Despre Dimitrie Gusti şi H.H. Stahl – Amintiri ale unui fost student (1944-1948)
Paul Cornea
Revista Transilvania, nr. 1/2014
On D. Gusti and H.H. Stahl – Memories of a Former Student (1944-1948)
P. Cornea was a student of both D. Gusti and H.H. Stahl in the years immediately preceding the suppression of the Sociological School of Sociology. These were the years in which D. Gusti visited the Soviet Union (in his quality of President of the Romanian Academy) and vaguely tried to teach courses in accordance with the communist stipulations of the moment. Both Gusti and Stahl were eliminated from the University shortly after the former proposed Paul Cornea to become an assistant in his department. Sociology ceased to be taught in Romanian universities until the end of the sixties.
Keywords: D. Gusti, H. H. Stahl, sociology, Bucharest University
Figura profesorului Dimitrie Gusti îmi e proaspătă şi apropiată, deşi s-au scurs mai bine de şase decenii de când l-am cunoscut. Era o celebritate a momentului, prin tripla sa calitate de preşedinte al Academiei Române, şef de catedră, preşedinte al Institutului Social Român, unul dintre puţinii cărturari români care, la nivelul anilor 30–40, se bucurau de o mare reputaţie internaţională, mai ales ca iniţiator al monografiilor sociologice dedicate comunităţilor săteşti. Când l-am întâlnit în sala de curs, avea exact 65 de ani, vârsta obişnuită a retragerii, dar părea încă în formă, neîncovoiat de demnităţi şi răspunderi, era sprinten, volubil, simpatic, cu figura sa rotundă, cu ochelari şi o mustăcioară tunsă scurt, costumul gri-fer, elegant, cu batista la buzunarul de sus al hainei, cu alonja firească a omului de lume, deprins să facă faţă pe orice teren. Cursul său consta în introducerea la teoria propriului sistem sociologic, o tentativă ambiţioasă de a unifica ştiinţele umane sub semnul sociologiei, rămas însă mai degrabă în stadiul unei table de materii a unui volum care n-avea să fie scris niciodată. Nu fiindcă profesorul n-ar fi beneficiat de răgazul necesar ori n-ar fi avut răbdarea de a se înhăma la lucru, ci pur şi simplu pentru că o asemenea sarcină era imposibil de dus la capăt, în termenii proiectului propus.
Ceea ce învăţam noi şi ceea ce preconiza Gusti era doar o identificare metodică a factorilor de care depinde producerea realităţii sociale: aceasta ar fi rezultat din interacţiunea a patru aşa numite cadre (cosmic, biologic, istoric, psihic) şi patru manifestări (economice, spirituale, juridice, politice), conform legii paralelismului şi având drept motivaţie voinţa socială. Acest tablou, atât de schematic în esenţa sa, nimic altceva decât o „listă”, avea pretenţia să rezolve cuadratura cercului, să indice calea realizării unei sinteze coerente a tuturor ştiinţelor umane şi socio-politice. Se poate spune – şi pe drept cuvânt: e suspect de simplu, ca să fie şi plauzibil. Lăsând deoparte caracterul abstract şi extrem de controversabil al noţiunilor folosite (îndeosebi cele de „paralelism” şi de „voinţă socială”), e evident că ceea ce realmente contează nu e simpla înregistrare a factorilor care condiţionează existenţa socială, ci explicarea concretă a mecanismului, de o complexitate inextricabilă, a funcţionării lor interferente. O altă vulnerabilitate a sistemului o constituia extinderea sociologiei asupra tuturor ştiinţelor socio-umane particulare, ca şi când ele n-ar fi dispus de o completă autonomie: interdisciplinaritatea devenea în această viziune o subordonare. Gusti ştia bine lucrurile acestea şi de aceea cred că nici nu s-a aventurat să meargă dincolo de enunţări programatice.
În primii ani de după război, când l-am cunoscut, sub influenţa răsturnărilor politice care aveau loc, mai ales a celor în perspectivă, el devenise foarte interesat să sublinieze similitudinile existente între sistemul său şi materialismul istoric. Într-o zi, după întoarcerea unei delegaţii de academicieni români din URSS, pe care o condusese, ne-a făcut la curs, cu vocea sa uşor graseiată şi faţa luminată de un surâs, greu de spus dacă maliţios sau nu, o mărturie copleşitoare:
„Am constatat la Moscova, în timpul convorbirilor pe care le-am avut (delegaţia fusese primită de Stalin), că există atâtea asemănări frapante între doctrina marxistă şi sistemul meu, încât nu pot să nu mă întreb dacă eu, Gusti, sunt stalinist ori dacă, nu cumva, generalisimul Stalin e… gustist?!”.
Dincolo de vanităţi şi iluzii de sine, profesorul era simpatic, jovial, însă prelegerile lui păreau cam prea aerisite şi prea bogate în divagaţii. Era evident că de mulţi ani de zile nu se mai ţinea la curent cu noutăţile ştiinţifice, plătind astfel tribut unei expuneri excesive pe scena publică. O făcea din generozitate şi neastâmpăr temperamental, dar şi, cu siguranţă, din dorinţa de a-şi păstra vizibilitatea. Notabil însă e faptul că măririle, mondenităţile şi relaţiile înalte nu-l împiedicau să-şi trateze studenţii cu răbdare şi o politeţe de stil vechi, ca şi cum ar fi fost vorba de nişte colegi mai tineri.
Cum am mai arătat, Gusti a fost trimis cu misiuni în străinătate, trebuind să lipsească de la catedră aproape doi ani. L-am regăsit în anul IV, cu puţin înainte de a termina, şi am fost uluit să constat că mă ţinea minte din anul I, când avusesem o intervenţie remarcată la un seminar. Fiindcă hotărâsem să-mi fac lucrarea de diplomă la sociologie, Henri Stahl m-a sfătuit să-i cer profesorului o consultaţie. Gusti a acceptat amabil cererea făcută în acest sens. A răspuns cu bunăvoinţă întrebărilor puse, a găsit că tema aleasă pentru licenţă e interesantă (o fixasem, ajutat de Stahl, şi se ocupa de controversa iscată în jurul problemei dezvoltării burgheziei româneşti), mi-a oferit chiar să-mi împrumute cărţi din propria-i bibliotecă. Am ezitat să profit de invitaţie, socotind-o formală, dar acelaşi providenţial Stahl a stăruit să-i dau curs. M-am dus deci în ziua stabilită acasă la Gusti. Locuia undeva pe Jianu, dacă mai ţin bine minte, într-o vilă arătoasă, cu un hol foarte spaţios la parter, dominat de rafturi pline cu cărţi în lungul unuia din pereţi. O subretă m-a poftit să iau loc până ce „domnul profesor va coborî”. Aşteptându-l, nu mi-am putut stăpâni curiozitatea şi m-am apropiat de bibliotecă, excitat de intimitatea tezaurului. Deodată am auzit vocea cunoscută a profesorului în spate şi m-am răsucit pe picioare, complet fâstâcit:
„Ai găsit ceva de care ai nevoie, domnule student?”
Am bâlbâit nu ştiu ce, după care ne-am aşezat amândoi pe două fotolii, de o parte şi de alta a unei măsuţe rotunde. Din conversaţia care a urmat nu-mi mai amintesc mare lucru, în orice caz, n-a avut nimic semnificativ şi a durat foarte puţin, fiindcă am considerat indecent să zăbovesc, deşi aş fi putut, de voiam, să trag de timp, într-atât era de disponibil acest om încărcat de onoruri şi responsabilităţi.
După câteva săptămâni mi-am dat examenele de licenţă, care prevedeau probe oral şi scris la două materii principale şi doar o probă orală la cea de-a treia materie din pachetul de „principale”. Le-am încheiat cu nota maximă (ceea ce nu constituia pe atunci o performanţă, de vreme ce prea mulţi o obţineau). A urmat, la trei zile distanţă, susţinerea tezei. Gusti a apreciat-o, dar ceea ce l-a încântat cu deosebire a fost lucrarea scrisă la examen. O dovadă o constituie faptul că a păstrat această lucrare în arhiva personală, în pofida evacuării sale din locuinţa confortabilă din Jianu şi a mutării forţate într-o singură cameră, pusă la dispoziţie de unul dintre foştii elevi. (Cam după vreo 10 ani de la moartea sa, mi-a restituit-o d-na Gusti printr-o persoană cunoscută amândurora.)
Climaxul poveştii, întrucât mă priveşte, l-a constituit convocarea, chiar după terminarea susţinerilor, în biroul şefului de catedră. Aici, prezent fiind şi Henri Stahl, Gusti mi-a pus următoarea întrebare, pe cât de neaşteptată, pe atât de uluitoare:
„Spune-mi, domnule student, ai vrea ca din toamnă să vii la catedră să lucrezi alături de noi, ca asistent?”
Dacă voiam? Era ca şi cum l-ai întreba pe un flămând dacă vrea să mănânce sau pe un automobilist pătimaş dacă-şi doreşte un Rolls Royce. Era ţelul meu secret, visul adolescenţei mele. Din cauza emoţiei, am bolborosit un răspuns afirmativ, mai degrabă decât să-l rostesc. Am plecat din Facultate într-o stare de jubilaţie greu de descris. Pe bulevard mergeam în paşi de dans şi aveam chef să îmbrăţişez toate femeile. A fost însă o bucurie prematură, o iluzie rapid destrămată. În vara aceea, s-a legiferat reforma învăţământului, care avea să schimbe din temelii universitatea. Împreună cu numeroşi alţii, printre care Stahl şi Mircea Florian, Gusti a fost scos de la catedră (în cazul său a funcţionat pretextul împlinirii vârstei de pensie). Mai mult decât atât, însăşi catedra de sociologie a fost desfiinţată, pe considerentul idiot că socialismul ştiinţific face inutilă existenţa unei discipline „burgheze” echivalente. De fapt, argumentul principal era altul: sociologia nu se preda în şcolile sovietice iar pe atunci comuniştii români nu-şi permiteau să se îndepărteze nici cu o iotă de modelul supra-venerat al „fratelui mai mare”. Aşa cum e lesne de înţeles, nu mi-a căzut defel bine tot ce s-a petrecut în toamna lui 1948. Însă atunci nu eram în stare să realizez întreaga dimensiune a celor întâmplate.
*
Dacă, în general, sânt rari oamenii dotaţi cu însuşirea de a îmbina competenţa şi modestia, mă îndoiesc că există mulţi la care, ca la Henri Stahl, această îmbinare să funcţioneze la cote atât de înalte. L-am reperat pe profesor încă din primul an de Facultate şi i-am vizitat cursul, fără a fi fost îndrumat de cineva, în cadrul peregrinării întreprinse în primele luni de studii, pe la diferite catedre, spre a mă dumiri asupra ofertelor de cunoaştere între care trebuia să aleg. Stahl se ocupa de sociologia satului devălmaş, o temă puţin atrăgătoare pentru majoritatea studenţilor, drept care şi avea un număr foarte redus de audienţi.
La primul contact n-am fost nici eu entuziasmat. Mi s-a părut că e vorba de o chestiune de periferie sociologică, de interes erudit, prea puţin legată de preocupările mele. Mi-a plăcut însă stilul predării: în locul discursului magistral, al conferinţei rostite cu solemnitate şi emfază, ca predica de amvon, care ar fi fost oricum ridicol în micuţa sală în care eram instalaţi, în locul şuetei de academician a unui Ralea, al histrionismului teatral al lui G. Călinescu, al retoricii agrementate anecdotic ilustrată de Gusti, Stahl părea mai aproape de modul de lucru american, pe-atunci necunoscut în Europa, azi în vogă pretutindeni. Stătea pe scaun, vorbea liber, ca într-o conversaţie obişnuită, cu poticneli şi repetiţii, se oprea din când în când pentru a-i întreba pe studenţi dacă au înţeles, relua adesea explicaţia dată spre a-i da o expresie cât mai clară, iar la încheierea orei, dedica cel puţin 5 minute comentariilor pe care aveau să le facă auditorii.
Nu în primul rând conţinutul prelegerii, cât comportamentul acesta, mizând pe autenticitate şi nu pe artificiu, căutând cu stăruinţă feed-backul şi deziderativ dialogic, complet inuzitat pe-atunci, m-a împins să vin şi a doua oară şi a treia oară. S-a întâmplat însă ca, după o scurtă familiarizare cu problematica lecţiilor, să am şi revelaţia importanţei lor. De fapt, în pofida modalităţii prozaice şi a lipsei de metaforă, Stahl era, alături de Călinescu, dar în alt spirit, cu alte ţeluri şi în alt registru formal, singurul profesor întâlnit de mine în Facultate cu un curs original şi nu compilativ, bazat, în cazul său, pe o amplă cercetare de teren. Deosebirea consta în faptul că G. Călinescu era un scriitor excepţional înzestrat, iar Stahl un adevărat om de ştiinţă, nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât. Materia pe care o aborda îi era foarte bine cunoscută, întrucât fusese unul dintre principalii organizatori ai anchetelor sociologice iniţiate de Gusti, având drept scop realizarea, pe bază interdisciplinară, a unor monografii de sate caracteristice diverselor zone ale ţării (Nerej, Fundul Moldovei, Drăguş etc.). Studiul efectuat la Nerej (Vrancea), o comunitate rurală izolată, cu demografie slabă, autonomie locală şi autarhie economică, deci plasată în condiţii favorabile conservării nealterate a structurilor sociale arhaice, îl adusese pe Stahl să descopere, în mod surprinzător, că teoria bine înrădăcinată printre istorici, sub denumirea de „teoria genealogică”, nu se confirmă. Potrivit acestei teorii, satele de ţărani liberi ar deriva dintr-o celulă familială originară („eroul eponim”), extinsă prin descendenţă şi înrudire, care ar fi practicat o devălmăşie pe spiţe de neam (popular: „umblătoare pe bătrâni”). Or, realitatea de pe teren arăta cu totul altceva: existenţa unei forme primare de devălmăşie care n-avea nimic familial, nici prin origine, nici prin aria extinsă la întreaga regiune a Vrancei, nici prin organizarea socială, mai degrabă asemănătoare statului, decât unei familii. Iar stabilirea numărului de „bătrâni” pe care urma să „umble” satul fusese rezultatul unor lupte şi negocieri aprige, derulate în decursul timpului, neavând nimic a face cu vreo genealogie reală. Încât, ceea ce-mi păruse la primele contacte o descriere aridă a unor marginalităţi, se dovedea a fi o reconstituire a comunităţilor arhaice, bătând foarte departe: ea permitea să aproximăm ce va fi fost civilizaţia rurală românească a Evului Mediu, coborând chiar până în epoca tulbure de dinaintea legendarei descălecări.
Era deja un lucru extraordinar, dar un caracter nu mai puţin excepţional îl avea modalitatea fundamentării acestor idei înnoitoare, altfel spus, metoda lui Stahl. Ea se bizuia pe mărturii stenografiate ale unor bătrâni ai satelor, pe interpretarea atentă a unor documente vechi, aparţinând dreptului cutumiar local, îndeosebi, pe investigarea minuţioasă a urmelor de hotare lăsate de repetatele divizări ale proprietăţii obşteşti în loturi individuale (aşa zisa „arheologie istorică”). Sociologia predată de Stahl nu constituia o filozofare pe marginea unor date culese de alţii, ci, la pachet, prezentarea unei practici personale şi a teoretizării formulate pe baza ei. Am văzut atunci, pentru prima dată, un asemenea mariaj între empirie şi conceptualizare, în măsură să domolească subiectivismele, să frâneze speculaţia, să impună rigoarea necesară cercetării. Călinescu mă fermecase cu eseismul său sclipitor, Stahl îmi revela o altă modalitate a cunoaşterii – întreprinsă cu o metodă severă, aplicată realităţii sociale, guvernată de căutarea adevărului. Convins de Călinescu, n-am fost mai puţin convins de Stahl: amândoi, fiecare în felul său, mă ajutau să-mi conştientizez năzuinţele propriului meu spirit, ezitant între fantezie şi metodă, între literatură şi ştiinţă. De Stahl m-am apropiat însă mai mult decât de oricare altul dintre profesorii Facultăţii. Era un om abordabil, decent, disponibil, conştient de propriile-i limite, tolerant cu cei ce nu-i împărtăşeau părerile. Cu el puteam discuta fără reticenţă.
Fiindcă în primii ani de Facultate traversam o fază radicalizată a convingerilor mele, mă simţeam deranjat uneori de ceea ce judecam, cu teribilismul vârstei, ca fiind un social democratism, nu destul de revoluţionar. Stahl nu-şi ascundea simpatia pentru marxism, deşi n-o afişa ostentativ. În primele luni din 1945, iniţiase un cerc liber de studiere a Capitalului lui Marx, care însă n-a rezistat decât câteva şedinţe: când au dat de greu (lecturile erau urmate de exegeze la pagină), iar efectul de curiozitate s-a risipit, majoritatea participanţilor a dat bir cu fugiţii. Considera materialismul istoric o teorie necesară comprehensiunii vieţii sociale, deşi accentua mereu că trebuie folosită cu precauţie. Marxismul său reproba brutalitatea ca factor de decizie politică şi violenţa ca mijloc de rezolvare a conflictelor, era civilizat, constituia o unealtă de lucru, căreia nu se sfia să-i aducă rectificări, calificând drept erori unele dintre interpretările şi evaluările sale. Îi reproşam în sinea mea tocmai ce constituia marele său merit, faptul că nu se lăsa hipnotizat de lozinci, că-şi exprima scepticismul faţă de „înţelepciunea colectivă a partidului”. Deşi, declarativ, făceam şi eu mare caz de nevoia spiritului critic, în realitate, colportam dogme în proporţie de masă, fără să-mi dau seama. Îmi asculta observaţiile, nu râdea de ele, deşi meritau cel puţin ironia, îmi răspundea fără arţag şi fără a ridica vocea. Uneori, cădea pe gânduri, auzindu-mă, şi-şi clătina uşor capul. La ce o fi meditat ? Din fericire, „rămăşiţele” mele mic-burgheze, faimoasele şi incriminatele de „tovarăşi” „rămăşiţe”, funcţionau mai puternic decât reflexele de principialitate comunistă, aşa că m-am ataşat de Stahl. În ce-l priveşte, m-a tratat totdeauna cu prietenie şi generozitate. În ultimă instanţă, el m-a convins să-mi dau licenţa cu Gusti, deşi în cursul ultimului an de Facultate începusem să cochetez cu ideea de a mă orienta spre literatură. Tot el m-a sfătuit în alegerea temei lucrării de diplomă şi probabil recomandarea lui a fost la originea propunerii atât de neaşteptate a lui Gusti de a-i deveni asistent. Dacă eliminările din învăţământul superior din 1948 au fost în mare măsură nejustificate, îndepărtarea lui Stahl a constituit nu doar un abuz, ci şi o imensă prostie, el numărându-se printre puţinii care chiar credeau în ideile socialiste. Din fericire, în anii ‘60, când s-au luat o serie de măsuri reparatorii, a fost rechemat în activitatea de cercetare, nu însă în universitate. A avut satisfacţia de a asista la reintroducerea sociologiei ca obiect de studiu şi la reconsiderarea extrem de pozitivă a activităţii Şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti, pe care o servise cu un rar devotament. Graţie lui Miron Constantinescu (de nu mă înşel, fost student al său), a fost utilizat ca expert în elaborarea unor proiecte, rămase însă fără rezultat, după căderea de la putere a omului politic.
Ultima mea convorbire cu Stahl s-a petrecut spre sfârşitul anilor ‘70, acasă la profesor. L-am găsit senin, lucid, împăcat cu sine, fără resentimente, ca cineva care şi-a reglat conturile cu viaţa. Mi-a spus ceea ce avea să repete şi în cartea lui de memorii, de peste câţiva ani, că toate marile proiecte colective în care fusese angajat, sub conducerea lui D. Gusti, dăduseră greş, chiar dacă nu pe de-a întregul, iar planurile lui personale eşuaseră în cea mai mare parte: nu-şi putuse împlini dorinţa de a petrece un răstimp într-o mare universitate străină, nu găsise colaboratori care să-l ajute în cercetarea satelor devălmaşe, nu reuşise să-şi formeze elevi pasionaţi de această problemă, nu izbutise să elaboreze temeinic teoria „arheologiei sociale”, nici să redacteze o
„sociologie” aşa cum intenţiona – şi cu toate astea nu se socotea un învins. Pentru că – afirma el – „nu e nimic mai de preţuit decât frumoasa nebunie culturală, chiar atunci când ai conştiinţa că urmăreşti scopuri utopice. Ce trage în cumpănă nu sunt rezultatele la care ajungi, ci nobleţea străduinţelor tale puse în slujba idealului”. Cuvinte simple, spuse şi respuse, ca toate maximele citate cu care ne împodobim adesea vorbirea, în scop pedagogic, dar care exprimau, în cazul lui Henri Stahl, un crez sincer, crezul propriei sale vieţi.
(Fragmente din Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea în dialog cu Daniel Cristea-Enache, Polirom, 2013)
Lasă un răspuns