D. Gusti: cateva amintiri despre Caragiale

CÂTEVA AMINTIRI DESPRE CARAGIALE

DIMITRIE GUSTI

1. De ce s-a stabilit Caragiale la Berlin

În diferite rânduri Caragiale mi-a arătat motivele ce l-au îndemnat să-şi aleagă ca domiciliu al ultimilor săi ani, oraşul Berlin.

S-a stabilit acolo, şi nu în Dresda ori Munchen – oraşe mai artistice şi mai liniştite – pentru că Berlin era Capitală şi încă, pe vremea aceea, una din cele mai importante din lume. «Să ştii, doctore, îmi spunea el, totdeauna şi oriunde vei locui, chiar în Albania, să preferi Capitala, căci ea este centrul vieţii».

A preferat Caragiale Berlinul înaintea altei capitale europene şi pentru că berea blondă berlineză – Schultheiss-hell – era mai excelentă, ca în alte părţi, mai ales ţinută, ca la el, zi şi noapte, la o anumită temperatură.

În sfârşit, a plecat din ţară, într-un exil voluntar, nu numai pentru că, cum credea, era nemulţumit că nu i s-a dat atenţia cuvenită, dar mai ales fiindcă voia să scrie o nouă piesă de teatru, – pentru care luase şi angajamente precise cu conducătorul de atunci al Teatrului Naţional, Al. Davilla – o piesă ce avea să redea societatea românească din «Scrisoarea pierdută», după o scurgere de 40 de ani.

Pentru desăvârşirea acestei opere avea Caragiale nevoie de concentrarea şi liniştea, ce-i oferea cu prisosinţă unul din cele mai noi cartiere ale Berlinului, Wilmersdorf.

2. 1907!

Sincer patriot, Caragiale suferea şi simţea, fiziceşte şi mora­liceşte, drama războiului social din 1907. Totdeauna turburat şi chinuit de veştile sosite prin ziare, de multe ori ezita să le citească, de groază, punându-le de o parte şi spunându-mi: «Ce-o mai fi ?».

Mitte Kremnitz l-arugat să scrie un articol despre evenimentele din ţară pentru ziarul Die Zeit, ce apărea la Viena în stil mare, pentru a precumpăni influenţa cunoscută a lui NeueFreit Presse.

Invitat la dejun, am fost rugat de Caragiale să-mi dau părerea despre felul cum înţelegea el să scrie articolul cerut.

Şi l-am ascultat până la orele cinci de dimineaţa.

Au fost o după amiază şi o noapte de neuitat. Asistam la desfăşurarea unei mari şi grele probleme, făcută de un gânditor, care nu era specialist, dar care o analiza cu o surprinzătoare profunzime şi ingeniozitate.

Eram convins că studiul lui Caragiale va însemna una din cele mai strălucite cercetări asupra spinoasei şi complexei «chestii agrare».

Am plecat spre ziuă, după ce mi se dase asigurarea că peste o zi, două, voi fi chemat pentru a lua cunoştinţă de redactare.

Abia a treia zi l-am putut vedea. Am fost întâmpinat de o atmosferă aşa de încărcată şi de jale, Caragiale având o înfăţişare aşa de chinuită, nedormită şi desperată, încât cu inima strânsă mă întrebam, ce se întâmplase oare?

M-am liniştit când am aflat, că i-a fost imposibil lui Caragiale să scrie un rând. Căci expunerea verbală atât de justă si elocventă nu putuse dobândi o redactare scrisă corespunzătoare, şi atunci Caragiale a preferat să nu scrie nimic.

După multe zile de trudă, articolul a fost trimis la redacţie. El a apărut şi în româneşte, sub titlul sugestiv: 1907.

Din motive redacţionale, unele pasaje au fost tăiate, ceea ce a produs revolta lui Caragiale împotriva acelora ce i-au cerut studiul şi, mai ales, împotriva «cenzurii» presupuse a lui Mitte Kremnitz, căreia îi tăgăduia calitatea de a se amesteca în scrisul său.

1907 şi astăzi este de actualitate. Este singura lucrare de «sociologie» a lui Caragiale, ce stă cu onoare alături de marile analize ale societăţii româneşti, săvârşite în piesele şi nuvelele sale.

3. «Nu fugi, Costică, răspunde!»

Înzestrat cu o mare putere de a intui problemele în esenţa lor, şi cu o egal de mare forţă dialectică de a le dezvolta şi soluţiona, Caragiale avea o predilecţie deosebită de a discuta cu specialiştii, chestiuni ce pe ei i-au preocupat o viaţă întreagă, în timp ce pe el, Caragiale, îl interesau mai mult ca prilej de discuţie.

Aşa cu Delavrancea trata probleme de drept; cu Gherea, de economie socialistă; cu Zarifopol, de filologie şi filosofie; cu mine, de sociologie şi politică.

O astfel de scenă se întâmpla de câte ori Caragiale se întâlnea eu Gherea. Aşa, Gherea, venit odată la Berlin pentru a strânge material de la diferitele librării ca să răspundă articolelor lui Stere din Viaţa Românească – a fost condus de mine în diferite rânduri, în special la librăriile socialiste, cum era, bunăoară, cea mai importantă din ele, aceea a ziarului oficial socialist Vorwärts –, s-a lăsat ademenit într-o astfel de discuţie cu Caragiale.

Discuţia luase proporţii foarte aprinse. Caragiale susţinea teza «pământului», ca problemă capitală în evoluţia socială a omenirii, în timp ce Gherea stăruia asupra însemnătăţii «muncii» şi a necesităţii înlăturării capitalului în viitoarea organizare socială a lumii.

Spectatori, şi în acelaşi timp judecători ai acestui palpitant duel spiritual, eram Zarifopol şi cu mine.

«Duelul» a durat mai mult de o oră, şi tot timpul am admirat spontaneitatea încrucişării şi încleştării argumentelor celor doi protagonişti.

La un moment dat Gherea, obosit, nu s-a putut stăpâni sa declare: «dacă mă potrivesc şi discut cu un ignorant în materia pe care eu o cercetez de atâţia zeci de ani», şi a făcut gestul că încetează continuarea discuţiei.

Atunci Caragiale, pare că-l văd, s-a ridicat în picioare şi cu o privire provocătoare s-a îndreptat spre Gherea şi l-a apostrofat cu voce autoritară: «Nu fugi, Costică, răspunde!».

4. «O nuvelă à la Delavrancea»

Delavrancea obişnuia să se oprească în Berlin, în drumul său spre Paris, unde studia talentata sa fiică Cela, spre a-l vedea pe Caragiale.

În cursul unei astfel de vizite, Delavrancea, înainte de a se îndrepta spre Caragiale, a lăsat la mine bagajele, fiindcă aveam locuinţa aproape de gară, iar el trebuia să-şi continue drumul în chiar acea zi.

Cu o zi înainte de sosirea lui Delavrancea, Caragiale s-a sfătuit cu mine, unde ar putea să dea un dejun, pentru a-i arăta «orientalului», ce venea din Bucureşti, cum se mănâncă într-un oraş mare din Occident.

Stabilisem un restaurant cunoscut de lângă gara, de unde Delavrancea trebuia să plece.

În timpul dejunului, Delavrancea se arătă continuu nemulţumit de «menu», care i se părea «prea german» şi nu avea «graţia» menu-urilor franceze. Ba peştele nu i se părea îndeajuns de proaspăt, ba sosurile nu erau reuşite ş. a. m. d.

Caragiale, iritat peste măsură de aceste observaţii, pe care el le privea ca adresându-i-se lui personal, a deschis o puternică şarjă împotriva oaspetelui său, ce nu era lipsită de invective, şi privea chiar pe membrii familiilor lor, absenţi de la masă din Berlin.

Asistam, penibil impresionat, la acest dejun «amical» şi m-am simţit uşurat când am fost nevoit să mă duc la locuinţa mea spre a-i aduce lui Delavrancea bagajul, căci se apropia ora plecării.

Înapoindu-mă spre gară, eram stăpânit de un sentiment de groază, când mă gândeam în ce stare de dezolare şi dizolvare voi regăsi societatea, pe care am lăsat-o într-o surescitare nemaipomenită.

Îmi făceam tot felul de planuri cum să introduc o notă de conciliere, cel puţin înainte de despărţire…

Dejunul se terminase, căci Caragiale şi Delavrancea se aflau pe peronul gării, în aşteptarea trenului. De departe am putut observa cum amândoi se aflau în jurul unei sticle cu şampanie, ceea ce mi-a dat curaj să mă apropii.

I-am întâlnit în cea mai tandră şi duioasă atmosferă de prietenie.

— «Barbule, declara patetic Caragiale, să o ştii, nu ai mai bun prieten pe lume ca mine». La aceasta Delavrancea răspundea cu aceleaşi efuzii de mare afecţie.

Trenul soseşte. Spre fericirea mea asist Ia scena îmbrăţişării de despărţire.

După aceasta, Caragiale mă invită la el, şi cum am intrat în locuinţa sa, a luat ultimul număr din ziarul «Universul», ce sosise proaspăt, şi înainte de a-l ceti, s-a oprit parcă cu dinadinsul la «o întâmplare din Capitală» şi adăugă, foarte grav şi sentenţios: «Doctore, să-ţi dau o reţetă: cum se scrie o novelă à la Delavrancea. Îţi pregăteşti de mai înainte un dicţionar cu cuvinte luate din cronici şi apoi înlocuieşti fiecare cuvânt din «întâmplarea din Capitală» a ziarului cu un cuvânt din cronici – şi iată vei avea o novelă à la Delavrancea».

Mi-a făcut impresia că, deşi împăcat cu Delavrancea, totuşi Caragiale a ţinut să se răzbune pentru neplăcerile avute în tim­pul dejunului.

5. Un fost ministru român şi vizitiul din Charlottenburg

Caragiale se plângea că în ţara lui n-a putut să străbată nici măcar în parlament ca deputat, necum să ocupe un loc de conducere politică. Acestea mi le-a spus cu prilejul venirii unui fost ministru român la Berlin.

După ce l-a condus împreună cu mine la gară, la întoarcere ne-am suit într-o trăsură cu un cal.

Gara era cunoscută ca un foarte preţuit şi căutat loc de întâlnire a tineretului de ambe sexe, sub un ceas renumit în tot oraşul pentru aceasta, ca ceas al îndrăgostiţilor.

Trotuarele erau pline de tot felul de femei frumoase, din toată lumea şi de toate rasele.

Vizitiul nostru tânăr părea foarte interesat de spectacolul plin de vrajă de pe stradă şi tot timpul se uita când la dreapta, când la stânga, după cum era plasat şi obiectul admiraţiei sale. Calul mergea în voia lui şi de aceea venea câteodată în conflict cu vehiculele, ce circulau într-una din cele mai agitate regiuni ale oraşului.

Caragiale observând jocul vizitiului, mă atinge cu mâna, îmi arată cu degetul pe omul de pe capră şi-mi spune:

«vezi, dragă doctore, tot aşa este şi fostul ministru, care a plecat acum câteva momente, întocmai ca şi acest vizitiu ce lasă impresia unui permanent amorezat. Cum vizitiul, în loc să se uite la drum şi la cal si să fie stăpân pe conducerea trăsurii şi pe «hăţurile» ce le are în mână, se lasă el însuşi condus de frumuseţile de pe stradă, tot aşa fostul nostru ministru, când era în fruntea departamentului său, în loc să ţină în mână cu siguranţă şi energie frânele conducerii Statului, se uita continuu în oglindă – amorezat si încântat de el însuşi – ba, dimineaţa, după ce-şi aranjează bine cravata, tot în faţa oglinzii o «deranjează» artistic, pentru a părea mai interesant.

Ce-ai spune, dacă simpaticul nostru fost ministru ar deveni vizitiu, ca tânărul nostru de pe capră şi ar provoca incidente şi accidente… Nu-i aşa, că l-am înlocui? La noi îl lăsăm să pozeze mai departe, ca fost şi probabil ca viitor ministru».

6. «Vlăhuţă diplomatul»

Candidam pentru a doua oară la o catedră universitară.

Întâia oară, ministrul de pe atunci, deşi fusesem recomandat de Universitatea din Iaşi, la catedra vacantă acolo, nu m-a numit, invocând pretextul că aş fi… prea tânăr, în realitate însă pentru motivul că rectorul Universităţii din Bucureşti susţinea pe un alt candidat, fost elev al său, care, din nenorocire, mai târziu a fost nevoit să intre într-o casă de nebuni.

Caragiale urmărea cu viu interes peripeţiile candidaturii mele şi cum eu, făcându-mi toate studiile în străinătate de la vârsta de 18 ani, nu cunoşteam aproape pe nimeni dintre universitarii români, mi-a propus într-o zi, când aflase că voi pleca la Bucureşti, să mă recomande lui Vlăhuţă.

«Ştiu, insistă el, că titlurile şi lucrările d-tale sunt deajuns, ar aceasta, pentru Occident. Noi însă care cunoaştem mora­vurile şi năravurile academice din Orient, trebuie, pe cât este posibil, fără a părăsi un minut demnitatea, să ne adaptăm lor. De aceea, cum d-ta nu cunoşti Bucureştii şi oamenii de acolo, vreau să-ţi recomand o bună călăuză, pe poetul Vlăhuţă. Mai ales că el, adăugă Caragiale, are mari însuşiri de diplomat, pe care le-am verificat în deosebite rânduri. Astfel, Vlăhuţă te va servi ca informator şi introductor, fără să atingă de loc susceptibilităţile d-tale, pe care le cunosc, de candidat occidental la o catedră universitară în Orient».

Aşa am făcut cunoştinţă cu Al. Vlăhuţă în Bucureşti, care imediat ce i-am dat rândurile lui Caragiale, m-a invitat la un dejun. Ce splendid dejun! În atmosfera sărbătorească a numeroaselor tablouri celebre de Grigorescu, în tovărăşia distinsei doamne Vlăhuţă şi a înţeleptului sfătos Al. Vlăhuţă, care, într-adevăr, s-a dovedit, în deosebite rânduri, că avea însuşirile, pe care le lăudase Caragiale, de adevărat diplomat.

7. Cum se face o conferinţă

Ministrul României la Berlin era Al. Beldiman, unul din devotaţii lui D. Sturdza.

În ţară se dădea o luptă aprigă, întreţinută de acesta din urmă, pentru ca să nu se facă statuie lui Al. Cuza în Piaţa Unirii din Iaşi, cum se plănuia.

Iată, într-o seară, ministrul Al. Beldiman anunţă Asociaţiei Academice a studenţilor români din Berlin, că doreşte a vorbi despre Al. Cuza.

Cunoscând încrederea ce i-o acordau oamenii de stat români lui Beldiman, ştiind că era fiul aceluia ce fusese prefect al Pa­latului, când s-a întâmplat detronarea lui Cuza-Vodă, am stăruit pe lângă Caragiale să vină şi dânsul la această conferinţă, ce promitea a fi cel puţin interesantă, dacă nu chiar senzaţională, căci conferenţiarul anunţase că va vorbi pe bază de documente inedite.

Caragiale, la început, nici nu voia să audă de invitaţia mea, susţinând acest refuz pe tot felul de argumente (şi pe care nu vreau şi nici nu pot aici să le divulg), luate din vremea când lucrase împreună – el şi Beldiman – la ziarul «Voinţa Naţională».

Totuşi, în urma repetatelor mele stăruinţe, s-a hotărât să vină şi el la conferinţă, punându-mi însă o singură condiţie: dacă conferinţa va fi, aşa cum o aşteaptă el, slabă, atunci voi fi la dispoziţia sa toată noaptea. Am primit angajamentul.

Conferinţa a avut loc întocmai cum a prezis-o Caragiale; ea a fost tot timpul presărată de afirmări în felul acesta: «sunt şi eu», declara categoric conferenţiarul, «pentru dictatură, ca la antici, dar cu condiţia ca ea să reuşească, şi apoi să nu fie de lungă durată».

Caragiale, la fiecare dată, când conferenţiarul îşi exprima înţelepciunea sa politică în felul de mai sus, îmi făcea un semn ostentativ cu piciorul, ceea ce însemna să nu-mi uit angaja­mentul.

După conferinţă, puţin jenat că l-am adus pe Caragiale, fără voia sa, să piardă zadarnic aproape două ore, am încercat să mă strecor printre cei ce părăseau sala, când deodată mă văd luat de braţ de cineva, care-mi suflă în urechi: «nu pleca, căci eşti al meu». Era Caragiale.

Ne-am dus, încă cu doi Români, la cunoscuta cafenea «Grössenwohn», unde frecventau geniile ce se tânguiau a fi nerecunoscute, şi mai ales închipuitele genii literare şi artistice de toate neamurile. Era un fel de cafenea «Rotonde» din Paris.

Acolo am stat de la zece seara până la şapte dimineaţa. Caragiale se afla într-o vervă diabolică, ce avea ca obiect, sub toate variantele, felul cum se face o conferinţă, după modelul celei ascultate. Şi anume: spunând că principalul îl vei spune la sfârşit şi terminând prin a spune că principalul l-ai spus la început.

Dimineaţa, contactul cu aerul curat a făcut ca pentru întâia oară să-l văd pe Caragiale în neputinţă a-şi stăpâni mersul, ca un omagiu adus şampaniei franceze, căreia eu îi acordasem e destul de prudentă atenţie, în tot timpul marilor dezbateri polemice din cursul nopţii.

8. «0 catedră de ortografie ne trebuie »

Printre Românii ce-şi desăvârşeau studiile la Berlin, se afla şi istoricul Ion Ursu. Devenind liberă catedra de istorie universală de la Universitatea din Iaşi, Ion Ursu era printre candidaţi şi, trebuind să plece din Berlin, a cerut prin mine, lui Caragiale, permisiunea să-şi ia rămas bun de la el.

Caragiale care, din când în când, venea la şedinţele «Asociaţiei academice a studenţilor români», era considerat cu multă evlavie ca patriarhul Românilor din Berlin.

Invitat de Caragiale să iau parte şi eu la această vizită de adio, am asistat deci la convorbirea pitorească dintre Caragiale şi Ursu.

«Vra să zică ne părăseşti?», întrebă Caragiale. «Da, răspunse Ursu, candidez la o catedră de istorie, liberă la Facultatea de Filosofie şi Litere din Iaşi, şi deci plec chiar mâine într-acolo». «Ce fel de catedră este aceasta?», a insistat Caragiale cu curiozitate. «Este una de istorie universală», precizează Ursu.

Deodată, la auzul titulaturei acestei catedre, îl văd pe Caragiale că se încruntă, face o mică pauză, îl fixează pe Ursu ironic, şi izbucneşte;

«Catedră de istorie universală; ce-i asta Istorie Universală? – asta-i lipseşte chelbosului, scufie de mărgăritar! Ascultă, domnule, dar la Facultatea din Iaşi există oare catedra cea mai importantă, de ortografie, de care avem atâta nevoie, pentru că nimeni nu ştie să scrie cum trebuie la noi!»

«Dacă nu, atunci numai după crearea unei catedre de ortografie se va putea înfiinţa, dacă vrei, şi una de istorie universală ».

9. «Tu ai scris poezia Iisus?»

Poetul Cerna candida la doctoratul de estetică la Universitatea din Lipsca, iar printre examinatori se afla fostul coleg şi bunul meu prieten – atât de persecutat de regimul hitlerist – strălucitul profesor Eduard Spranger.

Cerna ştiind raporturile mele cu Spranger, m-a rugat să-l recomand atenţiei sale cu prilejul examenului, ce avea să-l dea la el.

Spranger a primit cu multă simpatie recomandaţia mea, însă după câteva zile mi-a scris, că nu există niciun candidat înscris la doctorat pe numele de Cerna.

Contrariat, am telefonat atunci lui Cerna, ca să vină imediat Ia Berlin (mai ales că trenul rapid Lipsca-Berlin făcea numai două ore), pentru a-mi da lămuriri.

Lămuririle au fost foarte simple. Cerna se înscrisese cu numele lui adevărat de Stanciof, cum îl arăta certificatul său de naştere, după care se făceau înscrierile în Universitate. Fireşte ne-am grăbit a comunica profesorului Spranger această descoperire.

Cu ocazia venirii lui Cema în Berlin, el a ţinut să-l vadă pe Caragiale. L-am introdus deci la Caragiale, care cum l-a văzut, l-a îmbrăţişat, exclamând cu emoţie admirativă: «Tu eşti autorul poeziei Iisus?».

Au urmat apoi elogii, complimente, întrebări asupra pla­nurilor de viitor, arătându-şi speranţa într-o creaţie din ce în ce mai valoroasă. Cerna părea copleşit.

După ce a plecat, urmează o mare pauză. Apoi Caragiale, dus pe gânduri, m-a căutat cu ochii şi mi-a spus: «ai văzut, doctore, pe acest poetastru, cât este de închipuit!, el a crezut, sărmanul, că tot ce îi spun i se potriveşte! ».

10. «Tata Beethoven»

Într-o zi Caragiale îmi comunică cu mare satisfacţie, că va sosi cel mai bun interpret la piano al lui Beethoven din Bucureşti.

Caragiale era un pasionat şi profund înţelegător al muzici beethoveniste, în special, şi al muzicii în general (în schimb, nu avea niciun interes pentru plastică). Mai mult, era un neîntrecut şi original comentator al simfoniilor şi sonatelor lui Beethoven. Dacă ar fi avut lângă el un stenograf să consemneze aceste elocvente comentarii ale lui Caragiale, desigur că literatura muzicală universală asupra lui Beethoven, ar fi numărat poate cea mai impresionantă operă a ei.

În ziua când trebuia să sosească pianistul Dimitriu, Caragiale se afla în zbuciumul unei mari nelinişti:

— «Acum», îmi spunea el, «Dimitriu se află la graniţă», peste câteva ore: «acum este la Breslau», peste alte câteva ore: «în sfârşit, soseşte, soseşte, îl voi vedea curând».

Era într-adevăr pentru Caragiale o mare sărbătoare cântecul magistral la piano al lui Dimitriu, în faţa căruia se aşeza cu atenţie încordată, ascultând cu religiozitate şi comentând din când în când muzica prin elogii fierbinţi, care culminau astfel: «ăsta-i, doctore, tata Beethoven».

Astfel treceau zilele în această intimă comuniune spirituală cu geniul unic al lui Beethoven – care a fost şi pentru mine, în multe privinţe, un mare dascăl – când deodată, la o întâlnire, Caragiale îmi pune brusc întrebarea: «ascultă, doctore, cum să mă pot scăpa oare de Dimitriu, căci prea se face stăpân în casa mea?».

L-am sfătuit să plece pentru câteva zile la Lipsea, unde se afla fiica lui Gherea, măritată cu Zarifopol.

A primit cu însufleţire sugestia mea, convins fiind că în acest el va obliga pe oaspeţii, ce se eternizau, să plece.

Caragiale s-a reîntors din Lipsca, dar fără rezultatul sperat, fiind nevoit să plătească conturile pentru întreţinerea oaspeţilor în lipsa sa. Era cu adevărat un abuz de ospitalitate, chiar pentru un bun interpret al lui «tata Beethoven».

Multe zile de-a-rândul, cum mă vedea Caragiale mi se adresa cu cuvintele: «ce fac, doctore, cum mă scap de ei?». Cuvinte spuse acum cu aceeaşi înfrigurare, ca în primele zile, înainte de sosirea lor.

Până ce, în sfârşit, au plecat.

11. «O mamă ai»

În timpul activităţii mele ştiinţifice, colaborând la câteva vechi şi mari reviste de specialitate, după ce terminasem studiile la Berlin şi Paris, mi s-a făcut propunerea să mă abilitez la Universitatea din Berlin.

În acelaşi timp mi se făcuse din ţară propunerea a candida la o catedră vacantă la Universitatea din Iaşi.

Caragiale, când a văzut că eu încă nu eram hotărât ce să fac, ba înclinam chiar să primesc invitaţia de a rămânea în străinătate, cu al cărei stil de viaţă mă obişnuisem prea mult, a avut o ieşire ce m-a turburat şi care dovedea, patriotismul cald ce-l însufleţea.

— «Cum, doctore, mai stai pe gânduri?», îmi spuse Caragiale într-o zi. «Nu înţelegi că nu ai de a alege, ci numai a-ţi împlini datoria către ţara ta? Căci, oricum ar fi ea, este ţara ta. După cum, oricum ar fi Mama ta, vicioasă, beţivă, chiar criminală, nu poţi uita totuşi niciodată, că este Mama ta! Nu te uita la mine, că sunt aici, căci eu am plecat după ce mi-am făcut datoria şi numai după ce mi-am format convingerea că ţara nu mă mai vrea – dar, d-ta, doctore, la începutul vieţii, d-tale nu ţi-e dat să dezertezi şi mai ales, să devii un fiu denaturat, ce nu vrea să recunoască pe ţara sa, pe mama sa».

12. «Furnica» lui Ranetti

Datorită nobilei şi distinsei sale soţii, în casa lui Caragiale domnea o atmosferă de înaltă ţinută. În cercul familiei sale, în cadrul locuinţei sale cu mult gust aranjată, Caragiale era un desăvârşit gentleman.

De aceea, revista, cu ilustraţii decoltate, cu text câteodată vulgar, ce depăşea orice măsură, «Furnica» de pe vremuri, condusă de G. Ranetti, nu avea ce căuta în casa lui Caragiale, care era indignat de cutezanţa de a i se trimite această revista la Berlin, pe adresa sa.

13. «Danke schön»

Caragiale urma să plece în ţară, chemat de Take Ionescu, pentru o întrunire publică a Partidului «Conservator Democrat».

Înainte de plecare îmi cere avizul, dacă n-ar fi bine în lipsa sa, pentru a-i fi bine păzită casa, să solicite concursul «Schutzmannului» din strada unde-i era locuinţa.

Îngrozit de această idee, l-am sfătuit, fiind cunoscute moravurile poliţiei prusace, să nu se expună, nu numai la un refuz net, ceea ce la urma urmei n-ar fi însemnat mare lucru, dar la posibila învinuire de încercare de mituire, fapt pentru care după legile severe din Prusia, ar fi fost foarte grav pedepsit.

Au trecut câteva zile şi, la prima întâlnire, Caragiale cu un aer victorios îmi spune: «ştii, doctore, am oferit «Schutzmannului» bacşişul de care fuse vorba!». Şi, întreb eu mirat şi curios, cu ce rezultat? «Mi-a spus», răspunse prompt Caragiale, «foarte politicos, cu mâna la chipiu: Danke schön».

14. «Despre Libertate»

După dejunurile ce le luam la Caragiale, urmau discuţii despre un anumit subiect pe care-l stabilea el însuşi.

«Ce vrei, dragă doctore», obişnuia să spună râzând, «trebuie să-ţi plăteşti, în acest fel, masa».

Nefiind complet stăpân pe limba germană, având deci puţine cunoştinţe, în acelaşi timp însă şi o mare trebuinţă de conversaţie, de schimb viu de idei, iar eu fiind aproape singurul din Berlin ce-i eram confident şi prieten (Zarifopol locuia în Lipsca şi venea rar în Berlin), Caragiale aştepta cu nerăbdare terminarea dejunului, pentru a începe dezbaterile.

De multe ori avea obiceiul a mă invita chiar în scris: «după dejun: despre… (obiectul discuţiei: Libertatea, Egalitatea, Democraţia, ş. a. m. d.).»

S-a întâmplat odată ca acest subiect să fie despre «Libertate».

Am rămas surprins de cunoaşterea în amănunte istorice a evenimentelor în legătură cu «libertatea», cum erau revoluţiile engleză şi franceză. La un moment dat am constatat o eroare de an, privitoare la revoluţia engleză. Caragiale stăruia totuşi că data contestată era cea adevărată şi, pentru a-mi dovedi că ar fi aşa, îl aud deodată strigând: «Luky (era fiul său, atât de talentat şi fin, din nenorocire atât de timpuriu dispărut), adu-mi pe Larousse».

Am înţeles. Caragiale, pentru a fi la înălţimea unei discuţii academice, se pregătea dinainte pentru problemele ce le propunea în discuţie, după dejun, consultând şi studiind marea enciclopedie Larousse.

15. Moldovenisme

Vorbind cu iubire şi admiraţie de Moldoveni, de spiritul lor de jertfă, de idealismul lor visător şi de puterea lor de creaţie, odată Caragiale s-a uitat fix în ochii mei şi, cu mult haz, făcând aluzie la originea mea moldovenească, a început să declame:

«Iracan di mine, bre, doctore, ci mai harmalae!».

16. «Paşaportul defunctului »

In urma unei «sonette d’alarme», a unei puternice ameţeli cu puţină hemoragie, Caragiale a grăbit munca pentru terminarea piesei la care lucra, fiind îngrijorat, după cum a ţinut să-mi facă mărturisirea, că ar putea fi surprins de fatalitate, fără a lăsa această piesă, «singura mea avere», cu propriile-i cuvinte, pentru scumpa sa familie.

Lucra de zor noaptea, în tovărăşia unui cognac italienesc extrem de tare.

Din nefericire grija sa a fost justificată.

Câteva săptămâni după confesiunea sa, am avut covârşitoarea durere să-l conduc la locul unde trebuia să i se facă autopsia, pentru a obţine, ceea ce se numea «paşaportul defunctului», necesar pentru a putea trece graniţa.

Bătrânul medic legist, după autopsie, s-a îndreptat spre mine şi m-a întrebat: «nu-i aşa, prietenul d-voastră trebuie să fi suferit foarte mult în ultimii ani? căci am găsit pereţii arterelor aproape lipiţi unul de altul, ceea ce în lunga mea carieră mi s-a întâmplat să constat destul de rar».

Medicul a rămas vădit surprins, când a aflat că, în afară de acea întâmplare prevestitoare a trecerii dintre cei vii a lui Caragiale, pe cât ştiam eu, nu suferise niciodată.

După cum se ştie «paşaportul defunctului» a fost întrebuinţat mult mai târziu, când corpul acelui ce trebuie socotit ca una din marile glorii ale Naţiei Române, a fost adus în Ţară şi i s-a făcut funeralii naţionale.

Caragiale, unul din cei mai geniali dialecticieni din câţi mi-a fost dat să cunosc, a dus cu el în cealaltă lume o bună, dacă nu cea mai bună parte din opera sa, care a fost numai gândită şi vorbită, şi nu scrisă.

Eu am pierdut pe unul din puţinii buni prieteni ce mi-au onorat viaţa.

A-i face portretul şi a-i descrie căminul în care s-a desfăşurat viaţa sa din ultimii ani petrecuţi la Berlin, departe de Ţară şi oamenii ei, ce-i erau. totuşi, veşnic prezenţi, este o pioasă şi mare datorie, ce rămâne să mi-o împlinesc, desigur, cândva.

Vlahuta, Caragiale si Delavrancea