Cornova (Basarabia), la 13 ani de la unirea cu Romania: portret sanitar [I]

Cornova (Basarabia), la 13 ani
de la unirea cu România: portret sanitar

Florentina Ţone

Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, IX
Series Humanistica, 2013, Editura Academiei Române

 – fotografiile sunt din campania gustista de la Cornova – 

Abstract. In the summer of 1931, no less then 55 researchers came to Cornova (Bessarabia) to take part in the seventh sociological monographic campaign organized by Dimitrie Gusti. This paper retraces the state of health of the Bessarabian village at the beginning of 1930s. To that purpose, I use information collected at Cornova by Dimitrie Gusti’s researchers. I am particularly interested in the scholarly articles written by the members of the biological team. The biological data collected by the researchers was used to piece together what was called “the biological frame” of the village. I am, thus, analyzing the studies drafted by D. C. Georgescu regarding nutrition habits of the peasantry and the demographical changes affecting Cornova between 1817 and 1930.
The sanitary portrait of the village was also supplemented with detailed information identified in studies written by researchers who, nor in Cornova, nor in other monographic survey campaigns, were part of the biological team. In fact, they were members of the teams which studied the peasant households (Ion Zamfirescu), the family (Xenia Costa-Foru) and spiritual manifestations (Ştefania Cristescu). In their articles I was able to identify essential details concerning the structure of the families, the births and deaths in Cornova, infant mortality, the inhabitants’ illnesses and their lack of confidence in the official medicine (in parallel with the custom of resorting to practitioners of traditional healing), the nutrition regime of the peasants and the role of religious interdictions, personal hygiene and households’ hygiene.

Key words: sociological monographic campaigns, Bucharest Sociological School, rural health, rural hygiene, peasant households, rural nutrition regime, rural demography, infant mortality, traditional healing.

1. Introducere

În iunie 1931, Dimitrie Gusti îi scria profesorului basarabean Ştefan Ciobanu:

„Mult Stimate Domnule Coleg, Mi-a părut foarte rău că nu te-am întâlnit la Sesiunea Academiei Române. Te rog foarte mult fii bun şi primeşte cât mai bine pe Dl. Doctor Georgescu şi pe Domnişoara Cotescu, care vin în numele Seminarului de Sociologie pentru a alege un sat nimerit în Basarabia în vederea cercetărilor noastre monografice, care în acest an vor avea loc acolo. Dorim un sat vechi răzăşesc, cu sătenii care să se cheme între ei Căpitane şi situat lângă o mănăstire. Ajută-ne deci cum poţi mai bine, recomandă-ne ce ştii mai bine (oameni şi sate) şi poate să ne indici şi ceva bibliografie, deşi noi avem o mică bibliotecă asupra Basarabiei. Pe la 3-4 iulie voi fi în Chişinău cu peste 45 de monografişti, m-aş bucura să te întâlnesc. Mă bucur mai ales că voi petrece vreo 35 zile în Basarabia. Cu cele mai vii mulţumiri şi cele mai cordiale salutări moldoveneşti (şi eu sunt doar moldovan!)”[1].

În scrisoarea cu pricina, Dimitrie Gusti îşi făcea cunoscute intenţiile de a organiza cea de-a şaptea campanie monografică într-un sat din Basarabia şi îl ruga pe profesorul Ciobanu să ofere sprijinul necesar alegerii unui asemenea sat celor doi trimişi ai Seminarului de Sociologie: Dumitru C. Georgescu şi domnişoara arhitectă M. Cotescu[2]. Pe principiul „avem cercetători, căutăm sat”, D. C. Georgescu şi Marica Cotescu ajung la Chişinău pe 14 iunie, într-o duminică, şi părăsesc Basarabia două zile mai târziu, pe 16 iunie, când iau trenul spre Bucureşti din târgul Călăraşi. În urma acestei vizite-fulger, cei doi redactează un referat în care prezintă informaţii şi date statistice pentru 44 de sate din judeţele Lăpuşna, Orhei, Soroca şi Bălţi (dintre acestea, 21 fuseseră vizitate şi, din ele, 12 fuseseră cercetate mai de aproape), iar la final recomandă ca alegerea să se facă din următoarele patru localităţi: Ulmu (judeţul Lăpuşna), Pănăşeşti (Lăpuşna), Bravicea (Orhei), Cornova (Orhei)[3]. Reţinem – pentru ineditul informaţiilor – coordonatele desfăşurării acestei vizite-fulger:

„Ajunşi în oraşul Chişinău, la amiază, am căutat să întâlnim persoanele care trebuia a ne da informaţiile necesare. Toate lipseau din oraş, cu excepţia d-lui prefect Berariu, care, deşi nu primise încă telegrama d-lui subsecretar de stat Munteanu-Râmnic, ne-a primit excepţional de bine. Am fixat satele ce trebuie văzute şi un itinerariu. Seara am vizitat pe d-l Prof. Ciobanu de la care am luat unele informaţii, iar a doua zi de la orele 5 dimineaţa până la 9 seara am cercetat, cu maşina Prefecturii, judeţul Lăpuşna. Marţi 16 iunie am plecat la Orhei, unde am fost precedaţi de telegrama d-lui Munteanu-Râmnic şi de o comunicare a d-lui prefect de Lăpuşna lămurind scopul venirii noastre. În lipsa d-lui prefect, d-l subprefect Spânu ne-a pus imediat la dispoziţie o maşină, cu ajutorul căreia am vizitat partea de sud a judeţului Orhei. Seara am luat trenul spre Bucureşti, din târguşorul Călăraşi”[4].

Cele 12 sate cercetate mai în detaliu, atât cât se putea face în câteva ore (7 din judeţul Lăpuşna şi 5 din judeţul Orhei), au beneficiat, în referatul trimişilor Seminarului de Sociologie, de fişe amănunţite. Noi reţinem fragmente din fişa dedicată Cornovei; preotul Ion Zamă servise drept informator:

„Cornova. Clădiri 373. Gospodării 371. Locuitori 1589. Distanţa de Călăraşi, 44 km; de Orhei, aproximativ 65 km. Satul, aşezat pe valea Culei, în apropiere de Năpădeni (Bălţi), pare a fi un foarte vechi sat răzăşesc. (…) Familii originare: Şoimăreştii şi Miticeştii, înzestraţi de Ştefan cel Mare (?). Moşia, de 2500 deseatine, a mers pe bătrâni. Se cunosc genealogiile şi delniţele. Împărţirile s-au marcat pe teren prin pietre de hotar, astăzi inexistente. Sat bogat, gospodării frumoase, şcoală nouă, 2 biserici, una de piatră şi alta de lemn ridicată la 1802 şi în care astăzi nu se mai oficiază. (Preotul are odăjdii vechi rămase de la înaintaşi). (…) Satul are vii, livezi şi pământ de agricultură. Apă potabilă. Moşia răzăşească se învecineşte cu moşia mănăstirii Hârjauca, reşedinţă ocazională a I.P.S.S. Mitropolitului Basarabiei. Mănăstirea a avut o veche şcoală bisericească moldovenească”[5].

La finalul referatului, D. C. Georgescu şi arhitecta Marica Cotescu oferă informaţii care se puteau dovedi utile monografiştilor în viitoarea campanie dintr-unul dintre satele basarabene recomandate:

„Cât priveşte confortul, acesta este peste tot acelaşi, în speţă, mulţumitor; gospodarii, poate bănuitori, în orice caz gazde bune şi oameni foarte cumsecade. Aprovizionarea, deşi dificilă, e bună graţie sprijinului aparatului administrativ, care cel puţin de data aceasta, l-am întâlnit excepţional de atent şi prevenitor. Campania, totuşi, presupune unele renunţări, dacă nu chiar mici sacrificii. Pentru încheiere şi cu titlu de informaţii generale, putem adăuga: pădurile din apropierea satelor pot fi numai de tufani; apele din Basarabia, atunci când sunt, pot fi numite mai curând bălţi sau mlaştini, mai rar iazuri, în orice caz numai impropriu râu; apa de băut, calitativ mulţumitoare. În schimb, ca menţiune specială, pretutindeni se găsesc livezi de pomi fructiferi şi mai ales vii”[6].

Astăzi ştim că localitatea Cornova din judeţul Orhei a fost preferată celorlalte, iar sociologul Henri H. Stahl motivează alegerea:

„Cornova a fost astfel ales ca fiind foarte caracteristic, prin problematica pe care o ridica, întregii regiuni, în locul Ulmului care era prea mare (de unde dificultăţi de lucru pentru o monografie care voia să epuizeze complet materialul) şi care era şi mai înaintat pe drumul urbanizării sale”[7].

Acelaşi Stahl reţine pentru istorie coordonatele campaniei: ea s-a desfăşurat în perioada 25 iunie–13 august 1931 şi a presupus participarea a nu mai puţin de 55 de monografişti[8].

Prima impresie a fost cu totul contrară imaginii favorabile care se desprindea din referatul realizat de D. C. Georgescu şi Marica Cotescu („Sat bogat, gospodării frumoase…”). În volumul de memorii publicat în 1981 – chiar la cincizeci de ani de la campania monografică desfăşurată la Cornova –, Stahl a înregistrat sec:

„Satul era însă deplorabil de urât ca înfăţişare, casele fiind mai sărace decât cele din Nerej, majoritatea lor fiind din bârne şi pământ, uneori având şi forme rotunde cu aspect preistoric”[9].

Instantaneele fotografului Iosif Berman – unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi ai perioadei interbelice, fotograf oficial al Casei Regale[10] şi colaborator apropiat al monografiştilor[11] – o confirmă: multe dintre case arată ca nişte bordeie, lipite cu lut şi văruite, acoperite fiind cu straturi groase de paie şi stuf; pământul e arat cu pluguri de lemn, trase de boi, copiii aleargă desculţi prin noroaiele satului, iar femeile sunt, şi în faţa porţii, dar şi la horă, îmbrăcate la fel: cămăşi şi fuste simple, din pânză, şi capete acoperite cu basmale negre sau înfăşurate în tulpane de culoare albă. Nimic din portul tradiţional nu se mai păstra la Cornova; o imagine cenuşie, dezolantă, aflată în contrast evident cu fotografia de propagandă care-l înfăţişează pe Dimitrie Gusti, în costum alb, cu pălărie şi baston, într-un câmp cu floricele[12].

După experienţa cercetării portului popular de la Fundul Moldovei, Drăguş sau Runcu, monografista Paula Gusty nu reuşea, de pildă, să regăsească la Cornova vechiul său obiect de studiu:

„Era cu totul altceva. Satul era sat, pentru că nu era pavat, n-avea canalizare, erau casele mai mici, dar pentru mine în special a fost o dezolare. Eu n-am avut… nu prea am avut ce face acolo, [fetele] erau îmbrăcate absolut ca la oraş, cu fuste şi cu bluze sau rochiţe întregi din pânzeturi cumpărate şi croite acolo…”^[13].

Şi, fapt surprinzător pentru tinerii profund urbani care descindeau din Vechiul Regat, Cornova – la 13 ani de la Unirea cu România – nu se dezmeticise încă din ţarism[14]. Mihai Pop este cel care povesteşte, într-un interviu de istorie orală acordat sociologului Zoltán Rostás în anii ’80, episodul în care bătrânele satului, la auzul imnului „Boze ţare” intonat de fanfară, s-au aşezat în genunchi şi au început să-şi facă cruci:

„Din punctul de vedere al folclorului cred că n-a fost aşa de grozav ca în alte părţi. Mai întâi şi întâi că n-aveau muzică, ei cântau după fanfară, şi în sat nu era fanfară, şi atunci noi am aflat că e o fanfară într-un sat vecin, şi am tot vrut să aducem fanfara de acolo, şi fanfara a tot refuzat să vină. Şi atunci, într-o bună zi, şeful de post a hotărât să ne aducă fanfara. Şi s-a dus, şi i-a arestat. Şi i-a adus cu căruţa, şi ăia când au aflat de ce i-a adus, au fost pân’ la urmă foarte fericiţi. S-au aşteptat la mai rău… Da. Şi noi stăteam în casă, Brăiloiu n-a fost la Cornova, eu stăteam cu Harry Brauner în casă, şi înregistram, şi erau nişte babe, şi atuncea babele stăteau pe laviţă, şi noi stăteam cu fanfara şi înregistram. Şi la un moment dat eu le-am spus ălora de la fanfară: «Da’ voi imnul ăla Boze ţare îl ştiţi?» şi ei au zis «Cum să nu!» şi au început să cânte. Şi atunci toate babele s-au pus pe genunchi, şi au început să-şi facă cruce. Adică aşa erau ei de pătrunşi de chestia asta, nu era o glumă”^[15].

La rândul său, statisticianul Roman Cresin făcea în aceiaşi ani ’80 o observaţie interesantă vizavi de procesul de rusificare a Cornovei, care continua şi după Unirea cu România prin intermediul unui agent cu totul neobişnuit, preotul Zamă:

„Cornova era un sat foarte interesant, de răzeşi, pur românesc, însă Popa Zamă, care a făcut teologie la Kiev, a fost amorezat de nume ruseşti, şi tuturor copiilor din sat le-a dat nume de Kolea, Vera. /râde/ Ori Cornova era pregătit pentru Liga Naţiunilor, ca să dovedească că Basarabia este românească. Aşa… Şi pe urmă găseam acolo curios că lumea învăţa pe copii limba rusă. Deşi era şcoală românească. De ce îi învăţaţi ruseşte? E limba ţarului! /râde/”[16].

                                           2. „Râia trece, articolele rămân”

În 1931, anul campaniei de la Cornova, Emil Turdeanu n-avea nici 20 de ani. Terminase anul III la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti şi fusese cooptat printre monografiştii care plecau în Basarabia[17]. Avea să fie singura sa participare la campaniile monografice organizate de Dimitrie Gusti, iar peste ani, în 1995, Turdeanu va rememora episodul – începuturile sale ştiinţifice, de fapt – în cheie amuzantă şi cu ochi nostalgic. Cităm in extenso din povestirea sa, fie şi numai pentru că oferă informaţii la prima mână despre viaţa monografiştilor la Cornova, dar şi amănunte esenţiale privind starea sanitară a localităţii şi modul în care îi afecta aceasta pe cercetători.

Iată-l, aşadar, pe Emil Turdeanu reconstituind campania cornoveană, la 64 de ani de la desfăşurarea ei:

„La campania monografică din vara anului 1931, organizată de Institutul Social din Bucureşti, sub conducerea profesorului D. Gusti, la Cornova, am participat în calitate de «vechist» (aşa ne numeau colegii pe cei care studiam literatura veche românească). Am fost însărcinat, la propunerea prof. N. Cartojan, să culeg tradiţiile istorice şi legendele religioase ale satului. (…) La Cornova, am plecat cu un prieten ceh, care făcea pe atunci studii la Bucureşti, ca bursier, Jaroslav Kudrnovsky. Studia limbile romanice şi, ca atare, îl interesa într-o oarecare măsură şi graiul popular. Am fost găzduiţi în casa unui ţăran care ne-a cedat odaia «de zestre» (zic eu, nu ştiu dacă era chiar aşa), cu blide, căni, covoare şi perne, toate frumos învârstate sau ţesute. Dar cum n-a vrut să ne cedeze şi paturile (nu-mi mai aduc aminte dacă era unul sau două), dormeam pe două laviţe de lemn, înguste. Ne spălam la o fântână din vecini. Baie făceam într-o troacă (albie), afară, în dosul casei, după ce se însera. Copleşiţi de căldură, am căutat odată, cu Kudrnovsky, să găsim un alt mijloc de a ne răcori. Era lângă sat un fel de eleşteu, mai mult o băltoacă mare. Ne-am zis că am putea să ne muiem măcar picioarele, ca să mai scăpăm de năduf. Dar abia am vârât un picior în apa tulbure şi ne-a năpădit o sumedenie de lipitori, negre şi grase, de n-am ştiut cum să scăpăm de ele mai repede. (…) La Cornova, am cunoscut pe Ştefania Cristescu. Era o persoană vioaie, întreprinzătoare, din grupul celor «fruntaşi»: Mircea Vulcănescu, Henri H. Stahl, Harry Brauner, Traian Herseni, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Mihai Pop, Anton Golopenţia ş.a. Faţă de ei, eu eram marginal şi mititel: un delegat al seminarului de literatură veche, nu un monografist «en titre». Amintirea cea mai vie care mi-a rămas din această ambianţă este «serbarea» cu care am încheiat campania monografică. Fiecare secţie şi-a prezentat «artiştii» săi, care au evocat, în termeni mai mult sau mai puţin persiflanţi, activitatea depusă. Victor Rădulescu-Pogoneanu, de exemplu, recită, pe o arie cunoscută, această «scrisoare» adresată părinţilor săi: «Mamă, iarăşi doarme fi-tu / Iarăşi trage flitu / În satul de aici. / Nu-i nici frig, nu-i nici căldură, / Alţii-mi dau mâncarea-n gură…» (Restul    l-am uitat). («Flitul» era un lichid insecticid – fly-tox – care se difuzează cu o pompă: de aici expresia «a trage flitu», a sforăi, ca pompa care ejectează flitul.) Într-adevăr, era o căldură dogoritoare la Cornova, în vara aceea, încât după-amiaza dormeam cu toţii, ca leii. (…) Întors la Bucureşti, prima mea grijă a fost să mă vindec de o mâncărime de piele, contactată în acest sat cu puţine fântâni şi cu mult praf; a doua grijă a fost să redactez articolul despre «hârţoaga» primită în dar de prof. Gusti. Aşa a apărut, în 1932, primul meu articol cu firave pretenţii ştiinţifice. Eram tare mândru că mi-am început «cariera» într-un volum atât de prestigios şi de masiv (cam o mie de pagini în -4), ca acel al «Arhivei pentru ştiinţă şi reforma socială» din anul 1932. Multă vreme după aceea, mi-am repetat – mai în glumă, mai în serios – zicala creată ad-hoc: «Râia trece, articolele rămân». Aşa au trecut şi alte necazuri, şi nu puţine, dar au rămas studiile, câte m-am priceput şi câte m-au lăsat vremurile ca să le scriu”[18].

3. Reconstituirea stării de sănătate a Cornovei. Observaţii preliminare

După această lungă introducere în atmosfera campaniei cornovene, dar înainte de a merge mai departe, câteva observaţii se impun. Ne propunem, aşadar, să reconstituim portretul sanitar al satului, pornind de la informaţiile strânse de monografişti în vara anului 1931. Ne gândim mai cu seamă la componenţii echipei biologice; cei care aveau – în fiecare campanie – sarcina de a studia „cadrul biologic” al localităţii[19]. Avem un atu: spre deosebire de alte campanii monografice (a se vedea campania de la Fundul Moldovei, din vara lui 1928, de pildă), la Cornova cunoaştem cu certitudine componenţa echipei biologice. Aceasta, de vreme ce campania a fost urmată de un ciclu de conferinţe organizat de Institutul Social Român, în care au fost expuse rezultatele „deplasării” în satul basarabean. În ziua de 17 februarie 1932 au fost prezentate, astfel, studiile efectuate sub umbrela cadrului biologic: R. Cresin, Igor Meassnicov[20] şi N. Popescu au susţinut prezentarea intitulată „Statistica demografică”, dr. Mesrobeanu – „Serologie”, drd. Dimitrie Georgescu – „Cadrul biologic al satului”, dr. Belciu – „Asistenţa medicală”, drd. Feneşan – „Rezultatul reacţiunilor Meinecke”, drzi. sublt. Stoica şi Ungureanu – „Prezentări de fişe familiale biologice”[21].

Foarte important: din titlurile prezentărilor de mai sus înţelegem în ce direcţii de cercetare (şi acţiune) a mers în totalitatea ei echipa biologică de la Cornova; şi avem, în plus, date esenţiale privind preocupările fiecăruia dintre componenţi: R. Cresin, I. Measnicov şi N. Popescu au făcut statistica demografică a Cornovei, dr. Belciu a oferit informaţii despre asistenţa medicală desfăşurată în localitate, drd. Feneşan a luat sânge pentru reacţiile de diagnosticare a sifilisului, dr. Mesrobeanu – de asemenea, analize de sânge (pentru identificarea, probabil, a grupelor sanguine), iar doctoranzii Stoica şi Ungureanu s-au ocupat de întocmirea fişelor biologice ale sătenilor.

La rândul său, D. C. Georgescu – aşa cum a rămas cunoscut în istoria Şcolii sociologice de la Bucureşti monografistul Dumitru C. Georgescu – s-a referit în cadrul prezentării sale la „cadrul biologic” al satului basarabean, studiind chestiuni privind mişcarea populaţiei şi alimentaţia rurală. Iată: cercetătorul a publicat în 1932, în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, studiul intitulat Evoluţia demografică a satului Cornova 1817–1930[22], acesta fiind, de altfel, şi debutul său editorial. Iar între rezultatele campaniei desfăşurate în Basarabia, amintim  şi comunicarea pe care a susţinut-o acelaşi D. C. Georgescu la Bruxelles, în 1935, în cadrul celui de-al XII-lea Congres internaţional de Sociologie. Intitulată „Considérations sur l’alimentation de la population paysanne de Roumanie”, comunicarea are în centrul ei date culese la Cornova, în 1931, şi la Drăguş, în 1932, şi a fost publicată, la rându-i, în 1936, în numărul special, dedicat lui Gusti, „Archives pour la Science et la Reforme Sociale. Mélanges D. Gusti: XXI ans d’enseignement universitaire”[23].

Pe baza acestor două studii redactate de către D. C. Georgescu – cu diferenţe evidente cât priveşte gradul de aprofundare a tematicii, după cum vom vedea – putem trasa deja câteva tuşe importante ale portretului sanitar al localităţii basarabene la începutul anilor ’30. Suntem, astfel, în măsură să reconstituim evoluţia demografică a Cornovei în intervalul 1817–1930, un „caz unic, după câte ştim, în literatura noastră similară, de a putea urmări mişcarea populaţiei unui sat, pe o perioadă comparativ vastă, de 114 ani”[24]. Şi, alături de această privire detaliată asupra naşterilor, a deceselor, a epidemiilor, a mortalităţii infantile, a cauzelor de deces, în perioada menţionată, cu interpretările de rigoare, D. C. Georgescu realizează în cel de-al doilea studiu amintit şi o scurtă caracterizare a obiceiurilor alimentare ale cornovenilor, de vreme ce în vara lui 1931 a cercetat în acest sens 12 familii din localitate, totalizând 63 de persoane[25]. Nu este, din păcate, o prezentare exhaustivă a tematicii: D. C. Georgescu alege să se refere în articol cu precădere la alimentaţia satului Drăguş, informaţiile obţinute la Cornova servind, în mod paradoxal, doar la verificarea anumitor observaţii privind Drăguşul. Concluziile monografistului sunt însă valabile şi în cazul localităţii basarabene; şi, în general, în cazul întregii pături rurale a României.

Dar imaginea sănătăţii satului poate şi va fi completată cu amănunte cuprinse în lucrările unor cercetători, care, nici la Cornova, nici în alte campanii, nu au activat în cadrul echipei biologice. Sunt membri ai echipelor care studiază gospodăriile (Ion Zamfirescu[26]), familia (Xenia Costa-Foru[27]) sau manifestările spirituale (Ştefania Cristescu[28]), iar în articolele lor identificăm informaţii esenţiale despre alcătuirea familiilor cornovene, despre naşteri şi decese, despre mortalitatea infantilă, despre bolile locuitorilor şi neîncrederea în medicina oficială (fenomen pe care îl aşezăm în oglindă cu obişnuinţa de a apela la reprezentanţii medicinei empirice), despre alimentaţie şi posturi religioase, despre igiena personală, igiena odihnei, igiena locuinţei şi a dependinţelor. Numeroasele observaţii sanitare regăsite în articolele şi studiile monografiştilor participanţi la această campanie – că sunt ei membri ai echipei biologice sau nu – fac posibilă alcătuirea unui tablou închegat, dacă nu complet, al sănătăţii Cornovei la începutul anilor 1930.

  4. Un reprezentant al echipei biologice în acţiune. Rezultate efective: demografie şi alimentaţie

Către mijlocul lui februarie, în 1932, „Adevărul” anunţa într-o ştire din pagina 2: „Azi, la ora 9 seara, va avea loc, în sala «Vasile Pârvan» a Facultăţii de Filosofie şi Litere, a 6-a comunicare din ciclul consacrat, de Secţia sociologică a Institutului Social Român, prezentării materialului cules cu prilejul campaniei monografice întreprinse în comuna Cornova din judeţul Orhei. D-l dr. Dimitrie Georgescu va prezenta Cadrul biologic al satului şi statistica demografică a Cornovei pentru ultimii 100 de ani (…)”[29]. Potrivit aceleiaşi ştiri, în aceeaşi seară, domnii Roman Cresin şi Measnicov urmau, la rândul lor, să prezinte Statistica demografică actuală” a satului[30]. Înţelegem în acest moment cum s-au împărţit sarcinile în campania din Basarabia, cât priveşte chestiunile de ordin demografic. De altfel, fragmente din texte ale monografiştilor, coroborate cu poveştile lui Cresin privind campania, aşa cum sunt ele rememorate într-un interviu de istorie orală din anii ’80, ne conduc la concluzia că Roman Cresin făcea parte din grupul de statisticieni care preceda sosirea monografiştilor şi o pregătea, prin informaţiile obţinute. Iată ce povesteşte, de pildă, Cresin cu privire la prima campanie la care a participat, cea de la Drăguş, din 1929 (informaţiile sunt însă valabile pentru toate celelalte participări ale sale):

„Mi-aduc aminte, când m-am dus eu la el [la Dimitrie Gusti – n.n.], m-am prezentat, doresc să lucrez cu dumneavoastră, el zice: dar ce specialitate ai? Sunt statistician. A, tocmai asta îmi trebuie mie, poftim bani, du-te la Drăguş, şi să faci acolo cercetare statistică. Zic, cum? Unde? De când? Uite, poftim, Mitu Georgescu îţi dă fişe, te duci cu Nae Popescu, cu Faust Ştefănescu şi nu ştiu cu cine, şi faceţi acolo cercetare. Şi când venim noi, să fie totul gata! Deci, înainte de a se apuca de monografie, satul trebuia prelucrat statistic. Trebuia prezentată situaţia statistică a satului. Şi în felul acesta am devenit eu monografist. Şi, în sfârşit, am făcut recensământ, am prelucrat, când a venit profesorul cu întregul grup, am prezentat materialul, am spus care e situaţia, populaţia, împărţire, familii, situaţie economică, ce am observat eu acolo, lucruri care ar fi interesante. Am spus chestiile astea, şi în felul acesta misiunea mea a fost terminată. Totuşi, eu am rămas acolo în continuare, pentru diferite lucrări care trebuiau să fie finite, prelucrate. Lucram în continuare cu grupul meu de statisticieni”[31].

Informaţiile sunt confirmate şi de Henri H. Stahl, care, într-o lucrare de popularizare a activităţii Şcolii sociologice de la Bucureşti, publicată în epocă, aminteşte:

„Cu câteva săptămâni înainte de plecarea generală a monografiştilor, pleacă să facă statistica satului echipa statisticienilor, întăriţi pentru această primă muncă a lor de către o serie de monografişti specializaţi, care vor face slujba de recenzori. Statisticienii iau cel dintâi contact cu satul şi lucrul nu este uşor, pentru că satul întotdeauna se arată în primele zile foarte speriat de invazia monografiştilor cu scopuri care pentru ei rămân nelămurite. Odată statistica terminată şi strânse datele brute de cifre, statisticienii încep prelucrarea acelora care sunt absolut necesare sociologului şi pe care monografiştii, la sosirea lor în sat, vor trebui să le aibă gata, la dispoziţia lor. Apoi în tot cursul campaniei statisticienii vor prelucra acele date care li se vor cere de către cercetătorii izolaţi, pentru nevoile problemelor lor, în paralel cu munca cealaltă de statistică făcută pe cazuri particulare (…)”[32].

Sarcinile lui Roman Cresin precedau, aşadar, campania monografică propriu-zisă, dar la Cornova, spre deosebire de celelalte participări ale sale, a avut şi ceva necazuri administrative:

„Da, în toate cele patru monografii la care am participat eu am plecat cu trei săptămâni înainte. Când am venit la Cornova, întâi şi întâi ne-am aşezat acolo, şi pe urmă mă cheamă tovarăşul plutonier. Ce căutaţi dumneavoastră aici? /râde/ De ce aţi venit aici, cu cine… Imediat telefon lui Gusti. Gusti ne-a scăpat de arest. Aşa era în Basarabia pe vremuri…”[33]. Înţelegem din toate cele de mai sus că Roman Cresin, Igor Measnicov şi N. (Nicolae/Nae) Popescu au ajuns la Cornova înaintea celorlalţi monografişti, realizând un stop-cadru al localităţii basarabene, din punct de vedere demografic, în anul 1931; iar că D. C. Georgescu, sosit mai târziu, cu restul echipei, a realizat o cercetare despre mişcarea populaţiei satului în ultimii 114 ani, adică de la 1817 la 1930. În articolul publicat un an mai târziu, monografistul lasă să se înţeleagă că a avut noroc: „Acest material a putut fi adunat graţie faptului că în satul Cornova s-au păstrat cărţile bisericeşti de stare civilă încă din anul 1817, iar cei câţiva ani care lipsesc au fost extraşi din arhiva Consistoriului bisericesc din Chişinău”[34].

Articolul Evoluţia demografică a satului Cornova 1817-1930 ne dezvăluie un cercetător interesat în mod particular de metoda statistică, pe care o foloseşte masiv în campaniile monografice. Înainte de toate, un stop-cadru pe punctele de început şi de final ale perioadei: în 1817, în Cornova trăiau 374 de locuitori; se născuseră pe parcursul anului unsprezece copii (6 băieţi şi 5 fete) şi muriseră opt persoane (4 bărbaţi şi 4 femei)[35]. La finalul intervalului, în 1930, locuiau în Cornova 1.573 persoane; se născuseră 82 de copii (45 de băieţi şi 37 de fete) şi muriseră 29 (15 bărbaţi, 14 femei)[36]. În plus, în perioada 1817-1930, potrivit datelor strânse de monografistul D.C. Georgescu, în Cornova se născuseră 4.412 persoane (2.301 bărbaţi, 2.111 femei) şi muriseră 3.219 (1.669 bărbaţi, 1.550 femei)[37]. Monografistul din echipa biologică se opreşte mai cu seamă asupra unui moment din istoria sanitară a localităţii, în care populaţia a fost efectiv decimată, „grava pierdere suferită prin epidemia de holeră din anul 1831”[38], insistând şi explicând consecinţele acesteia din punct de vedere demografic: „Importanţa epidemiei de holeră din acel an a stat în faptul că a suprimat în special elemente mature şi valide, ceea ce explică şi excedentul surprinzător de minim al decadei 1831-1840, care s-a soldat cu un plus de numai 18 locuitori, faţă de 53 al decadei anterioare şi 93 al celei imediat următoare”[39].

Numărul mare de morţi de holeră stârnise, pare-se, şi atenţia autorităţilor sanitare din vremea administraţiei ţariste. Un anume I.I. Fărcăşanu rememora, într-un articol apărut la începutul lui 1934 în publicaţia „Credinţa”, o întâlnire cu preotul Ion Zamă din localitatea basarabeană:

„Mântuisem lucru şi rămâneam încă o noapte în Cornova Orheiului. Ne-am aciuat de cu ziua, în casa preoţească, începând de timpuriu un revelion pe care voiam să-l încheiem în vin. Către seară, a venit şi popa Zamă, însoţit până la prag de zâmbetul bun al preotesei bătrâne, fetişcana de altădată. Şi s-a încins cheful la toartă. N-a durat mult, fiindcă plecarea noastră îl îndemna pe preot la vorbă. A început cu doctorul. — Ei, cum ţi-a mers lucru, domnule Ionescu? — Bine, părinte, foarte bine, am izbutit să sfârşesc statistica mortalităţii de la 1800 şi până azi. Am lucrat toată vara pe condicile pe cari ai avut bunătatea să mi le dai şi am sfârşit-o, în fine, acum. Am date foarte interesante, cred că vor face vâlvă la Bucureşti. Popa Zamă a zâmbit şi a întors vorba aiurea. Ne-a mai întrebat despre documentele găsite, ne-a povestit câte ceva despre trecut şi s-a întors la condici, adresându-se tot doctorului: — Ştii! pe vremuri, sub ruşi, mi-au făcut inspecţie la condicile de pe cari ai ridicat dumneata colbul de douăzeci de ani. A venit un doctor de la Chişinău şi le-a puricat mai pe îndelete. Într-un târziu, m-a întrebat: Bine, părinte, da’ ce au toţi de mor de holeră în satul ăsta? — Dacă nu ştiu altă boală, i-am răspuns. Învaţă-mă dumneata alta şi-or muri de alta. Popa a râs tare, de prostia rusului, ar fi vrut să pară, şi a găsit ecou în zâmbetele noastre mai mult înţepenite”[40].

Potrivit studiului lui D. C. Georgescu, Cornova s-a confruntat cu o epidemie serioasă de holeră în perioada mai-august a anului 1831 şi cu una mai puţin importantă în iulie-septembrie 1848. Cercetătorul a găsit însă de cuviinţă să semnaleze în studiul său şi alte epidemii izbucnite în sat, care s-au soldat, de fiecare dată, cu un excedent anual negativ al populaţiei:

„epidemiile de variolă din 1820, 1832, 1839, 1917; alte febre eruptive (morbili şi scarlatină) în 1850, 1883 şi 1920; dizenteria şi gastro-enteritele în genere, în 1833, 1856, şi foarte gravă în iulie-august 1882; tifosul sub toate formele, endemic aproape în 1827, 1829, 1866, foarte grav în 1867-1868 şi 1917, 1919, 1920, difteria şi angina infecţioasă, în 1878, 1879 şi 1897, gripă în anul 1918 etc.”[41].

În continuare, cercetarea lui D.C. Georgescu se constituie aproape într-un studiu de caz asupra mortalităţii şi a cauzelor acesteia în Cornova, în intervalul menţionat. Autorul observă înainte de toate că în localitatea basarabeană „femeile se nasc şi mor într-un număr mai redus decât bărbaţii, însă mortalitatea lor faţă de valoarea naşterilor feminine este mai ridicată decât acelaşi raport pentru bărbaţi”[42], aşezând însă observaţia sa în context:

„Se verifică astfel fenomenul observat atât în Vechiul Regat cât şi aiurea şi care pare că se suprapune unei anumite latitudini, că în structura populaţiilor răsăritene numărul bărbaţilor este, în majoritatea cazurilor, superior celui al femeilor. Acest raport, în Vechiul Regat, după recensământul din 1912, a fost de 1.000 bărbaţi la 896 femei, sau 1,13 pentru bărbaţi faţă de 1 pentru femei. În judeţul Orhei, după numărătoarea făcută în Basarabia în 1816-1817, acelaşi raport a fost de 1.000 bărbaţi la 959 femei, sau 1,08 faţă de 1; iar în Cornova, la mijlocul anului 1931, s-a ridicat la 1000 bărbaţi faţă de 958 femei”[43].

Totuşi, dacă la Cornova şi în general decesele masculine sunt mai numeroase decât cele feminine (pentru că şi naşterile masculine sunt mai numeroase decât cele feminine), există o categorie de vârstă în care situaţia este diferită radical, solicitând, la rândul ei, măsuri radicale: este vorba de grupele de vârstă cuprinse între 13 şi 40 de ani, în care decesele feminine sunt „surprinzător superioare ca valoare procentuală celor masculine”[44]. Observaţia e valabilă pentru întreaga perioadă de timp cuprinsă între 1817 şi 1930. Aflăm imediat şi explicaţia: multe, foarte multe femei mureau la naştere. Iar cercetătorul D. C. Georgescu, care se afla la a şaptea campanie monografică şi era familiarizat cu starea sanitară deficitară a mediului rural, e în măsură să ofere o interpretare a situaţiei:

„Aspectul particular al raportului de la 13–40 ani inclusiv arată că decesele de sex feminin sunt mult superioare celor masculine, şi anume, cu: 4,2% pentru grupul de la 13–18 ani; 10,9%, de la 19–24 de ani; 7,8%, de la 25–30 ani; 14,0%, de la 31-35 ani, şi 11,5%, de la 36–40 ani. Pentru justificarea acestui fenomen, trebuie să ne adresăm cauzelor de moarte şi într-adevăr urmărindu-le în registrele bisericeşti de stare civilă, am întâlnit foarte des la coloana respectivă cuvintele: «di prunc» sau «din facere» în cursul celor 114 ani. Diagnoza este deci foarte precisă, dar, fără nici o îndoială, cazurile de moarte datorită sarcinilor vicioase, avorturilor, naşterilor laborioase, complicaţiilor ulterioare, în special febrei puerperale, au fost mult mai numeroase decât s-a declarat şi consemnat în registre. Faptul este perfect explicabil prin ignoranţa populaţiei şi prin condiţiile precare de igienă individuală şi familială etc., dar mai ales se datorează lipsei unei asistenţe pregătite la naştere şi în timpul lăuziei; a empirismului cunoscut şi secular, în locul asistenţei oficiale inexistente. Îmbucurătoare este însă observaţia că aceste importante cauze, arătate mai sus, sunt în continuă descreştere (…) Totuşi, nu trebuie uitat că sexul feminin a plătit un tribut important şi mai plăteşte încă odată cu exercitarea actului firesc al maternităţii, mai cu seamă în momente de criză, cum a fost decada 1911–1920”[45].

Aşezăm în oglindă observaţiile din anii ’30 ale lui D. C. Georgescu cu cele realizate de dr. Iacob Felix pe parcursul secolului al XIX-lea şi publicate în volumul al II-lea al lucrării sale, Istoria igienei în România, apărut în 1902:

„Puţina îngrijire ce se dă ţărancei la facere şi după facere, supunerea ei la muncă puţin timp după naşterea copilului, o face [fac] de multe ori de timpuriu stearpă, provoacă adeseori moartea ei prematură. Deşi în toată ţara prevalează naşterile masculine asupra celor feminine, deşi prin urmare poporaţiunea de toate etăţile se compune de un număr mai mare de bărbaţi, prin comunele rurale numărul femeilor moarte în vârstă de 16 până la 45 de ani este mai mare decât al bărbaţilor de aceeaşi etate, când femeia este capabilă a naşte copii; în toate celelalte etăţi prevalează la ţară mortalitatea bărbaţilor”[46].

Aceleaşi cauze indicate de D. C. Georgescu în explicarea proporţiei mari de decese ale femeilor la naştere – ignoranţa sătenilor, condiţiile precare de igienă individuală şi familială, lipsa asistenţei oficiale, înlocuită cu asistenţa medicală empirică – determină şi dimensiunile impresionante ale mortalităţii infantile în mediul rural, în general, şi la Cornova, în mod particular. Se evidenţiază astfel, în studiul lui D. C. Georgescu, valorile maxime pentru decese în grupele de vârstă până la doi ani, indiferent de intervalele studiate din perioada de referinţă 1817-1930. Astfel, din totalul de 3.219 decese caracterizând cei 114 ani studiaţi, 1.190, adică aproximativ o treime, au avut loc până la împlinirea vârstei de 2 ani: 310 decese la grupa de vârstă 0-6 luni; 490 de decese la grupa de vârstă 7–12 luni; 390 de decese între 1–2 ani[47]. Vom vedea mai târziu pe parcursul acestui studiu de caz – evaluând observaţiile sanitare cuprinse în alte lucrări ale monografiştilor – că erau la Cornova familii în care muriseră 6 copii din 12; sau că Mariei Tacu, de 54 de ani, din localitatea basarabeană, îi trăiau, la momentul desfăşurării campaniei monografice, doar trei copii din cei 16 născuţi (!).

Mortalitatea în raport cu anotimpurile este şi ea studiată (cea mai mare proporţie de decese revenea iernii, urmată de primăvară, vară şi toamnă[48]), dar cercetătorul se opreşte mai detaliat asupra mortalităţii pe luni ale anului, oferind în fiecare dintre cazuri explicaţiile necesare: D. C. Georgescu este deopotrivă medicinist, sociolog şi statistician, iar această triplă formaţie ştiinţifică îl ajută să interpreteze şi să aşeze nişte date – la o adică, seci, tăcute – în context. Potrivit cercetării sale, curba mortalităţii infantile pe luni prezenta „în general un profil caracterizat prin existenţa a trei maxime, şi anume: prima, în luna martie, a doua, în luna august, şi cea de-a treia, constantă ca existenţă, dar mai puţin stabilă în localizare, în luna octombrie”[49]. Cât priveşte maxima lunii martie, ea „este datorată, în primul rând, mortalităţii afecţiunilor pulmonare cronice şi acute, înglobând şi tuberculoza pentru populaţia adultă şi matură, alături de procentul obişnuit şi uşor ridicat, al cauzelor generale de moarte. Se adaugă, la aceasta, mortalitatea infantilă, datorită epidemiilor recrudescente sau cu debit în primăvară, în special tusea convulsivă şi febrele eruptive”[50]. Maxima lunii octombrie, „pe lângă alte cauze mai puţin caracterizate şi afectând populaţia adultă şi matură, este realizată de evoluţia epidemiilor de febră tifoidă, tifosului exantematic şi, în special, primei maxime a evoluţiei epidemiilor febrelor eruptive, caracteristice prin punctul lor de plecare în septembrie, adică odată cu deschiderea anului şcolar”[51].

Cât priveşte maxima lunii august, aceasta era „aproape exclusiv tributară gastroenteritelor sugarilor şi primei copilării, accidental mărită prin epidemiile de dizenterie survenite în acest anotimp”[52]. Se revine aici asupra mortalităţii infantile şi mai cu seamă asupra mortalităţii infantile prin gastroenterite, „în genere de origine alimentară, dând putinţa unei reprezentări a condiţiilor de igienă şi regimului precar de alimentaţie în satul Cornova, pentru populaţia grupelor de vârstă considerate. Este o caracteristică ce ne arată, în acelaşi timp, asupra căror categorii de factori de mortalitate trebuie să se aplice în special efortul unei activităţi de igienă socială”[53]. Aşezăm aceste observaţii faţă în faţă cu cele aparţinând aceluiaşi dr. Iacob Felix, publicate cu treizeci de ani mai devreme, dar rod al vizitelor şi investigaţiilor sale în sate, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea:

„La noi, prin comunele rurale, toate femeile îşi alăptează singure copiii lor, şi cu toate acestea gastro-enterita apare foarte adeseori, chiar în prima lună după naştere, din cauza obiceiurilor vicioase, a îngrijirii rele. Copilul nu este dat la sânul mamei decât obişnuit după 3 zile, şi în acest timp este hrănit cu lapte de vacă, căruia [i] s-a adăugat zahăr şi apă, în lipsă de lapte, cu covrigi mestecaţi în gura babei care îngrijeşte pe copil şi pe mama lăuză. Foarte adeseori ţăranca, pe lângă ţâţă, dă copilului deja în a doua lună de la naştere covrigi şi bucate mestecate în gură. (…) Înţărcarea se face la ţară fără pregătire metodică. Prin sate, numărul vacilor cu lapte este neînsemnat şi numai un număr mic de copii de curând înţărcaţi sunt hrăniţi cu lapte de vacă, şi aceasta numai în timpul de dulce. Copiii abia înţărcaţi primesc pe lângă lapte, şi în lipsă de lapte, ca şi în timpul de post, ca singură hrană, diferite ciorbe, terci de mămăligă şi bucatele pe care le mănâncă adulţii. De aceea se mai ridică mortalitatea copiilor în primele luni ale anului al doilea al vieţii, când apare iar Gastro-enterita, ca consecinţa înţărcării pripite şi iraţionale”[54].

Partea finală a studiului lui D. C. Georgescu, redactat în urma experienţei sale de cercetare în Cornova basarabeană, în anul 1931, are în centrul ei intervalul 1871–1930. Cei şaizeci de ani servesc lămuririi cauzelor de deces pe parcursul timpului în satul din judeţul Orhei. În absenţa unor informaţii clare, concrete, precise despre acestea, monografistul identifică, în urma consultării documentelor găsite la biserica din sat, şase categorii mari de mortalitate, şi anume:

„a) mortalitatea infantilă până la 1 inclusiv, din care s-au eliminat toate cauzele de moarte cauzate de epidemii; b) mortalitatea datorată epidemiilor, socotite global, indiferent de vârstă; c) mortalitatea prin accidente; d) mortalitatea datorită sarcinilor şi complicaţiilor post-partum; e) mortalitatea grupelor de vârstă de la 66 ani inclusiv în sus şi f) mortalitatea datorată altor cauze şi grupe de vârstă, decât cele enumerate mai sus”[55].

Aplicând această grilă asupra numărului total de decese din intervalul menţionat, cercetătorul e în măsură să ofere următoarele concluzii:

„Din cele 2.155 decese înregistrate în perioada 1871–1930, numai pentru 1.026 decese, adică 47,5%, nu se cunoaşte cauza morţii. Restul de 1.129 decese, sau 52,5%, se clasifică, în ordinea valorii procentuale, astfel: 1) mortalitatea datorată epidemiilor, cu 23,4%; 2) mortalitatea până la 1 an inclusiv, cu 17,6%; 3) mortalitatea de la 66 de ani în sus, 8,9%; 4) mortalitatea datorită naşterilor, 1,4%, şi, în sfârşit mortalitatea prin accidente, cu 1,1%. Prin urmare, cele mai ridicate procente le dau primele două categorii şi, în special, epidemiile socotite în totalitatea lor, fapt care nu este lipsit de semnificaţie pentru condiţiile generale de viaţă şi de igienă familială sau publică ale satului Cornova”[56].

Studiul elaborat de către D. C. Georgescu – şi având în centrul său mişcarea populaţiei cornovene în 114 ani – conţine doar câteva detalii privind numărul căsătoriilor în intervalul 1817–1930. Aflăm, de pildă, că existau două maxime covârşitoare în curba căsătoriţilor, şi anume în lunile ianuarie şi noiembrie[57], şi că acestea, şi profilul curbei în general, puteau fi explicate prin următoarele două cauze: „1) interdicţiile religioase şi 2) ritmul de muncă şi regimul de producţie, condiţionate de mediu şi anotimp; cele dintâi, de ordin spiritual, iar ultimele de ordin economic social”[58].

E sigur însă că monografistul a colectat la Cornova mult mai multe date privind nupţialitatea, date pe care plănuia să le prelucreze şi să le explice într-un articol viitor de sine stătător. Un semn în acest sens ar fi acea observaţie singulară, stingheră, pe care o include D. C. Georgescu în raportul său despre alimentaţie, prezentat în 1935 la Bruxelles şi publicat apoi în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”. Observaţia cu pricina ne dovedeşte că existau informaţii cu privire la nupţialitate în carnetul de notiţe al monografistului: „am putut constata în cursul cercetărilor noastre la Cornova că din 1079 căsătorii celebrate în 114 ani, niciuna n-a fost oficiată în decembrie şi doar 4 în martie, în 1919, şi 15 în luna aprilie, adică în timpul perioadelor din an corespunzând marilor posturi prescrise de biserică”[59].

Intenţia redactării ulterioare a unui studiu despre nupţialitate în Cornova este însă asumată de monografist la finalul articolului privind evoluţia demografică a localităţii. Interesant este totuşi faptul că D. C. Georgescu plănuia să aşeze acest studiu în cadrul mult mai larg al cercetărilor cu caracter antropologic. Aceasta, de vreme ce urma să se ocupe în mod special de căsătoriile cu femei străine de lumea satului şi, prin aceasta, de „socializarea tipurilor biologice în genere”[60]:

„(…) ne rezervăm dreptul ca într-un studiu viitor să prezentăm amănunţit şi complet problema nupţialităţii în satul Cornova, analizând în primul rând vârsta soţilor la căsătorie, diferenţa de vârstă între soţi, frecvenţa recăsătoriilor etc., precum şi valoarea şi sensul evolutiv al acestor componente demografice. Cu titlu special, ne vom ocupa, cu acel prilej, de problema încrucişărilor exterioare prin aportul feminin străin de populaţia satului, aria de răspândire a acestui fenomen, frecvenţa şi proporţia lor în raport cu încrucişările interioare. În categoria unităţilor sociale puţin evoluate, restrânse ca valoare numerică, închegate pe solidarităţi obscure în conştiinţa colectivităţii, dar trainice (tradiţii, instituţii, regim de proprietate etc.), cu tendinţe fireşti de exclusivitate, exogamia (faţă de sat, socotit ca unitate specifică individualizată) constituie un element extrem de important alături de migraţii, de socializare a tipurilor biologice în genere. Studiată la Cornova pe o perioadă de timp suficient de întinsă, ne va servi, împreună cu analiza evoluţiei familiilor originare, drept suport explicativ al tipului sau tipurilor existente şi exprimând populaţia acestui sat. Vom aborda deci, prin acest capitol intermediar, însuşi domeniul particular al antropologiei”[61].

Acest studiu nu a mai venit; şi, prin neprelucrarea materialului (urmată de o publicare în gazetele epocii), el s-a pierdut, din nefericire, cu totul.

Dar D. C. Georgescu a studiat în timpul campaniei monografice din anul 1931 şi obiceiurile alimentare ale cornovenilor. Ştim asta nu numai din volumul de memorii al lui Stahl, publicat în 1981[62], ci mai cu seamă în urma citirii articolului Considérations sur l’alimentation de la population paysanne de Roumanie, în fapt comunicarea monografistului la cea de-a XII-a ediţie a Congresului internaţional de sociologie de la Bruxelles, din anul 1935[63]. Pentru identificarea datelor privind Cornova, lectura atentă este obligatorie; informaţiile fiind puţine, rişti să le treci cu vederea. Aceasta, pentru că monografistul a ales să aşeze în centrul comunicării sale alimentaţia sătenilor din Drăguş (campania anului 1932); iar datele strânse la Cornova un an mai devreme i-au servit – după cum el însuşi mărturiseşte – doar la verificarea şi compararea celorlalte[64]. Avem însă o certitudine: la Cornova a fost studiat modul de alimentaţie a 12 familii, totalizând 63 de persoane[65]. Dar pentru că Drăguşul anului 1932 „a reprezentat în mod particular obiectul atenţiei şi analizei noastre”[66], nu ştim ce anume e strict specific localităţii basarabene în comunicarea lui D. C. Georgescu. De fapt, credem că la Cornova monografistul a strâns informaţii despre obiceiurile alimentare ale locuitorilor şi a şi fomulat câteva ipoteze de cercetare; dar abia la Drăguş, în 1932, a realizat un studiu în toată regula. Observaţia e întărită de faptul că în localitatea basarabeană, cercetătorul a analizat 12 familii, iar la Drăguş, 50 de familii, totalizând 230 de persoane[67].

Totuşi, şi la Cornova, şi la Drăguş, au fost înregistrate pe teren, pentru fiecare familie, următoarele elemente: numărul total al membrilor familiei; sexul şi vârsta fiecăruia; suprafaţa totală a proprietăţii agricole a familiei şi, separat, suprafaţa fiecărei parcele de teren, după felul exploatării agricole; felul, durata şi anotimpul fiecărei munci efectuate în mod individual de către membri familiei în timpul anului; numărul şi felul animalelor de muncă şi al vitelor destinate tăierii; felul şi cantitatea tuturor alimentelor obţinute în urma exploatării agricole familiale pe parcursul unui an; felul şi cantitatea tuturor produselor alimentare achiziţionate în mod suplimentar pentru nevoile familiei; felul şi cantitatea produselor transformate în monedă, troc, dar şi produsele date drept plată pentru munci făcute de lucrători străini de familie; felul şi cantitatea produselor alimentare brute (porumb, grâu, cartofi…) utilizate în alte scopuri (cereale, cartofi conservaţi ca sămânţă pentru campania agricolă următoare; cantităţi consumate de animale..); pierderile înregistrate în cursul diferitelor operaţiuni asupra stocului alimentar; stocul alimentar la începutul anului luat spre studiere[68].

Deşi e cert că studiul lui D. C. Georgescu are în centrul său Drăguşul, la fel de sigur este că rezultatele acestuia sunt valabile şi pentru Cornova. Găsim, astfel, de cuviinţă să redăm întocmai concluziile monografistului cu privire la alimentaţia rurală:

„În concluzie, bazându-ne pe cele constate până în acest moment, putem să afirmăm că regimul alimentar al familiilor ţărăneşti studiate de noi este definit de următoarele caracteristici: a) Cantitativ: 1. Raţie normală de proteine. 2. Raţie deficitară de grăsimi. 3. Raţie ridicată de carbohidraţi, justificată în mod special prin munca grea, continuă, exercitată în cea mai mare parte a timpului în aer liber. 4. Raţia totală de calorii este superioară atât raţiei teoretice, cât şi celei caracteristice altor categorii de muncitori şi în legătură directă (de cauzalitate) cu munca efectuată. b) Calitativ: 1. Regimul alimentar e deficitar, în urma proporţiei foarte reduse de proteine de origine animală, proporţie cu totul inferioară valorii pe care o presupune un regim echilibrat. 2. Raportul nutritiv (A. Gautier) este inferior celui teoretic şi celor obţinute în alte părţi de diferiţi autori. 3. Acest regim este foarte puţin variat, iar condiţiile de preparare a hranei nu sunt dintre cele mai bune”[69].

Vom vedea, aceste concluzii se vor confirma în studiile altor participanţi la campania monografică de la Cornova. Iar modul în care şi-au structurat aceştia informaţia ne lasă să înţelegem că au avut acces chiar la fişele de lucru ale lui D. C. Georgescu.

Înainte de a trece mai departe, o observaţie se impune: informaţiile privitoare la alimentaţia cornoveană publicate efectiv de D. C. Georgescu sunt, în mod paradoxal, cu mult mai puţine decât cele rămase de la alţi monografişti, care nu făceau parte din echipa biologică. E cert că D. C. Georgescu a strâns prin anchetele sale alimentare multe informaţii utile. Dar, neutilizându-le pentru a scrie un studiu de sine stătător, aceste date privind modul de hrană s-au pierdut. Astfel că amănuntele privind alimentaţia în satul cornovean vor fi adunate cu precădere din lucrărilor altor cercetători participanţi la campania de la Cornova: aceştia oferă, printre altele, chiar şi exemple de meniuri ţărăneşti (în zile obişnuite, în zile de Post, în zile de sărbătoare), particularizând şi contextualizând concluziile generale, teoretice, ale lui Georgescu.