extras din Mihăilescu Ioan, Zoltán Rostás, Dialog neterminat, Ed. Curtea Veche, 2007
28 februarie — Ziua a șasea
— Înainte de a vedea ce a fost în anii ’80 și cum s-a ajuns la aceastã situație aș vrea sã mai zãbovim la anii ’60–’70, când ați avut primele contacte cu societatea ruralã, societatea româneascã, iar pe urmã, în 1974, brusc orizontul dumneavoastrã s-a deschis. Cum au evoluat opțiunile tânãrului student, apoi asistent, pânã la Viena și cum s-au modificat în timpul misiunii de acolo?
— Deci în momentul în care eu am intrat în facultate am venit cu o anumitã încãrcãturã de reticențã fațã de socialism provenitã din istoria propriei familii. Familia mea fusese sãrãcitã în urma colectivizãrii agriculturii; a pierdut foarte mult. Am constatat din exemplul propriei familii cã oamenii care sunt harnici și gospodari, chiar dacã sunt loviți economic, își revin. Chiar în condițiile în care se produsese colectivizarea, erau diferențe locale între cum era menținutã gospodãria, averea pe care o avea fiecare, modul cum se prezenta fațã de ceilalți. Mi-am dat seama cã nu numai regimul conteazã, conteazã foarte mult și persoanele, care pot sã-și revinã, sã se readapteze într-un mediu destul de ostil, cum era cel al cooperativizãrii.
La un moment, tatãl meu a avut o experiențã de presocializare pe timp socialist; el a fost ținut într-un lagãr din Rusia destul de mult, pânã dupã rãzboi și s-a încercat sã se facã cu ei un fel de educație ideologicã. Tatãl meu nu a intrat în formațiile militare organizate de ruși, dar ceva-ceva a prins el și și-a dat seama cã rușii nu sunt numai o ocupație militarã vremelnicã, ci au intenția sã schimbe și sistemul economic. Deci el venise din Rusia cu aceastã informație, care i se pãrea destul de incredibilã, încât prin 1950–’51 el mai cumpãra pãmânt. Fratele lui era inginer agronom și a avut o viațã mai bunã în timpul rãzboiului. Și el a stat foarte mult în prizonierat, dar în condiții mai favorabile. Pentru cã rușii aveau nevoie de specialiști, și-a fãcut prizonieratul ca inginer într-un kolhoz. Deci el știa ce este organizarea de tip sovietic a agriculturii, și fiind un om cu studii superioare, rușii s-au gândit sã-l foloseascã drept propagandist pentru colectivizarea agriculturii. Era deci mult mai avertizat decât tatãl meu și îi spunea: „Nu mai cumpãra pãmânt, pentru cã vi-l ia.“ Tatãl meu îi rãspundea: „Așa a fãcut tatãl meu, așa a fãcut bunicul, eu nu pot sã las gospodãria cum am moștenit-o de la pãrinți, trebuie s-o mãresc.“
Când s-a fãcut prima formulã de întovãrãșire agricolã, regimul de atunci încerca sã atragã oamenii cei mai influenți din cadrul unei comunitãți. În primul rând în întovãrãșire au intrat sãracii, cei fãrã pãmânt, dar nu pe aceștia era interesul lor sã-i atragã, ci pe cei cu pãmânt mult, cei care aveau influențã localã. S-a fãcut întovãrãșirea și când a fost prima adunare generalã pe tatãl meu l-au pus președintele întovãrãșirii agricole. Nu a durat nici un an de zile și a pãrãsit funcția, pentru cã a zis cã nu mai muncește pentru toți bețivii și toate bețivele din sat, pentru toți puturoșii din sat, care n-au nici pãmânt, nu vin nici la muncã și pe urmã vin la împãrțit recolta. Aceastã luare de poziție a fost urmatã de excluderea lui din partidul comunist. Peste ani, am încercat eu sã-l conving sã se reabiliteze, dar a refuzat categoric. Când a început perioada de colectivizare el a refuzat sã facã cerere, împreunã cu alți fruntași ai satului. Presiunea mare era pe țãranii înstãriți care erau cei mai influenți.
Am avut atunci perioada cea mai tristã din familie, pentru cã tatãl meu era ca un peregrin. Lucra un timp într-un loc, afla Securitatea sau partidul și-l dãdeau afarã. Iarãși se muta în alt loc. Cãuta locuri cât mai ferite, prin munți, pe la exploatãri forestiere. Îl dibuiau și acolo. Îi cereau sã facã cerere de intrare în cooperativa agricolã și pe urmã putea sã revinã la locul de muncã. Dar nu a cedat. În 1963, am ajuns la liceu. Pe atunci nu era problema cu meditațiile; am reușit printre primii la liceu, am intrat și în aprecierea directorului școlii, care era un om foarte cumsecade. Cred cã era prin luna noiembrie când m-a chemat directorul la el în birou. M-a mãgulit pentru cã avea un birou acoperit cu cristal și sub cristal avea fotografiile elevilor pe care îi aprecia cel mai mult. Printre ele era și fotografia mea și m-am bucurat foarte mult. Mi-a zis cã mã iubește ca un tatã. A vorbit foarte frumos și mi-a zis: „Te duci acasã, îți iei o vacanțã și te întorci când o sã-ți spunã tatãl tãu.“
Eu habar nu aveam despre ce era vorba, totul mi se pãrea foarte criptic. Mã întrebam dacã o fi fãcut ceva rãu tatãl meu. M-am întors acasã. Tatãl meu venea sâmbãtã, pentru cã lucra mai departe. Maicã-mea s-a prins imediat despre ce era vorba. I-am povestit tatãlui meu ce mi-a spus directorul liceului. Câteva zile tatãl meu nu a scos o vorbã, a amuțit. A durat toatã povestea vreo douã sãptãmâni. Tatãl meu nu s-a mai întors la locul lui de muncã, a rãmas acasã; era foarte întunecat, foarte supãrat. Într-o duminicã, dupã ce a venit de la bisericã, mi-a zis: „Te poți duce mâine la școalã“ și am aflat cã în duminica aceea semnase cererea de intrare în cooperativa agricolã. Acela mi s-a pãrut cã a fost cel mai mare sacrificiu pe care tatãl meu l-a fãcut pentru mine. Erau lucruri care nu se povesteau, dar din fragmente de discuții, chiar din tãceri, din apropouri, din aluzii, am înțeles ce dramã puternicã a trãit. M-am întors la școalã, mi-am reluat activitatea fãrã nicio problemã. Tatãl meu n-a mai fost de data aceasta hingherit, aruncat de colo-colo, și-a gãsit un loc de muncã stabil.
— El a lucrat în cooperativã?
— Cooperativa îi luase cea mai mare parte din avere. Tatãl meu fusese destul de bogat; avea cai, plug, cãruțe, vreo 150 de oi, șaretã. El și cu tatãl lui se ocupau și cu negustoria. Aveau magazine pânã în Polonia, unde plecau cu cãruțele și vindeau trufandale. Deci partea mai consistentã de avere o luase odatã cu întovãrãșirea. La intrarea în gospodãria colectivã au luat resturile și ne-au lãsat pãmântul de sub casã, ne-au lãsat niște grãdini pe care le aveam în vatra satului. Treptat-treptat le-au luat și pe acelea; le-au fragmentat și au construit locuințe.
Deci și la o vârstã foarte micã, dar și pe urmã, când am mai crescut, am ajuns la facultate, mi se pãrea socialismul o treabã veșnicã. Dupã ce am ajuns la facultate și am început sã studiez, sã citesc bibliografie despre situația comunitãților rurale și a agriculturii din alte țãri, atât despre Vest cât și despre Polonia, despre Ungaria, unde se gãseau publicații destul de consistente. Din lecturile pe care le aveam chiar din primii ani de studenție mi-am dat seama cã existau diferențe foarte mari, chiar între țãrile socialiste. Deși datele erau insuficiente, nu erau complet comparabile, totuși niște concluzii și analize comparative se puteau face și pe datele existente. Experiența de teren și experiența propriei mele familii m-au fãcut sã înțeleg cã procesul de colectivizare distrusese inițiativa localã, spiritul gospodãresc local. Iar mai târziu, pentru cã nu a fost atât de vizibil în primii ani de cercetare, pe urmã mi-am dat seama cã indusese și niște comportamente de, sã-i spunem, haiducie socialã.
Dacã în primele studii pe care le-am fãcut, fenomenul de „neohaiducie“ era foarte rar și nu se pomenea decât rareori de el, pe urmã furtul sau dijmuirea recoltei au devenit curente. Pentru cã țãranul, știind cã el este pãgubit, cã el nu este plãtit la valoarea muncii lui, nu avea un sentiment cã ar comite un furt atunci când noaptea se ducea și mai lua din recoltã și ducea acasã. Treptat-treptat, furtul de la cooperativa agricolã a ajuns un fenomen de masã. Cu toatã represiunea, controalele, condamnãrile pentru câțiva pumni de grâu ascunși în buzunar, totuși oamenii riscau, mai ales cã nu exista un sistem de pazã atât de eficient. Cei pedepsiți erau cei care, la sfârșitul zilei de muncã, puneau niște roșii, niște porumb în buzunar sau în sân și plecau acasã. Erau prinși și condamnați. Dar haiducia se practica de obicei noaptea.
Eu nu pot sã zic cã am avut aceastã premoniție cã sistemul acesta prost, nesatisfãcãtor și cu nemulțumiri sociale, cu sãrãcirea elitelor satelor, se va prãbuși în curând. Abia când am ajuns în Occident mi-am dat seama ce înseamnã influența pieței internaționale, a schimburilor, a prețurilor internaționale. Deci nu mai judecam la nivelul unei comunitãți cu nemulțumiri locale, ci începusem sã studiez pe seama schimburilor internaționale neeficiente pentru România. Atunci am constatat pe propria mea experiențã cã socialismul este un sistem care nu poate sã dureze mult; la un moment dat își epuizeazã resursele. Pentru cã vânzând pe piața internaționalã la prețuri mici și tot exploatând forța de muncã internã, România face sã creascã decalajele economice și nemulțumirile sociale; urmeazã o tendințã de eficiențã descrescândã care la un moment dat va conduce la situația ca sistemul sã nu mai facã fațã în competiția cu alte sisteme.
Între timp, aveam acces și la altã literaturã și mi-aduc aminte cã m-a influențat foarte mult, cred cã era prin ’78–’79 când am citit un raport fãcut pe baza unui studiu al CIA. Fusese întocmit cu ceva ani în urmã, dar între timp ajunsese public. Studiul fãcea câteva anticipãri și vorbind despre perspectivele țãrilor socialiste, mai ales se concentra pe Uniunea Sovieticã, arãta cã doi vor fi factorii care în circa 20 de ani vor duce la prãbușirea sistemului sovietic. Profeția a fost destul de exactã. Un factor consta în neputința Rusiei de a ține ritmul cursei înarmãrilor, pentru cã se va ajunge la cheltuieli atât de mari încât chiar exploatarea la nivelul supraviețuirii populației n-o sã mai poatã alimenta bugetul pentru a ține ritmul cu americanii, care având o eficiențã foarte crescutã își permiteau cheltuieli tot mai mari. Și al doilea element era de naturã etnicã și demograficã. Raportul afirma cã dupã anul 2000 este posibil sã se producã o destrãmare a Uniunii Sovietice datoritã mișcãrilor etnice centrifuge, pentru cã populația rusã sau de etnie rusã va deveni minoritarã în Uniunea Sovieticã și va deveni majoritarã populația islamicã, care nu a fost niciodatã complet integratã și nu se simte solidarã cu statul sovietic. Destrãmarea Uniunii Sovietice n-a mai fost o mișcare spontanã; a fost o mișcare oarecum indusã sau permisã de Gorbaciov și de Elțîn, dar lectura acestui raport m-a luminat foarte tare, undeva sunt niște oameni care fac niște analize serioase și trebuie luați în considerare.
Când am stat la Viena, mergeam în diverse comunitãți rurale, încât am putut sã compar și direct ce înseamnã agricultura în Germania, Finlanda, în Franța, Italia și în celelalte țãri. Atunci mi-am dat seama cã sistemul de producție de tip cooperatist era cel mai puțin rentabil. Sistemul de producție agricolã socialistã nu putea sã reziste competiției internaționale.
România intrase deja pe un drum foarte accelerat de creștere a schimburilor internaționale, de creștere a ponderii exporturilor în producția totalã, deci prețurile pe piața internaționalã influențau direct situația unitãților de producție internã. De fapt România în acea perioadã era un foarte bun exemplu de ceea ce Manoilescu spunea în Teoria schimburilor inegale. România exporta plusprodus în scopul de a obține valutã în vederea plãții datoriilor externe sau pentru importurile care se mai fãceau. O asemenea situație nu putea dura forte mult. Dacã nu erau evenimentele din 1989 și România și-ar fi continuat cursul, ar fi fost niște mișcãri interne foarte puternice, pentru cã mai ales în unele zone rurale situația ajunsese catastrofalã.
Practic din loturile pe care le aveau, țãranii încercau un minimum de subzistențã sau sã-și mai aprovizioneze copiii, familia care era la oraș, totuși producția era foarte limitatã. În acel moment am și scris un capitol din teza de doctorat privind rentabilitatea tipurilor de exploatare. Am fãcut analize și pentru a putea face comparații a trebuit sã gãsesc un indicator care sã sintetizeze oarecum rezultatele activitãții și am fãcut calculele producției în proteine și în kilocalorii. Fermele țãrãnești aflate în proprietate, pe câteva sute de metri pãtrați, zece ari câți aveau oamenii, erau de zece ori mai eficiente decât IAS-urile și de 25 de ori mai eficiente decât CAP-urile. În exploatãrile individuale se fãcea o exploatare intensivã, orice metru pãtrat era folosit, lucrãrile erau fãcute la timp, randamentele erau mari. Exploatãrile individuale au fãcut ca sistemul sã mai dãinuiascã; au mai atenuat din dis- funcțiile și din penuria de produse care au apãrut mai ales dupã 1984–’85.
Experiențele de teren mi-au permis pe de o parte sã surprind marile diferențe de naturã economicã, mai ales în ce privește dotarea tehnicã, organizarea muncii, managementul, tipul de gestionare a fermelor, dar și unele similitudini de comportament, pentru cã, probabil trãind sub constrângerile mediului natural, sub presiunea intemperiilor, a vitregiilor naturii țãranul dezvoltã niște atitudini, niște comportamente care sunt similare indiferent de cultura sau de societatea în care trãiește. Am observat, atât în Est cât și în Vest, o anumitã acceptare a intemperiilor, a distrugerilor de recolte. Uneori se lamentau mai mult cei din Est; poate fiindcã cei din Vest erau protejați de sistemul de asigurãri. Dar toți luau vremea ca pe un dat.
Mi-am dat seama cã, în linia pe care o afirma și Mendras și pentru care fusese oarecum criticat, existã o civilizație țãrãneascã europeanã, cu multe similitudini, cu multe trãsãturi comportamentale, atitudinale, care se regãsesc în aceastã mare diversitate de comunitãți rurale, și cã, pe mãsurã ce se accentueazã tehnicizarea, cresc discrepanțele între tehnicile de producție. Este firesc cã un fermier din Germania care apasã pe buton și dã drumul la irigații, care are mulgãtori electrice și urmãrire electronicã a fiecãrui animal, nu mai pãstreazã similitudinile cu fermierul din Dorna, din Vrancea sau Maramureș, care a rãmas încã foarte atașat de tehnicile tradiționale. Dar, revenind la întrebarea dumneavoastrã genericã, mai ales perioada cât am studiat la Viena, a fost o perioadã de clarificare în ce privește caracterul artificial și neeconomic al organizãrii socialiste a agriculturii. Ulterior, am constatat același lucru și despre unitãțile industriale socialiste. Mergeam spre cartierul unde stãteam, spre Pantelimon, și treceam pe lângã o fabricã care avea utilaj adus în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial de nemți sã facã țevi de pușcã. Dupã rãzboi au început sã facã vase de bucãtãrie. În Occident, se lucra pe bandã: intra placa la o mașinã și ieșea produsul finit. La întreprinderea din București, produsul finit se mai lua la îndreptat cu ciocanul pentru a-i atenua deficiențele de producție.
Aveam cunoștințe și despre mediul industrial, dar mediul agricol îl cunoșteam mai bine. Constatam cã sistemul nostru din România era foarte rigid. Comparam cu Polonia care, deși țarã socialistã, nu a trecut la o colectivizare a agriculturii. A fost un proces de colectivizare pânã prin 1953, și dupã mișcãrile sociale în 1953 și schimbarea conducerii Partidului Muncitoresc Unit din Polonia au devenit foarte flexibili și s-a permis chiar intrarea în faliment sau dizolvarea cooperativelor agricole. În anii 1953 și 1954 s-au dizolvat cele mai multe cooperative agricole de producție și s-a revenit la proprietatea agricolã particularã. Deci vedeam și exemplul Poloniei, o țarã socialistã, cu o agriculturã care nu era decât 10% socialistã.
Spre sfârșitul perioadei, prin anii 1980, fãcând unele incursiuni și în Ungaria, am constatat cã și în Ungaria lucrurile se mișcau. În 1956–’57 s-a produs și în Ungaria o dizolvare a multor cooperative agricole care n-au mai fost refãcute. Deci ponderea exploatațiilor țãrãnești era mai mare și chiar din statisticile oficiale îți dãdeai seama cã de fapt ponderea exploatațiilor particulare sau a producției în exploatațiile particulare crește foarte mult. Relativa liberalizare din Ungaria permitea în acel moment acestei țãri sã fie un producãtor agricol deși în condiții pedoclimatice mai proaste decât cele din România. Mi-aduc aminte o anecdotã spusã de un director al unei ferme agricole de stat din Ungaria. Produceau mere și le sortau pe trei categorii. I-am întrebat de ce le separã și ce destinație au. Mi-au rãspuns: „Calitatea întâi este pentru export și pentru consumul intern, calitatea a doua o dãm la animale, la porci, și calitatea a treia o exportãm la ruși.“
— Cu toatã rigiditatea sistemului nostru, în toate sferele sociale au existat strategii de supraviețuire, care aveau totuși semnificații contradictorii. Atunci când în liceu s-a introdus sistemul de trei sãptãmâni de învãțare plus o sãptãmânã de practicã în producție s-a crezut cã școala va intra în anarhie și elevii nu vor mai fi pregãtiți pentru admiterea la facultate. Cunosc un caz unde nu s-a întâmplat așa: toți absolvenții au intrat la facultate. Evident, noul sistem a fost declarat valabil. Numai cã de fapt directoarea liceului dispusese ca elevii sã participe la ore de consultații neoficiale dar obligatorii, pentru a pãstra nivelul cunoștințelor și al antrenamentului. Asemenea modele de supraviețuire n-au existat doar în sfera ruralã. Directoarea mea a salvat promoții întregi de elevi, dar se poate afirma cã a perpetuat și regimul.
— Eu am vãzut tehnici de supraviețuire și chiar de ameliorare a statutului economic, dar repet ceea ce am zis mai înainte, acestea erau inițiativele celor mai întreprinzãtori. În unele sate pe care le-am studiat, am apelat la ceea ce profesorul Stahl ar putea numi arheologie socialã sau un fel de istorie socialã. Am luat date din registrele agricole cu 50–60 de ani în urmã și am încercat sã refac structura socialã localã și structura economicã localã, nu în perioada interbelicã, ci imediat dupã rãzboi, în perioada cooperativistã. Am constatat cã structura socialã în raport cu averea, cu capacitatea de întreprindere, de acțiune, cu statutul social se moștenea, deci copiii sau nepoții celor care fuseserã fruntașii satului în anii 1930 erau și în prezent. Familiile care fuseserã sãracele satului în 1930 erau sãrace și în prezent; deci era o problemã de comportament individual, nu numai de sistem social. Sãracul puturos dezarmeazã cel mai repede și își gãsește alte mijloace de trai.
— Este de vinã și socializarea în anumite familii.
— Da. Se reproduc modelele comportamentale. Și în ultima jumãtate a secolului al XIX-lea, cei mai sãraci erau și cei mai bețivi. Atunci au fost toate ofensivele acelea împotriva alcoolismului rural, pentru creșterea gradului de învãțãturã la sate, dar și a limitãrii influenței cârciumilor, pentru cã noi am avut probleme cu alcoolismul de acum o sutã și ceva de ani. Familiile care erau cele mai întreprinzãtoare gãseau totuși posibilitatea sã creascã o vacã, sã creascã câteva oi. Chiar dacã nu aveau nutreț pentru vaci, se duceau în pãdure, coseau de pe marginea șanțului. Dupã ce se recolta grâul, creștea un amestec de buruieni cu iarbã bunã și se duceau și cum puteau recoltau de acolo, încât își întrețineau animalele. Cel care avea o vacã avea un statut economic mai ridicat decât celãlalt, cel puțin avea asiguratã alimentația familiei, putea sã și vândã lapte. Deci aceastã diferențiere socialã de lungã duratã, contrar a ceea ce spera socialismul cã o sã ducã la o omogenizare socialã, se perpetua, iar ierarhia socialã am vãzut cum se refãcea în raport cu capacitatea de muncã, cu dorința de muncã, de inițiativã a sãtenilor. Chiar dacã socialismul a lovit în țãranii înstãriți sau i-a bãgat în închisori, am constatat cã vechii chiaburi își refãcuserã gospodãria. Nu la nivelul la care fusese înainte de colectivizare, dar comparativ cu ceilalți sãteni ei aveau o gospodãrie mai bine organizatã, mai eficientã. În colectivitãțile rurale care, la o vedere exterioarã, pentru un nespecialist, par foarte omogene din punct de vedere social și economic, existã diferențe mari date de tradițiile familiei, de modul de socializare din familii, de orgolii, de prestigiu.
— În plus trebuie adãugat: comunitãțile rurale nu schimbã structura socialã datoritã unor intervenții din afarã. Pot sã facã niște scurtcircuite, dar pe urmã iar se refac structurile. Am vãzut și eu situații când dupã zece ani la conducerea colectivului au ajuns oameni care înainte fuseserã înfierați ca chiaburi.
— Experiența pe care o menționați este similarã cu cea pe care fie am trãit-o, fie am constatat-o în satele în care am studiat, la începutul perioadei de colectivizare. Fruntașii satelor au refuzat posturile de conducere sau, din motive politice, nu au fost acceptați sã fie președinți de cooperative sau de întovãrãșiri. Unii au refuzat pentru cã nu voiau sã se înscrie în colectiv și li se pãrea o trãdare pentru cã mulți din sat erau cu ochii pe ei sã vadã dacã cutare se înscrie. Deci unii dintre cei mai influenți îi atrãgeau dupã ei și pe alții, încât a fost o perioadã în care conducerea cooperativelor a fost asiguratã de cei mai fideli, de sãracii satului care nu aveau decât de câștigat, pentru cã ei neavând pãmânt se înscriau în cooperativã cu mai nimic, dar puteau sã tragã niște foloase de pe urma CAP-ului. Pânã prin 1957–’58 a fost un fel de leadership al unui proletariat agricol, dar care nu era capabil sã gestioneze, pentru cã dacã el nu fusese capabil pentru propria lui gospodãrie sã și-o întreținã, cum ar fi fost capabil sã întreținã o gospodãrie mult mai mare? Atunci am constatat cã în multe sate, mai ales dupã 1960, s-a produs o reabilitare tacitã a fruntașilor satului. Unii chiar chiaburi, unii chiar dupã puținã pușcãrie, au fost reabilitați tacit și au intrat la conducerea cooperativelor agricole. Erau cooperative care mergeau mai bine decât anterior, pentru cã președintele era un gospodar mai priceput, capabil sã gestioneze mai bine.
Același lucru l-am constatat-o atunci când am fãcut analiza întregului sistem economic. Dupã perioada de entuziasm de la începutul socialismului, în care loialitatea și atașamentul fațã de partid erau criteriile principale de promovare, treptat-treptat sistemul și-a dat seama cã nu merge numai cu loialitate și cu claxon, încât fie cã au fost rechemați dintre vechii conducãtori ai întreprinderilor, fie treptat-treptat s-a format o elitã economicã și la noi. Cred cã mai ales în perioada anilor 1970 a fost o mișcare de promovare a persoanelor competente. Nu se mai punea atât accent pe loialitatea poli- ticã, cât pe competența economicã. Am constatat acest lucru mai ales în domeniul comerțului exterior. Confruntându-se cu piața internaționalã, cu alți actori, nu mergeau metodele propagandistice din țarã, trebuia sã fie oameni capabili sã obținã prețuri cât mai convenabile și sã poatã exporta marfã.
Nu putem spune cã toatã perioada socialistã, la nivelul unitãților industriale sau agricole, a fost dominatã de incompetenți și de politruci. Au fost niște valuri și aici, de la perioada de politruci s-a trecut la o perioadã mai tehnocratã, în care au fost promovați oameni cu competențe profesionale mai solide.
— Totuși mi se pare destul de ciudat, cã în anii ’70 și încã și în anii ’80 foarte mulți oameni cu scaun la cap susțineau cã sistemul e bun, doar conducerea e proastã, și nu au vrut sã înțeleagã în ruptul capului cã sistemul produce conducerea și conducãtorii.
— Eu cred cã era un mecanism de autoiluzionare, pentru cã majoritatea oamenilor, în afarã de câteva cazuri, care poate vedeau mai departe și mai în perspectivã și care puteau sã anticipeze prãbușirea lui, majoritatea era convinsã de trãinicia sistemului socialist. Deci ei nu puteau schimba sistemul și atunci cãutau o explicație de ce nu funcționeazã bine și cel mai ușor era de a pune toatã rãspunderea pe seama unor conduceri incompetente. Aduceți-vã aminte și de ideea dezvoltatã de propaganda oficialã, dar care circula și la nivel difuz de mase, cã Partidul Comunist, Comitetul Central, Ceaușescu iau decizii foarte bune, dar cã ele sunt aplicate prost și cã pe parcurs, datoritã incompetenței, nepriceperii, ele ajung sã nu producã efectele benefice pe care le-a gândit inițiatorul, care a fost foarte generos și foarte priceput. Deci era un mecanism de a gãsi totuși un țap ispãșitor, dar nu la nivelul sistemului, pentru cã aceasta ar fi fost o dramã personalã foarte puternicã, sã recunoști neputința de a ieși din situația catastrofalã pe care o resimțeau.
Ca mecanism social, care avea și o bunã dozã de autoiluzionare dar și de calmare a spiritelor, o acomodare cu o situație proastã, era transferul responsabilitãții și a vinei pentru care sistemul nu merge bine, gãsirea unor țapi ispãșitori, niște responsabili, care erau identificați la nivelul primilor secretari de județ, directorilor de întreprinderi sau instituții. Nu știu cât era un mecanism indus prin propaganda oficialã sau era un mecanism de gândire colectivã, de autoiluzionare colectivã, pentru cã așa este fãcut și omul și societatea, sã gãseascã întotdeauna explicații, punând responsabilitatea pe seama altora. La fel ca în patimile lui Cristos, dacã vinovatul este sacrificat, atunci comunitatea își va regãsi bunãstarea și stabilitatea.
— Rãmânând în sfera sociologiei și intelectualitãții, am observat, mai ales în anii ’80, o distanțare evidentã a oamenilor de lumea oficialã, ei începuserã sã refuze frica, în cercul lor privat spuneau te miri ce… Am avut impresia deja în condițiile dictaturii cã se formeazã o a douã viațã publicã, dar în mici colectivitãți, care pur și simplu puneau între paranteze lumea oficialã, ca atare discursul public oficial practic nu mai penetra. Dumneavoastrã ați sesizat sau v-ați gândit cã existau douã vieți publice?
— Este interesant de vãzut în perioada anilor 1980, mai ales dupã 1985, capacitatea de adaptare și tehnicile inventive care, la nivel instituțional sau la nivel informal, au fost descoperite sau redescoperite, pentru cã nu toate au fost inovațiile perioadei. Și eu am trãit acest sentiment, cum îi spunem noi în sociologie, de roluri multiple pe care le separam, pentru cã ele erau uneori contradictorii și conflictuale, încercând sã nu ajungem la schizofrenie. Pânã la urmã se ajunge la schizofrenie dacã joci roluri multiple și conflictuale. Era însã o mimare, o disimulare. Exista o viațã publicã ritualizatã, de conivențã, de complezențã, uneori de publicitate tacitã, se împlinea ritualul acela cât mai repede și fãrã sã se insiste foarte mult. Dar exista și o viațã privatã diferitã de cea publicã.
Putem gãsi aici douã explicații. Fie cã regimul represiv nu mai era atât de puternic, sau în orice caz nu mai era interesat de bârfele sau de bancurile care se spuneau în diverse colective, fie se simțea atât de puternic încât își permitea sã lase o marjã de nonconformism, de clevetealã socialã. De fapt nu era un protest social organizat, era o micã șuetã, bârfã, care se fãcea uneori chiar în ședințe de catedrã, cum aveam noi la Universitate. Mi-aduc aminte cã am avut o dezbatere în 1987–’88 pe problema relațiilor internaționale și a decalajelor economice care separã România de celelalte țãri dezvoltate. Printre intervenienți era și fostul nostru coleg de catedrã Ion Totu, care a avut un sfârșit tragic în 1989. Abia fusese promovat în biroul Comitetului Politic Executiv și a fost arestat, s-a sinucis în închisoare. A fost un timp și rector la ASE, ministru de externe și apoi secretar al Comitetului Central. În ședința de catedrã de care pomeneam, el a venit cu un referat foarte consistent în care proba cã decalajele între țara noastrã și țãrile dezvoltate (Statele Unite, Japonia, Germania, Finlanda, Austria) vor crește. Deci asta a fost o discuție într-o ședințã de catedrã cu 30 de oameni și cu luãri de cuvânt în care s-a discutat cã existã diferențe mari de productivitate, de eficiențã, proastã organizare a muncii, tehnologie învechitã, necapitalizarea firmelor. Se aduceau argumente de ce decalajele între economia româneascã și celelalte economii dezvoltate sunt în creștere.
În alte contexte o asemenea dezbatere putea fi vãzutã ca o blasfemie, atac împotriva politicii partidului. Nu știu dacã cineva a fost interesat de discuția respectivã, sau dacã a fost interesat a zis: „Lasã-i în pace, nu sunt periculoși, vorbesc și ei între ei, acolo se defuleazã.“ O criticã socialã destul de blândã sau aluzivã genera în cadrul catedrelor sau a institutelor de cercetare un sentiment de libertate de exprimare.
Pãrerea mea este cã cei care se ocupau cu supravegherea, Securitatea, nu mai bãgau în seamã atât de mult discuțiile mai puțin conformiste. Între timp și Securitatea devenise mai permisivã, mai înțelegãtoare, iar dupã 1985 am constatat, din multe discuții cu ofițeri de Securitate, cã devenise chiar gor- baciovistã. Și cum regimul comunist era asociat cu Ceaușescu, deci o anumitã distanțare fațã de Ceaușescu însemna și o anumitã distanțare fațã de comunism. Din cele spuse, nu vreau sã se înțeleagã cã fac din Securitate o agenție anticomunistã care a acționat înainte de 1989.
— Totuși, am o întrebare apropo de gorbaciovismul Securitãții. Mã gândesc la tendințele antirusești destul de pronunțate din deceniile anterioare cu „prelucrãrile“ argumentelor împotriva planului Valev sau discutarea intensã a faimoasei declarații a lui Gheorghiu-Dej, tendințe care s-au accentuat în mod vizibil în anii ’80. Cum explicați acest paradox?
— Ocupându-ne amândoi de istoria socialã pe perioade mai lungi de timp, putem demonstra cã sentimentul antirusesc nu este recent, ci foarte vechi. În perioada interbelicã a fost o ofensivã propagandisticã antibolșevicã, care a avut un impact foarte mare la populație. Deci dincolo de resentimentele istorice pe care le adunase populația, ocupația sovieticã a generat sentimente negative în rândul multor români. Sentimentul acesta a fost cred speculat de Ceaușescu, iar național-socialismul pe care el l-a promovat l-a dezvoltat și prin distanțare, dacã nu printr-o rupere foarte evidentã cu politica sovieticã. Asta a fãcut sã creascã priza lui Ceaușescu, cel puțin o anumitã perioadã, în rândul unor categorii mari de populație, pentru cã dorința de independențã, de autonomie venea pe așteptãrile populare.
Cred cã simpatia manifestatã fațã de Gorbaciov a fost destul de paradoxalã, dar Gorbaciov nu era vãzut atât ca un sovietic sau rus, ci, întrucât încearcã sã schimbe sistemul, ca un prieten și ca o șansã, poate destul de iluzorie, de transformare a sistemului prin el însuși. Deci Gorbaciov era idealul de socialist cu fațã umanã, de care vorbea și Ceaușescu, dar pe care noi nu-l vedeam. Gorbaciov reprezenta o speranțã mai ales pentru categoriile de populație mai informate. O parte a ofițerimii de Securitate era o categorie informatã, pentru cã ei aveau acces la niște informații pe care alții nu le aveau. Nu mã refer la informații cu caracter secret din interiorul țãrii, ci la documentație, la literaturã de specialitate occidentalã, care era dijmuitã, datã doar celor care „meritau“. Circulau în cerc restrâns anumite publicații în care gãseai informații care nu circulau în presã și care creau un sentiment cã ești o persoanã aleasã; deci când aveai acces la asemenea informații erai cineva. Dar cum societatea noastrã este una foarte oralã, cu tot caracterul lor secret aceste informații circulau.
La noi gorbaciovismul a circulat foarte mult și ca folclor, apoi a circulat pe aceste canale bine informate. O parte a intelectualilor, o parte a armatei și o parte a Securitãții vedeau în Gorbaciov un inovator al sistemului; credeau cã se poate ameliora sistemul, se poate îmblânzi, se pot face anumite lucruri de care alte țãri nu sunt capabile. În discuția pe care Gorbaciov se pare cã a avut-o cu Ceaușescu ar fi zis: „Pãi am încercat și noi sã facem aceastã perestroika și nu a mers pentru cã duce la prãbușirea socialismului.“ Ceaușescu avea dreptate pentru cã el avea un fler politic foarte bun. Și-a dat seama cã o modificare, o democratizare a sistemului socialist nu e posibilã, pentru cã e destul sã dai un capãt, ca lumea sã vrea mai mult, sã doreascã mai mult și de aici se produce un întreg lanț de schimbãri. Dar, într-adevãr impactul lui Gorbaciov pãrea paradoxal dacã nu încercãm sã-l percepem nu ca reprezentant al Uniunii Sovietice sau al comunismului, ci ca un agent de schimbare. Atunci este de înțeles de ce Gorbaciov a avut un asemenea mare impact.
— Însemnã cã lumea niciodatã nu e pregãtitã pentru revoluție, ci pentru reformã.
— Pentru cã am trãit perioada din decembrie 1989, cred cã cei care fac afirmația cã revoluția din 1989 a fost o revoluție de la începuturile ei anticomunistã suferã de amnezie socialã. Mi-aduc aminte zi de zi și orã de orã ce s-a întâmplat. Abia tardiv au început sã aparã ideile anticomuniste. La început a fost o rãsturnare a conducerii lui Ceaușescu, dupã cum s-a exprimat și Ion Iliescu în prima lui cuvântare publicã. L-a criticat pe Ceaușescu cã „a întinat idealurile nobile ale socialismului“. De fapt ce se spera era o îmblânzire, o umanizare a socialismului. Abia sporadic, ici și colo, au început sã aparã și au prins consistențã sloganurile anticomuniste, dar cei mai mulți doreau cãldurã în casã, telemea și carne în magazine, apã caldã, deci nu erau aspirații de naturã politicã de ordinul sã provoace o revoluție socialã. Dar în momentul în care ai declanșat o mișcare, întotdeauna se vor gãsi agenți mai radicali care sã coaguleze în jurul lor apoi și alte forțe sociale și sã dezvolte, cum a fost abia prin ianuarie–februarie, o mișcare anticomunistã.
— Știu cã pentru unii este o temã importantã problema dacã schimbarea a fost sprijinitã din exterior sau s-a datorat unei foarte mari saturații, și oricum s-ar fi produs într-un fel sau altul.
— Cred cã intrãm pe un teren alunecos al scenariilor și al speculațiilor. În orice caz, la nivelul populației exista o stare de mare nemulțumire. Îmbunãtãțirea situației nu era vãzutã ca o rãsturnare a regimului socialist, ci ca o ameliorare a unor disfuncții ale socialismului, mai ales a unor exagerãri privind nivelul de trai, condițiile de aprovizionare. Experiențele din Cehoslovacia și Polonia arãtau cã socialismul nu poate fi doborât. Chiar dacã nu intervin forțele sovietice, existã forțe interne destul de puternice pentru a stopa tendințele centrifuge.
Nu neg faptul cã la noi în țarã ar fi existat și embrioni de mișcare anticomunistã, dar din câte am trãit eu, ei nu erau suficient de vizibili sau cu un impact atât de mare, încât sã provoace niște mișcãri sociale de amploare. Chiar mișcãrile de la Brașov, de pe Valea Jiului au fost revolte locale cu o finalitate în cadrul sistemului și nu mișcãri de rãsturnare a sistemului. Orice s-ar zice, oricât s-ar înfrumuseța mișcarea anticomunistã care a existat la noi, ea a fost totuși dupã mine un fenomen marginal, care nu reușise sã coaguleze un numãr important de sprijinitori. Lucrurile au evoluat foarte repede, toate s-au accelerat din ianuarie 1990.
— În presa culturalã din toamna anului 1989 nu mai fãceam planuri. Eu îmi aduc aminte foarte bine cã în decembrie, când de obicei redacția începea adunarea materialelor pentru cele douã aniversãri din ianuarie, a lui Ceaușescu și a Elenei, ei bine, în acel an, în luna decembrie, lucram doar pentru sãptãmâna urmãtoare, parcã așteptam ceva.
— Întotdeauna, dupã congrese, era o întreagã agitație propagandisticã de a implementa documentele congresului. La noi, în învãțãmânt, preocuparea era cum sã fie asimilate, introduse înțelepciunile anunțate la congres în predarea științelor sociale. Același sentiment l-am avut și noi cã lucrurile se amânau. Se apropia sesiunea de examene și ritualul spunea cã în examinare trebuiau încorporate documentele ultimului congres. Nu a fost de data aceasta nici la noi niciun entuziasm, nicio încercare din partea oficialitãților, a comitetelor de partid de a reproduce acest ritual devenit tradițional. Exista deci o stare de neliniște, de așteptare, sã vedem încotro merg treburile, cum vor evolua. Nici la noi nu a mai fost aceastã încercare sã vedem ce se întâmplã cu documentele de partid, pentru cã chiar și cei mai puțin informați știau cã toatã lumea socialistã este în schimbare.
— Plus cã în Ungaria și în Polonia au fost acele mese rotunde. Cum adicã, partidul stã de vorbã la masa rotundã cu opoziția… care opoziție?
— Da, deci era o stare de așteptare. Poate cã cei mai vizionari vedeau prãbușirea sistemului socialist dar, din câte mi-aduc eu aminte, nu se ajungea atât de departe încât sã se vadã o prãbușire completã a socialismului, ci o ameliorare, o nouã generație de conducãtori, mai occidentalizați, cu mai multã deschidere. Cred cã nici Gorbaciov nu a anticipat cã ceea ce a inițiat el va duce la prãbușirea puterii sovietice.
— Dar pe de altã parte, dacã urmãrim mersul societãții dintr-o perspectivã antropologicã și sesizãm corect tendințele de autoorganizare ale societãților locale, dacã observãm și gradul de organizare a economiei paralele, ba și a culturii paralele, atunci e posibil sã constatãm paralizia sistemului.
— A fost o perioadã pentru care nu dispunem de analize sistematice. Studiile fãcute sunt mai mult proiectãri ale unor experiențe individuale care trebuie luate cu semnele de întrebare respective, și nuanțate, pentru cã de multe ori ele sunt un mijloc de a vizualiza o persoanã, sau o posibilitate pentru cineva de a-și crea un statut mai merituos decât l-a avut în realitate. De aceea eu iau cu destulã suspiciune afirmația privind consistența mișcãrii anticomuniste din România, pentru cã, inclusiv marii analiști occidentali, când fãceau proiecții pe termen lung, se bazau pe existența celor douã sisteme sociale. Deci de ce sã-mi pun eu cenușã în cap cã nu am fost un sprijinitor, un agent sau mãcar un anticipator al „prãbușirii comuniste“, când oameni mult mai bine plasați decât mine, care dispuneau de un sistem mult mai documentat, dispuneau de mult mai multe pârghii prin care sã facã anticipația, nu au fost capabili sã o facã. Prãbușirea socialismului a luat prin surprindere pe foarte mulți, dovadã cã nici în prezent, dupã atâția ani nu existã niște teorii consistente. Existã niște lucrãri mai bune sau mai proaste cu privire la tranziția de la socialism la ce a urmat, dar nu existã niște modele teoretice la fel de consistente ca cele privind geneza capitalismului sau altele de același ordin. Dar faptul cã la noi exista o stare mare de nemulțumire generalizatã, nimeni nu-l poate nega. Totuși, în același timp, mi-aduc aminte ce capacitate mare de adaptare au societãțile, grupurile sociale, familiile sau indivizii în contexte foarte vitrege.
Nu e de mirare procentajul așa-zișilor nostalgici în prezent. Aceștia își aduc aminte cã și în acea societate, foarte încorsetatã, blocatã, paralizatã, ei descopereau, inventau niște mijloace de adaptare, de asigurare a unui minim de trai, mai ales care li se pãrea convenabil prin comparație. Mi-aduc aminte o întâmplare din cartierul în care stãteam, un bloc cu vreo 50 de familii. În bloc locuia și un tip care lucra în transportul de alimente și în special de carne. Lumea îl poreclise „mãcelarul“; fusese dintr-o familie de mãcelari. Tipul acesta avea acces la un produs rar — carnea. Când treceam prin fața apartamentului lui mirosea a fripturã, ceea ce era un lucru rar. A fãcut și o petrecere și în scuarul dintre blocuri a întins grãtare cu care fãcea sã saliveze șase–șapte blocuri în jur. Deci persoana respectivã, în momentul acela se considera ca trãind în bunãstare, pentru cã ceilalți erau lipsiți de aceste lucruri. În momentul de fațã el este probabil unul dintre nostalgici, pentru cã el a avut atunci carne, când ceilalți nu aveau. Prin urmare lucrurile se judecau și comparativ, poate la un nivel meschin. A face rost de un kilogram de telemea sau de un salam de Sibiu era un fenomen de eroism familial. Cine venea acasã cu un kilogram–douã de portocale era eroul familiei, pentru cã el reușise sã facã ceea ce alții din jur nu putuserã sã facã.
Aceastã comparație pe care o putem considera idioatã, ineptã, era un mijloc de satisfacție personalã. Unele categorii de persoane „s-au descurcat“ în condiții economice vitrege, apelând la diverse experiențe, fie cã lucrau în alimentație, fie cã erau prieteni cu vânzãtorii. Cei mai corupți erau considerați vânzãtorii și ei erau ținta discursurilor publice, considerându-se cã lor li se datoreazã penuria produselor alimentare. Un mijloc foarte consistent de supraviețuire și de anduranțã a fost menținerea legãturilor cu familiile rurale de origine. Pentru multe familii urbane, legãturile cu rudele de la sate care mai aveau niște gãini, uneori un porc, generau un sentiment de relativã bunãstare și de acceptare a situației. Pentru cã nu erau într-o situație așa de disperatã cum erau cei care nu aveau acces la aceste resurse.
Cei cu un nivel cultural mai ridicat descopereau diverse canale sau mijloace de a-și crea niște satisfacții aparent mãrunte, dar care produceau o anumitã stare de acceptare. Aduceți-vã aminte de spectacolele de la teatru sau de revistã. Micile aluzii, „șopârlele“ care se strecurau într-un spectacol de teatru creau o stare de satisfacție, de complicitate. Aluziile critice la regim sau la conducãtor erau suficiente pentru a crea o stare de confort intelectual. Cred cã și acesta era un motiv pentru care sãlile de spectacol erau tot timpul pline și aveau succes spectacolele în care se fãcea mãcar o micã aluzie criticã. Publicul recepta mai mult decât conținea textul în sine.
— Noi ne imaginam cã ar fi ceva acolo, o „ șopârlã“, printre rânduri.
— Toate comportamentele acestea care par mijloace adaptative minore pot crea un anumit confort, și material, și social, și intelectual. Cât de uimitoare este capacitatea oamenilor de a se adapta în condiții foarte grele și în același timp cât de scurtã este memoria colectivã. Ne putem întreba dacã pentru majoritatea condițiile au fost atât de drastice judecând dupã numãrul atât de mare de nostalgici din prezent. Pentru vecinul meu, mãcelarul, libertatea cuvântului nu înseamnã nimic, pentru cã el se îmbãta, își înjura vecinii, nevasta, poate mai zicea ceva și de directorul lui, dar nu mergea mai departe și nu prezenta niciun pericol.
Pentru cei care încercam sã publicãm, cenzura era o mare nenorocire și o trãiam ca pe o mare apãsare. Mijlocul nostru de manifestare a identitãții este libertatea cuvântului. Ce-i pãsa șoferului care se întâlnea cu prietenul lui la o bere cã nu existã libertatea cuvântului în România? Dupã 1990 s-a spus cã avem o societate democraticã, liberã. Dar democrația și libertatea, paradoxal, sunt apreciate de un numãr relativ restrâns de oameni și ele nu au mare semnificație socialã pentru cei care nu pun niciun preț pe aceste valori. Țãranul din Ciorogârla care se ducea și mai fura porumb de pe la CAP avea un mijloc de a-și mai rotunji veniturile. În prezent nu mai poate intra, pentru cã ori intrã pe terenul unui fermier care trage cu pușca dupã el, sau furã de la vecinul, și atunci, când iei de la vecinul fructul este însoțit de un sentiment de furt. Când luai de la CAP, luai de la tine, deci era o haiducie acceptatã. Ce înseamnã democrația pentru acest țãran? Ce-i pasã lui de democrație, mai ales când aude cã nu-și poate vinde porcul la piațã cã îi trebuie nu știu câte ștampile și certificate? Toate treburile acestea îl enerveazã și zice cã mai bine era înainte când vindea un porc și câștiga cât sã trãiascã un an de zile.
— În anii ’70–’80 am observat cã directive de partid și de stat foarte dure, pânã la urmã nu sunt puse în aplicare, aproape cã sunt sabotate. Acest fenomen l-am denumit — fãrã vreo conotație peiorativã — drept balcanism. Și destul de repede am ajuns la concluzia cã balcanismul este foarte util în dictaturã, fiindcã tocește asperitãțile, duritatea. Dar este catastrofal pentru democrație. Dacã lumea în socialism spunea cã „ne descurcãm“ atunci acest procedeu era legitim, dar dacã „ne descurcãm“ în democrație, înseamnã cã nu luãm în serios regulile democrației. Am impresia cã aceastã dramã este în curs de desfãșurare, probabil fiindcã nu avem încã o culturã democraticã.
— Cred cã aveți perfectã dreptate, asta am constatat-o și eu în istoria personalã. Impactul deciziilor politice asupra populației era din ce în ce mai scãzut, atât efectiv, cât mai ales în reacția pe care o avea populația fațã de noua hotãrâre. Unele care erau mai dure se comentau câteva zile; erau câteva momente de lamentare și imediat oamenii se gândeau cum sã conturneze, cum sã evite, cum sã scape de pacostea nouã care le-a venit pe cap. Am putea spune cã acesta este un semn de inteligențã socialã și de adaptare la niște condiții foarte vitrege, dar aveți completã dreptate sã spuneți cã în momentul în care acest comportament se transferã într-un proces democratic, ideea de a evita reglementãrile, de a nu respecta autoritatea, de a gãsi tot timpul o portițã de evadare, de contorsionare, de scãpare, este un comportament pãgubos, pentru cã democrația înseamnã participare, nu înseamnã mimare.
Din studiile fãcute asupra perioadei comuniste am constatat cã fenomenul de corupție, la nivel mic, era un mijloc de a debloca un sistem economic închistat și de a-l face sã funcționeze cât de cât pentru ca oamenii sã-și poatã satisface nevoile minime. Era o adevãratã circulație a darului și a mitei între diverse grupuri profesionale și clienții instituțiilor respective. Când societatea era atât de rigidã, când nicio decizie nu era luatã de teama de a nu greși, darul era mijlocul, motivația de a determina pe cineva sã facã ceva. Dar comportamentul acesta devine catastrofal într-un regim democratic. Eu cred cã socialismul a dezvoltat ceea ce am putea numi o inteligențã socialã ilicitã, deci de a fi mereu în balans cu legea, de a ocoli legea, de a încerca sã-ți maximizezi avantajele prin disimulare, prin mimare. Comportamentele acestea transferate într-o democrație autenticã sunt în contradicție cu fundamentele democrației. Noi am avea nevoie de o inteligențã organicã, de o inteligențã creativã și pentru individ și pentru grupul lui, dar încã se mai menține la nivelul mentalului colectiv ideea cã șmecherii au reușit, cã cei care aveau aceastã inteligențã la marginea ilicitului au identificat ime- diat dupã 1990 posibilitãțile, slãbiciunile sistemului.
Responsabilitãțile sunt împãrțite, pentru cã nerespectarea unor legi este imputabilã și autoritãții care nu face ca legea sã fie respectatã. Atât timp cât legile nu sunt bãgate în seamã, nu sunt urmãrite și aplicate de cei care trebuie sã le aplice, de ce cetãțeanul ar fi mai fraier sã se supunã legii respective? Deci aici existã o împãrțire a responsabilitãților. Este adevã- rat cã dinamica legislativã foarte mare face foarte greu de urmãrit toatã aplicarea legilor. Dar intervine și complacerea atât a electorului, cât și a alesului într-o anumitã mocirlã socialã. Respectãm doar aparențele.
— Practic existã o prãpastie între elita politicã și intelectualã și societatea „de jos“. Așa a fost în socialism, și vãd cã așa continuã sã fie și acum. Fiecare se descurcã în felul sãu și parcã ar exista o înțelegere tacitã între cei „de sus“, și cei „de jos“, ca fiecare sã-și vadã de treburile sale, sã nu se amestece în afacerile celuilalt. Probabil cã aici avem de-a face cu o istorie mult mai veche decât socialismul.
— Este o lungã percepție a autoritãții, în primul rând a statului ca ceva exterior și chiar ostil. Mai ales în comunitãțile rurale sentimentul acesta a dãinuit și dãinuie și în prezent, mai mult decât în Apus. La noi statul întotdeauna a fost perceput ca un exploatator, ca un inamic, ca cel mai mare hoț și atunci este firesc ca tu sã-i rãspunzi prin aceleași mijloace. Aceste atitudini le gãsim exprimate și în folclor: o expresie ca „Apa trece pietrele rãmân“ vrea sã spunã cã noi suntem stabili, ceilalți sunt vremelnici, trec, sã-i rãbdãm cã nu va dura mult. Expresia „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor“ aratã cã omul nu-și pune mare încredere în exterior, în stat, în conducere, numai un nebun poate sã creadã cã asta va aduce o stare mai bunã.
Sunt formule populare care aratã distanțarea comunitãții fațã de orice autoritate, poate în afarã de autoritatea Bisericii și de autoritatea localã, fațã de orice autoritate exterioarã. A existat o ostilitate de foarte lungã duratã istoricã, între comunitatea localã și puterea exterioarã, fie cã aceasta a fost cumanã, sau tãtãrascã, sau turceascã, sau chiar și atunci când aceasta a devenit pur româneascã. Mentalitatea aceasta de opoziție dintre autoritate și comunitate a supraviețuit în socialism pentru cã a fost alimentatã în continuare; statul socialist a fost un stat opresiv pentru comunitate. Având în vedere aceastã lungã experiențã istoricã, nu e de mirare când vedeți uneori și la nivel politic discursuri de genul: Uniunea Europeanã zice, drege și face, dar lasã cã ne descurcãm noi, îi șmecherim noi, îi pãcãlim noi. Unul dintre cele mai înalte calificative care se dau la nivel popular: „e un om descurcãreț“, traduce uneori ideea de a opera cu mijloace ilicite.
— Am impresia cã acum avem de-a face de fapt cu o relație între comunitate și putere, iar aceasta din urmã are o altã superputere la Bruxelles, la Strasbourg.
— Vedeți cum se repetã împrejurãrile și reacțiile comportamentale. În perioada domniilor pãmântene, un boier cu buzduganul mai tare și cu punga mai mare, mai ales când a intervenit dominația otomanã, se ducea la Istanbul și obținea domnia. Când un boier era supãrat pe domnitor, se ducea
și îl pâra la Istanbul. Vedeți cã acum a apãrut pârâtul la Bruxelles. Deci poate par exagerate aceste comparații istorice, dar metoda de a face apel la o putere exterioarã a dãinuit.
— Analizând istoria din perspectiva imperiilor, trebuie sã constatãm cã ele au fost și niște sisteme de protecție pentru supușii lor. Nu pot sã resping argumentele istoricilor turci care spun cã ortodocșii ar trebui sã fie foarte mulțumiți cã Imperiul Otoman i-a ocrotit de agresivitatea catolicã. Deci din diferite perspective apar multe legitimãri. Eu nu vreau sã spun cã nu sunt proeuropean, dar nu pot sã nu vãd niște similitudini între construcția europeanã și imperii.
— Fațã de alte imperii, Imperiul Otoman a apelat mult mai puțin la intervenții și la modificãri locale. Pe plan cultural și religios a existat o autonomie completã, nu s-au amestecat deloc. Interesant este cã în capitulațiile semnate acum 500 de ani se spune cã la București sunt permise numai trei moschei. Aceastã regulã a fost respectatã tot timpul de cãtre otomani. Imperiul Otoman, paradoxal, a fost un mijloc de prezervare și a identitãții etnice, și a celei religioase. Putem discuta ca ipotezã istoricã, ce șanse ar fi avut ofensiva catolicã de la începutul primelor domnii. A fost o ofensivã catolicã foarte puternicã; prima episcopie din Moldova a fost o episcopie catolicã, nevasta lui Alexandru cel Bun era catolicã și multe neveste de domnitori au fost catolice. Ce s-ar fi întâmplat dacã România devenea catolicã, sunt speculații istorice. Sunt foarte multe similitudini cu trecutul. Înainte se spunea: „Este prietenul vizirului, e prietenul sultanului sau e apãrat de sultan.“ Acum, când apare o discuție la noi se spune: „E foarte apreciat de Bruxelles.“ Deci discursurile care se folosesc sunt tot de tip imperial. Cred cã unele dintre ele sunt nefondate; sper cã Uniunea Europeanã nu se amestecã sã decidã cine e ministru și cine nu în altã țarã. La nivelul mentalului colectiv a rãmas ideea cã „am schimbat sublima poartã pe Bruxelles“. Unele mecanisme apar ca stupide în ochii unui intelectual critic. Legitimarea nu se face prin raportarea la Bruxelles, ci prin exercitarea competentã a atribuțiilor și a funcțiilor.
— În orice caz, aceastã idee de continuitate în foarte multe dimensiuni este foarte importantã de-a lungul secolelor.
— Eu cred cã mulți dintre cei care fac analizã de tip politic sau social la noi ar trebui sã cunoascã mai multã istorie. Isto- ria comportã o permanențã și uneori o ironie, o rãzbunare fan- tasticã. Modelele culturale sunt foarte persistente. Pe unele le putem considera pãguboase în raport cu ceea ce susține un sistem democrat într-o economie modernã, dar ele sunt pro- dusul a sute de ani de repetare, încât sunt foarte puternic fixate în comportamentul și în mentalul colectiv. Ele sunt foarte greu de zdruncinat, cã noi uneori facem un reducționism puțin forțat, explicând foarte multe disfuncții prin mentalitãți.
La rândul lor mentalitãțile, dacã apelãm la marxism, dar și chiar la structuralism, se cer a fi explicate. Trebuie sã explicãm de ce oamenii gândesc, se comportã în felul acesta și nu altfel. Dar, în același timp, apelând la pura teorie antropologicã, știm cã modelele culturale au autonomia lor, cã ele persistã, continuã sã se manifeste indiferent de schimbarea contextelor sociale și trebuie sã treacã foarte multã vreme pânã când aceste modele sã fie înlocuite cu altele.
— Un model instituțional implementat la 1 000 de kilometri mai spre sud sau mai spre est va naște altã instituție pânã la urmã. Din aceastã cauzã nici instituțiile democratice de la Stokholm pânã la Atena nu seamãnã între ele, iar noi vrem repede sã fim exact ca la Paris.
— Și un sistem foarte bine articulat din punct de vedere democratic trebuie sã ținã seama de contextele culturale locale. În Irlanda încã au o mare putere șefii de familie, deci clanurile familiale sau fostele triburi își continuã existența într-o formã modernã. Deci aleșii locali, indiferent ce sistem democratic de alegeri ar fi, devin primari și responsabili, pentru cã aceasta este tradiția. Cine sã aibã autoritate mai mare asupra clanului familial, când uneori un sat întreg formeazã un clan familial, decât persoana care are autoritatea tradiționalã recunoscutã și acceptatã. Deci, chiar și un sistem democratic trebuie sã înghitã o mare diversitate de situații: situația din Corsica nu se comparã cu situația din Spania sau de la Viena. Existã specificitãți locale de care trebuie sã ții seama, niște ierarhii, niște relații familiale. Noi întotdeauna când facem aprecieri referindu-ne la un „grup de interese“ și la familie vorbim în sens peiorativ. Japonezi și coreenii se mirã când aud un asemenea discurs, pentru cã toatã economia lor este construitã pe sistemul grupurilor de interese și al relațiilor de familie. Familia, în sens foarte extins, a fost sistemul de bazã de organizare socialã și modernizare, și nu putem spune cã Japonia este mai rãmasã în urmã sau mai nedemocratã ca alte țãri. Deci pot fi articulate și sistemele tradiționale, dar Japoniei i-a trebuit mult timp pânã sã facã trecerea aceasta, iar uneori ea a tre- buit sã se facã sub presiune externã.
*foto: Ioan Mihăilescu și tată său
- Dialog neterminat (VII). „Un regim dictatorial nu poate supraviețui decât prin supralicitarea dictaturii”
- Dialog neterminat (I). Convorbiri între Zoltán Rostás și Ioan Mihăilescu despre condiția sociologului postcomunist
- Dialog neterminat (II). ”Nu putem spune că asociația sociologilor formează o comunitate profesională. Interesul corporatist este singurul care ne leagă”
- Dialog neterminat (III). „Pentru noi, atracția principală era profesorul Henri H. Stahl”
- Dialog neterminat (IV). ”Unii dintre noi eram mai pălmași, mai legați de problemele românești”
Lasă un răspuns