţiunii specifice de către părinţi, mai cu seamă că numai copilul sarcinei a patra, Serafim, a izbutit să trăiască, atingând vârsta de 20 de ani la data cercetării. 4. De subliniat că 4 din membrii familiei au suferit de vărsat, fapt care poate fi explicat prin defectuoasa organizare a serviciului sanitar la sate în privinţa vaccinărilor şi revaccinărilor. 5. Lăsând la o parte mama, observăm că cei trei copii care au suferit de variolă au fost născuţi în perioada de turburări sociale, cuprinsă între anii 1916–1923”[13].

Ca şi în cazul familiei Mariei Tacu, găsim necesară inserarea unor informaţii aproape schematice cu privire la componenţa familiei, la numărul de naşteri şi cel de decese. Doar că, de această dată, construim singuri acest tablou al natalităţii, mortalităţii şi morbidităţii, pornind de la foaia familială biologică, reprodusă întocmai în lucrarea ei de către monografista Xenia Costa-Foru; păstrăm denumirile bolilor exact aşa cum sunt ele redate în fişă:

Catinca şi Toader Popa. Portret de familie[14]

• Toader T. Popa – născut în 1883. Afecţiuni anterioare: tifus, reumatisme, anemie, degerături. Afecţiuni prezente: reumatism, lucs, Meinicke sau Wassermann pozitiv.
• Catinca Porcescu (numele de fată) – născută în 1885. Afecţiuni anterioare: tifus, vărsat, friguri. Afecţiuni prezente: lucs, leucorea, Meinicke sau Wassermann pozitiv.
• Alexandra – născută în 1907, decedată până la a împlini o lună (1907).
• Anica – născută în 1908, decedată în 1916.
• Avort (fată) – în 1910. Catinca explică: „În urma ridicării unor saci pe vremea culesului”.
• Serafim – născut în 1911; afecţiuni anterioare: friguri.
• Ioana – născută în 1913, decedată până la o lună, în 1916.
• Un băiat născut mort, în 1914. „Mama l-a simţit mişcând până în ultimul moment. Moaşa zice că a mai svâcnit odată după ce a fost născut dar poate n’a mai putut respira”.
• Ionică – născut în 1916. Afecţiuni anterioare: vărsat.
• Maria – născută în 1918, moartă în 1918.
• Evlambia – născută în 1919. Afecţiuni anterioare: vărsat. Afecţiuni prezente: ascarizi.
• Ifrim – născut în 1923. Afecţiuni anterioare: vărsat.
• Dumitru – născut în 1925.
• Gheorghe – născut în 1929.

Bolile familiei şi lipsa de încredere în asistenţa medicală specializată: „Nu mi-au făcut nic”. Aşadar, din cele 12 sarcini ale Catincăi Popa, doar şase copii erau încă în viaţă: în 1931, anul desfăşurării campaniei monografice, Serafim, cel mai mare, avea 20 de ani, Ionică avea 15, Evlambia avea 12, Ifrim avea 7, Dumitru avea 5, iar Gheorghe avea 2 ani. Dincolo de proporţiile mortalităţii infantile, identificăm în tabloul alcătuit mai sus şi bolile familiei Popa şi, deci, bolile întâlnite printre cornoveni în anii interbelici: observăm existenţa (fie ea şi anterioară) a tifosului, a bolilor venerice, a malariei, a vărsatului, dar şi prezenţa ascarizilor, semn al unei igiene individuale şi familiale cu totul deficitare. O altă informaţie interesantă priveşte frecventarea de către cei doi soţi a dispensarului improvizat în sat de către monografişti: „Astfel, din familia Toader Popa, la dispensarul Seminarului de sociologie, Catinca a mers de 5 ori, iar Toader de 6 ori, în interval de 3 săptămâni (pentru injecţii cu neosalvarsan)”[15]. Cu toate acestea, încrederea în asistenţa medicală specializată şi în reprezentanţii săi e foarte redusă, aşa după cum se va vedea într-un fragment de conversaţie surprins între cei doi soţi, la întoarcerea de la dispensarul Seminarului:

„Inf. Catinca şi Toader Popa (Catinca se întoarce de la consultaţie medicală. Tace).

T. Ce ţi-a spus?

C. Mai nimic. (Tăcere).

C. Nu ştie. Nu mi-a făcut nic.

T. Dar pentru ochi?

C. Mi-a dat o sticluţă cu doctorii, a zis să-mi pun câte o picătură etc.

T. Mâna i-ai arătat-o?

C. A văzut, m-a cercetat, mi-a spus că eu înăuntru nu mă pot îndrepta altfel decât să merg la Chişinău – la operaţie.

T. Apoi ăi rămâne şi fără.

C. Da cum, nu vreu, mai bine merg.

T. Da las-că ce ştie ei? Eu n-am fost? Nu mi-au făcut nic!

(Toader a fost consultat, i s-a luat sânge, i s-au dat doctorii pentru ciuperca de care suferea, i s-au făcut injecţii antisifilitice şi i s-au dat sfaturi pentru reumatism)”[16].

Aceste informaţii vor fi aşezate în oglindă – pe parcursul paginilor următoare – cu obiceiul răspândit al sătenilor de a utiliza practicile medicinii empirice; o imagine închegată, semnificativă, a descântecelor şi a „agenţilor magici” din Cornova alcătuieşte în studiile sale cercetătoarea Ştefania Cristescu.

Igiena individuală şi a familiei. Esenţiale pentru cunoaşterea stării sanitare a localităţii Cornova la începutul anilor 1930 sunt şi amănuntele care privesc igiena personală a cornovenilor: acele informaţii cu privire la îmbăierea copiilor şi a adulţilor, intervalul la care se schimbă hainele şi felul în care se spală, existenţa/inexistenţa obiectelor de uz igienic – săpun de casă, săpun din comerţ, albii, perii etc. Am identificat acest tip de informaţie atât în descrierea familiei Popa, cât şi în prezentarea gospodăriei văduvei Mariei Tacu. Şi într-un caz şi în celălalt, situaţia era îngrijorătoare, dovedind lipsa unei educaţii igienice elementare şi, prin aceasta, explicând caracteristicile stării sanitare cu totul deficitare.

Ion Zamfirescu a înregistrat conştiincios toate amănuntele privind familia Mariei Tacu, încercând să explice minimul găsit în gospodărie prin faptul că actele igienice ar presupune cheltuieli noi. Iată:

„Capitolul igienei – socotit ca element al consumaţiei familiale – este foarte redus, din cauza unui nivel de viaţă rudimentară, care nu impune necesar, acte şi preocupări igienice susceptibile de crearea unor noi cheltuieli. Rufele, în general primăvara şi vara, se spală fără săpun, aşa încât cantitatea de săpun cumpărat de la târg nu se ridică decât la 2-3 kg anual; se cumpără pe preţul de 40 lei kg. În casă nu se face săpun; această industrie casnică, frecventă în majoritatea satelor, este necunoscută aici. Grăsimea care nu se poate întrebuinţa, seul şi eventual porcii morţi sunt aruncate, pur şi simplu. Săpun de toaletă se cumpără aproximativ o bucată pe an, de la Vlad[17], pe preţul de 20 lei. Procurarea igienică nu există decât într-o formă cu totul rudimentară. Femeia Maria Tacu se spală cu săpun numai duminica şi sărbătoarea; în celelalte zile, atât ea, cât şi ceilalţi nu se spală deloc, nici măcar pe mâini. Pe picioare se spală ori de câte ori apare vizibil nevoia; în general, vara mai des, iarna foarte rar. Baie fac o dată pe săptămână, în albie. Femeile se spală des pe cap, cu leşie sau cu borş de tărâţe; se dă cu gaz ca prezervativ împotriva paraziţilor. Rufele sunt purtate o săptămână; cămaşa e purtată şi noaptea. (…) Unghiile la mână se taie la două săptămâni, iar la picioare mai rar, când se simte vizibil trebuinţa. Iarna se poartă în picioare colţuni de lână – fiecare membru al familiei n-are decât o pereche -, care nu se spală deloc în timpul iernii. (…) Asupra igienei sexuale, atât cele două femei cât şi băiatul au noţiuni rudimentare, aproape inexistente”[18].

Păstrând rolul didactic al lucrării sale, Xenia Costa-Foru face observaţii similare privind igiena familiei Popa din Cornova:

„Ceea ce mai trebuieşte să adăugăm sunt observaţiunile asupra igienii acestei familii. În primul rând, vom observa dacă în acea casă sunt instalaţiuni sanitare, fie şi rudimentare, care permit o viaţă igienică (gospodăria T. Popa nu are astfel nici un fel de construcţie care să servească drept latrină), dacă au băi, lighean, apă în cantitate suficientă, şi mai ales, modul cum aceste îngrijiri trupeşti sunt ţinute în seamă. (…) Astfel, membrii familiei T. Popa se spală săptămânal cu apă rece pe picioare, pe mâini până la cot şi uneori şi urechile. Faţa şi mâinile, în fiecare dimineaţă. Pe câmp, înaintea meselor, nu-şi spală mâinile, decât dacă sunt murdare de mult pământ. Părul, femeile şi-l spală o dată pe săptămână (sâmbăta de obicei), bărbaţii nu. Ei se tund, imediat ce simt că-i «mănâncă în cap». Cămaşa e schimbată o dată pe săptămână. Baie fac într-o albie de spălat rufe. Încălzesc apa şi o îndoiesc cu rece. Asta, în timpul verii, de 2-3 ori. Vara se duc la iaz, rar, de 2-3 ori. «Pe copii îi lai în fiecare sâmbătă». Pe sub pantaloni poartă izmene, pe care le schimbă tot aşa, săptămânal. Le spală cu apă din fântână. Fac leşie şi cu foarte mult săpun[19]. Pentru toalete corporale, nu întrebuinţează niciodată săpun. Cămăşile le spală cu apă de ploaie. «Se curăţă mai bine aşa». Baia copilului. În primele zile, îi face şi de 2 ori pe zi. După a II-a lună, o dată pe săptămână. Iar peste un an, din când în când. Peste 5-6 ani, nu se mai ocupă de ei, fac baie când au ei gust. Rar de tot. Vara se duc la Ikel, la iaz. Iarna, nimic. Mama-i mai sfătuie, dar ei nici nu vor să audă. Părerea celor maturi despre această chestiune a îngrijirii corporale trebuie şi ea luată. Mai mult decât orice observaţie, mai mult decât orice calculare a cantităţilor de săpun consumate în gospodărie, serveşte o declaraţie orală de felul acesteia: «Când eram mic, m-a lăiat mama. Femeile se lau mai des, că pe urmă ajung la povestea D-vostră (adică fac păduchi şi râie). Acu, io nu mă mai spăl. Mai rar» (Toader Popa)”[20].

Aşadar, îmbăierea are loc rar şi fără săpun, care, dacă se foloseşte, se foloseşte numai în timpul duminicilor şi sărbătorilor. Dintre copii şi adulţi, primii sunt spălaţi mai des, de către mame. Mai apoi, cum zice Toader Popa, „io nu mă mai spăl”. Dintre femei şi bărbaţi, Popa zice că femeile s-ar spăla mai des, că altfel ar face „păduchi şi râie”. Nici pentru haine nu se foloseşte săpunul, iar hainele sunt purtate o săptămână înainte de a fi considerate murdare.

Igiena locuinţei şi a dependinţelor. Igiena odihnei. Posibilităţile de aerisire şi iluminare. Ca şi la Nerej, Fundul Moldovei şi Drăguş, de unde deţinem date privind locuinţele (mulţumită aceluiaşi cercetător D. C. Georgescu, dar şi celorlalţi monografişti care au cercetat gospodăriile rurale), în localitatea basarabeană Cornova e, de asemenea, folosită o singură încăpere pentru locuit şi dormit; în vreme ce odaia mai bună şi mai spaţioasă e păstrată pentru depozitat zestrea şi pentru potenţialii musafiri. Iată, deci, situaţia locuinţei Mariei Tacu, aşa cum este ea descrisă de Ion Zamfirescu:

„Casa mare este odaia pe care îndeobşte săteanul n-o locuieşte, ci o ţine ca pe încăperea cea mai curată pe care o foloseşte numai în împrejurări excepţionale sau cu prilejul diferitelor solemnităţi din cadrul vieţii de familie. Foloseşte când ţin praznicele ca odaie pentru petrecere, pentru ţinerea hainelor şi păstrarea zestrei”[21].

Vin şi completările:

„Tinda este încăperea de la mijlocul locuinţei, în care pătrunzi direct venind de afară. Are lăţimea de 1,60 m. Foloseşte pentru adăpostit unele merinde şi în special cerealele; tot prin ea se face comunicarea cu podul. Cămara este încăperea cea mai interesantă, prin faptul că în ea membrii familiei îşi petrec tot timpul cât stau în casă, foloseşte ca locuinţă, bucătărie şi atelier de lucru, uneori chiar şi în timpul verei”[22].

E lesne de înţeles că în asemenea condiţii de supraaglomerare a unei singure odăi, odihna membrilor familiei are mult de suferit. Adăugăm însă aici şi alţi factori, care fac ca somnul cornovenilor să fie neodihnitor şi, prin aceasta, nesănătos: membri familiei Tacu

„[n]u se dezbracă noaptea, negăsind sens acestei trebuinţe. De multe ori dorm încălţaţi, vara ca şi iarna. Pe pat nu există decât ţoluri a căror singură igienă este scoaterea din când în când la aer şi scuturarea lor de praf. (…) Iarna, ferestrele sunt lipite cu hârtie; aerisirea nu se face aproape deloc, deşi ar fi posibilă pe uşă”[23].

În timpul verii, Catinca şi Toader Popa, alături de cei şase copii ai lor, nu dorm în casă, ci în „cuhnie” (bucătărie) sau pe prispă. Iarna însă, toţi cei opt membri ai familiei se înghesuie într-o singură cameră, cea mai mică a locuinţei. În casă, soarele intră puţin: geamurile casei sunt mici, iar cantitatea de lumină care ar putea pătrunde totuşi se micşorează din pricina cerdacului cu care e dotată locuinţa. Iată, pe larg, observaţiile Xeniei Costa-Foru:

„Îngrijirea casei de locuit are şi ea importanţă din punct de vedere igienic. Vom nota deci şi informaţiile căpătate în această privinţă. Astfel, în gospodăria lui Toader Popa, în casa de locuit nu a stat nimeni în tot timpul cercetărilor noastre. Cât este timpul frumos, toţi dorm în cuhnie, claie peste grămadă, sau pe prispă afară. Iarna stau în cea mai mică dintre camere, în clădirea cea mare. Care e motivul? «Casa mare (odaia cea mare) se încălzeşte foarte greu». De aceea, numai când au mosafiri se folosesc de ea. Ferestrele se deschid rar. Soarele bate greu prin geamurile mici, umbrite şi ele de ceardacul din faţă. În cuhnie, vara, în timpul cercetărilor noastre, aerul era destul de greu. Cu atât mai mult iarna, când «nu se deschid geamurile, că vine frigul». Luminatul cu petrol mai absoarbe şi el din oxigenul din cameră. Se văruieşte de 8–10 ori pe an, în casa unde locuiesc şi unde e bucătăria. Peste an, odăile locuite se văruiesc şi se scutură de 5–6 ori pe an. De măturat, se mătură în odăi o dată pe zi, iar în cuhnie, unde se ia masa, de 4–5 ori pe zi”[24].

Cât priveşte existenţa în componenţa gospodăriei a unei latrine, în cazul celor două familii studiate la Cornova lucrurile sunt cât se poate de clare. În cazul gospodăriei văduvei Maria Tacu, „[l]atrină nu există; cea veche putrezind, nu s-a mai construit alta, iar locul a fost astupat”[25]. Iar dincolo, „gospodăria T. Popa nu are astfel nici un fel de construcţie care să servească drept latrină”[26]. Se confirmă astfel datele din statistica oficială a Ministerului Sănătăţii, din anul 1929, cât priveşte locuinţele rurale. Potrivit acestora, Basarabia era la momentul cu pricina provincia cea mai săracă în latrine: din totalul de 508.845 de gospodării aflate în mediul rural, numai 167.880 dintre ele (adică 32,99%) aveau în componenţă o latrină[27].

Alimentaţia cornovenilor. Interdicţii religioase şi câteva exemple de meniuri întâlnite în satul basarabean. Ne amintim concluziile lui D.C. Georgescu privind alimentaţia celor 12 familii studiate la Cornova, în 1931, şi a celor 50 de familii analizate din acelaşi punct de vedere un an mai târziu, la Drăguş: din punct de vedere cantitativ – raţie normală de proteine, raţie deficitară de grăsimi, raţie ridicată de carbohidraţi; din punct de vedere calitativ – regim alimentar deficitar, dată fiind proporţia redusă de proteine de origine animală, regim alimentar prea puţin variat şi condiţii neigienice de preparare a hranei[28]. După cum vom vedea imediat, aceste concluzii se confirmă în studiul lui Ion Zamfirescu, dar şi în teza de doctorat a Xeniei Costa-Foru. În acest ultim caz, modul în care şi-a structurat cercetătoarea informaţia face evidentă consultarea anterioară a fişelor lui D.C. Georgescu (iar pentru studiul familiei, această procedură era chiar recomandată). Aşadar, în ceea ce priveşte regimul alimentar al familiei lui Toader Popa,

„se poate constata, din datele consemnate pe dosul fişei, că acest regim este excedentar în ceea ce priveşte nivelul raţiei calorice, dar deficient din punct de vedere calitativ, mai ales prin proporţia foarte redusă a albuminelor de origine animală”[29].

Pe baza datelor de care aminteşte (că ar fi fost consemnate pe spatele fişei lui Toader Popa), Xenia Costa-Foru realizează o prezentare detaliată a alimentelor consumate în familia studiată:

„importanţa aportului caloric în alimentaţia anuală a acestei familii se aşează în ordinea următoare: 1. Cereale (pâine, mămăligă) – 69,94%. 2. Alimente de origină animală – 13,36%. 3. Alcool (vin, rachiu) – 7,30%. 4. Legume – 5,70%. 5. Fructe – 3,70%. Deci, primele două grupe constituie alimentaţia fundamentală. Cât priveşte înseşi principiile nutritive, acestea se clasifică astfel: 1. Hidrate de carbon – 66,85%. 2. Grăsimi (vegetale şi animale) – 14,65%. 3. Albumine – 11,20%. 4. Alcool – 7,3%”[30].

Concret – şi aici se observă cel mai bine influenţa lui D.C. Georgescu – alimentaţia familiei Popa se defineşte prin:

„1) raţia medie anuală, în valoare calorică absolută, depăşeşte raţia normală tip (corectată prin coeficienţii de vârstă şi sex), fapt datorit excesului de hidrocarburi; 2) bilanţ deficitar pentru grăsimi; 3) la fel pentru albumine, cu menţiunea importantă a originilor aproape exclusiv vegetală (83,16%); 4) în sfârşit, raţia alimentară majorată nu reprezintă o valoare strict pozitivă, sau este numai aproximativ semnificativă, întrucât aceasta se datoreşte alimentării abundente şi consumării excesive de alcool în timpul iernii, fapt care modifică pozitiv raţia medie anuală, fără un aport nutritiv real, alimentarea rămâne insuficientă tocmai vara, în perioada de muncă şi de pierderi însemnate energetice”[31].

Un alt tip de prezentare a obiceiurilor alimentare – bazat pe exemple concrete; şi cu redarea a câtorva meniuri obişnuite în familie – realizează Ion Zamfirescu, referindu-se la familia Mariei Tacu. Monografistul pleacă de la chestiuni generale:

„Hrana oamenilor e compusă din elemente ce se produc în gospodărie, ce se capătă pe calea schimbului în natură şi în sat şi cumpărate pe bani din sat, târg sau oraş. La gospodăria studiată, cele din urmă intră într-o proporţie minimă, aproape inexistentă, după cum se întâmplă la cele mai multe din gospodăriile cornovene”[32].

E observată şi evidenţiată apoi însemnătatea interdicţiilor de natură religioasă în viaţa de zi cu zi (şi alimentaţia) cornovenilor:

„Se ţin, de către toţi membrii familiei în mod integral următoarele posturi: postul mare (al Paştelui) – 7 săptămâni; postul Sf. Petre – 1 săptămână; postul Sf. Maria – 2 săptămâni; postul Crăciunului – 6 săptămâni. De asemeni se ţine post în zilele de luni, miercuri şi vineri ale fiecărei săptămâni, cu excepţia acelora când în zilele acestea cade o mare sărbătoare (Crăciunul, Sf. Petre, Sf. Maria etc.)”[33].

Prezentarea câştigă apoi mult în concreteţe:

„Menu-ul [familiei Mariei Tacu – n.n.] este redus şi de cele mai multe ori, nesubstanţial; numai la sărbătorile mari depăşeşte puţin nivelul obişnuit. Mâncărurile sunt gustoase, preparate însă neîngrijit şi în condiţii mediocre de acurateţe şi salubritate. Astfel, câteva exemple de menu-uri caracteristice:

Luni 20 iulie 1931, sărbătoarea Sf. Ilie

1-a masă: pui fript, pâine, 2 zarzăre

2-a masă: castraveţi muraţi, pâine, pepene galben

3-a masă: castraveţi muraţi, colac de grâu (de la un praznic)

Marţi 28 iulie 1931, sărbătoare ţinută: Sf. Chirică

1-a masă: găluşte de păsat, fasole păstăi prăjită în ulei, pâine

2-a masă: castraveţi muraţi, pâine, pepene galben           

3-a masă: cartofi, castraveţi muraţi, pâine

Miercuri 29 iulie, zi de lucru obişnuită

1-a masă: supă cu cartofi, pâine, pepene galben

2-a masă: pâine cu ceapă, mere şi pere

3-a masă: pâine cu ceapă, mere

De Crăciun se mănâncă: sarmale cu orez, friptură şi piftie de porc, turte (prăjituri), plăcintă cu brânză şi cu cartofi, pâine. De Paşti: friptură de miel, rasol şi pilaf de găină, ouă roşii, pască şi cozonac (se face numai o dată pe an, la Paşti). În posturi se mănâncă fasole boabe fiartă, bob fiert, cartofi gătiţi cu ulei şi varză murată. Dulceaţă se face 1 kg pe an, numai din struguri. Vin se consumă mult toamna şi iarna; atâta timp cât este – din recoltă -, se consumă fără măsură”[34]..

Medicina empirică în Cornova. Observaţiile Ştefaniei Cristescu. Cornovenii sunt profund ataşaţi de medicina empirică, iar încrederea lor în vraci şi babe descântătoare e evidentă mai ales în studiile Ştefaniei Cristescu, dar şi în observaţiile lui Henri H. Stahl, cuprinse în volumul de memorii, publicat în 1981, sau – vom vedea – în scrisoarea pe care i-o trimite profesorului Dimitrie Gusti chiar de la Cornova la final de campanie. Studiile redactate de Ştefania Cristescu în urma campaniei cornovene[35] nu tratează în mod direct asistenţa sanitară empirică din satul din judeţul Orhei; dar lasă să se înţeleagă că există un grad ridicat de încredere a locuitorilor în reprezentanţii acesteia. „Este aci [în Cornova] şi un fel de obişnuinţă a oamenilor cu limbajul acesta ce are pentru ţăranul basarabean ceva din sfinţenia slujbei religioase aproape”, notează cercetătoarea într-un articol intitulat „Frecvenţa formulei magice în satul Cornova”, publicat în anul 1936, în „Sociologie românească”[36].

Nici nu putea fi altfel, până la urmă: încrederea aceasta în babe descântătoare, în Cornova sau aiurea în Basarabia şi în ţară, crescuse şi căpătase forţă pe parcursul anilor, dată fiind absenţa acută de cadre medicale specializate, de reprezentanţi ai asistenţei sanitare oficiale, mai cu seamă în mediul rural. Potrivit unei statistici prezentate de dr. G. Banu în lucrarea Sănătatea poporului român, la începutul anilor 1930, în Basarabia activau numai 161 de medici rurali – adică un medic trebuia să se îngrijească de 16.447 locuitori (!)[37]. Iar Gheorghe Macarie – component, în anii ’30, al echipelor de acţiune culturală în sate, care funcţionau sub umbrela Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” – povestea într-un interviu de istorie orală cum stăteau lucrurile din acest punct de vedere în satul basarabean în care copilărise:

„Dacă te uiţi la statisticile din ’34, răspândirea medicilor pe ţară este foarte tristă. Dar eu am trăit la ţară şi ştiam că doctoriţa care ţinea de plasa respectivă venea o dată la două-trei săptămâni, sau o dată la lună, pe trăsură, şi traversa satul, şi lumea ştia, şi ieşea la poartă la consultaţie. Cam asta era pe vremea aceea. Aşa era la mine în sat prin ’23-’24-’25”[38].

Mai degrabă tehnic, cercetând aria de extensiune a fiecărei formule în grupul agenţilor magici din Cornova[39], altfel spus cât de cunoscute erau diferitele descântece din sat în rândul vracilor/descântătoarelor, studiul Ştefaniei Cristescu poate fi şi trebuie citit şi în cheie sanitară; el conţine informaţii preţioase privind bolile prezente în sat şi întinderea lor, aşa cum sunt aceste boli definite de „agenţii magici” cornoveni. Astfel, dintre cei 87 de vraci şi descântătoare din localitate, 28 ştiau descântecul pentru „deochi”; 21 cunoşteau şi foloseau descântecul pentru „strâns”; 17 cunoşteau descântecul pentru „năjit”; 14, formula magică pentru „orbalţ” (durere de cap, după cum explică monografista); 13, descântecul pentru „hudmă”; tot 13 ştiau descântecul pentru „ursât-frigări”; 12 inşi ştiau formula orală de vindecare a „beşicii-rele”; 10 „agenţi magici” cornoveni cunoşteau şi foloseau descântecul pentru „buba-neagră”; nouă, pentru gâlci; opt, pentru „tătarcă”; tot opt, pentru junghi; şi tot opt pentru „şarpe” (pentru muşcătură de şarpe); şapte, pentru „caiarlâc”; şase, pentru „cel-perit”; cinci, pentru „jolnă”; patru, pentru „baghiţă”; trei, pentru „albeaţă”; trei, pentru „cârtiţă”; doi, pentru „broască”; doi, pentru friguri; tot doi pentru „plânsori”; doi cunoşteau şi descântecul pentru „soare’n cap”; doi, pentru „studniţă”; unul, pentru „descuet” şi unul pentru râie[40]. Acesta este, până la urmă, un tablou extins al celor mai întâlnite afecţiuni medicale în Cornova (căci cum altfel să fi apărut un descântec pentru o anume boală, dacă nu era remarcată o frecvenţă ridicată a ei?). Remarcăm, printre acestea, boala numită „strâns”; Ştefania Cristescu dedică un articol de sine stătător formulelor orale folosite de agenţii magici cornoveni pentru remedierea ei[41]. Dar remarcăm şi existenţa în sat a cazurilor de pelagră; cornovenii şi descântătorii localităţii folosesc pentru descrierea ei aceeaşi formulă – „cel perit” – pe care o folosea în 1836, în teza sa de doctorat, medicul moldovean Constantin Vârnav; aceea era, de altfel, prima menţionare a pelagrăi în Moldova[42].

După cum arăta Ştefania Cristescu în cuprinsul studiului, ea întâlnise la Cornova, pe parcursul campaniei de cercetare, nu mai puţin de „31 forme-tip de descântat propriu-zis (rituri medicale), deci 31 formule orale”[43], fiecare formulă purtând în sat numele bolii pe care o reprezenta. Între acestea 31, trei anume apăreau în „bagajul” de cunoştinţe a foarte multor agenţi magici. Monografista explică:

„Frecvenţa lor mare în repertoriu se datoreşte faptului că ele reprezintă cele trei boli de care satul se teme foarte şi anume: spărietul, strânsul şi ursâtul (frigările). Cele două dintâi sunt boli ce ţin mai cu seamă de copiii mici. Pentru ele satul are practici magice de vindecare destul de complicate”[44].

La polul opus, din punct de vedere al frecvenţei în vocabularul/repertoriul agenţilor magici, erau formulele pentru boli „nu prea temute în sat”: descântecul pentru „baghiţă”, pentru „broască”, pentru „ciopârlajiţă”, pentru „plânsori” şi pentru „descuet”[45]. Reţinem – pentru frumuseţea exemplului – o formulă-tip care însoţeşte descântecul pentru „bube”:

„S’o sculat

Sfântă Măria şe-ai mare

Şi-o făcut

O masă mare,

Şi-o chemat:

Toate buboaile,

Toate beşicuţele,

Toate zgâncuţăle;

Da pe beşica şe-airă

N’o chemat-o.

Da îe di şiudă

S’o uscat,

S’o săcat

Ca petica’n gard”[46].

Interesant e şi faptul că sunt formule care se moştenesc numai în cadrul anumitor familii, trecute fiind „cu sgârcenie, de la unul la altul pe linie de sânge. E cazul descântecului de «muşcătură de şarpe» (…) care se moşteneşte în familia Văscanilor”[47] – aceasta, în opoziţie cu descântecul de deochi, aflat la Cornova aproape într-o fază de „vulgarizare”[48], adică de cunoaştere extinsă în rândul agenţilor magici. Monografista aduce în discuţie şi formule provenite din alte sate, cum e cazul descântecelor de friguri sau de „soare’n cap” – durere de cap, care nu reuşiseră încă să pătrundă, la 1931, în „atmosfera magică a satului”[49].

Şi dacă acesta este un articol mai degrabă general despre descântece în Cornova, în integralitatea lor, cu patru ani mai devreme, adică în 1932, Ştefania Cristescu publicase deja un studiu despre „Practica magică a descântatului de «strâns» în satul Cornova”[50], dedicat – aşa cum am anunţat deja – formulelor orale utilizate pentru lecuirea uneia dintre bolile de care se temea cel mai mult satul la începutul anilor 1930: „strânsul”[51]. Din acest text al Ştefaniei Cristescu nu aflăm care e boala pe care sătenii au botezat-o plastic „strâns”; potrivit prof. Sanda Golopenţia e vorba despre rahitism[52]. Monografista include însă în studiul său descrieri ale simptomelor bolii, realizate chiar de săteni, amănunte – oferite tot de aceştia – privind momentul anului în care „strânsul” loveşte cu putere sau alternativele pe care le au cornovenii la dispoziţie atunci când e nevoie să se descânte de „strâns”. Lectura următorului paragraf al articolului ne familiarizează astfel cu semnele bolii; e citat săteanul Costea Popa din Cornova:

„«Cunoşti copilu că-i bolnav de strâns că hârcâie, că-i umblă cheptu. Îi iesă cheptu nainte. Iacă, ie aici un flăcău, Micandru, cu cheptu ieşit afară… După ce îi iesă cheptu, i se strâcă osu spchinării şi şade aşa grăbănos. Io chiar am văzut unu la Năpădeni cân-îi rupă osu spchinării; atunci ţâpă el tare, atunci îl doare». Boala e de două feluri: «strânsu-mic» şi «strânsu-ăl-mare»”[53].

Aflăm apoi, dintr-o prezentare sumară, cine sunt cei care cunosc leacul magic pentru „strâns” în Cornova:

„După gravitatea cazului, cornoveanul chibzuieşte la cine să alerge. Se poate duce la «Săvoianca», cea căreia nu-i mai încap în minte copiii pe care i-a scăpat de la moarte, dar tot aşa de bine se poate îndrepta de cealaltă parte a satului, spre «Alixandra-Babii», bătrâna sărmană care numai cu descântece trăieşte. Şi tare rău face cine ocoleşte pe «Botnăriţa», căci «nimeni nu descântă mai bine ca dânsa în tătă Cornova». Ea a furat descântecele de când avea 25 de ani, de la mama ei, «Catinca lui Ion Pleşca» şi aceasta le ştie de la «Domnica lui Toader Bâzgă», care le auzise «din bătrâni, de cân-s-o făcut Cornova». Nimeni nu ştie însă să spuie vorbele «aşedzat» ca «Spiridon Gogică». A învăţat de la o fimeie «din măhală» cu el, «Catinca lu Manoilă Dodon», care a murit, sunt 16 ani de-atunci. L-a învăţat femeie pe el ca să descânte copiii, căci de la ea nu le trecea”[54].

Iar din citatul de mai jos aflăm cum apare boala şi, bonus, cum devine la Cornova, pe timp de toamnă, vinul cu piper pavăză şi leac împotriva „strânsului” sau a durerilor pe care le provoacă:

„Întrebând pe oricine din Cornova, în ce timp al anului se descântă mai mult, veţi obţine un răspuns care nu se va deosebi prea mult de cel al «Artinei Botnaru», nora «Jieriţei», vestita descântătoare a satului şi a împrejurimilor: «Mai mult s-descântă iarna, că de frig i-apucă pe copchii strânsu. Toamna, nu s-pre bolnăgheşte; c-are jin şi faşe jin cu chiper păn-cân să-mbată şi uită de durere». Aceasta nu înseamnă însă că numai iarna şi numai copiii se îmbolnăvesc de strâns. Strânsul apucă pe oricine şi oricând. Asta e, că trebuie să cunoşti: «Asta-i boală cumplită şi la copchii, şi la bătrâni. Te farmă ici (arată pieptul), şi-n schinare parcă-ţ scoate oasăle»”[55].

Mai mult: potrivit Ştefaniei Cristescu, existau la Cornova, pentru descântatul de strâns, două tipuri de practici, pe care sătenii le deosebeau după ritul oral corespunzător: „1. Descântatul cu ajutorul descântecului propriu-zis de strâns, şi 2. facerea «cărticelei»”[56]. Şi, în legătură cu aceasta, în Cornova anului 1931 erau 15 femei şi trei bărbaţi care descântau cu ajutorul descântecului propriu-zis de strâns şi două fete şi doi flăcăi care făceau „cărticica”; între aceştia, „[s]pecialişti în «descântecul de strâns» sunt socotiţi în sat: «Botnăriţa», «Săvoianca», «Lixandra-Babii» şi «Spiridon Gogică»; specialişti în cărticică sunt: «Veruţa» şi «Irimia lu Mie Rusu»”[57].

Henri H. Stahl a fost şi el interesat de manifestările spirituale din Cornova; interesul său (sau curiozitatea) e evident într-o scrisoare pe care i-o trimite lui Dimitrie Gusti din satul basarabean, unde mai rămăsese câteva zile după încheierea campaniei:

„Încolo, domnule Profesor, o duc aici cam singur, dar destul de bine. Şi dacă mi se mai întâmplă să-mi scrântesc, ca săptămâna trecută, un picior, apoi îmbogăţesc dosarul magiei cu fişe, căci mă vindec cu pământ de la rădăcină de prun, fiert cu câlţişor de in şi mă las plimbat pe la toate descântătoarele din sat (pe vârstă şi stare socială)”[58].

Cu acestea în minte, dar şi cu următoarea remarcă a Ştefaniei Cristescu – „descântecul ce reprezintă o boală temută în sat şi care este ştiut de cât mai puţine persoane sau numai de una singură conferă acelora sau acestuia un gen de autoritate socială în sat”[59] – să citim scurta poveste a lui Stahl, cu privire la practica descântatului în Basarabia, cuprinsă în volumul său de memorii publicat în 1981. Rememorarea nu priveşte în mod direct Cornova, ci un alt sat basarabean; nu ştim care şi, până la urmă, nici nu contează. Important e că fragmentul arată extensiunea medicinii empirice în Basarabia interbelică şi forţa cu care-şi apărau reprezentanţii acesteia cunoştinţele, atuurile. Descântătoarele şi vracii n-ar fi renunţat pentru nimic în lume la autoritatea lor în sat; doar perspectiva unui schimb din informaţii le surâdea, atât. Stahl povesteşte:

„Iată, de pildă, cât de grea e pătrunderea tainelor cuprinse în meşteşugul babelor «vrăjitoare», a «zodierilor», a celor care «dau în bobi» şi alţii. În ce-i priveşte, credinţa lor este că orice secret dezvăluit îşi pierde puterea. Meseriile acestea nu se trec decât de la vrăjitor la vrăjitor, de la cel care descântă la cel care, ucenic fiind, urmează a fi el însuşi descântător. Tainele magiei nu se pot deci afla prin procedeul chestionarelor prefabricate. În ce mă priveşte ştiu că am aflat multe simulând că aş fi eu însumi un om cu «puteri» supranaturale. Mă aflam într-un sat din Basarabia, unde trăia o babă, vestită peste şapte sate, pentru darurile ei de fermecătoare. Ca s-o «interoghez», ştiam că ar fi fost zadarnic: nu puteam afla decât banalităţile pe care le ştie toată lumea. Ca să aflu mai mult, am făcut ce am făcut ca să mă fac acceptat de oameni drept «zodier». Având la mine maşina de scris, am început prin a face corespondenţa celor tineri, scriind epistole după tipicul ştiut, care începe cu «află de la mine că sunt sănătos, care sănătate ţi-o doresc şi ţie» şi continuă cu ce trebuia: declaraţii de dragoste, scrisori de ceartă şi alte alea. De aci, am trecut la ghicirea viitorului, în cafea şi cărţi. Cu deosebit succes, de altfel, pentru că învăţasem câte ceva din arta de a trage de limbă pe «client», de la câteva cărturărese, de la care luasem lecţii profesionale. Apoi am trecut la vrăji, până când am ajuns să fiu un concurent serios al babei vrăjitoare oficiale ale satului. Exasperată, a venit într-o bună zi la mine să-mi ceară socoteală. Am căzut la învoială aşa: să plec din sat; dar înainte să-mi spuie pe îndelete secretele ei şi eu să i le spun pe ale mele. Ce mi-a destăinuit ea era prodigios de interesant. Nimeni nu-şi poate închipui cât de complicată este, în caz de boală, punerea diagnosticului a ce i se «făcuse» şi cât de erudit trebuia să fie «desfăcutul» necesar. În ce mă priveşte, i-am spus câte ceva despre apa neîncepută, dar bine clocotită, despre fierberea cuţitelor şi a foarfecilor cu care se taie buricul copiilor (foarfecele de tuns oile, aducătoare de noroc la vite, dar şi de tetanos), şi aşa mai departe, toate însoţite de «vorbe» născocite de mine, fără de care nu aş fi putut fi luat în serios. Sper ca memoria lui Pasteur să nu fie jignită de acest mod – cam straniu – de a face lecţii de asepsie în mediul rural”[60].

6. Dar ce campanie nemaipomenită a fost la Cornova!

Încheiem acest studiu de caz aşa cum l-am început: cu frânturi de amintiri care reconstituie coordonatele vieţii cotidiene a cercetătorilor lui Gusti la Cornova, mai cu seamă în imediata proximitate a culesului viilor, când întreg satul se alcooliza. Sunt însă, mai degrabă, surse personale (interviuri de istorie orală, o scrisoare), căci acest aspect al vieţii Cornovei, toamna, nu a fost prins în studiile oficiale ale Şcolii, publicate în „Sociologie românească” sau în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”. Participantă la campania monografică din localitatea basarabeană, Marcela Focşa rememorează colorat şi vesel săptămânile petrecute la Cornova şi mai ales finalul campaniei. „A fost foarte nostimă Cornova, era un sat de vii. Toamna nu se bea decât vin, apă deloc”, mărturisea fosta monografistă într-un interviu de istorie orală acordat sociologului Zoltán Rostás[61]. Pe parcursul interviului, Marcela Focşa va reveni şi va insista asupra imaginii informale a campaniei, semn că veselia aceasta a Cornovei în preajma recoltei i-a molipsit şi pe monografişti:

„Dar ce campanie nemaipomenită a fost la Cornova! Acolo, toamna, cum se apropia culesul viilor, toată lumea umbla beată. Şi nu beau decât vin oamenii aceea de acolo. Şi la Cornova erau nişte dealuri foarte plăcute! Şi seara ne duceam… Zizi[62], Harry[63], era Golopenţia[64], nu ştiu mai cine, şi frigeam pui /râde/, în aer liber. Era foarte plăcut! Era o atmosferă aşa, degajată şi prietenoasă şi veselă”[65].

La rândul său, în aceeaşi scrisoare trimisă profesorului Gusti în 1931 (contemporană, deci, cu campania monografică), Henri H. Stahl făcea observaţii similare, semn că aspectul satului basarabean, toamna, în vremea culesului, era cu totul diferit de ceea ce întâlniseră monografiştii în cele şase campanii care precedaseră Cornova. Iată:

„Viile încă n-au început. Dar oamenii pregătesc de pe acum vin în mici balercuţe, ca să aibe la cules. În sat e o beţie generalizată, spăimântătoare. Noaptea satul întreg urlă: cântece monografiste. Se fac şezători de penit pene, de răsărite, de tors, la care particip. Apoi se mai taie flăcăii în cuţite şi vin de mi se jeluiesc. Le dau cu iod şi fac fişe p. moralitate. Satul e deci cu totul altfel acum pe toamnă. Jalnic dar interesant”[66].