„De fapt, nu ne intereseaza ce e la televizor, ci ne uitam pentru ca nu avem nimic de facut”

„Pentru perioada de Paşte am avut trei programe TV pe care nu le-a deschis nimeni”

   MONA DADU

extras din Zoltan Rostas, Sorin Stoica (coord.), Televizorul in „micul infern”, Tritonic, 2004

            Am urmărit comportamentul familiei în faţa televizorului în perioada 8-14 aprilie 2004.

Familia mea are patru membri: tata (Damian), mama (Jenica), sora mea (Ona) şi eu.

Tatăl meu are 48 de ani, este un bărbat înalt şi solid, este inginer energetician. Are o cultură vastă, este pasionat de politică şi istorie şi, de aceea, nu pierde nici o emisiune pe această temă. Urmăreşte toate emisiunile politice, ştirile, mai degrabă, se uită pe Discovery sau pe National Geographic la un documentar decât la un film, deşi apreciază şi filmele bune. Nu are niciodată răbdare să se uite la un film sau la o emisiune de la început la sfârşit pentru că fumează şi din această cauză face pauze dese. De fumat. Oricât de mult l-ar interesa o emisiune cel puţin o dată pe oră dispare, se duce în bucătărie să fumeze o ţigară. În cazuri extreme, când îl interesează foarte mult acea emisiune, deschide uşa de la balcon şi fumează în sufragerie, dar atunci întâmpină protestele noastre. La noi în casă nu se fumează decât în bucătărie şi pe balcon.

Mama are 47 de ani, este o femeie înaltă şi brunetă. Şi ea este de profesie inginer energetician, dar lucrează ca profesoară la un liceu de specialitate. Mamei îi place foarte mult să citească, să facă rebus şi de aceea nu a interesat-o niciodată televizorul. Dimineaţa ea se trezeşte prima şi aprinde televizorul, dar nu o face pentru că o interesează ceva în mod special, ci doar pentru a mai asculta o ştire sau o discuţie interesantă. Se uită la emisiunile de dimineaţă. A urmărit emisiunea lui Florin Călinescu pe vremea când prezenta la PRO TV matinalul. A urmărit şi „Cafeaua cu sare”. Îi place să se uite la filme, dar nu are preferinţe, în general nu îşi impune dorinţa, ne lasă pe noi să alegem. Atunci când se uită la televizor are lângă ea o cană mare cu cafea şi ceva de croşetat sau un rebus. Nu a urmărit niciodată o telenovelă decât atunci când mă uitam eu şi cu Ona. Nu urmăreşte nici un serial pentru că nu îi permite programul de la serviciu. Fiind profesoară are multe ore şi multe ferestre.

Ona este sora mea. Este studentă la Facultatea de Turism, este cu un an mai mare decât mine. Ea „face legea” când e vorba la ce să ne uităm la televizor. Este maniacă, s-ar uita tot timpul, nu contează la ce. Renunţă la orice când e vorba să vadă ceva care o interesează şi uneori chiar îşi face programul după televizor. Atitudinea ei este ceva de genul ori ne uităm la ce vreau eu ori nu va mai uitaţi şi mă uit singură. Se uită la filme, la ştiri, pe MTV şi Atomic TV, pe Discovery. Se uită la documentare, la soap opera, la telenovele, la ştiri, la talk-showuri, la emisiuni de divertisment într-un cuvânt la „orice”. Este foarte supărată când nu e nimic interesant la televizor. Îi simte lipsa acut. La liceu îşi făcea temele repede şi apoi îşi petrecea restul zilei la televizor. Mama spunea că „a făcut gaura în fotoliu”. Ea şi tata se ceartă deseori pe ce emisiune să vizioneze şi tot timpul câştiga Ona. Toţi ne-am dat seama că nu are sens să ne luptăm cu ea, pentru că nu avem sorţi de izbândă, aşa că o lăsăm în pace şi ne uităm şi noi la ce vrea ea. Câteodată e deranjantă această situaţie, dar, în timp, ne-am obişnuit pentru că nu are gusturi proaste. Acceptă, dacă îi aduci argumente pertinente, să ne uităm şi la ce vrem noi.

Eu nu prea mă uit la televizor. Prefer filmele şi ştirile, nu ridic prea mari pretenţii şi mă uit la ce se uită tată sau Ona. Oricum ei urmăresc emisiuni interesante. Îmi place să ascult muzică pe MTV şi Atomic TV. Când sunt singură acasă, prefer să citesc o carte sau să fac curăţenie. Aprind televizorul doar dacă ştiu că e ceva interesant. Sunt perioade în care mă prinde şi pe mine câte un serial pe care îl urmăreşte Ona, dar renunţ repede la el, pentru că îmi dau seama că e pierdere de timp. De când sunt la facultate nu prea mă mai interesează televizorul. Mă uit la ştiri pentru a fi informată, dar recunosc că nu o fac foarte des. Când prind un talk-show interesant, îl urmăresc. Mă uit doar atât cât consider că e necesar pentru a nu fi ruptă de evenimente. Îmi place să citesc ziarele în faţa televizorului, şi să mai trag cu urechea şi la ce se spune acolo.

Televizorul e amplasat în sufragerie. Când intri în cameră, pe peretele din stânga sunt trei corpuri de bibliotecă, iar pe cel din mijloc este aşezat televizorul. Pe peretele opus, unde este şi fereastra care dă spre balcon, este canapeaua. Pe peretele opus uşii este un fotoliu şi o măsuţă, iar pe peretele cu uşa un corp de bibliotecă şi celălalt fotoliu. Peste tot sunt ghivece cu flori. Ona sta mereu pe canapea şi tata pe fotoliu lângă măsuţă, Eu şi cu mama pe locurile rămase, dar şi noi preferăm fotoliul de lângă măsuţă, pentru că este mai aproape de televizor. Până la urmă cel care ocupă acest fotoliu râvnit de toţi este motanul nostru, Vodiţă. Acolo îi place lui să doarmă, şi acolo îşi petrece toată ziua stând în tot felul de poziţii foarte dulci, astfel încât nici unul dintre noi să nu-l deranjăm. Noi am prefera să stăm pe jos decât să-l trezim pe Vodiţă. Tata chiar se supără pe noi când facem asta, şi astfel ne sacrificăm toţi, ne îngrămădim pe canapea, dar nu îl dăm la o parte pe motănel.

Joi seara, 8 aprilie, în jurul orei opt ne uitam ( eu, Ona şi tata ) pe Prima TV la Big Brother. Iată conversaţia:

Tata: Ăsta e negru sau ţigan?(despre Aly)

Ona: Nu, mă, e mulatru…

Tata: E cap sec!(Tata nu suporta negrii. Deşi afirma că nu e rasist, nu are o părere prea bună despre negri).

Ona: Uite asta e proastă aia, Raluca…

Tata: Ce tâmpiţi, stau închişi ca nişte animale.

Ona: Păi, vor să le studieze comportamentul.

Tata: Ăsta nu e comportament normal. Să nu-mi spui mie că te comporţi normal dacă eşti urmărit de atâtea camere. Se prefac…

Eu: Voi vă uitaţi la Big Brother?

Tata: Nu, bufneşte(nu-i place, nu-i convine).

Ona: Eu din când în când mă uit, doar aşa să mă pun la curent cu ce s-a mai întâmplat(ea oricum urmăreşte orice emisiune).

Trecem pe Realitatea TV. E o ştire despre MISA şi despre Bivolaru. Discuţia ajunge la emisiunile lui Tucă şi ale lui Andrei Gheorghe, acelea care au abordat subiectul MISA.

Ona: L-ai văzut pe Bivolaru la emisiunea lui Gheorghe?

Tata: Nu m-am uitat până la sfârşit…am văzut ceva.

Ona: Aaaa, trebuia să te uiţi, a fost mişto, s-a enervat Gheorghe şi l-a luat tare.

Tata: Pe care? Pe prostăvanul ăla cu coadă şi barbă?

Eu: Mie la Tucă mi-a plăcut…auzi(!) stare de fericire, ai văzut?

Tata: Nu!

Abandonăm subiectul Bivolaru şi trecem la comentarea emisiunilor de talk-show.

Tata: Tucă e mitocan rău…se vede că e coordonat din spate, că nu e de capul lui. Îţi dai seama când i se şopteşte în casca. Mai dichisit mi se pare Moraru, găseşte întrebările care îi interesează pe telespectatori, pe tine şi pe mine. Nu bate câmpii.

Ona: Adică…

Tata: Adică e flexibil, se orientează după răspunsurile interlocutorului…nu o ţine pe a lui, nu pune doar întrebările stabilite dinainte.

Ona: Aha…

Eu: Şi Turcescu e bun.

Tata: Da. Şi mai e încă unul, tot pe Realitatea, unul tinerel cu ochelari, care se vede că nu e manevrat din spate. Iar fătucile astea Raduleasca, Monica Bârlădeanu…nu mai spun, nu au minte deloc. Teo e singura cu ceva minte şi e foarte spirituală.

Discuţia se termină aici, nu ne mai uităm la nimic până seara. Observ că familia mea nu se mai uită la televizor cum se uita în alţi ani.

Vineri, 9 aprilie.

Suntem ocupaţi cu curăţenia, cu pregătirea mesei de Paşte, tata e la serviciu, de aceea abia la ştiri, la ora şapte aprindem televizorul. Eu şi tata suntem în sufragerie şi citim ziarele. Televizorul e pe Pro TV. Când vine vorba să ne uităm la ştiri, ne certăm. Tata vrea să se uite pe Antena 1, eu pe Pro TV. Tata consideră că ştirile de pe Pro TV sunt axate prea mult pe senzaţional, parcă la 19:00 sunt „Ştirile de la ora cinci”. Eu pur şi simplu nu o suport pe Alessandra Stoicescu. Regula e că cine ajunge primul în faţa televizorului alege programul. În seara asta suntem mult mai preocupaţi de ziare decât de ştiri. Mai tragem cu urechea la ce se zice. Când apare o ştire cu Dinel Staicu şi cu pachetele împărţite de Paşte săracilor, tata zice: Uită-te mă copile, spune pe un ton grav. Strâmbă din nas şi revine la ziar, totuşi ascultă şi mai râde ironic din când în când.

Mai târziu sunt doar eu cu Ona în faţa televizorului, şi Ona se uită la o telenovelă pe Acasă. Intră tata, şi Ona schimbă instantaneu pe Pro TV unde e un documentar. Tatălui meu îi repugnă telenovelele, ne face morală de câte ori ne prinde că ne uităm la una, şi de aceea schimbăm repede programul. Ona înghite în sec că nu se mai poate uita, dar tata pleacă repede şi respiră uşurată revenind pe Acasă.

Apoi suntem toţi în sufragerie, televizorul e pe Pro TV, e meci. Noi cu mama discutăm despre masa de Paşte, tata citeşte ziarele. După un timp lasă ziarelele şi spune: Ia uite! E 5 la…dar nu mai termină, realizează că pe noi nu ne interesează, de fapt nici pe el nu îl interesează meciul. Schimbă pe Naţional TV şi pleacă să mănânce, mama îl urmează. Pe Naţional e „Miezul problemei”. Mama se întoarce şi Ona îi spune că Alex, prietenul ei tine cu Steaua (conversaţia nu are nici o legătură cu ceea ce e la televizor).

Eu o înţeleg pe Ona cu cine ţine.

Ona: În spirit de solidaritate eu ţin cu Dinamo…

Eu: În spirit de solidaritate cu cine? (eu şi mama râdem).

Ona: Ei…aşa…

Apoi dă pe Atomic şi cânta, discuţia deviază spre alte subiecte care nu au nici o legătură cu programele de la televizor. Ona foloseşte telecomanda „la greu”, schimbă de pe Atomic, pe MTV, pe Discovery, pe Pro TV, pe toate programele, dar nu ne mulţumeşte nimic.

La un moment dat cântă Dana Nălbaru, îl întreb pe tata dacă îi place melodia.

Tata: Nu îmi place tipa pentru că nu are voce.

Eu descopăr că măsuţa nu e bine pusă, îi schimb poziţia. La fel fac şi cu covorul.

Ona: N-ai la ce să te uiţi, eu trag pe dreapta, spune în timp ce răsfoieşte un program TV. Ne anunţă că va fi un concert Pavarotti şi prietenii din Afganistan…

Pe Atomic canta O-zone, mie îmi place, şi îi cer Onei telecomanda. ea ştie că o cer să dau mai tare, şi dă ea mai tare, fără să-mi dea telecomanda. E aşa normal acest fapt (că nu a vrut să-mi dea telecomanda) că nici nu mai observ. Spre sfârşitul melodiei dă mai încet fără să mă întrebe. Realizează că nu are la ce să se uite, şi îmi aruncă nepăsătoare telecomanda: Ia-o tu! Că eu mă duc să mă culc. Acelaşi lucru îl fac şi eu, şi îl las pe tata să se uite pe Antena 1, unde sunt reclame.

Sâmbătă, 10 aprilie.

Dimineaţă nu se uită nimeni la televizor.

La prânz, Ona cu prietenul ei (Alex) se uită la „Friends”. Tocmai s-au întors de la piaţă. E episodul în care apare Brad Pitt.

Ona: Uite ce bărbat! Nu-ţi place?

Alex: Ţi-am zis că nu mă atrag bărbaţii…

Ona: Dar e frumos…

Alex îşi dă ochii peste cap şi râde…nici el nu-i poate lua ochii de la Brad Pitt. Ona vede că nu are succes cu Alex şi mi se adresează mie: Uită-te Mona, vezi? Eu mă uit nepăsătoare…Alex vrea să plece, dar îi spune Onei că, dacă vrea ea, mai poate rămâne până se termină filmul. Ona şovăie, dar renunţă la film şi pleacă amândoi. Închid televizorul şi îmi găsesc o altă ocupaţie.

Pe la cinci mama se uită pe Pro TV la un film gen dramă. Suspină din când în când la fazele dramatice, tata îşi aruncă ochii la televizor de după cartea pe care o citeşte, dar nu îl impresionează nimic.

La şapte ne uităm la ştiri pe Pro TV. Eu mă mir pentru că este sâmbătă şi ştirile sunt prezentate de Andreea Esca. Cum am mai spus, tata are întotdeauna ceva de comentat despre oricine şi orice. După el Andreea Esca e: Fătucă fără carte, talent are, dar n-a citit nimic, şi uită-te la ea unde a ajuns…Şi tata aduce la nesfârşit vorba de facultatea mea. Îmi ţine aceeaşi teorie pe care am auzit-o de o mie de ori în doi ani de când sunt la FJSC, care sună cam aşa: Tu crezi că termini facultatea şi vei fi ca Andreea Esca…trebuie muncă tată, asta nu înţelegi tu. Trebuie să porneşti de jos, nu vedetisme…şi o ţine tot aşa vreo jumătate de oră. Nu mai încerc să-i explic că eu nu vreau să fiu ca Andreea Esca, şi îl las în pace.

După ştiri mă uit cu mama şi cu Ona pe Pro TV la un film cu Tom Hanks, „Naufragiatul”. Nu prea comentăm decât la fazele naşpa, când Tom Hanks scoate un cadavru din apă. Eu mă oripilez şi zic să nu-l mai arate.

Ona: Ce vrei? În realitate e mai naşpa (ea a făcut un an medicină).

Mama: Lasă, mamă, că e doar o păpuşă.

Şi mama tine să-şi întărească observaţia când Tom Hanks îngroapă mortul. Vezi! Ha, ha, chiar e o păpuşă.

Eu: De parcă eu nu-mi imaginam că e o păpuşă!

Se apropie Învierea şi filmul nu se mai termină. Înjuram în sinea noastră că nu putem să vedem sfârşitul, şi plecăm la Înviere la Biserică. Eu împreună cu Ona şi mama cu tata cu prietenii lor.

Când ne întoarcem ne găsim părinţii împreună cu prietenii lor (o familie de doctori, tanti Adi şi nenea Ţucu, aşa le spunem) în sufragerie. Televizorul e închis. Nenea Ţucu ne povesteşte sfârşitul filmului: Păi cum să-i dea maşina? Eu mi-am căutat bine cheile că poate la noapte când dorm le dă nevastă-mea la unul. Şi erau ei în garaj, apoi el pleacă şi ajunge într-o intersecţie, la răscruce de drumuri, nu ştie încotro să o ia…şi când e tensiunea mai mare, ca să ne protejeze psihologic, bagă un sfert de oră reclame. Şi ca la eclipsele de lună care se petrec o dată la 20 de ani, am prins aceeaşi reclamă pe două posturi în acelaşi timp…apoi vine o tipă şi îi explică unde duce fiecare drum. El stă ce stă, se întoarce în direcţia unde plecase tipa, şi tot ca protejare psihologică îi apare pe faţă un rânjet şmecheros…râdem toţi.

Duminică, 11 aprilie, prima zi de Paşte

Televizorul era aprins când m-am trezit. Nimeni nu îi dădea vreo importanţă. Mama şi cu Ona se agitau prin bucătărie să pună masa. Am hotărât de comun acord să punem masa în bucătărie (de fapt acum e cameră de zi, bucătăria am mutat-o pe balcon), ca să nu ne încurce în sufragerie când ne uităm la televizor. În timpul mesei ascultăm radioul.

După masă mergem în sufragerie. Ne uităm pe Hallmark la sfârşitul unui film. Nu ne interesează filmul ci povestim ce am vorbit la telefon şi cu cine.

Apoi ne uităm pe MTV super Latino, emisiune care e dedicată lui Julio Iglesias. Onei îi place Enrique Iglesias.

Eu: Poponarul ăla al tău nu-i ajunge lui taică-său până la călcâi.

Mama: Muzica bună nu moare niciodată. Din ăştia care au încercat să-şi egaleze părinţii doar Michael Douglas a reuşit să-l egaleze pe tatăl său. Uite, pe Julio Iglesias o să-l asculte multe generaţii de acum înainte.

Ona protestează: şi Enrique are melodii frumoase, dar lumea nu le cunoaşte, nu e suficient de mediatizat…

Mama o ţine pe a ei: Pe Enrique nu-l ascultaţi decât voi, copiii voştri nu o vor face.

Mama are dreptate şi Ona ştie asta. Subiectul se încheie aici.

Apare Loredana Groza, căreia i se ia un interviu.

Ona: Urâtă mai e asta…

Mama: De ce nu-şi face şi ea o operaţie estetică…

Eu: Ce contează cum arată, are voce, are talent, ce mai contează restul.

Ona: Dacă o iei aşa, nu mai contează cum arăţi.

Mama: Ce tolerantă eşti tu de când eşti îndrăgostită.

            Toţi o tachinăm pe Ona cu prietenul ei. Pentru noi e bine că îşi petrece mult timp cu el, că astfel mai apucăm şi noi să ne uităm la televizor.

Apoi dăm pe B1, unde e concurs de dans. Vine şi tata: Uite, spre asta trebuie să tindem noi, e păcat că nu aţi învăţat şi voi.

Mama: Asta e treabă de profesionişti, fetele trebuiau să înveţe pentru ele, ca să ştie.

Lui tata nu-i convine faptul că prezentatoarea acoperă cu vocea muzica. Transmisia e foarte proastă. Mama se duce să doarmă. Eu şi Ona mergem în camera noastră, tata rămâne şi se uită pe Realitatea TV la transmisiunea de la Vatican, cu televizorul dat foarte tare.

Mult mai târziu ne uităm pe Realitatea TV la ştiri. E o ştire cu raportul despre atentatele de la 11 septembrie.

Mama: Vor să-l buşească pe Bush…e vorba de campania electorală…offf, televizorul ăsta stă mereu aprins, mă mir cum nu cedează.

Eu stau pe fotoliu de lângă măsuţă, iar Vodiţă (motanul) stă pe măsuţă şi de o oră jumate mă bate pe umăr cu lăbuţa, mă zgârie ca să mă dau la o parte ca să doarmă el. Eu nu vreau să-i dau satisfacţie, dar nu renunţă. Vine la mine în braţe, mă mângâie pe faţă, se dă jos şi se freacă de picioarele mele, iar mie nu-mi vine să cred că nu renunţă. Până la urmă cedez şi îl las. La noi în casa i se acordă multă importanţă, orele de somn ale motanului sunt sfinte, şi el doarme tot timpul…

Aproape s-au terminat bateriile la telecomandă. Ona intră în disperare, nu e nici un magazin deschis, şi nu are de unde să cumpere alte baterii. Ne întrebăm ce ar fi să se termine, dar alungăm gândul acesta care ni se pare odios, ar trebui să ne ridicăm de fiecare dată…şi nu ne convine…

Pe măsuţa sunt multe pahare pline cu băuturi, multe sticle cu suc, ciocolată, perniţe Viva…ronţăim şi ne uităm la televizor, mai vorbim la telefon, mai povestim.

La ştirile de la ora şapte prezintă Andreea Esca.

Eu: Cum de prezintă ea?

Ona: Ca să-i crească popularitatea…

Eu: Probabil o plăteşte şi bine…

Esca anunţă difuzarea unui interviu, luni la ora 14:00, despre filmul „Patimile lui Hristos”, Ona anunţă că vrea să-l vadă.

Plecăm în oraş, ne întoarcem târziu, şi nu ne mai uităm la televizor.

Luni, 12 aprilie, a doua zi de Paşte.

Pe Antena 1, ora 14:00, emisiunea „Folclorul contraatacă” prezentată de Andreea Bănică.

Mama spune despre cei de la Cassa Loco: Nu au voce deloc.

            Tata: Chiar nu au, în primul rând ăsta ar trebui luat în calcul, vocea.

Cântă Tămaş.

Tata: Uite aici voce, talentul.

Concurenţii sunt puşi să danseze hora în două părţi.

Tata: Ha, ha, horă în două părţi, aţi încurcat-o, eu sunt păţit.

Eu: Mamă, tu ştii. (mama e moldoveancă).

Mama: Da!

Tata: Hora în două părţi, păi numai aşa dansează, nici eu nu ştiu cum…toate dansurile de la voi numai în două părţi se dansează.

Mama dansează în camera: Hai să te învăţ!

            Eu: Lasă-mă în pace!

Mama ia telecomanda şi dă de pe un program pe altul, dar nu găseşte nimic. Până la urmă lasă pe Acasă TV unde se transmite un festival (probabil cel de la Rio).

Tata: Dă pe altceva!

Mama execută şi dă pe Antena 1.

Tata nu suportă limba spaniolă şi începe: Cel mai bine pentru omenire ar fi să existe doar o limbă.

            Apoi vorbeşte despre religie, despre lipsa de comunicare între biserici, despre unificarea Bisericii Catolice cu cea Ortodoxă…până îi atrage atenţia Vlad Miriţa care cântă pe Antena 1.

Tata: Ca Vlad Miriţa în generaţia voastră sunt doar zece, mii vor să cânte, de asta ies aberaţii gen…cum îi cheamă pe aia (?)…Cassa Loco.

Mama îl admiră şi ea :Frumos şi cu voce. Impecabil îmbrăcat…

            Tata: Tot omul vrea să cânte ca Mirita…şi ăştia îi scot în faţă pe Adrian Copilul minune, pe Guţă…

Mama: Da’mai taci să ascultăm şi noi, că nu îl vezi în fiecare zi.

Tata: Nu-ţi place comentariul.

Se supără şi pleacă să fumeze.

Pe TVR 1 începe un concert cu Tudor Gheorghe. Ascultăm în tăcere, ne place.

La ora opt Ona se uită la Big Brother ca să se pună la curent cu ce s-a mai întâmplat, ce combinaţii mai sunt, apoi pleacă. Rămân doar eu şi mă uit pe B1 la reluarea concertului „Lumină pentru toţi”.

Marţi, 13 aprilie, a treia zi de Paşte.

Pe la ora 11:30 Ona se uită la o telenovelă pe Acasă pentru că îi place actorul principal.

Tata e la serviciu. Toate intră în normal.

După amiază ne uitam la „Tânăr şi neliniştit”, la Ştirile de la ora 5, la Teo, apoi la un film pe Pro TV. Nu sunt comentarii, de fapt nu ne interesează ce e la televizor, ci ne uităm doar pentru că nu avem nimic de făcut.

Miercuri, 14 aprilie.

Ona se uită la o telenovelă, pe Acasă, pe care a început să o urmărească. Apoi la „Tânăr şi neliniştit”.

Seara eu vreau să văd filmul de pe Antena 1 „Trei taţi”. Ona nu mă lasă, dă pe Big Brother, eu protestez.

Ona: Lasa că ai pierdut începutul, nu mai înţelegi nimic.

Mama: În ultima vreme nici nu mai ai la ce să te uiţi.

Ona: Da! Ai dreptate, înainte ne băteam pe televizor, şi acum nu avem ce să vedem.

Eu: Eu aş fi avut dacă mă lăsai…

Ona nu mă bagă în seamă şi dă pe Cârcotaşi. Apoi descopăr eu ceva pe Acasă, care m-ar interesa (cu Alexandru Papadopol), dar iarăşi Ona nu mă lasă.

Ona: Hai, măi, cum îţi poate plăcea ăsta. Să vezi ce noroc pe ea…îi place şi ei unu’ şi când a fost la Teo, el a fost invitat.

Eu: Dacă nu mă laşi să văd, măcar taci!

Dă pe Realitatea unde e Gigi Becali.

Ona: Cat de prost e!

Mama: L-a făcut maică-sa filosof…nu pot să cred…câte prostii debitează…

Ona schimbă pe Atomic şi descoperă pe solista de la Candy.

Ona: Uite, aşa vreau şi eu să mă tund, ca asta în albastru..

Mama: Păi aşa eşti tunsă, dar ai părul mai scurt.

Ona: Mai aştept până la vară…sigur îmi creşte…şi n-am nici breton, după care dă pe Antena 1. Mai sunt zece minute din filmul meu şi spune: Ţi-am dat exact la final.

Eu: Ehhh…

Ona: Uite-i pe ăştia doi ce haioşi sunt, Doamne ce tare e filmul ăsta.

Acum chiar mă enervez: Şi tu nu ai vrut să ne uităm.

Ona: Păi eu l-am mai văzut.

Eu: Mersi, eu nu.

Ona ca să se disculpe: Hai că nici tu nu ai ţinut neapart să-l vezi.

Da, acest lucru este adevărat, nu ţineam foarte mult să văd acel film. În ultima vreme nu mai sunt emisiuni interesante, nu mai sunt filme bune, poate doar cele date în reluare. Am observat că familia mea nu se mai uită la televizor aşa cum o făcea acum câţiva ani. Pentru perioada de Paşte am avut trei programe TV pe care nu le-a deschis nimeni. Ona a citit unul după care a declarat că nu va fi nimic bun la televizor în perioada de Paşte.

Tatăl meu are o atitudine negativă faţă de publicitate. Nu este deloc de acord cu reclamele pe care le consideră stupide şi inutile. Se enervează foarte rău la publicitate. Mie îmi sunt indiferente în unele momente, plăcute în altele. Mama reacţionează cu calm. Pentru Ona sunt o salvare, pentru că ea nu poate să stea prea mult pe un program, şi sunt un prilej de a vedea ce mai e şi pe alte programe.

Noi am avut doar două televizoare. Un „Snagov” alb-negru pe care şi l-au luat părinţii mei în primul an de căsnicie (prin ’80) care acum vreo patru ani s-a stricat şi de atunci stă pe şifonier în camera noastră. L-am pus acolo în speranţa că tatăl meu îl va repara şi că vom avea şi noi (eu şi Ona) televizor în cameră. Dar visul nostru nu s-a realizat, televizorul e în acelaşi loc şi nici acum nu funcţionează.

Ca toţi românii, după Revoluţie, ne-am luat şi noi televizor color, un „Hanseatic”. Este foarte bun acest televizor având în vedere faptul că de 14 ani merge, în medie, 12 ore pe zi.

Până să se strice, „Snagovul” era pus în bucătărie, iar „Hanseaticul” în sufragerie (unde este şi acum). Lucrurile erau simple pe vremea aia, tata se uita în bucătărie, noi, feţele şi cu mama în sufragerie. Nu ne certam decât eu cu sora mea pe ce să vedem. Când s-a stricat televizorul alb-negru a fost o perioadă „neagră” în casa noastră. A trebuit să-l acceptăm pe tata, cu tot cu emisiunile lui politice, în sufragerie. Şi lui i-a fost greu pentru că nu mai putea să fumeze în timp ce urmărea o emisiune. Pentru noi moementele când el pleca să fumeze erau aşteptate şi foarte plăcute pentru că puteam să schimbăm programul şi apoi, când se întorcea, cu greu ne mai convingea să revenim la ce se uita el. Tata a trebuit să ducă o luptă de supravieţuire în lumea noastră, a fetelor, lume pe care o disturba cu emisiunile şi ideile lui. Tata comentează mereu. Despre orice el are o părere pe care doreşte neapărat să o comunice, „aici şi acum”, în momentele cel mai interesante ale emisiunii. Şi doreşte neapărat să fie ascultat, pentru că dacă observă că nu suntem atente la ce zice se supără şi apoi ne ciondănim toată ziua. În timp mi-am dezvoltat o tehnică astfel încât să pot să fiu atentă la emisiune şi în acelaşi timp să dau impresia că îl ascult: stau întoarsă spre el, dar am privirea la televizor şi, din când în când, mai prind câte un sfârşit de frază rostită de tata şi formulez o întrebare bazată pe acele cuvinte. Nu se prinde niciodată că nu-l ascult, ba mai mult e fericit şi mulţumit că poartă o discuţie cu mine. Câteodată chiar sunt atentă la ce zice, am învăţat foarte multe de la el.

Când ţin neapărat să văd o emisiune, anunţ cu câteva ore înainte, dacă nu cu câteva zile, că televizorul va fi ocupat în ziua şi la ora respectivă.

În  timp ne-am obişnuit toţi că avem un singur televizor, ne-am resemnat şi am învăţat să ne acceptăm unii altora capriciile în materie de televiziune. Niciodată nu s-a pus problema cumpărării celui de-al doilea televizor, pentru că părinţii noştri s-au temut că nu o să mai avem timp de învăţat.

Anul trecut am cumpărat o telecomandă generală. Mult timp am căutat una care să se potrivească televizorului nostru, dar nu am găsit. Când a apărut acest obiect în casa noastră a fost euforie generală. În sfârşit, nu mai trebuia să ne deplasăm, să schimbăm programul. Atunci a apărut şi haosul, pentru că Ona este cea care ţine telecomanda şi nu îţi dai seamă la ce te uiţi. Telecomanda stă undeva pe lângă sau sub ea. Schimbă programele continuu, nu te lasă să vezi o emisiune de la început la sfârşit. Pe mama o nemulţumeşte acest lucru pentru că după cum spune ea :”Mă uitam la un film pe Pro TV şi după zece minute mi-am dat seama că nu mai cunosc actorii”, de fapt Ona schimbase pe Antena 1. Când nu e Ona la „comandă” e tata, apoi eu şi abia la urmă mama pentru care telecomanda nu prezintă interes. Ea îşi alege un program şi lasă acolo, nu schimbă niciodată programele. Uneori e foarte obosită şi mai aţipeşte la televizor, motiv pentru care noi râdem de ea.

Acum câţiva ani, de Paşte a căzut reateaua de cablu şi nu am avut televizor pentru câteva zile. Acest fapt a produs disperare şi multă plictiseală. Eram debusolaţi, nu aveam stare, nu ştiam ce să facem. Ni se părea ciudat să nu ne uităm la televizor în zilele de Paşte.

În alţi ani ne uitam de sărbători la programele speciale şi la filme, vedeam foarte multe filme. Anul acesta totul a ieşit din tipare. Programele nu au fost variate, iar noi nu am dat prea multă importanţă televizorului, care, până acum ceva timp, era centru existenţei noastre. De dimineaţa până seara ne uitam la televizor, întotdeauna găseam ceva interesant. Erau momente în care ne programam celelalte activităţi după serialele pe care le urmăream. Acum televizorul merege şi nu se uită nimeni la el. La masa de Paşte am preferat o cameră unde nu era televizor. Ona şi tata care erau permanent în faţa televizorului şi-au schimbat şi ei comportamentul, au ales să citească, să se plimbe, să meargă în vizită, fără să-şi facă probleme că vor pierde emisiunile preferate. Timpul acordat „uitatului la televizor” a scăzut, dar nu prea mult. Tata nu s-a mai uitat la politica şi la emisiunile culturale pe care le urmărea. Ştirile au fost urmărite.

Televizorul este ca un drog. A devenit o rutină, ceva care trebuie facut pentru că aşa se face. Asta o dovedeşte comportamentul familiei mele care s-a plâns tot timpul de programele proaste difuzate, dar şi-au pus nici un moment problema că ar putea renunţa la televizor şi ar putea să facă altceva, chiar dacă nu s-au mai uitat aşa de mult ca în alţi ani.

Noi căutăm informaţii pe care televizorul nu ni le mai poate oferi. Eu consider că televiziunea a ajuns să fie depăşită, ea nu mai corespunde nevoilor oamenilor. La începutul televiziunii prin cablu ne uitam la orice pentru că atunci ni se părea nou şi interesant, nu mai văzusem. Acum ne-am obişnuit şi vrem din ce în ce mai mult, iar nevoile noastre de consum nu mai sunt satisfăcute.

 Din acelasi volum:

• Sorin Stoica: Postfata volumului Televizorul in ”micul infern”
• “Casetofonul cu imagini”. Jurnal de consum TV in familie