Dialog neterminat (I). Convorbiri între Zoltán Rostás și Ioan Mihăilescu despre condiția sociologului postcomunist

extras din Mihăilescu Ioan, Zoltán Rostás, Dialog neterminat, Ed. Curtea Veche, 2007

Introducere

Îmi este deosebit de greu sã scriu o prefațã la aceste dia- loguri la doar câteva zile de la dispariția sociologului Ioan Mihãilescu, fostul rector al Universitãții din București, președinte al Consiliului Național de Evaluare și Acreditare Aca- demicã. Altfel ne-am imaginat acest volum de convorbiri în toamna anului trecut. Am intenționat sã realizãm un tablou al societãții românești bazându-ne pe experiența și percepția personalã a doi sociologi din aceeași generație, dar cu background-uri foarte diferite. Ar fi fost un experiment interesant.

Atunci când, la începutul acestui an, am demarat convorbirile cuprinse în volumul de fațã, ne-am dat seama din pri- mele momente cã este mai firesc sã punem în centrul discuțiilor nu societatea, ci sociologia româneascã, și prin aceasta sã vorbim de lumea noastrã. Am propus ca proiectul nostru sã cuprindã douã runde de convorbiri. Ioan Mihãilescu a fost de acord. Ne-am întâlnit de fiecare datã dimineața devreme, în clãdirea Institutului Social Român din strada Transilvania, în perioada februarie–mai 2007. Pentru mine aceste întâlniri au însemnat o reeditare a convorbirilor purtate în anii optzeci cu membri ai Școlii gustiene. Singura diferențã fiind reținerea mea în a adânci problematica discuției, pentru a cuprinde orizontal temele majore ale vieții interlocutorului meu, și pentru a pãstra întrebãri inedite pentru cea de-a doua rundã de convorbiri. Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost solicitudinea și în același timp reținerea în relatãri și comentarii. Nici în discuțiile cu reportofonul închis nu a fost violent în aprecierea oamenilor, îi trata cel mult cu ironie dublatã de compasiune. S-a ferit de confesiuni foarte personale și niciodatã nu a vorbit de boala gravã care îl mãcina de ani de zile. Astfel am reușit ca pânã în luna mai sã acoperim toatã activitatea lui, urmând ca dupã transcrierea casetelor sã revizuim textul și sã ne vedem dupã vacanțã. Ne-am întâlnit ultima oarã în iulie. Își revizuise intervențiile, ceea ce m-a stimulat sã mã pregãtesc pentru a doua serie de convorbiri. Și m-am documentat în așa fel încât am citit pânã și articolele sale din revista studențeascã Universitas, de care amintise doar în treacãt în prima rundã.

Mã pregãteam sã abordez mai temeinic viața studențeascã bucureșteanã, sensibil diferitã de cea clujeanã pe care am trãit-o eu, și mediul universitar mult mai legat de academie și foruri politice centrale decât în provincie. Aș fi insistat asupra diversitãții sociologiilor cu care a intrat în contact la Viena și la Paris și asupra consecințelor izolãrii politice pentru sociologia româneascã din anii optzeci. Am fi analizat modelele de supraviețuire practicate de cercetãtorii vieții sociale. Am fi detaliat rãdãcinile naționalismului în sociologie, apãrut în anii șaptezeci și accentuat în anii optzeci. Am fi adâncit problematica continuitãții și discontinuitãții în cultivarea sociologiei în perioada postdecembristã. Am fi evaluat situația sociologiei în raport cu Academia Românã, Bisericã și partide politice. Nu am fi ocolit nici perpetuarea contraselec- ției în promovarea universitarã, cu consecințe mai grave decât cele ce privesc direct instituția universitãții. Cu siguranțã am fi analizat disfuncțiile din formele de asociere ale sociologilor pe plan național și internațional.

În loc de reîntâlnire pentru continuarea proiectului nostru a trebuit sã-mi iau rãmas-bun pentru totdeauna de la Ioan Mihãilescu. Deși acest dialog neterminat ar fi meritat o serie întreagã de note și comentarii pentru a lãmuri afirmații și relatãri nedetaliate, am optat pentru publicarea lui rapidã și neprelucratã. Cãci sunt încredințat cã acest text, deși are intenții evocatoare, este parte a prezentului și purtãtor de mesaj pentru viitor.

Zoltán Rostás

6 februarie — Ziua întâi

— Aș începe aceastã discuție cu o temã care s-ar putea sã nu fie legatã de societatea româneascã, ci de profesiunea de sociolog, colectivitatea de sociologi din București, o temã legatã de imagine sau de autoapreciere. În ultima vreme am observat cu foarte multe ocazii, și la școala doctoralã, și la conferințe, dar mai ales la întâlniri informale, cã foarte mulți colegi sunt nemulțumiți, constatând mai tranșant sau mai voalat cã ceva nu merge cu sociologia. Nu se știe de ce și cum, dar parcã nu este apreciatã sociologia, nu suntem vãzuți, nu avem vizibilitate. Este grav, reclamã unii pe bunã dreptate, cã se permite predarea managementului la Politehnicã fãrã studii de bazã în științele sociale. Și în asemenea situații totdeauna mi-aduc aminte de o alocuțiune a lui Ion Aluaș, în urmã cu mulți, mulți ani, prin ’68–’69 mi se pare, în fața studenților, despre statutul și vocația de sociolog, care ne-a creat impresia cã sociologul are un statut de excepție, cã suntem într-o situație de urcuș pe scara elitelor profesioniste. Iar acum am aceastã percepție (nu autopercepție!), vãd cã în jurul meu colegii sunt nesiguri în privința aprecierii și imaginii sociale, ba au chiar îndoieli în ceea ce privește utilitatea lor socialã. Cum credeți cã se poate aborda aceastã temã și cum putem sã vedem care este situația acum, la noi, bineînțeles?

— Cred cã nu numai la noi, dar și în alte țãri, sociologii pleacã din start în profesia lor cu anumite iluzii. Cred cã le este indus prin sistemul de educație universitarã, de formare profesionalã, dar nutresc și pe cont propriu, un sentiment cã ei ar putea juca un rol social foarte important în cadrul unei societãți. Cum știm de la clasici, sociologia este o fiicã a crizelor, și atunci când se întâmplã ceva rãu, politicienii își aduc aminte de sociologi: „Unde sunt sociologii, de ce nu ne-ajutã, de ce nu ne dau soluții?“ În perioadele de calm, sau când puterea politicã se simte sigurã pe ea, sociologii nu mai sunt luați în considerare. Astfel s-a întâmplat dupã 1990, când, pe un fond de puternicã așteptare, de reviriment al sociologiei, de creștere a rolului ei social, a apãrut un sentiment de deziluzie. Formal, s-a fãcut apel la sociologi, au fost fãcute studii, mulți se pot lãuda cã au participat la elaborarea unor programe de guvernare, a unor politici sociale, chiar la scrierea unor texte de legi, deci nu au fost pasivi. Dar ca masã profesionalã acesta este sentimentul dominant, cã sociologii sunt doar utilizați atât cât convine politicului sã utilizeze din ceea ce spun ei, iar atunci când critica nu este agreatã (pentru cã sociologia este o profesie cu vocație criticã), în niciun regim, oricât ar fi el de democrat, nu se manifestã o simpatie mare fațã de sociologi. Cred cã dupã 1990 în România a apãrut o divizare a sociologilor: sociologii de uz public și sociologii de cercetare. Nu pot sã zic cã sunt douã tabere foarte clare care sã se dispute între ele, dar este interesant cã cei care apar în mod frecvent și au și notorietate nu sunt sociologi de cercetare.

Notorietatea cea mai mare o au așa-zișii „analiști sociali“. Cu un cuvânt mai greu eu i-am considerat de multe ori un fel de paraziți care exploateazã munca altora, dar, din pãcate, nu în mod suficient de profesionist. O persoanã care își dã cu pãrerea într-un ziar sau la un post de televiziune, astãzi despre terorismul internațional, mâine despre romi, poimâine despre destrãmarea familiei, în altã zi despre consumul de droguri, nu este un cercetãtor serios, pentru cã nimeni nu poate acoperi o paletã atât de largã de probleme. Dar superficialitatea cu care ei abordeazã o mare diversitate de domenii se explicã tocmai prin faptul cã ei nu au rigoarea unui cercetãtor serios, care are multe scrupule, formuleazã mai greu, nu dã sentințe, are dubii. Deseori mi s-a întâmplat sã fiu solicitat de posturi de televiziune: „Vã rugãm, a apãrut problema cutare, au dat foc la niște case de romi în satul cutare. Veniți douã minute sã ne spuneți despre ce este vorba.“ Un cercetãtor serios nu se duce sã-și dea cu pãrerea în douã minute, pentru cã în douã minute el nu are ce spune.

Relativa izolare pe care o resimt sociologii, sau unii dintre ei, cred cã provine și din faptul cã foarte mulți sociologi nu au abilitatea unui limbaj de tip jurnalistic. Vedeți cã, uneori, când apar sociologi cu un suport profesional mai solid, nu sunt atât de atractivi, atât de spumoși, atât de captivanți cum sunt ceilalți comentatori sociali și politici, pentru cã cercetãtorii au un limbaj mai riguros, care nu are prizã la ascultãtori sau la telespectatori: este un limbaj adresat mai ales co-profesionalilor. Și atunci nici posturile de televiziune nu sunt mulțumite de prestațiile sociologilor, și nici sociologii nu sunt mulțumiți de modul în care sunt utilizați.

Desigur, am spune cã sociologia nu se reduce numai la ce apare în mass-media. Din pãcate însã dupã 1990 sociologia este perceputã mai ales prin sondajele de opinie, foarte mulți nepricepuți considerând cã aceasta este sociologia. De multe ori, sociologii sunt amestecați cu comentatorii politici. Studiile pe tematici mai serioase, mai consistente, nu prezintã interes pentru mass-media. Sunt greoaie, sunt greu de asimilat sau greu de transmis. Deși s-au publicat lucrãri foarte consistente dupã ’90, multe dintre acestea au avut o slabã percepție socialã. Producția sociologicã este foarte mare, dar ea este comunicatã și utilizatã într-un cerc foarte restrâns de colegi sau uneori nici mãcar la nivel național, pentru cã avem situația în care nu știm ce publicã colegii de la Iași, de la Cluj. Deși existã Internetul, nu mai existã un sistem foarte bine pus la punct de sintetizare a publicațiilor. Sunt foarte multe edituri și uneori nu știi cã a apãrut o carte. Comunicarea se face mai ales în cercuri editoriale, instituționale, iar sociologia, folosind o expresie care a fost utilizatã într-o lucrare mai veche de istorie a sociologiei românești, devine din ce în ce mai mult o disciplinã „de cabinet“, o dezbatere limitatã la un cerc foarte limitat de profesioniști, deși așteptãrile publice fațã de sociologi sunt destul de mari. Nu numai comunicarea cu publicul larg este deficitarã, ci și comunicarea sociologilor cu politicienii. Politicienii nu știu ce sã cearã de la sociolog, și nici nu știu cum sã utilizeze ceea ce le dau sociologii. Pentru politician, sociologul devine util în campania electoralã, atunci când vrea sã facã mai consistent un program electoral, când îl șlefuiește, când dã o tentã de științific unui document care este prezentat politic.

Desigur, pentru ca un sociolog sã poatã interveni într-o politicã socialã, el va trebui sã aibã în spate o experiențã profesionalã extraordinarã, pentru cã nu te joci cu propunerile de experimente sociale și de intervenții sociale. Dar, din pãcate, mulți politicieni, prin faptul cã practicã politica, deși la un nivel destul de rudimentar și neprofesionist, dobândesc sentimentul cã ei pot substitui sociologii. N-au nevoie de sociologi; sau fac apel la sociologi din rațiuni de imagine, pentru a crea o bunã impresie în campaniile electorale. De fapt ceea ce spune sociologul nu conteazã foarte mult.

Cred cã acest sentiment de deziluzie sau de utilitate socialã scãzutã este trãit și de sociologii din alte țãri. Cred cã la nivel mondial sociologia este într-o perioadã de eclipsã. Am mai discutat de evenimentele din 1968 cu mișcãrile studențești și apoi și mișcãrile muncitorești. Atunci a fost o explozie a lucrãrilor de sociologie care s-au ocupat de fenomene foarte importante pentru acea perioadã. Aceste lucrãri au avut un impact social foarte mare. Dar, de atunci și comparând cu prezentul, nu am mai avut de-a face cu niște bestseller-uri sociologice care sã aibã o audiențã foarte mare, cum au fost lucrãrile din perioada 1968–1972. Lucrãrile cu mare prizã la public nu au fost lucrãri stricte de sociologie. Ele au amestecat puțin analiza politicã cu sociologia, cu știința viitorului și chiar cu stilul jurnalistic. Fiind scrise într-un limbaj accesibil au avut o mare audiențã de masã. Șocul viitorului a lui Toffler a fost cititã de un public foarte, foarte larg. Nu este printre cele mai solide lucrãri de sociologie, dar Toffler este un sociolog care știe sã se adreseze mulțimii. Eu cred cã și în România sociologii ar trebui ca, pe lângã pãstrarea con- sistenței teoretice, metodologice a cercetãrilor lor, sã facã un efort mai mare de a gãsi canale de comunicare, mijloace de comunicare cu un public mai larg, pentru cã nu pot sã reproșez mereu altora cã eu sunt un neînțeles, un nebãgat în seamã, dacã nu fac efortul de a intra în regulile jocului prezentului, fãrã a face însã compromisuri sau prostituție de ordin științific.

— Acest sentiment despre care discutãm l-am perceput la nivelul generației de sociologi între 55–65 de ani. Sunt cei care con- duc doctoratele. Dar între timp au venit alte generații, cel puțin douã, și nu știu dacã aveți cunoștințã despre ce cred acești tineri… Observația mea se referã la cei de 30 de ani, care deja ori sunt doctori ori doctoranzi la universitãți strãine, deci au un cu totul și cu totul alt start decât am avut noi. Ei au o reținere fațã de generația noastrã, dar nici ei nu se manifestã suficient de clar în privința importanței sociologiei.

— Generația noastrã și cea puțin mai în vârstã au o dozã de iluminism mult mai mare decât generațiile care vin dupã noi. Și istoriile noastre personale explicã acest lucru. Nepu- tând avea un rol în studiile de piațã, în deciderea de investiții unde sociologul nu e vioara întâi, dar are un rol important, noi ne-am concentrat pe partea teoreticã și metodologicã. Aceasta am avut voie sã facem. Da, pentru cã nu ne împie- dica nimeni și puteam sã ne manifestãm oricât de liber, pãstrând, bineînțeles, anumite limite, deși aceste limite au fost mai mici decât se crede în prezent, pentru cã se puteau publica și lucrãri care, recitite astãzi, sunt valabile și pot fi publicate, eliminând câteva citate de complezențã.

A existat cred și o anumitã conivențã, o înțelegere tacitã între autori și cei care se ocupau de cenzurã. Mi-aduc aminte punctul de vedere al unui editor-cenzor: dacã lucrarea nu înjurã partidul, poate fi publicatã. Iar unii gãsiserã și un mij- loc foarte abil de a publica. Sub pretextul criticii teoriilor occidentale, fãceau o prezentare de douã sute de pagini a teoriilor occidentale și o criticã de zece pagini la sfârșit. Deci noi ne-am concentrat pe partea metodologicã, teoreticã și, sã zic, pe un anumit elitism intelectual, hotãrând noi ceea ce este decent sau nu este decent sã facã un sociolog.

Generațiile care vin dupã noi sunt mult mai pragmatice. Pentru mulți dintre ei sociologia nu este o vocație sau pasiunea vieții, cum se întâmplã pentru generațiile mai vârstnice. Pentru ei sociologia este o cale de a intra pe o piațã profesionalã, iar pregãtirea sociologicã este doar un fundament cultural util, pe care pot sã-l foloseascã în practicarea profesiei. Cred cã mulți dintre sociologii tineri nu mai au acea pasiune sau acea dorințã sau credințã cã sociologia poate fi un instrument de schimbare socialã sau de bunãstare socialã. Pentru ei lucrurile sunt mai restrictive. Am de fãcut un studiu de piațã, am de fãcut un studiu de impact, am de fãcut o analizã de evaluare a unui tip de politici sociale, deci treburile sunt mult mai pragmatice, și de aceea nici așteptãrile lor profesionale nu sunt lovite de acea dozã de deziluzie pe care o au generațiile mai vârstnice. Mulți dintre tinerii sociologi au fost formați în perioada de dupã 1990 în țãrile occidentale, într-un mod mult mai pragmatic. Chiar dacã fac lucrãri de doctorat elaborate foarte atent din punct de vedere teoretic, metodologic, aceasta este ca un fel de pasaj obligatoriu prin care trebuie sã treacã pentru a obține un titlu științific util ca o mai bunã vizualizare pe cartea de vizitã, sau uneori pentru a obține un plasament profesional mai bun, deși, practic, ceea ce au fãcut ei în teza de doctorat uneori nu mai folosesc niciodatã.

— Dumneavoastrã nu v-ați publicat teza de doctorat?

— Nu, eu n-am publicat teza de doctorat. Nu pentru cã nu am vrut sã o public. În cazul meu este interesant de constatat cum se poate rupe cineva de un context național inhibant, chiar într-un timp foarte scurt. Eu am scris teza de doctorat la Viena și Paris, într-un mediu intelectual foarte liberal, în care se putea spune orice, numai sã poți dovedi din punct de vedere științific. Deci limitele erau cele ale bunului-simț
științific, alte limite nu erau. Și am fãcut o lucrare de doctorat corectã. Am dat-o spre lecturã unor colegi francezi care au apreciat-o ca fiind bunã. Am venit cu ea în România, profesorul Stahl mi-a zis cã lucrarea este foarte bunã. Profesorul Stahl, care suferise în timpul vieții tot felul de cenzuri, s-a bucurat cã a dat de o lucrare de doctorat mai bine fãcutã, iar eu am avut naivitatea sã cred cã vin cu niște lucruri noi și consistente. M-am calmat rapid în momentul în care mi-au apãrut primele douã referate oficiale la teza de doctorat. Pãstrez și acum niște exemplare din teza de doctorat adnotate de cãtre un referent oficial: „Bun pentru Vest, nu merge în România.“ Referentul oficial respectiv era un coleg foarte simpatic, dar era și un bun cenzor. Am ținut parțial seama de remarcile referenților oficiali, am mai refãcut unele pãrți, fãrã sã alterez demonstrația de bazã și conținutul. Probabil cã la a treia lecturã referenții s-au plictisit și n-au mai fost atât de atenți, încât lucrarea s-a prezentat în mare parte în forma inițialã, ca lucrare doctoralã.

Când am încercat sã o public am avut un lector foarte atent. Acesta mi-a spus cã lucrarea nu poate fi publicatã. Mi-a reproșat cã vorbeam în prefața lucrãrii despre superioritatea agriculturii socialiste și în capitolele urmãtoare demontam cele spuse în prefațã. Aceastã remarcã era adevãratã. Pentru cã din toate analizele de date și din studiile comparative pe care le fãcusem reieșea cã agricultura socialistã este mult mai slab productivã, cu randamente mai mici, cu insatisfacții mai mari. Editorul mi-a cerut sã schimb toate datele statistice. Dacã fãceam acest lucru, teza de doctorat devenea o simplã lucrare ideologicã. Am refuzat propunerea editorului și am preferat sã țin lucrarea în sertar, sã rãmânã așa cum am scris-o, pentru cã mi se pãrea cã cedez, cã mã prostituez puțin, numai de dragul de a-mi apãrea o lucrare. Teza de doctorat nu putea fi ajustatã încât sã fie pe placul editorului și eu nu eram dispus sã fac ajustãrile pe care mi le cereau ei, pentru cã aș fi schimbat complet sensul analizei. În teza de doctorat am fãcut analize de randamente pe tipurile de exploatații agricole, și era evident cã tipul de exploatație cel mai puțin rentabil era cooperativa agricolã de producție. N-aveam ce face, aceasta era realitatea și mi s-a pãrut corect sã nu public ceva contrar convingerilor mele științifice numai de dragul de a publica.

— Noi am deviat de la ideea cã tinerii fac sociologie aici sau în altã parte, și pe urmã lucreazã te miri ce, dar nu continuã tema lucrãrii. De aici îngrijorarea pentru unii cã nu existã nimeni care sã preia ștafeta, nu avem continuatori pentru foarte multe discipline pe care noi le avem în planul de învãțãmânt în cadrul facultãților. De fapt, se poate pune întrebarea: oare trebuie neapãrat sã se con- tinue o materie veche, sau ar trebui sã vinã cineva și sã spunã: „Eu aș face altceva.“?

— Facultatea în care lucrez s-a dovedit a fi foarte flexibilã. Am schimbat de mai multe ori programele de studii. Îndeosebi programele de masterat pe care le-am lãsat pe seama tinerilor sã le conceapã, sã le gândeascã, sã le proiecteze cum doresc, dar tenta principalã a fost și este cea pragmaticã. Apetența pentru teoria sociologicã, pentru analize sociologice mai consistente care cer o perioadã mai lungã de timp, nu mai existã, pentru cã, în primul rând, aceste lucrãri nu aduc bani. Gãsești foarte greu un editor sã-ți publice lucrarea pur teoreticã, și uneori trebuie sã plãtești ca sã-ți aparã volumul. Avem mulți colegi care produc studii pentru PHARE, pentru Uniunea Europeanã, pentru UNICEF sau Banca Mondialã. Unele sunt lucrãri consistente, bine realizate profesional, dar nu sunt lucrãri care sã ducã la dezvoltarea sociologiei. Repet, poate cã nici viziunea noastrã nu este cea mai bunã, pentru cã noi suntem marcați de acest elitism teoretic și metodologic, explicabil prin ceea ce am spus anterior. Poate cã este vremea pentru noi tipuri de abordãri, noi atitudini profesionale, noi concepții profesionale, și nu sunt atât de negativist încât sã nu recunosc cã diferența de percepție ne poate fi și nouã imputabilã. Ne desprindem greu de un trecut cu care ne-am obișnuit și pe care-l considerãm calea regalã, calea frumoasã, elegantã de a practica o profesie. Uneori vãd preocupãrile tinerilor sociologi și, deși ele sunt pragmatice și aducãtoare de venituri nu arareori consistente, cei mai în vârstã, sau cel puțin unii dintre ei, le trateazã cu anumitã desconsiderare, le apreciazã cã sunt prea banale, prea pecuniare ca sã se ocupe de ele. Avem colegi care au rãmas într-o așa-zisã izolare a eleganței profesionale, dar care devin din ce în ce mai neadaptați la solicitãri, pentru cã existã o piațã a cercetãrii sociologice care are o anumitã con- figurație și trebuie sã te supui ei.

Normal cã poți face orice fel de cercetãri pur teoretice, de studii, pe cont propriu, nu te oprește nimeni. Unele pot sã fie interesante și pasionante pentru câțiva colegi sau persoane preocupate, dar nu acestea sunt cele care creeazã mijloacele de subzistențã. Poate și pentru faptul cã noi, cei mai vârstnici, suntem protejați financiar prin statutul de universitari, și nu suntem obligați sã ne gândim din ce trãim sãptãmâna viitoare, suntem mai tentați de abordãrile teoretice. În timp ce foarte mulți dintre foștii noștri doctoranzi sau foștii noștri absolvenți își proiecteazã profesia pe perioadã foarte scurtã. Au un contract de șase luni, de un an, dupã aceea trebuie iarãși sã se gândeascã ce fac, de unde își câștigã existența dupã perioada respectivã. Deci nouã, celor mai în vârstã, ne dã mâna sã fim eleganți și boieri, pentru cã noi nu avem aceleași presiuni ale cotidianului asupra stãrii profesionale și financiare a familiei pe care le au tinerii.

Existã situații diferite și în rândul tinerilor. Sunt tineri care au venit cu ambiții academice din strãinãtate; au fãcut doctoratul, și n-ar vrea sã coboare la nivelul de mic prestator de servicii sociologice. Aceștia au deja altã percepție asupra a ceea ce este de fãcut. Unii dintre tinerii sociologi se mani- festã critic fațã de cei mai vârstnici. La nivelul unor tineri se poate decela și o anumitã neîncredere fațã de cei care au fost în vechiul regim socializați în ale sociologiei, mergând pânã acolo încât își pun întrebarea dacã nu e cazul sã îl demitizãm și pe Gusti și pe toți marii sociologi din perioada interbelicã. La acest demers nu poți sã rãspunzi decât cã ești de acord cu orice încercare de demitizare, cu o singurã condiție: sã cunoști mai întâi foarte bine operele celor pe care vrei sã-i demitizezi. Și când este vorba de generația mai în vârstã, și acolo e cazul sã vedem efectiv ce a fost, ce n-a fost.

— Probabil nu-i cunosc suficient de bine pe tineri, ar trebui sã port cu ei discuții mai profunde. Dar mã gândesc la un singur lucru: noi am cunoscut personal generația elevilor lui Gusti. Aceștia au fãcut și cercetare, aș zice fundamentalã, dar au fãcut de multe ori și sociologie aplicatã. Și aici se pot detecta unele rãdãcini iluministe ale sociologiei românești. Tinerii au o cu totul altã idee despre rostul sociologiei. Poate trebuie sa admitem o pluralitate de comunitãți ale sociologiei, cu tot atât de multe idealuri despre sociologie.

— Da, în prima parte a comentariului v-ați referit la tinerii cu vocație teoreticã. Existã, și ei vor fi probabil succe- sorii noștri, deși eu cred cã noi, instituțional, folosim o exploatare a pasiunii și dedicației pe care unii tineri o au pentru cariera științificã și universitarã. Pentru cã, din pãcate, din punct de vedere financiar, cariera universitarã, nu numai la noi, dar și în alte țãri, nu te duce la bogãție. Faptul cã noi avem tineri care lucreazã pe un salariu foarte mic nu se explicã decât prin pasiunea mare pe care o au pentru meseria respectivã, iar instituția, în spețã universitatea, fãrã rea intenție, ajunge sã exploateze aceastã pasiune. Avem și „fugi“ din sistem, tineri doctoranzi cu un apetit teoretic foarte mare au mers la studii în strãinãtate, sã-și pregãteascã doctoratul, și au virat spre alte filiere profesionale, nu atât de onorabile științific. Unii au abandonat și susținerea tezei de doctorat pentru cariere neacademice, dar care le aduceau mari venituri.

În ce privește raporturile dintre generațiile de sociologi, eu n-aș dramatiza atât diferențele de percepție dintre generații. Ca sociolog, mie mi se pare absolut normal sã existe diferențe de percepție dintre generații. În câmpul social nu lucrãm atât cu realitãți, cât lucrãm cu percepția pe care noi o avem despre realitãți, despre ceea ce credem noi cã este realitatea, iar generația tânãrã, întotdeauna, de când e lumea, a încercat sã-și facã loc, sã-și creeze o nișã cât mai mare pe seama generației mai vârstnice, fațã de care a adoptat o atitu- dine criticã. Vârstnicii, ca profesioniști în sociologie, trebuie sã adopte o atitudine tolerantã fațã de tineri, încercând totuși sã impunã principiul cã trebuie sã cunoști bine ceea ce critici.

Și am avut experiențe profesionale, mai ales în perioada anilor de început de 1990, cu studenți și doctoranzi foarte critici, care afirmau cã ce s-a fãcut înainte de ’90 nu conteazã, este zero, a fost numai ideologie. Pe unii i-am invitat sã se ocupe puțin de perioada pe care o criticau cu înverșunare, sã citeascã ce s-a publicat în acea perioadã. Interesant cã am avut câteva cazuri în care unii au venit sã-și recunoascã gre-
șeala de a fi fãcut o apreciere globalã asupra perioadei, cã și în perioada comunistã, cu toatã cenzura, cu toate constrângerile, au fost cercetãri și cãrți, studii foarte consistente, și cã generația care a produs aceastã literaturã sociologicã cu toate avatarurile nu este atât de condamnabilã, pentru cã de fapt a realizat uneori chiar miracole, pentru cã a putut sã supraviețuiascã într-un context social foarte dificil. Dar, repet, orice generație cautã sã-și gãseascã locul social și plasamente cât mai bune, neluând în considerare faptul pe care îl învațã teoretic la cursuri de bazã în sociologie, cã în societate este loc pentru toți, cã nișele sociale pot fi foarte numeroase și practic infinite, cã nu trebuie sã deposedezi pe unul de nișa lui pentru a te așeza tu în ea. Avem de a face aici cu un mecanism social firesc. Fiecare nouã generație cautã sã-și creeze o vizibilitate și o nouã legitimitate, atacând legitimitatea și producția științificã sau socialã a celor dinainte.

Înțelepciunea ar trebui sã vinã din partea generației vârstnice care trebuie sã învețe sã conviețuiascã cu o generație uneori mai rebelã, mai zgomotoasã, mai grãbitã, și sã fie capabilã sã-și demonstreze utilitatea înțelepciunii pe care a acumulat-o. Pentru cã, de fapt, ceea ce noi avem în plus fațã de un coleg mai tânãr, sã zic de 40 de ani, care poate fi la fel de bine pregãtit teoretic sau mai bine pregãtit decât noi, este o anumitã dozã de înțelepciune de viațã și un relativism metodologic. Practic, acesta a fost dintotdeauna atuul generației mai vârstnice: experiența de viațã și o anumitã înțelepciune, care nu este obligatorie la toți. Nu o câștigi automat pe mãsurã ce îmbãtrânești: nu trece anul și devii mai înțelept. Poți sã fii și un bãtrân zãnatic. Sunt și bãtrâni agresivi, oameni care îmbãtrânesc foarte repede și devin agresivi și intoleranți. Deci, îmbãtrânirea înțeleaptã, așa cum o regãsim și în folclorul mai multor popoare, este cea care reușește sã emitã judecãți detașate de pasiuni, în care experiența de viațã este valorizatã în sensul pozitiv, și care reușește mãcar sã atragã atenția, dacã nu sã convingã generațiile mai tinere cã lumea nu începe cu ei, cã nu trebuie sã repete greșelile celor dinainte. Acesta este mai mult un deziderat, pentru cã procesul de învãțare socialã se bazeazã foarte mult pe erori și pe succese repetate, și pânã când nu se lovește de aceleași pro- bleme, nimeni nu dobândește experiența socialã respectivã. Mulți tineri considerã cã dupã 1968 s-a produs o adevãratã revoluție sexualã. Adevãrul este cã anumite comportamente sociale sexuale, altãdatã practicate în intimitate sau pe ascuns, au devenit vizibile, dar acești tineri rãmân mirați când aud cã în materie de sexualitate nu s-a inventat nimic nou din Antichitate pânã acum. Numai cã sunt momente în care apar cenzuri sociale, reprimãri, intoleranțã asupra unor comportamente, și momente în care acestea izbucnesc și nu mai sunt controlate și cenzurate.

– Va urma –