Despre pile, femei și istorie
Theodora-Eliza Vãcãrescu
Cealaltã jumãtate a istoriei este istoria celui de-al doilea sex. Sau, mai degrabã, reprezintã istorii diverse, adesea tãcute și uitate, dar de cele mai multe ori bogate și îmbogãțitoare ale celeilalte jumãtãți a umanitãții: femeile. Într-un articol despre memorie și istorie, Marci Shore (2007) considerã cã, la numai 12 ani de la publicarea unei colecții de studii asupra memoriei totalitarismului, cea mai interesantã parte a volumului nu o mai constituie analizele și interpretãrile, ci fragmentele de istorie oralã incluse în studii. Aceasta este prima dintre premisele volumului pe care îl aveți în fațã, premisã comunã tuturor proiectelor de istorie oralã. Cea de-a doua este recuperarea și valorizarea experiențelor femeilor, ca element constitutiv al istoriei și al vieții sociale.
Acum vreo șapte–opt ani am citit, pentru un curs de Istoria femeilor, un articol intitulat „Mai mulți cai decât femei“. Se sugera în el cã dacã luãm câteva manuale de istorie pentru învãțãmântul preuniversitar și numãrãm imaginile: câți bãrbați, câte femei și câți cai apar în paginile acestor materiale educaționale, s-ar putea sã avem o surprizã. Istoria (cu majusculã și la singular) este o istorie a conflictelor, a oamenilor de stat, a producãtorilor de schimbãri în viața publicã — în consecințã, este o istorie, cu foarte puține excepții, a bãrbaților. Munca, viața și experiențele femeilor, pentru cã se desfãșurau — și se desfãșoarã încã — în cea mai mare parte în zona privatã, au rãmas neconsemnate, neincluse în Istorie și, astfel, reduse la tãcere, nevalorizate:
„Viața publicã (cea vizibilã) a fost și este regatul bãrbaților, viața privatã (cea invizibilã) a fost și mai este regatul femeilor. Având «cap bun pentru amãnunte», femeile s-au risipit în detalii, s-au dizolvat în invizibilitate. Având «cap bun pentru principii», bãrbații s-au adunat întru creație și legiferare, exprimându-se în istoria vizibilã. […] Istoria consemneazã viața publicã. De-abia în ultimii ani pare sã se aplece mai mult asupra a ceea ce numim privatitate“ (Mihaela Miroiu 1995, 18).
În ultimii aproape patruzeci de ani — ca urmare a mișcãrilor femeilor și a instituționalizãrii studiilor femeilor, a feminismului și, ceva mai târziu, a studiilor de gen în sistemul universitar și de cercetare (formal și informal) — istoria femeilor, ca domeniu de studiu, a început sã se dezvolte. Dar, pentru a scrie istorie, este nevoie de surse. Crearea și extinderea bibliotecilor și a arhivelor centrate pe istoria femeilor este o condiție esențialã pentru dezvoltarea istoriei femeilor ca disciplinã academicã. Biblioteca Marguerite Durand de la Paris, Arhivele Mișcãrii Internaționale a Femeilor din Amsterdam, arhivele de Istoria femeilor de la Universitatea din Göteborg au avut și au un rol important în dezvoltarea domeniului. Au fost adunate documente ale organizațiilor și ale mișcãrilor femeilor, publicații, corespondențã, memorii și jurnale și s-au inițiat proiecte de istorie oralã cu femei.
În acest fel, cercetãrile feministe și de gen au încercat sã redefineascã și sã rescrie istoria și cultura din perspectiva femeilor, prin recuperarea și includerea experiențelor, a muncii și a contribuțiilor acestora în paradigma dominantã. Prin urmare, aceastã primã „etapã“ a demersului de documentare se constituie într-o formã de contra-memorie, o modalitate de a remedia „uitarea oficialã“ a istoriilor femeilor (Hirsch și Smith 2002). Însã istoria femeilor nu funcționeazã pe un model simplist, de tipul „se adãugã femei și se amestecã“, adicã nu vizeazã doar inserarea femeilor ca un apendice la istorie, ci are ca obiectiv, pe de o parte, interogarea fundamentelor excluderii femeilor din istorie, a categoriilor și a ierarhiilor sociopolitice și istorice care produc discriminãri și inegalitãți și, pe de altã parte, destabilizarea acestor categorii și ierarhii și eliminarea discriminãrilor și a inegalitãților.
În România se înregistreazã mai mult eforturi individuale de recuperare și publicare de documente ale organizațiilor de femei și feministe, de corespondențã, memorii și jurnale ale femeilor. În general, însã, aceste demersuri documenteazã și fac accesibile materiale produse de femei sau despre femei care, într-un fel sau altul, și-au „înregistrat“ experiențele, care au avut acces la „o camerã separatã“, în formularea Virginiei Woolf. Dar contribuțiile, experiențele și viețile celor mai multe femei nu au lãsat urme scrise — și aici apare importanța istoriei orale. Istoria oralã, ca producãtoare de documente istorice și sociale, dã glas unor grupuri marginalizate — la intersecția mai multor categorii: gen, clasã, etnie, rasã, religie, generație etc. Astfel, istoria oralã a femeilor „contribuie la realizarea dreptãții sociale, faciliteazã înțelegerea între clase sociale și examineazã semnificația evenimentelor din perspectiva femeilor“ (Reinharz 1992, 134).
Proiectele de istorie oralã realizate în România, cu scopul asumat de a explora experiențele și viețile femeilor, sunt extrem de puține și, în general, istoria oralã este integratã într-o cercetare mai amplã, utilizându-se numai fragmente ale vocilor femeilor, în vederea ilustrãrii analizelor sociale sau istorice propuse. În volumul Cealaltã jumãtate a istoriei. Femei povestind vorbesc 17 femei cu foarte puține intervenții din partea celor care realizeazã interviurile și a coordonatorilor. Poate locul cel mai vizibil unde se face simțitã intervenția noastrã este selecția interviurilor — sunt femei din clase sociale diferite, din zone geografice diferite, de etnii diferite, cu convingeri religioase și politice diferite. Am încercat sã redãm, pe cât este posibil într-un singur volum, diversitatea experiențelor și a vieților femeilor din România secolului al XX-lea.
Poveștile de viațã ale celor 17 femei incluse în volum aco- perã aproape un secol: anii de dupã Primul Rãzboi Mondial — cu partide istorice, Rege și legionari —, al Doilea Rãzboi Mondial — cu refugiați, penurie și ilegaliști —, instaurarea și dezvoltarea comunismului — cu mișcãri de populație, colectivizare, Ceaușescu și anii ’80 —, Revoluția, schimbarea de regim și un deceniu de „tranziție“. Evenimente macro re/simțite micro. Mã voi opri, pe scurt, asupra a trei tipuri de experiențe personale: 1) experiențele femeilor, 2) experiențele comunismului/elor și 3) experiențele întâlnirilor cu ceilalți.
Viețile, experiențele și percepțiile femeilor nu trebuie sã fie diferite de cele ale bãrbaților pentru a merita atenție socialã și istoricã. Includerea lor în istorie se impune prin însãși existența lor. Dar, de multe ori, viețile femeilor sunt diferite. Povestirile din acest volum demonstreazã specificitatea experiențelor și a percepțiilor femeilor: activitãțile și muncile femeilor sunt diferite de cele ale bãrbaților și resimțite diferit, discriminãrile și inegalitãțile sunt conștientizate, iar femeile dezvoltã strategii de supraviețuire și rezistențã, contribuțiile femeilor sunt recunoscute de alte femei.
Ecaterina Stoienescu, o femeie care nu a urmat niciun fel de școalã, afirmã cã ar fi vrut sã fi învãțat carte:
„Eu eram supãratã pe ai mei și sã vã spun și cazul acum, dacã e vorba pe dezvãluialã /ridicã tonul/: de ce numai pe șapte copii i-a dat la școalã și au învãțat câte patru clase, da’ pe mine de ce nu m-au dat sã învãț și eu mãcar douã?“
Larisa Slanovschi, originarã din Basarabia, este conștientã de diferențele de roluri dintre femei și bãrbați: „Așa era atunci timpul — cã fetele nu trebuie sã învețe mult. Cã are avere, are bogãție, trebuie sã vadã de casã. Bãieții sã învețe mai mult. Așa era timpul“, iar Elena Poiatã comenteazã: „Oricum, numai bãrbații citeau ziarele…“. Stela Dragota, nãscutã la țarã, a fost datã de pãrinți la școalã, a urmat cursurile gimnaziale și apoi s-a întors acasã și a trebuit sã se angajeze ca funcționarã pentru a contribui la bugetul familiei. Ea este conștientã de faptul cã munca plãtitã nu era ceva obișnuit pentru femei:
„Atuncea nu se intra în serviciu fetele, femeile. Toatã lumea vorbea: pãi fata lu’ Cutãricã a intrat în serviciu, cã e nu știu cum. […] Și nu era normal ca o fatã sã se ducã sã lucreze, dar dacã n-aveai cu ce trãi, trebuia sã te duci sã lucrezi“.
În ciuda schimbãrilor unor percepții și politici de gen produse de sistemul comunist — mai ales în direcția integrãrii femeilor în sistemul muncii plãtite — și discursului egalitar socialist, munca domesticã, îngrijirea copiilor și a vârstnicilor au rãmas în cea mai mare parte datoria femeilor. Stela Dragota vorbește despre creșterea copiilor ca despre o muncã aproape exclusiv specificã femeilor: „El nu știa cum s-a crescut copiii. Numa’ duminica îi vedea“. Iar Ecaterina Stoienescu, femeia fãrã carte, articuleazã foarte elocvent unul dintre conceptele cele mai importante din teoriile feministe, „diviziunea sexualã a muncii“, ilustrând prin viața și munca ei „dubla povarã“ a femeilor:
„Soțul meu lucra la o cizmãrie pe Calea Victoriei. Eu veneam de la fabricã, luam lucrul bãrbatului, ce a fãcut acasã, și-l duceam la magazin, apoi aduceam alt lucru. El își vedea de treabã acasã și eu fãceam naveta asta, duceam lucru, aduceam lucru. Mâncare fãceam la copii și lui. Mai se întâmpla sã facã și el o mâncãricã de fasole și ce le plãcea la copii, cartofi la cuptor. Așa am crescut doi copii, nu i-am dat la grãdinițã. […] Eu am muncit mai mult ca bãrbatul meu. El își practica meseria; eu fãceam și meseria mea, și gospodãria, și îi aduceam și lui toate încãlțãrile“.
Lelia Duțã, învãțãtoare și profesoarã de biologie, a cãrei poreclã, Madam Poveste, atestã calitãțile de povestitoare și oratoare, relateazã cum a fost trimisã la un simpozion al femeilor, la care participa și Suzana Gâdea, sã vorbeascã despre femeile din Câmpina. În discursul ei, Lelia Duțã contestã categoriile patriarhal-androcentrice, ceea ce este considerat important și valoros în artã, culturã și istorie, arãtând cum muncile femeilor — de la decorarea locuinței și pregãtirea hranei, la pictarea oalelor și țesutul hainelor — sunt artã:
„titlul simpozionului era «Munca în culturã, în artã și în creație a femeilor din județul Prahova» […] Și le-am luat pe compartimente și-am ajuns pânã acolo încât și platoul acela e artã, platoul pe care l-am pus pe masã ca gospodinã: mâncare bunã și rânduitã frumos, cu gust, cu artã. În casã, tot ce faci în casã, nu pui cu furca, le pui cu gust, încerci sã faci puținã artã. Dacã ai puținã culturã, și chiar fãrã… — femeia care-a cusut acele ii n-a avut prea multã culturã, dar a avut arta în sânge“.
Comunismul, în formele sale variate și difuze, a construit în mod diferit femeile și bãrbații și, ca urmare a acestei con- ceptualizãri diferite a genului, experiențele și viețile femeilor și ale bãrbaților sunt diferite, ca și percepțiile lor asupra sistemului. Represiunea din perioada comunistã a avut, de multe ori, efecte diferite asupra femeilor și bãrbaților. Deși numeroase femei au fost încarcerate pentru propriile acțiuni, poziții sau „origine nesãnãtoasã“, preponderent femeile au suferit de pe urma așa-numitei represiuni „prin asociere“ — au fost supuse unui regim de discriminãri și excluderi: evacuãri din case, concedieri, eliminãri din sistemul de învãțãmânt etc. Lelia Duțã povestește viața cumnatei ei, al cãrei soț a fost închis timp de 17 ani:
„Iar soția a fost un suflet sfârtecat: ea l-a iubit așa dumnezeiește și pentru cã nicãieri n-o primea sã munceascã, nicãieri nu putea sã câștige pâinea s-o împartã cu aceastã fetițã — unde-o angaja, o dãdea afarã imediat când auzea cã-i soție de deținut politic. Și pânã la urmã, a cerut-o-n cãsãtorie colegul de birou al lui [al soțului], tot ofițer, spunându-i: «Angela, nu-i altã soluție decât sã mã cãsãtoresc cu tine, treci fetița pe numele meu, fiindcã n-o primesc nici la școalã.» La liceu nu putea sã intre cu numele de Ileana Duțã, fiica lui Costel Duțã — nu putea sã intre. Pânã acolo mergeau persecuțiile și pânã acolo mergeau mãgãriile“.
O altã tematicã importantã prezentã în interviuri este cea a reproducerii. O serie de experiențe specifice femeilor — nașterea, alãptarea, îngrijirea și creșterea copiilor — au fost aproape în totalitate excluse din cunoaștere, modelul neutralitãții „omului“ favorizând reprezentãrile androcentrice. Istoria oralã exploreazã și aceastã dimensiune esențialã a existenței umane, integrând științelor sociale și istoriei experiențe definitorii specifice femeilor. Maternitatea, ca act circumscris sferei private, devine domeniu al intervenției politice, într-o mãsurã mai micã sau mai mare, în toate societãțile. Conceptul de reproducere, în accepțiunea sa largã, de continuitate biologicã și socialã, marcheazã relațiile complexe și adeseori divergente dintre interesele și nevoile personale, familiale, comunitare, naționale și globale (Yuval-Davis 1997). Politicile pronataliste din România lui Ceaușescu reprezintã un exemplu extrem de invadare a vieții private, cu urmãri tragice asupra tuturor cetãțenilor, dar care au afectat în mod special viața femeilor (Kligman 1998): „[Întreruperile de sarcinã] erau interzise. Foarte multe femei au murit din cauza asta. Și eu am pãțit rãu. Tot interveneam cu acel tratament și copilul tot dar noi n-am dus lipsã, ãștia care te puteai descurca. Le luam de la bijnițã. Bijnițã era! Dãdeam o sutã de lei pe kilogramul de mușchi file și mi-era milã sã și tai din el, cã n-aveam altfel, numa’ mușchi. Da, era o sutã de lei kilogramul. Mult! Da’ ce, crezi cã nu se fura? A, se fura de la abator, c-avea soțul meu un coleg și ne povestea ãla, eu n-am vrut sã-l cred, cã pleacã muncitorii de la abator încinși cu hãlcile de carne pe ei sau cã vin cu camioanele de le cântãrește la intrare și pun pietre de zece kile și dup-aia pleacã cu porcii de zece kile, da… Iar noi, avea soțul meu o înțelegere cu ãsta de la abator și mi-aducea carne acasã în fiecare zi, de nu mai știam ce sã fac din ea, cã-i ziceam: «Iar mi-ai adus carne?» și-aveam frigideru’ plin mereu“ (interviu cu Stela Dragota).
Mãrturiile incluse în volum nu descriu comunismul, ci înfãțișeazã diverse tipuri de experiențe cotidiene care variazã în funcție de factori individuali, temporali, geografici. Adicã avem de-a face cu felurite comunisme. Larisa Slanovschi vorbește despre aceste perioade diferite din cadrul a ceea este numit, în bloc, „regimul comunist“:
„Plãteam întrețânerea atuncea 35 sau 40 de lei iarna și era o cãldurã de nu putei sã stai. Trebuie sã deschid ușa la balcon. Din ’85 s-o schimbat ceva. Și iarna grea, ș-o fost frig. Da’ pânã atuncea era foarte bine. Ei, orice gãseai…Uite, la Mistreț, aicea la noi, carne tot timpul era, ce vrei era. La Miorița lapte, brânzã, unt, ce vroiei era, și ouã, și toate celea“.
În convorbirea cu Elisabeta Ovanesov este evidentã configurarea personalã a relației individului cu statul. Opoziția dintre „noi“, oamenii de rând, și „ei“, cei care au putere, care fac parte din sistem, se ambiguizeazã, devine fluidã. „Teroa rea“ se transformã într-un instrument de manipulare în sco puri personale:
„Era un pic de teroare pe vremea aia… asta venea de la om la om, adicã, dacã eu aveam ceva împotriva ta, mã duceam și spuneam ceva la partid, cã nu respecți aia, cã ai rude în strãinãtate, cã asculți Radio Europa Liberã, era oricum o teroare și-ți era fricã cum sã vorbești, cu cine sã vorbești și mai ales ce sã zici“.
Oamenii au nevoie de cineva, altcineva decât ei înșiși, pentru a-și explica și justifica eșecurile. Strategia „țapului ispãșitor“ este bunã și pentru sãnãtatea individualã, și pentru cea colectivã. Nu este vina mea sau a noastrã, ceilalți sunt de vinã. Identificarea vinovatului cu celãlalt, diferitul, strãinul, este o tacticã aplicatã în diverse momente de crizã și/ sau de formare identitarã în istoria societãților. În interviurile din volumul de fațã veți întâlni aceastã strategie la nivel macro- și micro-istoric, pentru cel puțin trei momente: al Doilea Rãzboi Mondial (în acest caz ceilalți, vinovații, sunt rușii și nemții), instaurarea comunismului (vinovații, în general, sunt rușii, „jidanii“ și „țiganii“)[1] și perioada actualã („țiganii“).
Nemții sunt vinovați de atrocitãțile rãzboiului. Nu, rușii sunt de vinã. Soldații ruși se îmbãtau, furau, violau. Soldații germani erau civilizați, le dãdeau bomboane la copii și pungi de cartofi deshidratați țãranilor. Ba nemții erau cei sãlbatici, spintecau femei gravide. Și rușii aveau grijã de prizonieri, iar rusoaicele le dãdeau de mâncare și îi ajutau sã fugã. Aceste neconcordanțe nu trebuie privite drept contradicții, ci pot fi citite ca multiplele fațete ale unui complex trãit și perceput diferit. Sau, în cuvintele uneia dintre femeile intervievate:
„Mi-am dat seama cã lumea este cumplit de rea, cã nemții erau de o cruzime ce nu ne putem imagina. Ce erau rușii nebuni la cap, dar nici nemții nu erau mai zdraveni. Nu erau mai buni… sã știți“ (interviu cu Lelia Duțã).
Conform unui sondaj de opinie din 2003, 82 la sutã din populația României (de oricare altã etnie decât cea romã) crede cã majoritatea romilor încalcã legea și 44 la sutã nu ar accepta o persoanã de etnie romã în același sat sau oraș. „Țiganul“ este celãlaltul etnic favorit al românilor. Dacã rușii sunt cei care au adus comunismul în România, „țiganii“ și „jidanii“ sunt vinovați de impunerea lui. Vorbind despre colectivizare, Ioana Rotaru identificã resortul constrângãtor în „țigani“:
„Ajunsese satul — cã poate și asta i-a fãcut pe oameni sã se treacã mai repede, colectiv oricum se fãcea — și ajunsese satul sã fie condus de țigani. Ca brigadier era unu’, Melu Buric, care era țigan, șef de echipã era Sandu Muzicantu’, care era tot țigan, pentru cã ceilalți care era români aveau pãmânt mult și ajunsese sã fie conduși de țigani“.
Și la nivelul istoriilor personale vinovatul (sau vinovata) este „țigan“ („țigancã“):
„Dupã acei trei ani îngrozitori, de trãiri infernale, [soțul] a vrut sã mã omoare — a mers cu mine aici, pe Valea Oltului, la Seaca, ca sã mergem sã înotãm în Olt și nu știu ce, dar l-am vãzut cã avea intenția ca efectiv sã-mi facã brânci în Olt, ca sã rãmânã cu acea fetișoarã, care era o țigãncușã, o sectantã, cu care și este, s-au cãsãtorit pânã la urmã“ (interviu cu Lucreția Gioroc).
Și degradarea perceputã a nivelului de trai și a siguranței personale din prezent necesitã un mecanism explicativ care sã „salveze fața“ sinelui, „țiganul“ servind din nou drept scut. Larisa Slanovschi se plânge de greutãțile vieții și localizeazã cauza creșterii prețurilor produselor din piețe în implicarea abuzivã a țiganilor în procesul comercial:
„Acuma nu mai e aprozar, nu mai e nimic… trebuie sã te duci pentru nimic la piațã. Da’ la piațã ce sunt? Țiganii te furã și la cântar, scumpește tot timpul. Țãranii se plâng cã ei ies la barierã și le ie marfa și nici nu-ntreabã cât și cum. Sau dacã ajung la piațã nu le dã voie sã stãie. Cã-i plãtit de ei acolo, cã-i a lor, închiriat. Și țãranul stã pe trotuar afarã și vinde, dacã nu le dã bani… Tare-i greu…“.
Stela Dragota deplânge securitatea de dinainte de ’89 și stabilește cauzele situației actuale în disfuncțiile unui sistem care nu mai disciplineazã elementele periculoase și în destabilizarea categoriilor sociale:
„Nu s-a întâmplat pe timpu’ lu’ Ceaușescu sã punã mâna un țigan pe mine sau sã zicã cineva ceva. Dar erau polițaii de nu știai ce sã faci. Eu de când sunt la pensie n-am vãzut polițai pe stradã. Cicã au mai bãgat acu’, prin cartiere, cicã și civili. O fi, dar n-am vãzut, și de-aia sunt și derbedeii ãștia care n-au niciun cãpãtâi, vãd fetele pe stradã și pune mâna pe ele. Golani! Cã acuma au toți țiganii mașini. Te-a luat, te-a bãgat în mașinã, nici nu știi unde te-a dus“.
Unele relații interpersonale cu ceilalți sunt însã pozitive. Lelia Duțã, o învãțãtoare din Câmpina, se atașeazã de unul dintre primii ei elevi, un bãiat de etnie romã, și povestește întâlnirea cu el de mult mai târziu:
„Dupã aproximativ treizeci de ani, m-am întâlnit cu Lițã în București, pe bulevardul Magheru, pe o trecere de pietoni, un domn colonel mã oprește, mã salutã: «Sãrut mâinile, nu sunteți domnișoara Lelia?», «Ba da!», «Vã rog, încotro mergeți? Sã traversãm împreunã!» El venea din sens invers. Traversez cu el, se prezintã: «Sunt colonelul Lițã Ion!» Era țiganul meu din clasa-ntâi, cel fãrã dinți, se fãcuse colonel, am stat cu el aproape o orã de vorbã, în București, mi-a povestit cum avusese grijã de mamã-sa, cã era singurul copil și maicã-sa era umbrã de slabã, umbrã! Lucra cu ziua prin Ploiești, la curãțenie, pe la diverse case, ca sã-l ținã pe el. Mi-a zis c-a trãit vreo zece ani mulțumitã la el acasã, dar a murit foarte bolnavã. Și-i curgeau șiroaiele de lacrimi, om în toatã firea, o plângea pe mamã-sa“.
Nu demult, un prieten mi-a povestit un vis pe care l-a avut în anii ’88–’89. Se fãcea cã apãruse de curând un decret care prevedea ca toți deținuții din închisori sã fie biciuiți o datã pe zi. Tot în vis, posibilitatea de a nu ajunge la închisoare ținea mai mult de noroc. Probabilitatea de a fi închis era cam aceeași cu cea de a face o greșealã la volan și de a-ți fi suspendat permisul de conducere. Așa cã, în vis, prietenul meu discuta cu amicii lui și concluzia a fost cã nu trebuie sã aștepte sã li se întâmple, ci cã trebuie, din timp, sã-și gãseascã pile la cãlãu. Am vorbit mult despre aceastã sintagmã, „pile la cãlãu“. El o considerã simptomaticã pentru „starea“ de sordid și ridicol din comunism. O vede ca pe o culme a ideii cã, pânã la urmã, totul se poate „aranja“, adicã se poate gãsi o „șmecherie“ care sã rezolve orice situație, pe modelul „te servesc — mã servești“. Iar acest lucru, prin caracterul individual, în detrimentul celorlalți, ar duce la coruperea „fibrei morale“ a omului.
O altã lecturã a imaginii „pile la cãlãu“ ar fi cea din perspectiva strategiilor de supraviețuire și de rezistențã. Într-adevãr, aceste strategii sunt în general individuale, dar nu neapãrat în detrimentul altora. Pânã la urmã și munca este individualã, dar rareori ne învinuim cã am fi plãtiți în detrimentul celorlalți. Iar strategiile de supraviețuire și rezistențã, în diversele și complexele lor forme, nu au fost specifice numai comunismelor din România, ci le întâlnim în orice uni- tate socialã în care existã un sistem de organizare ierarhicã. Din aceastã perspectivã, „pilele la cãlãu“ demonstreazã posibilitatea negocierii cu sistemul și capacitatea indivizilor de a contribui la modelarea propriei existențe. Cred cã o explicație esențializantã, care nu încearcã sã vadã dincolo de dihotomia victimã/cãlãu și care nu problematizeazã categoriile socioculturale utilizate este contraproductivã, pentru cã simplificã și reduce relațiile complexe dintre stat și indivizi. Și cred cã volumul pe care îl aveți în mâini oferã un set de experiențe și percepții care ilustreazã variat și savuros tocmai ambiguitatea și fluiditatea acestor raporturi, la intersecția categoriilor de gen, clasã și etnie.
Note:
[1] Utilizez ghilimelele pentru a marca 1) faptul cã aceștia sunt termenii utilizați în interviuri și 2) construcția socialã, ruptã de referentul etnic, a etichetei.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Beauvoir, Simone de, Le deuxième sexe, Paris: Éditions Gallimard, 1949 (trad. rom. Al doilea sex, București: Ed. Univers, 1998).
Fitzpatrick, Sheila, Everyday Stalinism. Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet Russia in the 1930s, New York & Oxford: Oxford University Press, 1999.
Gluck, Sherna, „What’s so Special about Women? Women’s Oral History“, FRONTIERS: A Journal of Women Studies, vol. 2, nr. 2/ 1977, pp. 3-17.
Hirsch, Marianne și Valerie Smith, „Feminism and Cultural Memory: An Introduction“, Signs, vol. 28, nr. 1/ 2002, pp. 1-19.
Kligman, Gail, The Politics of Duplicity. Controlling Reproduction in Ceaușescu’s Romania, Berkeley & Los Angeles: University of California Press, 1998 (trad. rom. Politica duplicitãții. Controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, București: Humanitas, 2000).
Kotkin, Stephen, Magnetic Mountain: Stalinism as a Civilization, Berkeley: University of California Press, 1997.
Miroiu, Mihaela, Gândul umbrei. Abordãri feministe în filosofia contem- poranã, București: Editura Alternative, 1995.
Reinharz, Shulamit, Feminist Methods in Social Research, New York și Oxford: Oxford University Press, 1992.
Shore, Marci, „Feeling the Cracks. Remembering under Totalitarianism“, Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History, vol. 8, nr. 1/ 2007, pp. 163-175.
Yuval-Davis, Nira, Gender & Nation, London: Sage Publications, 1997 (trad. rom. Gen și națiune, București: Editura Univers, 2003).
Vezi si:
Lasă un răspuns