Cum să privim chestiunea sistematizării Bucureştiului

Cum să privim chestiunea sistematizării Bucureştiului[1]

Cincinat I. Sfinţescu

extras din Intre proiectii urbanistice si saracie letargica. Bucurestiul arhitectilor, sociologilor si al medicilor, antologie de ZOLTÁN ROSTÁS, Editura Vremea, 2015

1) Discuţie şi propagandă cât mai largă. 2) Sforţările din trecut ale Administraţiei pentru sistematizarea Capitalei. 3) Planul regulator din 1848. 4) Planuri de aliniere pe străzi separate. 5) Planul Papazoglu. 6) Dările de seamă ale Consiliului Comunal ca izvoare istorice. 7) Exproprierile pe zone pentru canalizarea Dâmboviţei. 8) Tăierea bulevardului Academiei şi legea de expropriere. 9) Lucrări de sistematizare pe la 1870. 10) Neglijenţa în administrarea averii Capitalei. 11) Comisia de înfrumuseţare a Capitalei din 1873. 12) Regulamentul de construcţii şi alinieri din 1877, o revizuire a unei părţi din Regulamentul Organic. 13) Mărginirea şi delimitarea Bucureştiului printr-un şanţ de cetate. 14) Concepţie de sistematizare de ansamblu pe 1884, dar nerealizată. 15) Amplificarea regulamentului de construcţii şi alinieri din 1883 odată cu străpungerea Bulevardului Colţei şi legiferarea Casei Lucrărilor Oraşului Bucureşti. 16) Planul cadastral al Capitalei ridicat de Marele Stat Major al Armatei. 17) Lucrările ocazionate de expoziţia naţională, inclusiv concursul cu premii pentru planul de sistematizare al Bucureştiului. 18) Programul de sistematizare al Capitalei şi proiectul de detaliu Berindei. 19) Scutiri de impozite pentru construcţiile ce se aliniază prin legea Căii Victoriei. 20) Planul parţial de execuţie din 1911 dovedit inaplicabil. 21) Impasul din 1914 şi soluţionarea lui. 22) Un nou plan aplicabil şi necesar. 23) Soluţia intermediară. 24) Diagramele activităţii trecute a Administraţiei Comunale. 25) Concluzii din trecut şi metoda de urmat. 26) Stabilirea nevoilor reale ale oraşului. 27) Bucureştiul, oraş mondial? 28) Bucureştiul, oraş regional? 29) Oraşul „Kolosal”. 30) Străzile Bucureştiului. 31) Squarurile, pieţele şi clădirile publice ale oraşului. 32) Mijloace de realizare a sistematizării. 33) Activitatea Casei Lucrărilor Oraşului. 34) Suma necesară anuală pentru o sistematizare şi întreţinere modestă. 35) Resurse noi. 36) Necesitatea unui împrumut. 37) Importanţa concursului moral şi intelectual al cetăţenilor – Chicago. 38) Tehnica planului regulator. 39) Organizarea mecanismului de execuţie a planului.

1) Ne găsim actualmente într-o epocă în care aproape nu există activitate în ţara noastră căreia să nu i se impună în noile împrejurări o reformă, atât în ceea ce priveşte „metoda de lucru”, cât şi în ceea ce priveşte „cadrul de lucru”. Despre nevoia reorganizării vieţii în Capitală, a vieţii materiale îndeosebi, adică sistematizarea Capitalei, este convins nu numai cetăţeanul Capitalei, nu numai cetăţeanul vechiului regat, care a fost nevoit să treacă prin Capitală, dar mai ales călătorul ce vine dintr-un oraş cu o organizare superioară Capitalei noastre.

Chestiunea sistematizării Capitalei (şi prin aceasta înţelegem organizarea întregii vieţi materiale a oraşului şi chiar pregătirea de posibilităţi pentru dezvoltarea unui nivel cultural superior în acest centru) a format de mai multe decenii obiect de preocupări şi discuţii destul de timide şi neprecizate, ale unui cerc restrâns, mai la curent cu mişcările de acest gen din centrele mari ale apusului. Aceste preocupări şi discuţii au determinat pe edilii oraşului şi chiar corpurile legiuitoare în trecut să lucreze ceva pentru îmbunătăţirea stării Capitalei, dar rezultatele au fost slabe. Rezultatele vor continua să fie slabe până ce opinia publică va fi cât mai deplin luminată asupra marii importanţe a problemei sistematizării Capitalei şi asupra modalităţilor de rezolvare a ei.

Şi fiindcă, repet, suntem în momentele când trebuie aşezată piatra fundamentală a unei noi vieţi a Capitalei, suntem datori a lumina cu toate mijloacele această problemă, a deschide deci o discuţie cât mai largă, a întinde o propagandă cât mai întinsă, spre a putea asigura acestui oraş un nou aspect care să-i menţină dreptul de a rămâne Capitala României întregite. Această discuţie este cu atât mai necesară, cu cât chiar cei chemaţi a se ocupa de sistematizarea Capitalei se pare că nu îşi au bine definit, rezultat al unui studiu serios, punctul lor de vedere şi deci de acţiune.

În cele ce urmează nu mă ocup decât în treacăt de partea tehnică a sistematizării Capitalei, obiectul principal fiind latura economico-socială a problemei, care, de fapt, determină şi soluţionarea tehnică a chestiunii.

* * *

            2) Pentru a înţelege faza actuală a problemei şi pentru a găsi adevărata cale de urmat în viitor pentru o rezolvare mulţumitoare, este numaidecât necesar a cunoaşte şi trecutul acestei chestiuni, adică diferitele sforţări ce s-au mai făcut în această direcţie şi rezultatele acelor sforţări.

Nu voi merge prea departe în cercetarea lor. De altfel, monografii în această chestiune nu există în ţară la noi şi puţinele date ce ar exista sunt aşa de răzleţe, aşa de neprecise şi, mai ales, foarte necunoscute, încât cu greu s-ar putea închega urmele ce am găsi într-o curbă continuă a activităţii în materie de sistematizare a oraşului Bucureşti.

Nu vreau nici să repet ceea ce am scris în legătură cu această chestiune – în lucrarea mea „Parcela şi Blocul în Constituirea Oraşelor”, pag. 13-18, pag. 93-95 şi pag. 104-105; voi căuta să arăt pe scurt în ordine cronologică ce s-a lucrat în Bucureşti de la 1847 încoace, pentru a da o înfăţişare mai raţională oraşului.

3) La 1817, focul distrugând o bună parte din centrul Bucureştilor, administraţia comunală, în anul 1848, a căutat să profite de acest avantaj pentru a [reglementa] cartierul din jurul Pieţei Sf. Gheorghe şi însărcinează pe un francez al cărui nume nu l-am putut descifra pe planul de sistematizare a acestei regiuni. Astfel, au luat naştere actualele străzi Mavrogheni, Pătraşcu-Vodă şi Sf. Gheorghe-Nou. Cu acea ocazie s-a aplicat, poate pentru prima oară, principiul „comasării parcelelor” şi acesta este motivul, probabil şi singurul, care a îndreptăţit parcelarea atât de neeconomică (străzile ocupând o suprafaţă prea mare din teren) ce s-a făcut. Totuşi, prin acea parcelare se prevedea ca Piaţa Sf. Gheorghe (Biserica şi grădina ei) să se întindă până în strada Colţei şi nu ştiu ce idee nefericită a intervenit în urmă că s-a ocupat o parte din terenul destinat pieţei cu blocul de clădiri în care, actualmente, se află cofetăria Ionescu. Nu trebuie să ne mirăm prea mult de asemenea idei nefericite ce au fost acum 30, 40 sau 70 de ani, când vedem că ele predomină în Bucureşti chiar în secolul al XX-lea. Acum s-au vândut ori s-au cedat gratuit de către Administraţiile Comunale terenurile sau părţi din ele, care erau destinate pieţelor sau le stătea foarte bine să fie transformate în pieţe.

Deocamdată nu ştim cu precizie care au fost sistemele de rectificare a Capitalei între anii 1848-1868. Este cert însă că între anii 1848-1852 s-a lucrat cu precizie şi râvnă la Primăria Bucureştiului; planul ridicat de Borroczyn ne este mărturie.

4) Pe la 1868 se pare că administraţia a pierdut calea de la 1848, adevărata cale de urmat în ceea ce priveşte sistematizarea oraşului. Găsim la acea dată un plan de aliniere a unei porţiuni din str. Şerban Vodă, plan aprobat şi de Ministerul de Interne. Acel plan reprezenta un mare pas înapoi faţă de planul Pieţei Sf. Gheorghe de la 1848. În loc să se ţină la curent cu toate modificările ce au survenit planului Borroczyn, acest plan a fost lăsat în părăsire şi s-au lucrat aşa-zisele „planuri de alinieri” pe străzi separate, prin îndrumuiri. Acest sistem nenorocit a durat până la 1894, când s-a văzut că este imposibil a se mai continua cu el şi că era prea târziu a se şterge de praf planul Borroczyn spre a se completa cu noile lucrări şi a se modifica faţă de transformările ce suferise Bucureştiul de la 1848 la 1894.

5) În răstimp, de la 1871 a mai încercat şi Maiorul Papazoglu să facă un plan al centrului Bucureştilor, pe care să indice şi clădirile. Acel plan nu prezenta însă nici o exactitate, ci servea mai mult de călăuză, în special – se pare – pentru pompieri. O altă ediţie, tot a lui Papazoglu, a planului general al Bucureştilor nu este decât o copie a planului Borroczyn pe scara 1:10.000 şi nu prezintă mare importanţă. Ambele planuri se găsesc în colecţia Academiei Române.

Dar numai aceste relaţii nu ne vorbesc prea mult asupra activităţii Administraţiei Comunale spre a sistematiza Capitala. Trebuie să cunoaştem ce concepţie de sistematizare s-a urmărit înainte vreme, ce sacrificii băneşti s-au făcut pentru sistematizare, ce mijloace s-au avut la îndemână pentru realizarea unei sistematizări a Capitalei.

6) Fiindcă, de pe la 1870 încoace, administraţiile Comunei Bucureşti se conformau art. 59 al legii comunelor pe atunci în vigoare şi fiindcă întâmplător se mai găsesc câteva rapoarte ale Consiliului Comunal, făcute pentru satisfacerea acelui articol de lege, putem avea oarecare lămuriri asupra activităţii comunale de pe la acea dată.

7) Problema de căpetenie a sistematizării şi însănătoşirii Capitalei o forma şi la acea dată chestiunea canalizării Dâmboviţei, legiferată încă de la 1864. Cu această ocazie vedem că s-a adoptat principiul „exproprierea pe zone”, deoarece nu s-au făcut exproprierile necesare numai pentru noua albie a Dâmboviţei, taluzuri şi splaiuri, ci, în plus, şi câte o zonă de 20 m lăţime de ambele părţi ale râului spre a se revinde particularilor pentru construcţii şi grădini. În total, zona expropriată reprezintă o bandă de 100 m lăţime. Şi aici s-a procedat cu prea mare economie deoarece zona trebuia să aibă 140 m lăţime, adâncimile parcelelor de revândut pe acele splaiuri trebuind să fie cel puţin 40 m, iar nu de 20 m. Evaluările exproprierilor pentru canalizarea Dâmboviţei treceau de 2,9 milioane lei. Este de remarcat că Statul a ajutat financiar Comuna ca să realizeze această lucrare.

8) O altă preocupare a Administraţiei Comunale era în acest timp şi deschiderea bulevardului Academiei, pe porţiunea de la Universitate la str. Brezoianu, prima porţiune de bulevard executată din actualul bulevard diametral Capitalei. Chiar de atunci s-a observat de administraţie necesitatea de a se pune legile în concordanţă cu cerinţele noilor lucrări, de pildă, nevoia modificării legii de expropriere în sensul ca administraţia să poată expropria mai mult decât strictul necesar deschiderii unei noi căi publice.

9) S-au lucrat, în acelaşi timp, şi s-au aprobat 83 de proiecte pentru alinierea străzilor, procedându-se în felul cum am arătat mai sus. Câteva pieţe au fost proiectate sau amenajate din nou, precum actuala Piaţa Victoriei şi Grădina Episcopiei. S-au început lucrările halelor Ghica şi Amza şi s-a achiziţionat terenul pentru abatorul comunal.

10) Cât priveşte proprietăţile comunei, nici pe acea vreme nu se cunoşteau bine, de vreme ce în acel an Administraţia Comunală a descoperit că statul ocupa de 23 de ani, considerându-se proprietar, imobilul din suburbia Mântuleasa, pe care Comuna îl cumpărase de la colonelul Popescu. Comuna a primit suma de 73.600 lei vechi chirie la care avea dreptul din partea Statului pe acest timp.

Până în 1873, Administraţia Comunală şi-a urmat procedeul de mai înainte, mai făcând încă 17 proiecte de alinieri în 1871 şi proiecte în 1872[2], ceea ce reprezintă o activitate slabă. A realizat, în schimb, Grădina Icoanei, care era o băltoacă, pe care a asanat-o prin umplere cu pământ sănătos.

11) Ceea ce găsim mai important în acest timp este înfiinţarea unei Comisii de înfrumuseţare a Capitalei, compusă din 8 membri şi care era prevăzută cu un regulament de funcţionare. Din acest punct de vedere, actualmente ne găsim înapoiaţi, fiindcă nu avem o  asemenea comisie cu o activitate aşa de precizată şi specializată.

Pe la 1877-1878 găsim că s-a continuat cu executarea bulevardului diametral din strada Brezoianu până în strada Silfidelor (aproape de bulevardul Schitu Măgureanu de astăzi). S-au străpuns o serie de fundături precum: Târgoviştei, Ciclopi, Câmpului, Oborul. S-au mai proiectat încă 34 de planuri de alinieri de străzi, în fine, s-au dărâmat 55 de case insalubre.

12) Tot în acel timp s-a elaborat regulamentul de construcţii şi alinieri al oraşului Bucureşti, care, în bună parte, este cel în vigoare şi astăzi şi care are puţine adaosuri şi nu e decât o modificare redusă a articolelor respective din Regulamentul Organic.

13) O problemă nouă ce s-a repus Administraţiei Comunale cu mai multă intensitate a fost chestiunea mărginirii şi delimitării oraşului. Soluţia s-a găsit prin ideea, pe care o considerau „salutară”, de a înconjura Capitala cu un şanţ ca la cetăţi, spre a se pune stavilă întinderii peste măsură, a asana băltoacele înconjurătoare, a împiedica contrabandele, a servi ca şanţ strategic în timp de război. Acel şanţ, care nu s-a realizat, era socotit a fi prevăzut cu lucrări de artă, pavat pe fund, şi costul lui, inclusiv exproprierile, era evaluat la 1.291.188 lei.

În anul 1879 s-au mai făcut 26 de proiecte de alinieri de străzi, iar în 1880 s-au făcut 40 proiecte. Tot în 1880 s-au observat erorile ce se comit prin sistemul planurilor de alinieri pe străzi separate şi s-a luat în discuţie chestiunea ridicării unui plan general al oraşului.

14) Între anii 1884-1887 această chestiune a fost cercetată mai amănunţit şi în raport şi cu sistematizarea oraşului: „statornicirea conturului; străzile mari asemenea; creaţiunea pieţelor, locul viitoarelor gări de drum de fer”. Se preconiza la acea dată ca oraşul să fie ţărmurit prin largi şosele de comunicaţie, cu un circuit de 22 km. Apoi separarea oraşului printr-un lanţ de bulevarde interne, în două zone concentrice: zona centrală, care se va îngriji mai mult, şi zona mărginaşă, unde lucrările să fie mărginite la strictul necesar. Apoi două bulevarde diametrale perpendiculare şi alte artere radiale, gări la periferia oraşului, lângă şoselele de centură, şi pieţe rezervate în diferitele puncte formau planul de sistematizare ce se închipuia la acea dată.

Treptat, cu acest plan se prevedea a se face – şi în conformitate cu el – planurile de aliniere pentru fiecare stradă separat, cu toate lucrările executate la suprafaţa şi în subsolul căii publice.

Se afirmă că s-ar fi elaborat acel plan general de sistematizare, dar noi nu am găsit nici o  urmă a lui, nici la Primăria Capitalei, nici aiurea. Ceea ce constatăm, însă, este existenţa unei Comisii Tehnice pentru sistematizarea Capitalei, care funcţiona la Primărie şi care aproba planurile de alinieri înainte de a fi supuse Consiliului Comunal, Ministerului de Interne şi decretării regale. S-au elaborat astfel, cu toate aprobările necesare, proiectele de alinieri a 21 de străzi. Nu găsim că mai funcţiona Comisia de înfrumuseţare de la anul 1873.

Pe la 1881, prin lege specială, statul a donat grădina Cişmigiului Comunei şi i-a pus la dispoziţie şi o subvenţie de 6.000 de lei anual pentru îngrijirea acestei grădini, iar la intersecţia Calea Griviţa cu strada Berzei, a început executarea unei hale (actualmente Piaţa Matache Măcelaru). În anul 1886 s-a deschis bulevardul Independenţei, care duce la Palatul Cotroceni, iar pe la 1890, bulevardul Carol şi Pache Protopopescu.

Se pare că, [în ciuda] tuturor discuţiilor şi frumoaselor concepţii pe care le avea administraţia comunală pe la 1886-1887, rezultatele nu au fost prea mari, de vreme ce pe la 1893-1894 a trebuit să se facă o lege specială spre a se putea ridica planul general al oraşului. Pe lângă  aceasta, faptul că nu se găseşte, după cum am spus mai sus, nicio urmă din planul de sistematizare de care se ocupă administraţia comunală pe la 1886-1887, şi cum un astfel de plan nu se putea face fără un plan general cadastral al oraşului, rezultă că, de fapt, un plan general de sistematizare nu s-a făcut deloc în anii 1886-1887.

15) Pe la 1893-1894 s-a mai executat actualul bulevard al Colţei, squarul Cazzavilan, cu care ocazie s-a amplificat vechiul regulament de construcţii şi alinieri, aducându-se în starea cum este şi astăzi. Tot în acel timp, observându-se rezultatele prea reduse ce se obţin cu procedeul de lucru şi financiar în realizarea unei sistematizări a oraşului, s-a elaborat şi promulgat şi o „lege a Casei Lucrărilor Oraşului”, care, modificându-se de mai multe ori, ar urma să se aplice şi astăzi. Acea lege împreună cu divizarea Capitalei pe ocoale (3 ocoale) sunt rezultatele din studiul chestiunii sistematizării oraşului Budapesta, de la care s-a adoptat parţial procedeul, însă aplicându-se pe o scară cu totul redusă. Mai notăm că între anii 1888-1893 s-au cheltuit cu exproprierile pentru sistematizarea Bucureştiului peste 1.539.000 lei.

16) Planul oraşului s-a ridicat prin Statul Major al Armatei în urma unei convenţii, încheiate în 1894, între Primărie şi Ministerul de Război. Planul trebuia să fie gata în 1897, dar termenul s-a prelungit până la 1899. De aceea, pe la 1897, a trebuit să se continue cu facerea proiectelor de alinieri după vechiul sistem. Astfel, la finele anului 1896 existau 482 planuri de alinieri decretate. Şi la această dată găsim că Administraţia Comunală avea în studiu problema inventarierii bunurilor sale, care se pare că a fost totdeauna un nod gordian al oraşului. Tot pe la 1898 s-au terminat şi lucrările antrepozitelor de la Geagoga, iar pentru Parcul Filaret nu au urmat decât discuţii. În 1896-1897 s-a executat şi piaţa din bulevardul Dinicu Golescu.

De la 1869 până la 1898 s-au făcut de Primărie 1450 de exproprieri diverse. În intervalul 1898-1905, lucrările de îmbunătăţire a oraşului au stagnat mult, din cauza crizei financiare prin care trecea ţara. Pentru acest interval ne lipsesc date precise, deocamdată.

17) Situaţia îmbunătăţindu-se, găsim că pe la 1906 s-au început lucrări numeroase şi însemnate în Bucureşti, prilejuite mai ales de expoziţia naţională. Astfel, s-au deschis b-dul Maria, între strada Carol şi Văcăreşti, b-dul Colţei, între str. Clemenţei şi Mercur. În fine, s-a făcut Parcul Filaret şi străzile înconjurătoare. În acelaşi timp, planul cadastral al oraşului necesita a fi ţinut la curent şi, deci, completat cu circa 7200 de proprietăţi şi construcţii noi. O măsură eficace, însă, pentru completarea planului nu s-a luat.

Proiectarea şi decretarea planurilor de alinieri s-a continuat a se face tot pe străzi separate, ca mai înainte. Astfel în acel an s-a decretat b-dul Colţei între Piaţa Romană, str. Clemenţei (C.A. Rosetti), Piaţa Regele Carol din faţa Palatului şi altele de mai mică importanţă. Exproprierile cerute de lucrările de alinieri au atins în acest an valoarea de 2.197.115 lei din care 25.102 din bugetul ordinar, 161.892 din bugetul special al exproprierilor şi 1.991.121 de lei din împrumutul de 26 milioane de lei.

Tot în anul 1906 s-a instituit un concurs cu premii pentru planul de sistematizare a oraşului. Detalii asupra acestui concurs de o deosebită importanţă pentru istoria ştiinţei „construirii oraşelor” la noi în ţară se pot găsi în Buletinul Societăţii Politehnice (noiembrie 1907 şi august 1908).

Ceea ce trebuie să reţinem din proiectele depuse, premiate sau nu, este că niciunul nu era în total aplicabil Capitalei noastre. Aceasta mai ales fiindcă erau studiate numai din punct de vedere arhitectonic şi tehnic, nu şi din punct de vedere financiar, social şi juridic. Mijloacele financiare, sociale şi juridice sunt tocmai cele ce dau posibilitatea executării unor lucrări. Dar, se pare că, la acea dată, acest lucru numai se întrevedea; fără a i se da adevărata importanţă într-un studiu de sistematizare. De altfel, iar se pare că mulţi nici acum nu sunt pătrunşi de aceste consideraţii şi tot mai încearcă a face propuneri de lucrări, înainte de a se asigura mijloacele de înfăptuire financiare în legătură cu principiile sociale şi juridice. Dar asupra acestor chestiuni ne vom opri mai mult la locul potrivit, în studiul de faţă, căci ele ne formează preocuparea de căpetenie.

Mai adăugăm, cu privire la proiectele din 1906, că ele nu reprezentau decât ceea ce sunt machetele în muzee sau modelele mici de maşini în învăţământ. Adică acele proiecte nu puteau servi drept aplicaţie, ci numai ca sugestie a anumitor idei ce urmau să fie studiate în detaliu când se vor face proiectele de execuţie a sistematizării Bucureştiului. Aşadar, nici la finele anului 1906, Primăria Capitalei nu era în posesia unui plan de sistematizare de execuţie.

În 1907 s-au proiectat şi început lărgirea promenadei Jianu, intenţionându-se a se crea un parc la Herăstrău şi Băneasa. Cu exproprierile s-au cheltuit în acest an suma de 1.740.930 lei, din care 1.702.316 din împrumutul de 26 milioane de lei.

18) Tot în 1907 s-a întocmit un program pentru planul de sistematizare a oraşului, pe baza proiectelor concursului cu premii din 1906, program ce nu se mai găseşte însă. S-a mai instituit şi o comisie specială pentru „îmbunătăţirea radicală a Regulamentului de Construcţii”. Lucrările acestei comisii de asemenea nu se găsesc la Direcţia Generală Tehnică a Primăriei.

În 1908 s-au mai deschis câteva străzi noi precum: strada Grădina cu Cai, bulevardul Domniţei, bulevardul Schitu Măgureanu (Principele Mircea) între str. Izvor şi Mihai Vodă. În 1908 s-a completat planul ridicat de Statul Major al Armatei din 1895-1899, mai ales teritoriul actualului ocol IV, cu o suprafaţă de circa 3.600 ha. Lucrarea s-a efectuat prin Institutul Geografic al Armatei. Cât priveşte planul de sistematizare a oraşului, acesta a fost studiat în cursul anului 1908, pentru fiecare arteră în parte, de d-l Arhitect Berindei. Lucrările d-sale iarăşi nu se găsesc acolo unde ar trebui să fie.

Între anii 1909-1912, oraşul Bucureşti luase un mare avânt în materie constructivă, avânt care era în strânsă legătură cu starea înfloritoare economică a ţării. S-au construit, mai întâi, în anul 1909-1910, Parcul Ioanid şi apoi vilele înconjurătoare; apoi, în 1911, parcelarea Davila de la Cotroceni, iar în anul 1912 Parcul Filipescu. S-au făcut exproprieri pentru executarea unor artere inelare, precum str. Sculpturei cu str. Cosma şi cu actualul bulevard Dacia, care vor forma o arteră înconjurătoare. Tot în acelaşi timp, însă, s-au executat şi multe construcţii prin contravenţie, creându-se fundături şi străzi în condiţii foarte rele, ceea ce impunea o accelerare mai mare a planului de sistematizare.

19) În anul 1910 s-a căutat să se fixeze alinierile printr-o lege spre a nu se mai modifica la cea mai mică influenţă din afară. Tot prin lege s-a căutat a se da anumite avantaje proprietarilor ce construiau pe alinierea decretată. Începutul s-a făcut cu legea pentru Calea Victoriei, considerată ca artera de comunicaţie cea mai importantă a Capitalei. Rezultate prea mari însă nu s-au obţinut cu acea lege, care a expirat în 1917, [întrucât] construibilitatea unui oraş depinde în primul rând de necesităţi şi de starea economică a ţării, şi în urmă de avantajele fiscale ce s-ar face.

20) Sub impresia unor mari cheltuieli de exproprieri ce s-au făcut în anii 1911-1912, a unor legi pentru crearea unui Parc Naţional sau a planurilor de directive premiate în 1906-1907, s-a elaborat în 1912 şi 1913 planul de sistematizare de execuţie pentru două mici porţiuni din Bucureşti, conceput, pot zice, pentru un oraş mondial al unei ţări cu mari resurse. Porţiunile cuprinse erau în cartierul Cotroceni şi cartierul Obor, plus câteva artere inelare. Acest plan parţial, care a fost şi decretat şi care urma să fie completat pentru întregul oraş, cuprindea vederi largi, foarte frumoase, dar avea un singur defect, dar capital: la prima încercare de a se aplica s-a văzut că e inaplicabil. Acel plan a fost gândit numai din punct de vedere tehnico-estetic. Vom vedea însă că aplicabilitatea unui plan regulator constă tocmai în respectarea unor condiţii economico-sociale, care au un rol cu totul preponderent.

De altfel, chiar de la iniţiere, acel început de plan regulator nu a fost respectat. În 1913, când s-au autorizat 3.400 de construcţii noi – mai toate construcţiile ce se cereau în contradicţie cu planul regulator ce fusese decretat –, au fost admise contra prevederilor acelui plan. Pe atunci se rezolva în scris: „se amână aplicarea planului de sistematizare” şi se elibera autorizaţia, spre a evita exproprierea. Această nelegalitate se omitea şi din cauza unor numeroase conflicte ivite de pe urma acelui plan, între Administraţia Comunală şi proprietari, sau din cauza sentinţelor defavorabile ale Curţii de Casaţie şi, mai ales, din cauza absorbţiei unei însemnate sume de bani prin exproprieri, fără a se realiza, de fapt, ceva bine vizibil în Capitală.

21) Aceasta era situaţia în primăvara anului 1911. La această epocă ţara era în plină prosperitate, iar Capitala se pregătea să-şi schimbe aspectul, deoarece la Primărie era o avalanşă de cereri de construcţii [noi] sau transformări de clădiri existente. Într-adevăr, în acel an s-au obţinut de [către] particulari 4.280 autorizaţii de construcţii [noi] şi 4.640 de autorizaţii de reparaţii radicale sau simple, fără a mai adăuga şi marele număr de lucrări ce s-au executat fără nici o autorizaţie, prin contravenţie. Pe lângă aceste cereri, câteva sute nu se puteau rezolva decât sau procedând la expropriere, sau eliberând autorizaţiile cerute, deci încălcând legile în vigoare şi planul de sistematizare decretat parţial; sau, în fine, refuzând eliberarea autorizaţiei cerute, ceea ce dădea naştere la procese contra Primăriei, care se terminau cu impunerea prin justiţie a uneia dintre primele două soluţii. Altă ieşire nu era, dar toate trei prezentau foarte mari inconveniente pentru Comună.

Este necesar să mă opresc şi să analizez pe scurt aceste trei cazuri, fiindcă numai astfel vom putea, în cele din, urmă să ne pronunţăm în cunoştinţa tuturor elementelor asupra soluţiei de adoptat în viitor.

Soluţia exproprierii. Legile astăzi în vigoare şi, mai ales, aşa cum jurisprudenţa Curţii de Casaţie a stabilit aplicarea lor, impun ori exproprierea imobilului lovit de planul de sistematizare, ori acordarea autorizaţiei de construcţie cerute de proprietar, cu toate că legea comunală prin art. 97 şi 98 opreşte categoric autorizarea unei lucrări contra planului de aliniere decretat. Dar, dacă se impune adoptarea soluţiei exproprierii, trebuia ca Comuna să fie în posibilitate materială să facă exproprierea; trebuia ca exproprierea să fie utilă şi oportună. Chiar dacă Comuna ar fi avut posibilitatea financiară de a face exproprierile ce se impuneau prin cererile de construcţie pe terenurile ce trebuiau să devină domeniu public, acele cereri s-ar fi generalizat cu siguranţă pentru toate proprietăţile supuse exproprierii prin planul decretat în vigoare şi care erau foarte numeroase, aşa că nici cu sume foarte importante nu s-ar fi putut satisface în întregime soluţia exproprierii. Cât priveşte utilitatea şi oportunitatea exproprierilor nu o vom cerceta aici, fiindcă o concluzie nu o putem trage decât după ce vom cunoaşte chestiunea sistematizării Capitalei în tot complexul ei.

De fapt, însă, Administraţia Comunală nu s-a gândit să admită soluţia exproprierilor decât acolo unde nu le putea evita. Chestiunea găsirii fondurilor pentru plata exproprierilor, pentru realizarea planului de sistematizare, cădea în atribuţia Consiliului de Administraţie al Casei Lucrărilor Oraşului, după cum se prevede în regulamentul acestei Case, decretat în 1909. Consiliul de Administraţie al acestei Case, însă – e bine s-o spunem deschis –, nu şi-a luat niciodată rolul în serios. Aş putea spune mai mult şi în interesul general trebuie s-o spunem: nici nu şi-a înţeles rolul, şi nici nu a voit să şi-l înţeleagă. Din această cauză, deci, soluţia legală a exproprierilor nu s-a putut aplica nici în măsura în care realmente se putea face. Dar asupra Casei Lucrărilor Oraşului vom reveni.

Situaţia eliberării autorizaţiilor, fără a ţine seamă de nici un plan de sistematizare a oraşului, evită exproprierile şi împacă interesele imediate ale particularilor. Era însă nelegală, fiindcă încalcă şi legea comunală, şi legile speciale ale oraşului Bucureşti, şi decretele regale care împuterniceau planul. Mai mult, soluţia era şi este contra interesului general al oraşului şi contra interesului viitor al particularului, care ar avea de suferit în viitor multe vexaţiuni relative la noua construcţie ce ridică. Cu toate acestea, mai ales în 1913, când peste 3.400 de autorizaţii de construcţii noi s-au cerut la Primărie, Administraţia Comunală a găsit că aceasta este soluţia cea mai potrivită, deşi nu legală.

De la 1914 încoace, soluţia eliberării autorizaţiei de construcţii pe terenurile expuse exproprierii nu s-a aplicat decât după ce s-a intrat în legalitate, adică schimbându-se printr-un nou plan decretat şi cu prevederi mai economice, vechiul plan care impunea exproprierea. Există şi cazuri unde această soluţie s-a aplicat contra planului decretat, din cauza sentinţelor Curţii de Casaţie ori pentru a se evita această sentinţă, în cazul când noile planuri, deşi votate de Consiliul Comunal al Capitalei, întârziau prea mult să fie aprobate şi de Consiliul Tehnic Superior. Adoptarea soluţiei eliberării autorizaţiilor contra prevederilor planurilor înseamnă renunţarea cu totul la orice sistematizare a Capitalei, ceea ce este inadmisibil.

Soluţia refuzării autorizaţiilor care sunt contra prevederilor planului de sistematizare, dar fără a face exproprierea, a fost cea care a fost adoptată în cazul cel mai curent de Primărie, şi încă de mult. Deşi această soluţie este conform legii comunale, deseori ea nu s-a putut aplica, fie din cauza intervenţiilor, fie din cauză că legalitatea măsurii nu era recunoscută şi de Curtea de Casaţie la care se deschidea proces de daune de către proprietarul lezat în drepturile lui de proprietate. Curtea de Casaţie impunea Comunei, după cum am mai spus, ori exproprierea, ori eliberarea autorizaţiei cerute de proprietar, invocând drepturile de proprietate garantate de Constituţie şi pe care nu le poate restrânge o lege specială. Din ce în ce mai mult, proprietarul din Capitală este avizat la această jurisprudenţă, aşa că, în starea actuală a legiuirilor, din ce în ce mai puţin Administraţia Comunală poate aplica sistemul refuzării autorizaţiilor de construcţii.

22) Din cele relatate până aici că se petrec în practică, putem trage concluzia că, independent de felul cum este proiectat un plan de sistematizare, realizarea acelui plan nu se poate face dacă nu i s-au asigurat mijloacele financiare şi juridice. Putem afirma mai mult: întâi trebuie analizate, stabilite şi asigurate mijloacele financiare şi juridice pentru realizarea unui plan regulator al Capitalei şi numai apoi să se cerceteze cel mai bun plan care se poate realiza cu acele mijloace. În acelaşi timp, lucrările ce se vor proiecta trebuie să corespundă şi unor reale nevoi. Această concluzie trebuie să fie crezul nostru, dacă vrem să înfăptuim ceva folositor. Cum este numit acela ce se apucă să-şi facă planul şi chiar să înceapă temelia unei case, înainte de a fi sigur că va avea cu ce s-o facă sau că terenul este al lui? Şi cum este numit acela ce-şi face o casă de care nu are nevoie? De aceea, Administraţia Comunală, vrând-nevrând, a trebuit să se aşeze pe baze mai reale şi să studieze un plan de sistematizare, mai bine zis de alinieri, aplicabil şi necesar.

Izbucnind războiul mondial, lucrările de studiu nu s-au putut face cu toată amplitudinea necesară. Trebuiau date soluţii rapide, trebuia făcut faţă cu un personal restrâns, fie din cauza puţinelor mijloace financiare, fie din cauza concentrărilor. Trebuia pus planul oraşului la curent cu toate lucrările, ceea ce nu s-a reuşit din lipsa de fonduri şi personal. Trebuiau asigurate resurse noi financiare, pentru care împrejurările politice nu pledau, şi, din care cauză, în această direcţie nu s-a făcut nimic. Trebuiau asigurate legile de aplicare în conformitate cu ultimele progrese în această chestiune, dar aceasta cerea modificarea Constituţiei care se tot amâna din cauza evenimentelor. Trebuia, în fine, întrevăzut viitorul României într-o Românie Mare. Nu puteam, deci a fost imposibil a se lucra după principiul stabilit mai sus, adică a se asigura întâi mijloacele şi apoi a se face proiectul.

Am fost nevoi[ţi] astfel a adopta o soluţie intermediară: „Să se studieze legile de asigurare a mijloacelor de înfăptuire a unui plan de sistematizare şi să se facă, în acelaşi timp, un plan regulator de aşa manieră încât el să poată fi la rigoare realizabil chiar dacă, în ce priveşte resursele de aplicare, Capitala ar fi vitregită”. Alegerea acestei soluţii era imperativă. Într-adevăr, chiar în timpul războiului mondial, în Capitală se continuau cu febrilitate construcţiile. În 1915 s-au mai construit cu autorizaţii (afară de contravenţii) încă 2.600 de clădiri noi; s-au mai obţinut 2020 de autorizaţii de reparaţii radicale şi 3.200 de autorizaţii de reparaţii simple. În 1916, alte 1040 de autorizaţii de construcţii, 680 reparaţii radicale şi 600 reparaţii simple. Care ar fi fost raporturile între Administraţia Comunală şi aceste zeci de mii de proprietari, dacă Comuna, ezitând a lua o soluţie, ar fi ţinut în loc orice lucrare? Vinovăţia Administraţiei ar fi fost incalificabilă, cu atât mai mult cu cât chiar legile impuneau demult oraşului să aibă gata planul de sistematizare şi opreau Comuna de a ţine nerezolvate cererile de autorizaţie mai mult de două luni.

S-a lucrat, deci, cu intensitate şi s-au cercetat toate mijloacele ca să se găsească soluţia care să împace şi interesele cetăţenilor, şi pe cele generale ale oraşului, şi prevederile legilor în vigoare. Pot afirma că în anii 1914-1916 s-a căutat în această materie să fim cât mai în legalitate cu putinţă. La izbucnirea războiului naţional român, Administraţia Comunală era în posesia unui plan general de sistematizare restrâns în felul justificat mai sus, lucrat pentru a fi pus în execuţie, pe scara 1:1000 şi compus din 44 de planşe de 1,00 x 1,50 m, precum şi în posesia unui anteproiect de lege generală pentru aplicarea lui, afară de alte piese speciale de prevederi mai largi. O mică parte din acel plan fusese şi aprobat de Consiliul Tehnic Superior şi decretat. De acest plan s-a făcut uz şi la puţinele lucrări ce s-au autorizat în timpul ocupaţiei Capitalei, precum a fost mutarea împrejmuirii Băncii Naţionale spre Banca de Scont. Actualmente anteproiectul şi planurile sunt supuse examinării şi aprobării instanţelor superioare şi, desigur, chestiunea aprobării lor va da naştere la discuţii.

24) În trăsături generale, pentru a ne da mai bine seama de mersul lucrărilor şi de posibilităţile de sistematizare a Capitalei în ultimele decenii, dăm câteva diagrame şi anume: diagrama construcţiilor noi; diagrama veniturilor şi cheltuielilor bugetare; diagrama cheltuielilor cu exproprierile; diagrama datoriilor Comunei; diagrama activităţii Casei Lucrărilor Oraşului; în fine, diagrama cheltuielilor Comunei în afară de plata anuităţilor datoriilor ei.

25) Din întreg istoricul făcut până aici rezultă: 1) că în trecut s-a procedat prin tatonări cu privire la sistematizarea Bucureştiului; 2) că nici până astăzi nu se posedă, de fapt, toate elementele necesare realizării unui plan regulator al Capitalei; 3) că sistematizarea este o chestiune vitală pentru oraş; 4) că în analiza pentru găsirea soluţiei problemei trebuie să se procedeze: a) la stabilirea nevoilor reale de ordin material, moral şi intelectual; b) la stabilirea mijloacelor de acelaşi ordin, posibil de realizat, pentru execuţia unui plan regulator; c) la proiectarea tehnică a planului regulator; d) la organizarea mecanismului de înfăptuire a sistematizării.

Relativ la punctele 1, 2 şi 3, în scopul restrângerii cât mai mult a cadrului acestui studiu, nu voi mai adăuga nimic. Însă, pentru canalizarea discuţiilor ce vor trebui în mod necesar să se nască cu ocazia examinării planului şi anteproiectului de lege înaintat spre aprobare de către Administraţia Comunală, suntem nevoiţi a insista asupra punctelor semnalate la 4.

26) Nevoile reale ale oraşelor diferă mult. S-a dovedit a fi o mare greşeală a se aplica unui oraş lucrările ce s-au făcut în alte părţi, pe simplul motiv că în acele oraşe au dat rezultate bune. Ar fi şi mai condamnabil a aplica, fără a le analiza necesitatea, lucrări executate în alte oraşe, când chiar acele oraşe sunt nemulţumite de acele lucrări.

Care sunt nevoile reale de sistematizare ale Capitalei? Să aibă construcţii înalte (sistemul cazărmilor)? Să aibă construcţii în suprafaţă (sistemul oraşelor-grădini)? Să aibă artere largi şi drepte (sistemul oraşelor mondiale)? Să aibă artere economice dar raţionale (sistemul utilitarist)? Să încurajeze capitalismul? Să încurajeze democratismul? Să se prevadă pentru un viitor îndepărtat? Să se prevadă pentru un viitor apropiat? Toate aceste întrebări – şi altele – trebuie puse şi rezolvate înainte de a se trece la plan cu creionul în mână. Dar toate aceste întrebări sunt subordonate una alteia: Bucureştiul este destinat a fi un oraş mondial, va rămâne numai capitala unei ţări, sau poate va cădea în situaţia unui oraş regional? Tot Românul şi, mai ales, Bucureşteanul va fi desigur înclinat să afirme fără şovăire că Bucureştiul va deveni un oraş internaţional, de unde va trage concluzii asupra necesităţii unor lucrări monumentale. Să vedem, însă, să analizăm această întrebare.

Dacă recapitulăm ultimele manifestări de prin presă, vedem că opinia publică este într-o fază de tatonări cu privire la soarta viitoare a Bucureştiului. Că va rămâne sau nu va rămâne Bucureştiul Capitala, se pare că lasă rece pe mulţi cetăţeni. Atunci e locul să se zică: dacă nu suntem lămuriţi nici măcar asupra unui fapt care depinde în bună parte de voinţa conducătorilor şi conduşilor, cum voim să prezicem viitorul unui oraş din alte puncte de vedere, mai puţin supuse voinţei noastre momentane? Cum voim să ne tăiem un drum fără a şti unde vrem şi putem să ajungem? Nu vreau să anticipez aici rezolvarea chestiunii dacă Bucureştiul va rămâne Capitala. Această chestiune, odată ce a fost ridicată în presă cu oarecare îndrăzneală, va trebui rezolvată printr-un studiu separat. Dar fiindcă soarta unui oraş mare nu depinde numai de voinţa unor grupuri izolate de oameni, ci de o serie de alte condiţii naturale, vom căuta să găsim câteva puncte de reper care să ne furnizeze o concluzie asupra viitorului Bucureştiului.

27) Bucureştiul ca oraş mondial nu cere numaidecât să fie Capitala unei ţări. Cere însă să fie un mare centru de producţie, un mare nod de comunicaţie, un mare antrepozit sau un mare centru cultural. Este însă adevărat că prin faptul aşezării Capitalei într-un oraş al unei ţări mari, acel oraş de multe ori a devenit centru de comunicaţie, de producţie sau antrepozit, şi deci un oraş mondial. Astfel s-a întâmplat cu Parisul, Berlinul şi chiar Viena. Londra ar fi fost ceea ce este chiar fără a se fi aşezat acolo capitala Engliterei, fiindcă era un mare centru de comunicaţie pe apă şi, ca atare, şi un antrepozit care apoi s-a transformat în centru de producţie. La fel cu Londra, oraşul New York. Constantinopolul este un oraş mondial tocmai datorită poziţiei lui geografice, ca şi oraşul Zürich, care e un nod de circulaţie între patru ţări mari.

Bucureştiul îndeplineşte vreuna dintre aceste condiţii? Se poate cu siguranţă afirma? Nu. Există posibilităţi a forma astfel de condiţii de viaţă ale unui oraş? Nu văd decât posibilităţi de ordin cultural. Iată, deci, că, raţionând, nu putem să ne avântăm spre planuri prea măreţe. Să pregătim Bucureştiul să satisfacă, deci, nevoile unei Capitale a unei ţări care vrea să se dezvolte potrivit menirii poporului român. Această pretenţie cadrează mai bine cu realitatea şi pentru aceasta este destul de făcut. Comparaţii sau, mai precis, veleităţi de a egala Parisul, Londra, New York-ul, Hamburgul şi alte oraşe mondiale sunt nenaturale şi păgubitoare bunei dezvoltări a oraşului.

28) Bucureştiul ca oraş regional. Dar dacă Bucureştiul nu va rămâne Capitala ţării – o simplă ipoteză – care va fi dezvoltarea lui? Desigur că va juca rolul unui oraş regional cu o dezvoltare mai înceată, poate, ca aceea a unei Capitale de ţară, dar sigură. Are o populaţie de jumătate de milion, care va continua totuşi să crească; are legături de comunicaţie bune; este la drumul celui mai mare port al ţării şi în centrul unei regiuni fertile; are un teren şes care îi permite o lesnicioasă dezvoltare şi o tradiţie care impune munca pentru dezvoltarea oraşului. Va fi cu atât mai trist, deci, pentru cetăţenii acestui oraş dacă nu îşi vor încorda voinţele ca să transforme Bucureştiul într-un centru demn de rolul pentru care este destinat şi dacă îl vor lăsa să rămână într-o stare de inferioritate faţă de alte oraşe ale ţării, vechi sau noi. Aşadar urmează să cercetăm nevoile unui oraş, Capitala unei ţări importante.

29) Unui oraş regional, chiar Capitala unei ţări, i se recomandă să se ferească de „kolosal”. Kolosalul reprezintă vanitatea şi, deci, risipa sau, în orice caz, posibilităţile unor ţări cu populaţie mare, cu resurse imense de pe teritoriul ei sau al coloniilor ei şi, mai ales, munca şi bogăţia acumulată a unor generaţii de mai multe sute de ani de trai liniştit şi orânduit. Chiar oraşele moderne construite în stilul „Kolosal” reprezintă state cu resurse imense pentru lucrări şi cu cheltuieli accesorii minime. De pildă în Statele Unite, cu o suprafaţă de aproape 10 milioane de kilometri pătraţi şi cu o populaţie de aproape 100 de milioane de locuitori, este uşor de înţeles că se pot dezvolta câteva oraşe în stil „Kolosal” şi într-un timp relativ scurt, fiindcă într-un oraş se acumulează energia unui vast hinterland. Căci un oraş nu este reprezentant numai prin ceea ce oficialitatea va face, adică străzi, pieţe şi câteva clădiri publice, dar, mai ales, prin ceea ce particularul, locuitor al oraşului, pune pe dreapta şi stânga acelor străzi sau în vecinătatea localurilor publice. Într-o administraţie cumpănită trebuie să existe o armonie între aceste lucrări de provenienţe diferite, fiindcă toate aceste lucrări pornesc de la aceleaşi resurse.

30) Dar Bucureştiul, neputând fi un oraş mondial, nu va putea fi un oraş cu milioane de locuitori şi, prin urmare, nu vom fi nevoiţi a admite o densitate mare a populaţiei. De aici rezultă că vom putea admite ultimele rezultate cu privire la felul construcţiilor în oraş, adică construcţia în suprafaţă, iar nu în înălţime. Această consecinţă însă nu exclude şi construcţia în înălţime, care se impune chiar în oraşele mijlocii pentru centrele comerciale ale oraşului, unde se cere o concentraţie cât mai mare a manifestărilor activităţii omeneşti. Odată fixaţi asupra felului construcţiilor, deducem şi felul arterelor de circulaţie, a căror lărgime este în strânsă legătură cu sistemul de construcţii admis. Dacă se adoptă construirea în suprafaţă, numai câteva artere vor trebui să fie de o lărgime mai mare şi anume cele destinate a acumula pe ele circulaţia unor întinse regiuni. Dacă se adoptă însă sistemul construirii în înălţime, atunci intensitatea circulaţiei va fi mai mare. Bineînţeles că pentru anumite efecte estetice se pot admite în ambele cazuri unele lărgimi mari, însă numai în mod excepţional, iar nu ca regulă, fiindcă în acest caz vom face o mare risipă şi de teren, şi de cheltuieli, ceea ce s-a condamnat chiar în congresele edilitare din multe ţări. Mai important în alegerea arterelor este traseul lor. Lărgimea străzilor fiind în funcţie şi de mijloacele materiale ale oraşului; desigur că pe ele nu le vom fixa în mod definitiv decât atunci când ne vom edifica şi asupra acelor mijloace.

Prin urmare, ne putem rezuma: lărgimile străzilor Capitalei vor trebui mai ales fixate în raport cu rolul acelei străzi şi cu puţinele materiale ale oraşului. Estetica străzii depinde mai puţin de lărgimea străzii, decât de felul cum este executată şi întreţinută. Pentru Bucureşti recomandându-se într-o mare parte a lui construcţia în suprafaţă, rezultă că va avea o mare suprafaţă ocupată de străzi; că acele străzi vor avea circulaţie redusă şi, ca atare, nu trebuie să sleim mijloacele oraşului în lucrări de străzi cu lărgimi exagerate, care să prezinte un aspect neestetic printr-o execuţie insuficientă sau o rea întreţinere a lor. Avem actualmente executate în Bucureşti câteva artere de lărgimi mari, iar în proiectul înaintat spre aprobare se mai prevede crearea a încă [unora]. Nici una dintre acele artere largi existente nu este executată cum trebuie şi mai ales întreţinută cum trebuie. Aceasta nu înseamnă că suntem contra străzilor largi, monumentale. Suntem pentru ele, dar şi pentru economie, ca acele străzi, prin numărul şi lungimea lor, să nu devină o mare povară pentru oraş în loc să fie ceva util şi frumos.

31) Ar mai fi de discutat, în aceeaşi ordine de idei, încă două chestiuni în detaliu: necesitatea scuarurilor sau a pieţelor şi destinaţia anticipată a poziţiilor clădirilor publice ce urmează să se construiască. Pieţele publice au rămas mai mult cu importanţa lor estetică şi igienică într-un oraş, decât cu o importanţă de circulaţie. Dacă analizăm rostul unei pieţe de circulaţie vom vedea că are mai mare importanţă amenajarea ei, ca să dirijeze bine curentele de circulaţie, decât dimensiunile mari ale pieţei şi că este recomandabil să le introducem numai acolo unde interese mari cer crearea lor, altfel este mai bine a le evita. Pieţele arhitectonice au un rol estetic şi cultural şi e bine a se prevedea în fiecare regiune unde oraşul prezintă un aspect diferit. Cât priveşte scuarurile, ele au un rol important în oraşele cu construcţia în înălţime. Rolul lor se şterge în oraşele cu construcţia în suprafaţă. De aceea în Bucureşti scuarurile urmează a fi mai mari şi mai dese la centru (pe cât posibil) şi pot să fie mai rare la periferie. În schimb, însă, la periferie, unde terenul e mai ieftin, va trebui să fie grădini şi parcuri mai mari, care să asigure igiena pentru cazul unei extensiuni a construcţiei înalte şi agrementul pentru populaţie.

Cât priveşte clădirile publice ce sunt a se construi, desigur că e raţional a se prevedea situaţia lor din timp şi a se achiziţiona terenul necesar. La noi însă este aici o mare dificultate, deoarece de multe ori nici organele de resort nu ştiu ce au să clădească, nu au programe stabilite, iar Administraţia Comunală nu ia nici o parte în executarea acelor lucrări, aşa că prevederile ei au toate şansele să rămână numai pe desen. Este deci necesar întâi a se stabili în această chestiune anumite raporturi clare între autoritatea comunală şi celelalte autorităţi cu sediul în Bucureşti, şi numai în urmă se vor putea face oarecare proiecte cu oarecare perspectivă de execuţie.

32) Mijloacele oraşului Bucureşti constituie un alt element ce trebuie analizat în prealabil. Şi prin aceasta înţelegem toate mijloacele, adică materiale, morale şi intelectuale. Mijloacele materiale depind de veniturile şi cheltuielile oraşului şi de posibilitatea de a mări veniturile şi a micşora cheltuielile, pentru ca astfel diferenţa în plus ce ar rezulta să poată servi pentru sistematizarea Capitalei.

Din diagrama veniturilor şi a cheltuielilor ce am dat mai sus, reiese în mod evident că Administraţia Comunală nu a urmărit cu intensitate chestiunea unei bune organizări financiare spre a-şi mări – potrivit nu numai creşterii populaţiei oraşului, dar şi potrivit amplificării vieţii în Capitală – posibilităţile de a-şi crea resurse noi pe care să le utilizeze la îmbunătăţiri reale. Din diagrama cheltuielilor comunei în afară de anuităţile împrumuturilor, vedem că acele cheltuieli de la 1895 la 1915 nu au sporit decât cu 35 de milioane în 20 ani! Nevoile oraşului au sporit într-un raport mult mai mare.

33) Deoarece găsirea mijloacelor materiale este o chestiune dependentă şi de o serie de împrejurări politico-sociale, care erau foarte defavorabile în Bucureşti, s-a căutat a se desprinde aceasta de influenţele politice şi am arătat în partea retrospectivă că pe la 1893 s-a promulgat o lege a Casei Lucrărilor Oraşului Bucureşti, modificată de mai multe ori în urmă şi care a primit – văzându-se slabele ei rezultate – şi un Regulament pentru funcţionare.

Cu toată această lege şi cu tot noul regulament, Casa Lucrărilor Oraşului Bucureşti a avut un rol aproape virtual. Ca să susţinem această calificare, trimitem la diagrama bugetelor realizate ale Casei Lucrărilor Oraşului (venituri şi cheltuieli) şi la diagrama creditelor acordate în acelaşi interval de timp. Avem nişte diagrame foarte neregulate, din care nu reies programe şi care nu dovedesc altceva decât că nu s-a lucrat la Casa Lucrărilor. În acelaşi scop am dat şi diagrama bugetului exproprierilor ce este în strânsă legătură cu aceea a Casei Lucrărilor.

Şi acum se impune să arătăm de ce nu merge Casa Lucrărilor. Casa Lucrărilor, care este înfiinţată în spiritul unei Societăţi, nu merge fiindcă nu este administrată cum se cere unei societăţi. Deşi această Casă are un Consiliu de administraţie prevăzut în regulamentul de funcţionare, acest Consiliu de administraţie nu are precizat, de fapt, ce administrează şi nici prin cine administrează. Căci contestăm că rolul unui consiliu de administraţie de societate este numai acela de a vota odată pe an un buget virtual, repetat neschimbat şi în mod automat ani de-a rândul şi a cărei execuţie este lăsată împrejurărilor în care se află finanţele Comunei, adică tocmai contrar scopului pentru care a fost înfiinţată şi legiferată Casa Lucrărilor.

Această Casă are prevăzută prin lege o serie de resurse garantate, dar Consiliul de administraţie nu administrează, nu controlează întrebuinţarea obiectului producător de resurse, nu poate dispune asupra cuantumului şi modului de realizare a resurselor. Nu are acest Consiliu de administraţie un Administrator-delegat ori Director cu un serviciu special care să aibă începuturile şi sfârşiturile resurselor şi cheltuielilor bugetului Casei Lucrărilor şi al exproprierilor. O vădită tendinţă de confuzie în această privinţă se manifestă şi astăzi, cu toate că s-a relevat spiritul acestei Case şi scopul legii prin care a fost creată. Dacă s-a reuşit în acest an să se alcătuiască un embrion de organism separat, care să servească Consiliul de administraţie al Casei Lucrărilor în rolul ce are de îndeplinit, suntem încă departe de realitatea necesară. În anteproiectul de lege ce s-a redactat pentru sistematizarea Capitalei şi a comunelor în general, s-a prevăzut şi o reorganizare a Casei Lucrărilor într-o Casă a Planului Regulator.

34) Mai departe ne punem întrebarea: chiar dacă s-ar ajunge să se mărească mult resursele financiare, să se organizeze o Casă a Planului Regulator perfecţionată, care ar fi mijloacele în raport cu nevoile oraşului? La ce rezultate ne putem aştepta întrebuinţând acele mijloace?

Considerând pentru Bucureşti o dezvoltare în ocolul IV, mai ales, a construcţiei în suprafaţă şi cu străzi modeste, rezultă că din totalul suprafeţei lui de aproximativ 5.500 ha, cam 20% va fi ocupată de străzi şi pieţe, adică minimum 1.100 ha; dacă s-ar adopta construcţia înaltă, în mod obligatoriu suprafaţa pe străzi şi pieţe va fi mai mare, adică aproximativ 30%, ceea ce face 1.600 ha. Pentru anul 1871, statisticile dau că suprafaţa ocupată de străzi şi pieţe publice era de 252 ha, iar la 1907 de 352 ha, iar actualmente cam 580 ha.

Admitem, deci, că pe viitor Comuna ar avea de executat şi întreţinut rotund 1.000 ha sau 10 milioane de metri pătraţi. Dacă am considera executarea şi întreţinerea numai a pavajelor – şi vom ţine socoteala că mai toate pavajele actuale sunt de refăcut, necorespunzând nici chiar modest unui oraş modern, abstracţie făcând de lucrările pentru apă, luminat, canal –, dacă, mai departe, considerăm preţul normal mediu de 15 lei pe metru pătrat de pavaj mediocru (un asfalt sau piatră cioplită cu fundament de beton), rezultă că numai pentru pavarea acestor străzi va trebui peste 150 milioane lei. Dar preţul de 15 lei pe metru pătrat nu se va mai realiza, aşa că va trebui un capital mult mai mare. Trebuie să observăm că până aici nu au intrat în calcul costul exproprierilor, nici cheltuielile de întreţinere a pavajelor şi de curăţare a străzilor.

Este adevărat că pentru noile străzi ce ar fi de deschis de particulari pentru punerea în valoare a terenurilor, legile în vigoare prevăd cedarea gratuită în domeniul public a terenului necesar. Dar sunt foarte multe străzi existente ce vor trebui în orice caz lărgite, alte multe fundături ce vor trebui străpunse, noi artere de străpuns şi parcuri ori grădini de creat. Socotind în limite foarte largi costul achiziţionării terenurilor pentru realizarea unui astfel de program şi după preţurile din 1914-1916, la care adăugăm şi costul eventualelor clădiri ce ar fi de dărâmat, dar în care nu intră clădirile supuse retragerii pentru alinierea sau lărgirea străzilor, ajungem, în ipoteza proiectului înaintat spre aprobare, la o sumă de peste 250 de milioane lei, care s-ar repartiza:

Dar dacă preţurile vor continua să urce, iar Comuna nu va expropria deodată toate terenurile destinate a deveni de domeniu public, indiferent dacă sunt sau nu construcţii pe ele, chiar dacă ar aştepta decenii până la aşezarea eventuală a construcţiilor pe alinierea pentru care s-a făcut exproprierea, suma ce ar avea de cheltuit va fi mult mai mare. Prin urmare, numai pentru achiziţionarea terenurilor şi pavarea străzilor, oraşul Bucureşti are nevoie de peste 400 de milioane de lei, socotiţi pe preţuri normale. O astfel de sumă se amortizează avantajos pentru nevoile Comunei cu 5% în 30 de ani cu anuitate (dobânzi plus amortismente) de aproximativ 13 milioane de lei.

Trebuie să mai adăugăm costul reparaţiilor de întreţinere ale pavajului. Aceasta se socoteşte la Paris în 1910 în mediu, pentru pavaje de piatră, cam 0,85 lei pe metru pătrat, iar acela al stropitului şi măturatului cam 0,25 lei pe metru pătrat.  Rezultă că suprafaţa de 1.000 ha ocupată de străzi, calculate mai sus, va necesita o cheltuială anuală de întreţinere de 10 milioane de lei. Această sumă fiind calculată pe preţurile normale şi pentru organizarea Parisului, pentru Bucureşti este mai mică decât realitatea. Aşadar, cheltuiala anuală numai pentru străzi, pieţe, parcuri va fi de minimum 23 de milioane anual, timp de 30 de ani.

35) Va trebui deci să se realizeze de Administraţia Comunală acest plus de venituri anuale, minimale, fie la bugetul Casei Lucrărilor Oraşului, fie la bugetul ei ordinar. În anul 1916, veniturile realizate ale Comunei au fost de 23.470.486 lei. Cu uşurinţă, dat fiind că şi Statul şi particularii şi-au mărit veniturile în mare proporţie, oraşul Bucureşti va putea să-şi majoreze şi el cu un anumit coeficient toate dările, pe lângă faptul că vor trebui căutate resurse noi şi revizuite toate celelalte resurse care ar putea deveni foarte rentabile. Suntem de părere că în medie se pot înmulţi veniturile actuale cu coeficientul 3-4, fără ca populaţia să sufere prin aceasta. Trebuie să ţinem seama însă că şi cheltuielile oraşului au crescut de 2-3 ori faţă de timpul de dinainte de război, aşa că majorarea preconizată mai sus se va impune independent de sistematizarea Capitalei. Dar coeficientul de majorare trebuie astfel ales să rezulte o diferenţă între venituri şi cheltuieli cel puţin egală cu anuitatea calculată mai sus, adică cu 13 milioane de lei. Atunci înseamnă că am ajuns să asigurăm mijloacele financiare pentru realizarea unui plan modest, adică a celui înaintat la aprobare de actuala administraţie.

Un frumos venit ar putea realiza Bucureştiul pentru realizarea sistematizării şi prin legiferarea unor „timbre pentru sistematizarea oraşului”, obligatorii pentru actele de vânzare, mutări sau succesiuni de averi cuprinse în judeţul Ilfov, dacă nu chiar în întreaga Românie mărită. Sistemului „timbrului” i s-ar putea da o aplicare mai mare. Acest sistem, preconizat de d-l advocat M. Vasilescu ar putea aduce câteva milioane anual, pe lângă toate celelalte venituri indicate în anteproiectul de lege pentru sistematizarea Capitalei şi a comunelor şi despre care am vorbit în cursul acestui studiu.

36) Dar am arătat că sumele sunt calculate mai sus în ipoteza unei exproprieri deodată a tuturor terenurilor particulare ce cad în zona străzilor sau grădinilor proiectate şi a construcţiilor ce sunt a se dărâma pentru darea străzii în circulaţie. Prin urmare, din cele 400 de milioane de lei necesari, numai 350 de milioane de lei vor trebui realizaţi toţi deodată, sau în timp scurt, spre a evita speculaţiile şi, deci, sporirea prea repede a sumei totale cerute de exproprieri. Iată, deci, că se impune un împrumut de minimum 250 de milioane pe seama Casei Lucrărilor, rămânând ca pavajul să se facă din bugetul ordinar al Comunei, cum am arătat. Anuităţile pentru plata amortizării acestui împrumut de 25 de milioane şi a dobânzilor lui, pe 30 ani şi cu 5%, vor fi de aproximativ 8.088.000 lei.

În rezumat, cu mijloacele pe care Capitala le-ar putea găsi, s-ar putea ajunge ca în 30 de ani să avem un oraş cu artere suficiente de comunicaţie intensă pentru o perioadă de circa 60 de ani, cu străzi rectificate, pavate şi îngrijite, cu parcuri mari şi centură de izolaţie şi cu grădini pe cartiere, fără a se compromite viitorul acestui oraş prin cheltuieli prea mari sau prin întârzieri în aplicarea unui program de sistematizare.

37) Dar numai cu mijloacele materiale nu asigurăm o bună realizare a unei sistematizări. Trebuie şi mijloace morale şi intelectuale, adică răspândirea interesului la toţi cetăţenii Capitalei pentru această operă, cu ajutorul presei, conferinţelor, proiecţiilor, concursurilor, serbărilor, asociaţiilor. Trebuie conlucrarea, la o astfel de operă, a tuturor ce pot contribui în materie tehnică, estetică sau financiară a chestiunii. Aceste mijloace sunt tot aşa de importante ca şi cele materiale şi în străinătate ele contribuie şi la mijloacele materiale. Vom da un exemplu recent.

Oraşul Chicago, în dorinţa de a deveni metropola lumii, îşi urmăreşte de pe la 1901 realizarea unui vast plan de transformare şi extindere şi are, de la 1909, o comisie specială ad-hoc care a fost formată din 328 de membri sub preşedinţia D-lui Ch. H. Wacker şi sub direcţia administrativă a D-lui Walter Moody. Autorul planului regulator este Daniel Hudson Burnham, care a imaginat o dezvoltare gigantică a acestui oraş, mai ales pe malurile lacului Michigan, în lungul cărora se vor ridica blocuri mari de construcţii, cu 15-17 etaje, precum şi o serie de poduri monumentale şi cheiuri de lărgimi de 60-80 metri cu digurile executate drept clădiri cu etaje pentru magazine pe malul apei.

Această comisie face o intensă propagandă de tot felul şi mai ales prin presă pentru reuşita planului, care prevede să se realizeze până la 1925 o serie de vaste lucrări, precum: rectificarea şi construirea malurilor râului Chicago, reconstruirea străzii South Water, lărgirea arterei Michigan Avenue, construirea străzii a 12-a de circa 32 metri lărgime, executarea staţiei de cale ferată New Union – cea mai mare din lume – şi a Oficiului Poştal; o serie de legături de căi ferate aeriene cu împrejurimile, un stadion de 100.000 locuri, parcuri noi, o serie de alte străzi şi alte lucrări. Numai şase dintre străzile prevăzute în planul de sistematizare, inclusiv lucrările comunale de amenajare a acelor străzi, necesită o cheltuială de minimum 23 de milioane de dolari. Comisia acestui plan nu s-a mărginit numai cu propaganda intensă ce o face prin ziarul său Post’s Chicago Plan Edition, susţinut de mai toate întreprinderile din Chicago. Timp de 10 ani de când ea funcţionează, Comisia a susţinut o intensivă campanie de publicitate, prin presă, cler, organizaţii civile şi chiar şcoli, ţinând peste 400 de conferinţe cu proiecţii prin şcoli, societăţi corale, cluburi, biserici, şcoli de duminica etc. Fie la Germani, Italieni, Suedezi, Polonezi şi alte popoare, prin scrieri în limbile respective, fie la Anglo-Saxoni.

Ca să putem face o justă comparaţie, reamintim că oraşul Chicago actualmente are: peste 11.000 de fabrici; produse fabricate de circa 4,5 miliarde de dolari; afaceri de circa 3,5 miliarde de dolari; resurse la bănci de 1-8 milioane dolari; o suprafaţă de 200 de mile pătrate şi o populaţie de 1,7 milioane locuitori; e terminusul a 39 de linii ferate servite zilnic de peste 1.300 de trenuri de pasageri ce transportă peste 190.000 călători; o staţie electrică centrală de 730.000 cai – cea mai mare din lume –; 305 şcoli publice cu 350.000 de elevi; biblioteci cu peste 2,4 milioane de volume; peste 2,5 milioane convorbiri zilnice prin 550.000 de telefoane; pompează 3 milioane metri cubi de apă zilnic printr-o reţea de peste 3.800 de mile lungime.

* * *

38) În chestiunea proiectării tehnice a planului regulator, nu am intenţia de a mă opri mult. Atrag atenţia că această lucrare necesită un plan foarte exact, pe care Bucureştiul nu îl are ţinut la curent, un adevărat plan cadastral. Lucrările de acest gen cer şi lege specială, şi personal special şi suficient. Trecându-se apoi la proiectarea planului regulator, unde se cere o serie de piese speciale şi de detaliu, personalul va trebui înmulţit mai mult.

Planul regulator înaintat spre aprobare nu îndeplineşte toate aceste cerinţe şi am arătat motivele pentru ce. Sunt apoi o serie de prevederi tehnice care nici nu se pot aborda, mai înainte ca mijloacele de realizare să fie asigurate. Acele prevederi se vor studia deci în detaliu, pentru oraşul Bucureşti, după ce se vor asigura anumite mijloace de realizare.

39) Cât priveşte organizarea mecanismului de înfăptuire a sistematizării Capitalei, găsesc necesar a mă opri mai mult. Acest mecanism se poate alcătui prin ajutorul Casei Planului Regulator, preconizate în anteproiectul de lege studiat odată cu planul de sistematizare. Modalitatea acţiunii acestui mecanism ar putea fi în special pentru lucrările urgente şi vaste, la fel ca pentru Budapesta, adică [aşa] cum s-a procedat la deschiderea căii Andrassy între anii 1872-1875.

Oraşul Budapesta a încheiat la 9 martie 1872 o concesiune cu Banca Creditului General Municipal şi Banca Franco-Ungară în condiţiile următoare:

1. a) antreprenorii depun o cauţiune de 2 milioane lei;
2. b) antreprenorii cumpără terenurile rezultate din exproprieri şi le vor construi în 5 ani pe strada Andrassy şi în zece ani pe străzile adiacente.
3. c) se vor plăti Societăţilor 2 milioane pentru construirea căii Andrassy.
4. d) dacă materialele se vor scumpi sau va interveni o criză financiară, termenele de mai sus se vor prelungi.
5. e) pentru terenurile ce vor lua în posesie, antreprenorii vor plăti 2 milioane lei la facerea contractului, alte 2 milioane la finele primului an, iar restul egal repartizat pe timpul contractului.

Astfel organizată lucrarea, calea Andrassy s-a dat la 1873 parţial în circulaţie, iar la 1875 toată calea de 2.300 m lungime şi lăţime variabilă de la 35-45 m a fost terminată.

În anteproiectul de lege preconizat de noi, s-a lăsat calea deschisă pentru un astfel de procedeu, care este foarte recomandabil, mai ales astăzi. Totuşi, la simple lărgiri de străzi prin retrageri de clădiri la reconstrucţia lor, toate organele comunale vor face integral lucrările.

Organizarea mecanismului de înfăptuire a planului de sistematizare, deşi joacă un mare rol în ansamblul problemei ce am dezvoltat, constituie însă o latură mai puţin interesantă pentru cei ce se ocupă de progresul general al unui oraş. Pentru aceste motive mă opresc numai la menţiunile de mai sus.

BIBLIOGRAFIE

Buletinul Societăţei Politehnice, noiembrie 1907 şi august 1908.

Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, nr. 1/ 1919.

Revista de construcţiuni, nr. 1/ 1919.

Sfinţescu, „Blocul şi Parcela” în constituirea oraşelor.

Sfinţescu, Bucureştii în viitor.

Dr. Costinescu, Contribuţii pentru Locuinţe Eftine.

The American City, 1911.

Buletinul Societăţei Politehnice, ianuarie 1915 (articolul d-lui N.G. Costinescu).

Ing. Cihodariu, Sistematizarea Capitalei.

Sfinţescu, Oraşele – grădini engleze.

[1]  Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, nr. 4/ ianuarie 1920, pp. 678-707

[2] În original lipseşte, probabil, numărul de proiecte (n. ed.).

*Foto: Bucuresti – Piata Bratianu si Universitatea, 1940, de pe pagina de Facebook Memorialul Bucureștilor