APOSTROF, nr. 4, 2021
Dosar. Developarea primei crize a monografiei gustiene: 1932–1933
Acest dosar este un exercițiu de clarificare a unei convulsiuni în cadrul mișcării monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti. Demersul de clarificare se justifică prin faptul că, de aplanarea acestei crize, depindea soarta Școlii Sociologice de la București și relevarea rădăcinilor unor neîmpliniri importante. Criza monografiei nu a fost discutată în anii 1960–1970 de cercetătorii istoriei sociologiei, care se concentrau asupra (unor) texte sociologice publicate, nu și asupra devenirii acestor studii.
În 1981 apare volumul Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice (București, Editura Minerva), o primă lucrare, deghizată în memorialistică, a lui Henri H. Stahl. Această operă era o adevărată revoluție în istoria sociologiei românești, un fel de ego-istorie a unui cercetător, participant activ la nașterea unei științe, a unei practici originale de cercetare. În acest volum, după descrierea amănunțită a campaniilor monografice dintre 1925–1931 și după o panoramă a contextului social și instituțional al monografiei gustiene, Stahl pune în discuție, pentru prima oară, criza monografiei din 1932–1933:
[…] în 1932, s-a hotărât să nu mai pornim o nouă campanie monografică, ci să reluăm Drăgușul, spre completare. În lipsa profesorului, mi-a revenit sarcina morală, dacă nu și oficială, de a avea grijă de această campanie. Ceea ce am și încercat să fac, întâmpinând însă mari greutăți din pricină că nu aveam căderea de a convoca ședințe seminariale, seară de seară; de unde, o lipsă de coeziune a echipei. Totuși, mulți dintre cei prezenți și-au văzut conștiincios de treabă.
Prea multe de spus, însă, despre această campanie, nu sunt: era o repetare mecanică, mai anarhic-individualistă, a ceea ce se mai făcuse. De fapt, nici măcar strângerea în dosare colective a ceea ce se lucra nu s-a putut realiza, fiecare cercetător strângându-și în dosare personale documentarea problemei de care se ocupa.
Lipsa profesorului se resimțea neplăcut, căci o grupă de peste 40 de oameni, muncind la o treabă comună, are nevoie de o conducere fermă, unanim admisă de toți participanții. Se pare că eu nu aveam în grad suficient calitățile necesare; în tot cazul, îmi lipsea veleitatea de a fi, cu orice preț, un conducător unic. Erau și alții, în echipă, care credeau că li se cuvine lor întâietatea; sau care nu erau de acord cu felul în care vedeam eu problemele satului Drăguș. […]
În 1933, Profesorul a fost de acord cu propunerea să nu mai încercăm o nouă monografie, ci să ne îngăduie să procedăm la redactarea a ceea ce se putuse până atunci strânge.
La propunerea mea a acceptat să ne pună la dispoziție localul Școlii normale din Făgăraș, unde să se adune câțiva dintre cei care aveau suficient material documentar pentru a proceda la o redactare a Drăgușului. Făgărașul fusese ales, ca loc de cazare, pentru că era comod din punct de vedere gospodăresc și, mai ales, pentru că permitea reîntoarceri la Drăguș, în scurte vizite de completare a informațiilor ce mai lipseau.
Nici despre această campanie de redactare nu pot spune că am rămas cu amintiri bune. Aveam din nou dovada că orice muncă făcută în colectiv nu poate da rezultate în lipsa unui „șef de orchestră” în stare să transforme o masă de „dosare” într-o lucrare științifică”. (pp. 195-204)
Acest citat indică nivelul de dezvăluire pe care Stahl o considera oportună în momentul apariției volumului – anul 1981. Probabil că moartea, în 1980, a lui Traian Herseni, principalul protagonist al crizei, a contribuit la această reținere. Când am citit volumul de memorii am crezut că lipsa lui Gusti din campanie și neglijarea unei delegări ferme a conducerii au fost cauzele crizei. Începerea unui proiect de istorie orală cu membrii școlii gustiene, la mijlocul anilor 1980, și, în primul rând, convorbirile cu Henri H. Stahl (Monografia ca utopie, Editura Paideia, 2000) au adus lămuriri suplimentare cu privire la explicarea crizei.
– Nu pricep, cum de nu și-a dat Gusti seama că era nevoie de o finalizare?
– Până la urmă, monografia se transformase în rutină, lipsită de orișice fel de scop. Fără finalizare vizibilă. Ceea ce, fără îndoială, a dezamăgit pe foarte, foarte mulți oameni, care, pur și simplu, n-au mai venit, n-au mai participat la aceste lucrări. Dar asta s-a întâmplat încă odată la Cornova, ultima la care a mai participat, oareșicum. Pe urmă, a doua, care a fost la Drăguș, unde eu n-am avut conducerea. Că Gusti n-a avut fermitatea să spuie: „Conducerea o are Stahl, sau o are Herseni”. A lăsat-o încurcată – deci nu s-a amestecat nimeni la conducere și s-a mers mecanic; au reușit câțiva să mai facă câte ceva. Dar prin faptul că au avut ei o anumită idee proprie. Dar n-a mai fost o conducere. O acțiune colectivă.
– Citind cartea, am simțit acest lucru. Dvs. faceți o aluzie acolo, că de fapt Gusti n-a vrut să lase hățurile din mână, în sensul că pentru campania asta răspunde Stahl sau Herseni, și cu asta, practic, a aruncat în altă parte hățurile.
– Da, da, da. Normal ar fi fost să facă două echipe și să-l puie pe Herseni la una, și pe mine la alta. Ar fi fost normal. Și poate că ar fi ieșit ceva mai interesant. Dar așa… Au fost și momente neplăcute, mici certuri, scandaluri, mici chestii…
– Publicați o scrisoare a lui Golopenția, cu plimbările pe lună… Și cu un termen care m-a frapat: parade sau marșuri sterile. Ce au fost astea?
– Aia am publicat-o anume ca să se puie întrebarea și să se înțeleagă că o echipă colectivă, dacă n-are conducător, nu poate să… e haotică. Și se produce o dezagregare. (p. 152)
Cu aceste informații – deloc satisfăcătoare – am rămas multă vreme, ele fiind singurele despre conflictul din anii 1932–1933. Dar, odată cu publicarea seriei de corespondență a lui Anton Golopenția, în cele patru volume editate de Sanda Golopenția (2000–2010), cantitatea de informații despre „criza monografiei” a crescut exponențial. Cele mai consistente informații au fost furnizate de schimburile de scrisori dintre monografistul Anton Golopenția, aflat la București, ca șef de cabinet la ministrul Gusti, și monografista Ștefania Cristescu (viitoarea soție a lui Anton Golopenția), aflată în campania de redactare de la Făgăraș, Drăguș (Rapsodia epistolară, Scrisori primite și trimise de Anton Golopenția, 1923–1950, vol. II, București, Editura Enciclopedică, 2010). Din această corespondență redau mai departe fragmente relevante pentru atmosfera de la Făgăraș, din august 1933.
Ștefania Cristescu către Anton Golopenția:
Încolo, toate cele pe care tu le știi. Focșa, care lucrează închis, Stahl în conflict cu lumea toată, Brăileanu îndată mieros; lume care pleacă sau vine de la Drăguș, restul. (p. 168).
Anton Golopenția către Ștefania Cristescu:
Și sunt întristat de suferințele tale de acolo. Measnicoff mi-a spus ceva despre greutățile relațiilor tale cu Bernea; Nicu mi-a spus, la telefon, întâmplările tale de ieri; Brauner mi-a mai povestit și el câte ceva. Nu te întrista prea mult, Ștefanio, și nici [nu] lua în seamă, pe cât poți, întâmplările acestea. Nu ești tu Ștefania „tare și pregătită pentru viață”? E drept că, dacă aș fi acolo, așa oțărât cum sunt, m-aș fi bătut cu nu știu câți, de nu știu câte ori. (p. 170)
Ștefania Cristescu către Anton Golopenția:
Îți va fi povestit Brutus ultimele întâmplări de aici.
Pricep puține din toate meschinăriile personale care sunt gata să strice monografia. Sunt tristă însă peste măsură.
Pe chestia Brăiloiu, se poate să ai dreptate. Împreună cu Stahl, par a conduce un curent de răsturnare a Prof. Gusti. Nu cred să mă înșel. Cu orice ocazie îl vorbesc de rău. Pe mine mă doare mult lucrul acesta; eu țin încă la el și cred că oricare i-ar fi scăderile, e totuși o nedreptate.
Cât despre Herseni, după cele ce mi-a spus Amzăr, care i-a făcut o vizită ieri, acesta, printre altele, reproșează lui Stahl nefăcutele săvârșite aici, la Făgăraș. Nopți întregi au petrecut băieții cu Stahl în frunte și cele două fete în diverse cârciumi de aici. De altfel am rămas și eu într-o noapte singură aici, în toată această școală imens de goală. (p. 171)
Ștefania Cristescu către Anton Golopenția:
Ieri, la plecare, Brăiloiu a spus că redactarea materialului lui nu poate fi gata nici într-un an, „dacă pune pasiune”, lucru pe care n-are de gând să-l facă. Bernea, Focșa, Herseni, cărora li se atașează acum Amzăr și mai târziu fără îndoială Ionică, au lucrat. Te rog pe tine, Anton, și pe Vulcănescu să veniți aici și să încercați să schimbați atmosfera. (p. 172)
Anton Golopenția către Ștefania Cristescu:
E mult rău și multă înnebunire acolo, fără îndoială; dar ele nu se datoresc faptului că Ricu Stahl a petrecut cu băieții, ori celui că nu toată lumea a lucrat așa cum lucrează Bernea și Focșa.
Vezi tu, eu sunt de partea lui Ricu. Nu ca apărător în acest conflict, ci prin felul meu de a fi. Și cu totul împotriva celuilalt. Și cred cu hotărâre că, dincolo de poftirile și prefăcătoriile zilei de azi și de mâine, dreptatea de totdeauna e cu cei dintâi.
Vezi tu, Herseni, Bernea și Focșa sunt toți oameni cari vor să devie ceva. Herseni e pe cale; ceilalți se simt nedreptățiți și vor să se dovedească mai presus de cei luați în seamă până acum, prin număr de pagini, importanță, originalitate, zel, omenie și toate celelalte însușiri bune. Vor să deschidă ochii celor de sus, să știe și ei că fruntașii de acum sunt băutori; că le place să petreacă și să vorbească, că se bucură de zile frumoase, de poeți și de câte alte lucruri, neserioase în lumea savanților cu morgă, imaginați de ei. Și stau, desigur, deseori și se miră de neghiobia lumii, care nu vede așa ceva, căreia îi scapă că ei muncesc și nu sunt niciodată neserioși. (pp. 173-174)
Ștefania Cristescu către Anton Golopenția:
Fapt este că Bernea găsește că [magia] e una din problemele frumoase de redactat și că trebuie s-o facă el. Mie mi-a țipat că trebuie să lucrez la Folclor sau la Lingvistică. (p. 177)
Astfel de fragmente de scrisori ilustrează suficient de mult (pentru acest scurt documentar) starea de derută a tinerilor monografiști, care – indiferent de prezența sau lipsa lui Gusti din campanie – căutau să demonstreze competență științifică și abilitate pentru funcțiile la care aspirau. Desigur, în corespondența vastă a lui Anton Golopenția au fost multe alte informații care confirmau sentimentul de frustrare al Ștefaniei Cristescu și atmosfera de nerespirat din această campanie de redactare. Și este probabil ca Gusti să fi fost informat, dar poate cu accente mult mai estompate.
Toată această panoramă este completată acum de o scrisoare inedită a lui Traian Herseni, adresată lui Dimitrie Gusti, după terminarea campanie din 1933 (care urmează să fie publicată, alături de multe alte epistole adresate profesorului (Scrisori inedite adresate lui Dimitrie Gusti, volum editat de Zoltán Rostás, în curs de apariție). Fără îndoială, este documentul cel mai surprinzător pentru cercetătorul perioadei în discuție:
Mult stimate Domnule Profesor, În calitatea mea de asistent al Dvs. și de conducător de lucrări monografice, întorcându-mă din cea de a noua campanie monografică, mă simt dator să vă raportez o parte din întâmplările care au determinat disoluția vechii camaraderii științifice și totala dezorganizare a lucrărilor noastre. Vă înaintez raportul acesta în scris pentru că înțeleg să-mi iau răspunderea de fiecare cuvânt și pentru fiecare acuzație, contrar sistemului de calomnie și bârfeală de care n-am fost cruțați niciunul. De altfel, în ce mă privește, sunt gata să dau oricând oricui lămuriri referitoare la cinstea, activitatea și devotamentul meu monografic. N-am făcut în această campanie (în afară de redactările pe care le voi prezenta personal) decât să apăr numele Dvs. și interesele instituției în slujba căreia mă găsesc. Dosarul întocmit în sprijinul raportului meu vă va lămuri pe deplin și în privința aceasta. De aceea rolul meu acum, [aproape] de sfârșit, orice s-a inventat împotriva mea, nu poate fi decât acuzator și acuz pe toți fără deosebire din clipa în care realitatea este împotriva lor.
1. Între colaborare și exploatare. Am avut cinstea să vă comunic încă din anul trecut situația reală a monografiei și constatam atunci că nu toată lumea își face pe deplin datoria. Faptul acesta s-a văzut limpede la redactare. Toți cei care la teren nu și-au epuizat problema și prin urmare n-au fost în stare s-o prezinte fără lacune, au propus celor cu material „să colaboreze”. Nimeni n-are dreptul să refuze colaborarea cu un camarad care și-a făcut datoria, dar a colabora însemnează a munci împreună, nu a munci unul în folosul altuia. Nu odată colaborarea la redactare era pe cale să se schimbe în exploatare de la monografist la monografist. Pentru Dvs. e foarte ușor să controlați afirmația mea – cereți tuturor celor în conflict să înfățișeze materialul cules la teren și comparați calitatea și cantitatea muncii. Un conflict de asemenea natură s-a ivit și între mine și Stahl, care a înțeles că are dreptul să-mi întrebuințeze aproape tot materialul meu privitor la categoriile sociale, la prezentarea cadrului istoric. N-am refuzat deloc această „colaborare” (Stahl poate fi întrebat) dar i-am atras atenția că-mi desființează problema – pentru că nu mai puteam încerca o redactare de unitate socială cu materialul care mi-a mai rămas. Stahl, mi se pare, s-a convins mai târziu de acest lucru, pentru că mi-a înapoiat singur materialul, după ce a fost la Drăguș și a cules personal altul.
2. Conflictul meu cu Dl. Brăiloiu. Lucrurile au mers însă și mai departe. Dincolo de „colaborare” s-a încercat o încălcare nepermisă a însărcinărilor. Situația tehnicienilor în privința aceasta este foarte precisă. Au fost chemați să se integreze ei în lucrările noastre, nu să ne absoarbă pe noi în spiritul specialității respective. Așa s-a ivit conflictul meu cu Dl. Prof. Brăiloiu. D-sa nu este sociolog și nici n-a înțeles să se socotească vreodată monografist – așa cum eu, de pildă, am făcut-o în toate împrejurările (în articole, recenzii, conferințe). D-sa lucrează mai mult în folosul „Societății Compozitorilor Români”, decât într-al nostru. Chestiunea articolului din revista „Boabe de grâu” ne este încă proaspătă în minte. Eu am fost însărcinat atunci să scriu un articol de lămurire cu Dl. Brăiloiu, iar acum la plecare ne-ați spus la toți redactorii principali să nu lăsăm pe Dl. Brăiloiu să se amestece dincolo de atribuțiile sale de folclorist muzical. Dl. Brăiloiu n-a vrut însă să se limiteze, ci a căutat să copieze cât mai mult material care nu-l privea. D-sa studiază icoanele împreună cu Stahl, studiu care revine lui Mac Constantinescu și Drei Constante. Tot D-sa a cerut prin Stahl materialul referitor la înmormântare al lui Bernea și Focșa și mi-a copiat aproape în întregime materialul meu referitor la „ceată” și studia problema copiilor cu redactarea căreia am fost eu însărcinat chiar de Dvs. personal. În orice problemă se repeta amestecul Dlui Brăiloiu ajutat de Stahl. Cu ce scopuri? Am crezut atunci că e datoria mea față de Dvs., singurul față de care mi-am luat angajamente de colaborare, să apăr munca noastră în comun de orice întrebuințare lăturalnică. Am scris în consecință scrisoarea, aici anexată, Dlui Brăiloiu, pe care vă rog să o citiți și să judecați întrucât e jignitoare pentru monografie. Sunt informat că nu vi s-a înaintat originalul scrisorii mele, ci o plângere a Dlui Brăiloiu către Stahl. Procedeul vorbește de la sine. Din scrisoarea mea nu s-ar fi putut constitui nici o acuzație care să nu-mi facă cinste și nici Dl. Brăiloiu, nici Dl. Stahl nu-mi pot ierta că sunt mai devotat Dvs. și monografiei decât Dlor personal. Pentru că Dnii Brăiloiu și Stahl au lucrat în tot decursul campaniei împotriva Dvoastră și a monografiei (documentele din dosarul alăturat sunt o dovadă categorică).
3. Un furt imaginar de icoană și o înscenare lipsită de scrupule. Portretul moral al Dlui Brăiloiu, căruia i-am refuzat o colaborare fără condiții, reiese din piesele din dosar – eu nu mai încerc nici un comentariu. Camaradul nostru Bernea a fost acuzat de un furt de icoană de către Stahl, Brauner și Dra Cristescu (după cum dovedesc notele lui Focșa din dosar). Alarmat de această știre m-am dus imediat la Drăguș să anchetez cazul la fața locului. Am constatat o simplă înscenare a Dlui Brăiloiu, ajutat, se pare tot de Stahl. Vă înaintez declarațiile foarte lămuritoare ale celor în cauză. Bernea a cumpărat o icoană din biserica Drăgușului, icoană iscălită de Savu Moga și prețuită foarte mult de Dl. Brăiloiu. Acesta ar fi dorit să aibă dânsul icoana. Cum se găsea la Drăguș, Dl. Brăiloiu a plecat noaptea la 2 la Făgăraș și l-a determinat pe Stahl să-l convingă pe Bernea (care pleca a doua zi), să restituie icoana pentru că ar fi plecat cu ea fără voia părintelui Jurcovan. Stahl a afirmat că are scrisoare de la preot (de fapt nu avea) și Bernea a dat icoana înapoi. S-a întâmplat însă ca Bernea să-și ceară banii înapoi și Stahl, de față cu Focșa, i-a înapoiat prețul icoanei. A doua zi Dl. Brăiloiu, de teamă să nu fie tras la răspundere de Bernea i-a cerut părintelui Jurcovan o scrisoare (pe care ar fi trebuit să o aibă cu o zi înainte), scrisoarea dictată și datată la cererea Dlui Brăiloiu, cu o zi înainte. Declarațiile părintelui Jurcovan și a celorlalți martori, aici anexate, sunt destul de lămurite. Stahl, deși știa că n-a avut scrisoarea în seara respectivă și că nu putea fi furată o icoană al cărei preț l-a restituit chiar el, nu s-a sfiit totuși să-l acuze pe Bernea de furt și să răspândească știrea printre toți monografiștii (v. notele Focșa).
4. Chefuri, scandaluri, bătăi sau activitatea extramonografică a monografiștilor. Din nou faptele vorbesc singure – nu-mi rămâne decât să vă atrag respectuos atenția asupra lor. Partea cea mai mare dintre monografiști (unii dintre cei care au fost aduși împotriva părerii mele precise), în timpul acestei campanii, în loc să redacteze, s-au ținut de chefuri și scandaluri. S-a ajuns până la o bătaie într-un local public. Informat că chestiunea e pe cale să ajungă în fața tribunalului, am intervenit din nou să salvez numele Dvs. întrebuințat în mod nepermis și instituția în slujba căreia mă găsesc și pe care o servesc și îi sunt obligat. Am scris scrisoarea anexată șefului de poliție din Făgăraș, care mi-a remis pentru Dv. un raport detaliat asupra scandalurilor petrecute – unul privitor la bătaie, altul la chefurile anterioare. Vă rog să citiți aceste rapoarte și să judecați cum credeți de cuviință. Îmi permit doar să vă amintesc că decăderea aceasta monografică a început de la Cornova și dacă atunci s-ar fi luat o măsură radicală, lucrurile n-ar fi ajuns aici.
5. Concluzii. Cauzele disoluției uneia dintre cele mai frumoase opere a Dvs. apar după lectura și cumpănirea dosarului alăturat, pe deplin lămurite. Ele nu privesc ambiția mea de a ajunge în locul lui Stahl, cum s-a spus de adversarii mei, cu rea credință, și nici izolarea mea firească în munca depusă pentru aceeași monografie pe care alții au înjosit-o și și-au bătut joc de ea. Profesorului meu de Etică, pentru că știu că mă va înțelege, îmi permit să-i atrag atenția că motivele profunde ale situației urâte în care ne găsim sunt de ordin moral. Nu se poate lucra cu oameni cari n-au simțul răspunderii, al cinstei și al bunei cuviințe, oricât de talentați și de pregătiți ar fi. Oamenii care își petrec nopțile în chefuri și scandaluri și n-au nici o considerație pentru opinia semenilor sau nu se dau în lături de la nici o bârfeală, de la nici o minciună și de la nici o calomnie (care din cei care ne-am văzut modest de treabă n-am fost calomniați?) – nu sunt făcuți pentru o muncă în comun și nu rămâne decât să fie îndepărtați. Dacă nu dispuneți excluderea tuturor celor vinovați, monografia va sfârși într-un scandal enorm. Redactarea Drăgușului poate fi gata în două luni, dar cu alți oameni și cu altă îmbărbătare din partea Dvs. Eu nu odată m-am obligat în chestiuni disperate și de astă dată vă stau complet la dispoziție și sunt sigur că monografia poate fi încă salvată. E momentul unei totale purificări, dincolo de prietenie și de orice considerație personală. Suntem în cazul unui act de justiție nepărtinitoare. Altfel ne faceți nouă, care ne-am văzut de treabă, situația cu totul intolerabilă și nu ne mai rămâne decât să renunțăm pentru totdeauna la o muncă în care am pus mai presus de toate suflet, tragere de inimă și credință. Vă rog încă o dată să consultați dosarul alăturat, piesă cu piesă, întregiți-l cu alte documente, din altă parte, apoi hotărâți fără nici o părtinire. În ce mă privește, nu vă cer decât dreptate. Toți cei care am fost calomniați cerem să fim reabilitați. Nu înțeleg să fiu acuzat de oameni cari n-au decât dreptul să fie pedepsiți și îndepărtați ca nedemni. Dispuneți să se strângă tot ce au scris monografiștii la un loc, în materia de monografie și propaganda pe care au făcut-o în scrierile lor pentru răspândirea sistemului și a metodei Dvs. de cercetare și tot ce am avut cinstea și plăcerea să scriu eu – puneți-le în cumpănă și judecați din nou dacă am avut eu rolul nefast în această asociație, pe care mi-l atribuie Dl. Brăiloiu și prietenul său devotat Stahl.
Aștept de la profesorul meu, pe care îl respect și la care țin fără nici o condiție, un act hotărâtor de dreptate.
Cu profund respect,
Traian Herseni
București 1 Sept. 1933
* * *
Această scrisoare trădează gradul de deteriorare a relațiilor dintre monografiști, dar, în primul rând, dintre Traian Herseni și Henri H. Stahl. Ea este cu atât mai ciudată, dacă luăm în calcul scrisorile prietenești ale lui Herseni, aflat la Berlin, adresate lui Stahl (vezi Henri H. Stahl, Epistolar monografic, ediție de Zoltán Rostás, București, Paideia, 2015). Ea explică și fenomenul de „împrăștiere a monografiștilor”, despre care a pomenit Stahl în memoriile sale. Dar explică și primele cauze ale eșuării realizării monografiei Drăgușului.
După această scrisoare ar fi fost greu de crezut că gruparea monografică ar mai fi putut să funcționeze încă o săptămână. Este probabil ca Gusti, fiind edificat asupra celor întâmplate la Făgăraș și Drăguș, să nu fi luat în considerare cele cerute de Herseni. Astfel, școala monografică a continuat să funcționeze relativ pașnic, datorită abnegației lui Anton Golopenția de a estompa asperitățile dintre cei implicați în conflict și datorită înțelepciunii lui Gusti. Sfârșitul școlii s-a produs treptat, între toamna anului 1939 și vara anului 1948.
Dar scrisoarea are o mare importanță documentară, fiindcă sintetizează carențele unei direcții de cercetare. Aceste carențe au început să iasă la iveală nu în faza primelor contacte cu terenul, ci în faza de finalizare a cercetării și a redactării studiilor. În plus, scrisoarea arată greutatea organizării cercetării colective – o invenție dragă profesorului Gusti. Întrucât împărțirea temelor de cercetare la mai mulți monografiști risca suprapuneri, a apărut greutatea valorificării cercetărilor proprii și, mai grav, chiar însușirea muncii unora de către alții.
Probabil, dar nu este sigur, că aceste conflicte nu s-ar fi întâmplat în prezența lui Gusti, dar este cert că ar fi existat diferențe de nivel de elaborare a lucrărilor, generând alte frustrări. De altfel, atmosfera de incertitudine din rândul monografiștilor s-a observat înainte de campania de redactare de la Făgăraș; acolo, însă, ea s-a amplificat din cauza apariției unui comportament competitiv, în locul celui de cooperare, care era caracteristic în anii 1920, pentru membrii școlii monografice. Să nu uităm că aceste două campanii de la Făgăraș au avut loc pe fondul marii crize economice, în care perspectiva șomajului intelectul nu a fost numai o noțiune teoretică.
Filipica epistolară a lui Herseni apare ca un document al atașamentului total al asistentului universitar față de doctrina monografistă a profesorului, mai profundă decât a celorlalți. Acest lucru înseamnă că, în surdină, începuse contestarea teoretică a monografiei totale gustiene (care va avea, ulterior, valențe constructive la unii, dar și distructive la alții).
În sfârșit, această scrisoare trimite și la aspecte mai puțin cunoscute (dar bănuite) ale diferențelor de mentalitate dintre cei doi „rivali” – care, într-o anumită măsură, reflectau diferențele dintre monografiștii bucureșteni și cei originari din provincie. Afirmația nedezvoltată a lui Herseni, conform căreia „decăderea” a apărut deja în campania monografica din Cornova, din 1931, mi-a reamintit de scrisoarea-raport a lui Stahl către Gusti:
Stimate domnule Profesor,
Rămas în Cornova, vă rog să-mi îngăduiți să vă dau raportul cu privire la lucrările monografice.
În așteptarea domnului Golopenția, care va sosi pe la 8 Septembrie, m-am apucat să citesc toate dosarele cu de-amănuntul. Sunt multe excelente, altele foarte slabe. Materialul e rău clasificat. Fiecare și-a pus fișele la dosarul lui personal astfel că, de pildă Magia dșoarei Ivanovici, descântecele, dșoara Cristescu, riturile dlui Bernea, mitologia dlui Ionică, Technologia lui Samarineanu și religiosul lui Iosif repetă aceleași fișe, cu privire la aceleași probleme, în 6 dosare deosebite. Va trebui procedat la o reclasificare. Iar la viitoarea campanie va trebui să reducem mult numărul monografiștilor.
De altfel aceasta era și părerea Dvoastră: 20 de monografiști lucrând în mod priceput sunt prea de ajuns. Numărul mare al participanților aduce după sine o îngreunare administrativă, care nu e răsplătită prin aport de muncă corespunzător. Când sunt mai mulți, pe o singură problemă, fiecare se lasă pe nădejdea că vor munci ceilalți. Când sunt puțini, fiecare lucrează din toate domeniile, la maximum. Cel puțin eu, nestingherit de griji administrative pot acum să lucrez nu numai problema mea, ci și pe a altora, cu totul altfel și mai spornic decât până acum.
Nu uit însă volumul de metodologie făgăduit. Am redactat foarte mult la el și în Octombrie va fi gata de tipar. Lucrez și la redactarea Cornovei.
Am plecat câteva zile la București și mi-am adus cărțile de care aveam nevoie: literatură cu privire la reformele agrare rusești. Vreau să văd dacă din materialul basarabean pot scoate lămuriri cu privire la cearta existând (d. p. între marxiști: R. Luxemburg, Otto Bauer) asupra efectelor sociale ale reformei lui [indescifrabil]. Voi rămâne și câteva zile la Chișinău, în Arhivă, în același scop. Problema mi se înfățișează azi încă mai sugestiv decât acum o lună. Dacă voi găsi la Serviciul Cadastral din Chișinău harta Cornovei din 1818, ceea ce este posibil, atunci și pentru Arhiva aș putea da un studiu fragmentar cu privire la vatra satului Cornova.
Încolo, domnule Profesor, o duc aici cam singur, dar destul de bine. Și dacă mi se mai întâmplă să-mi scrântesc, ca săptămâna trecută, un picior, apoi îmbogățesc dosarul magiei cu fișe, căci mă vindec cu pământ de la rădăcină de prun, fiert cu câlțișor de in și mă las plimbat pe la toate descântătoarele din sat (pe vârstă și stare socială).
Cu sătenii mă împac excepțional de bine. Cavalerii cl. I., din toată regiunea nici nu mai fac bal fără mine. Mă chiamă și eu sunt silit să dansez demonstrativ, “ca la București” [indescifrabil] etc, în bocanci, cu domnișoare mai mult desculțe.
Știți că acum în sat există o modă monografică: cu cămașa răsfrântă, cu mânecile suflecate și cu cozorocul tăiat, adică cu șapca în formă de bască. E un costum purtat de protipendada cavalerilor de-a’ntâia.
Viile încă n-au început. Dar oamenii pregătesc de pe acum vin în mici balercuțe, ca să aibe la cules. În sat e o beție generalizată, spăimântătoare. Noaptea satul întreg urlă: cântece monografiste. Se fac șezători de penit pene, de răsărite, de tors, la care particip. Apoi se mai taie flăcăii în cuțite și vin de mi se jeluiesc. Le dau cu iod și fac fișe p. moralitate. Satul e deci cu totul altfel acum pe toamnă. Jalnic dar interesant.
Școala s-a deschis azi 2 Sept cu 20 de copii, deși ordinul ministerului pe care îl urla peste sat, din vârful dealului, un gardian al primăriei, specifica lămurit ca să fie pe ziua de întâi toți tinerii între 7 și 18 ani la școală!
Trebuie să vă mai spun că am pierdut aparatul fotografic și n-am avut putința să cumpăr altul pentru că [indescifrabil] toată leafa mea pe August Sept și Oct s-a prăpădit în interes general. Îmi pare rău, căci fotografiile pe care le-am luat și pe care în parte le-am și lucrat, sunt foarte bune. Sper însă să vie Berman din nou aici. De asemeni Posmantir mă anunță că filmul e bun și că [indescifrabil]. Îl amân însă p. la venirea Dvoastră în București.
Vă rog să-mi permiteți să vă mai scriu încă multe din satul în care ați lucrat o lună și să vă urez, la Vitel, odihnă bună.
Al dvoastră devotat
Stahl
Din această scrisoare putem deduce că, dincolo de aspirațiile de conducere ale lui Traian Herseni, pe tânărul asistent sobru și muncitor îl deranja felul lejer de a fi al lui Stahl. În participarea la balului țăranilor cornoveni și, apoi, la chefurile din Făgăraș, Herseni vedea un atentat împotriva monografiei, chiar dacă recunoștea talentul de cercetător al lui Stahl. (Este semnificativ că în acești ani Stahl a participat intens la activitatea asociației Criterion, dar Herseni și anturajul lui, nu.) Pornind de la analiza (viitoare) a celor două scrisori, coroborând și cu alte surse, putem lămuri și alte cauze ale tensiunilor din școală gustiană, în primul rând aceea a tensiunilor dintre monografiștii originari din București și cei din provincie, primii fiind strâns legați de boema artistică a Capitalei.
Din datele cunoscute până în prezent, așa cum am precizat mai sus, criza s-a sfârșit datorită intervențiilor lui Golopenția și înțelepciunii lui Gusti. În ciuda lărgirii activității școlii monografice cu intervenția cultural-socială de la Fundația Culturală Regală, proiectele de cercetare au continuat. Iar, prin nominalizarea Bucureștiului ca loc și organizator al Congresului Internațional de Sociologie, activitatea monografică a luat un nou avânt: Herseni a primit sarcina să redacteze, pentru congres, monografia Drăgușului, iar Stahl, monografia Nerejului, fiecare lider având, de data aceasta, propria echipă. După cum se știe, Stahl a reușit să finalizeze cele trei volume ale monografiei, Herseni, însă, nu.
Între timp, relațiile dintre cei doi s-a ameliorat semnificativ. Așa se explică ajutorul dat colegului Henri H. Stahl, aflat la concentrare în regiment, în 1940, de către Traian Herseni:
– Și doctoratul până la urmă l-ați făcut în drept.
– L-am început, dar l-am lăsat. Am făcut numai un an din doi. Din doi ani de zile un an am făcut, apoi am trecut la sociologie, nu mai m-a interesat dreptul. N-am avut grijă de cariera mea. Și doctoratul în sociologie l-am luat aproape fără voia mea. Acolo s-a purtat foarte bine Herseni. Eu eram concentrat de șase luni de zile undeva la malul Dunării și formalitățile toate de înscriere la doctorat au fost făcute de Herseni. Gusti a intervenit să-mi dea voie de la armată să viu să dau doctoratul. Am venit, am dat doctoratul și m-am întors înapoi. Dar asta a fost făcut fără nici un fel de participare a mea. În doctorat trebuia să public ceva în românește, dar s-a luat o dispoziție specială, o derogare specială, ca să pot prezenta o parte din lucrarea din Nerej. Dar toate demersurile le-a făcut Herseni.
– Interesant! Ciudat om a fost Herseni.
– Foarte ciudat. (pp. 135-136)
Cred că procesul de „developare” din paginile de față a reușit să clarifice faptul că această criză a monografiei, dintre 1932 și 1933, avea ca origine și contextul social precar, și neajunsurile organizării interne a cercetărilor monografice. Pe acest fundal, carențele de personalitate puteau să iasă mai pregnant la suprafață. Pentru mine, un sigur lucru rămâne încă în obscuritate: de ce nu s-a realizat monografia Drăgușului?
Zoltán Rostás
Lasă un răspuns