sursa foto: jurnalul.ro
extras din Mihăilescu Ioan, Zoltán Rostás, Dialog neterminat, Ed. Curtea Veche, 2007
7 februarie — Ziua a doua
— Dacã data trecutã am vorbit despre anumite simptome de nemulțumire mãcar ale unei generații — generația noastrã — fațã de statutul sociologiei, probabil cã la tineri situația este cu totul alta. Faptul cã se îndreaptã mulți, din ce în ce mai mulți, spre Sociologie denotã cã nu avem motive de îngrijorare, nu? Dar a fost cu totul altfel la pornire. Generația noastrã a pãșit într-ale sociologiei în modalitãți total diferite. Bunãoarã la facultatea noastrã din Cluj catedra nici mãcar nu s-a gândit sã inițieze o secție de sociologie, și Aluaș ne-a și explicat cã nu se-ntrevedea suficient de clar ce vor face absolvenții dupã terminare. Plus cã nici catedra nu era pregãtitã pentru treaba asta, adicã nu erau destul de mulți specialiști. La București situația era cu totul alta, bineînțeles, o mulțime de oameni din Școala sociologicã de la București erau încã activi, iar influența politicã a lui Miron Constantinescu și prestigiul profesional a lui Henri Stahl puteau sã ofere garanția unei demarãri cu șanse mari de succes. Dar pentru mine, este totuși un lucru de neexplicat, de ce elevul de liceu din Piatra Neamț care ați fost a optat pentru Sociologie, de vreme ce pânã atunci se ținuserã doar douã sau cel mult trei admiteri pentru aceastã secție, iar în liceul dumneavoastrã nu cred sã se fi fãcut mare tam-tam în jurul acestei discipline. Deci, cum ați ajuns sã dați admitere tocmai la Sociologie?
— Cred cã mulți dintre primele douã–trei serii de studenți au fost atrași de noutatea domeniului. Se fãcuse o oarecare publicitate sociologiei, se vorbea și la nivel politic; au început sã aparã și studii. Termenii de sociolog și sociologie erau vehiculați public. Pentru mulți tineri sociologia prezenta un element mai exotic, mai pitoresc și mai atractiv. Am avut o situație personalã foarte interesantã. Era pe atunci obiceiul ca profesorii de la universitate sã facã un fel de brigãzi, care se deplasau în teritoriu pentru a prezenta oferta de învãțãmânt superior, cum am spune astãzi, și structura învãțãmântului superior, ce facultãți sunt, ce oferã ele, ce pregãtire este necesarã. La liceul unde învãțam eu a venit un grup de profesori de la Iași, pentru cã eram în zona lor de tutelã, dar în echipã era și profesorul Ștefan Georgescu care, pe atunci, era decanul Facultãții de Filosofie din București. Profesorul Georgescu a prezentat structura Facultãții de Filosofie care de curând își adãugase o secție nouã de sociologie. Eu eram în ultimul an de liceu și atunci se crease secția de sociologie ca specializare separatã în cadrul Facultãții de Filosofie. Reînființarea învãțãmântului sociologic pãrea ca un fel de deschidere a învãțãmântului superior spre Occident. Am fost tentat de sociologie și de faptul cã aceasta, dupã ce fusese consideratã științã burghezã, interzisã, a fost repusã în drepturi. Știam și cã România avea o mare tradiție în cercetarea sociologicã. Opțiunea mea spre sociologie a provenit din acest amestec de tradiție, de occidentalism, de noutate, de înnoire a socialismului.
Cuvântul „Occident“ a cântãrit la mulți din cei de generația mea. Simțeam cã intrãm și noi acum în rândul țãrilor dezvoltate din punct de vedere științific, dar nu venim cu mâna goalã, pentru cã noi am avut o puternicã tradiție în acest domeniu. Ceaușescu vorbise despre utilitatea sociologiei. Nu știu câtã convingere era în acest demers sau dacã nu era un argument de ordin ideologic. În orice caz, Ceaușescu a vorbit de importanța sociologiei și atunci, prin mecanismele propagandistice s-a luat ideea. Probabil cã mulți care avocãțeau sociologia habar n-aveau ce este ea, dar fiind într-un document de partid, erau obligați sã rãspândeascã în rândul maselor aceastã idee.
În aceastã conjuncturã mi-am schimbat opțiunea universitarã în ultimul an de liceu. Pe parcursul liceului eu am fãcut o secție realã, cu multã matematicã, care mi-a rãmas plãcutã și în prezent. Am avut o profesoarã de limba românã foarte priceputã, care reușea sã lucreze excelent cu elevii și m-a îndrumat și spre olimpiadele de limbã românã, fiind și ea și eu convinși cã eu mã voi înscrie la facultate la filologie. În privința aceasta am decepționat-o puțin, dar nu toatã familia, pentru cã soțul ei era profesor de psihologie, încât am rãmas la nivelul așteptãrilor familiale, nu m-am îndepãrtat prea mult. Pentru cei din generația noastrã sociologia era o noutate, era ceva deosebit.
O categorie destul de substanțialã dintre colegii mei erau absolvenți ai școlii de asistențã socialã și pentru ei a cântãrit foarte mult faptul cã profesorul Stahl și profesorul Ioan Matei, care a fost directorul școlii de asistențã socialã, acum erau profesori la secția de sociologie, încât ei nu erau complet neinformați. Asistența socialã conținea multã sociologie în programa de studii, probabil fãrã sã apeleze foarte mult la termenul de sociologie. Mi-aduc aminte cã, secția de sociologie fiind la începutul ei, nu erau prea multe manuale, cursuri elaborate și foloseam din cursurile vechii școli de asistențã socialã. Era o lucrare în douã volume Metode și tehnici de cercetare în asistențã socialã, dar de fapt ele erau metode și tehnici de cercetare sociologicã. Încât grupul care a venit dinspre asistența socialã era un grup deja avertizat și sociologia le oferea obținerea unei diplome de învãțãmânt superior, pentru cã asistența socialã era la un nivel postliceal și în perioada aceea a și coincis apariția secției de sociologie la Universitatea din București cu desființarea școlii de asistențã socialã.
Vreau sã spun cã, sigur, ca în orice masã de studenți, erau unii care aveau o anumitã înclinație pentru domeniul de studii ales, pentru cã, necunoscând foarte bine domeniul, nu poți sã vorbești de vocație, ci de oarecare aplecare spre sociologie. Desigur erau și tineri care veniserã la sociologie pentru cã doreau sã facã o facultate, indiferent care. Acest fenomen a devenit tot mai vizibil pe mãsurã ce învãțãmântul s-a masificat în perioada de dupã 1990. Numãrul celor cu vocație, cu aplecare spre profesie este din ce în ce mai mic în raport cu marea masã, care vine cã trebuie sã dea la o facultate și unii, de fapt, dau la trei–patru facultãți în același timp, ca la o loterie, se duc apoi unde obțin media cea mai mare și unde eventual obțin finanțare publicã.
Ați spus cã noi stãteam mai bine la București, relativ mai bine fațã de Cluj, pentru cã aici erau câțiva dintre urmașii Școlii Gusti. Dar unii nu puteau sã fie chemați ca profesori, sau sã fie asociați ca profesori conferențiari pe motive ideologice, pentru cã persista încã o oarecare reținere, dacã nu punere la index din punct de vedere ideologic. Alți profesori au provenit din domeniul filosofiei sau psihologiei, cei care aveau o oarecare aplicare spre filosofia istoriei, spre materialismul istoric. Unii au devenit peste noapte profesori de sociologie, dar au avut onestitatea sã recunoascã cã sãptamâna trecutã învãțau cursul ca sã-l poatã preda la studenți sãptãmânã ce urma, încât ei înșiși s-au format pe mãsurã ce predau. A fost și la București o dozã mare de improvizație, unii depuneau eforturi foarte serioase și lucrau pe lângã Stahl, pentru cã profesorul Stahl a ținut foarte multe cursuri de inițiere, și atunci, dupã un an–doi, le preluau colegii mai tineri.
— Dumneavoastrã ați avut ocazia sã-l ascultați la mai multe cursuri?
— Da, pentru cã profesorul Stahl era nevoit sã acopere o paletã largã de discipline, pentru cã nu avea cine sã le ținã. Dar el a fost destul de nemulțumit de majoritatea colegilor care au venit din altã parte. Unii au fost oameni de bun-simț, alții nu. Profesorul era destul de realist, nu aștepta recunoștințã sau elogii din partea celorlalți. Dar pe unii i-a crescut, le-a pus cartea în mânã și i-a învãțat ce sã facã și când au devenit oarecum independenți sau aparent independenți au început sã-i dea lecții profesorului și probabil cã acest lucru l-a deranjat. Alții însã, au fost de bun-simț și i-au rãmas recunoscãtori. Îmi permit sã o citez pe Natalia Damian, o femeie de foarte mult bun-simț, care provenea din domeniul filosofiei istoriei. A învãțat alãturi de profesorul Stahl, i-a purtat recunoștințã, a avut și șansa unei burse de un an în Statele Unite, unde s-a pus la punct. Dar alții erau deranjați de prestigiul pe care îl avea profesorul.
Spuneam cu alte ocazii cã între noi, studenții, cu malițiozitatea pe care o au tinerii, foloseam diverse apelative pentru corpul didactic pe care îl aveam. Foloseam termenul de „Profesorul“ doar pentru Stahl. Deci nu mai spuneam profesorul Stahl ci doar „Profesorul“. Și în felul acesta îl deosebeam de ceilalți, care erau domnul cutare sau conferențiarul cutare, lectorul cutare, tovarãșul, deși noi nu prea foloseam apelativele astea, ne „domneam“. Numai dacã Profesorul era suficient de pornit sã fie numit tovarãș, atunci îl apelam tovarãș. În relațiile cu Stahl, cu Ioan Matei, cu Petre Stãnculescu, cu alții mi se pãrea și deplasat sã-i spunem „tovarãșul“ Stahl; era ceva necuviincios.
— Deși el ca social-democrat nu era foarte departe de…
— Nu, dar era un domn, era un domn autentic și trebuia sã folosești apelativul corespunzãtor. A durat destul de mult timp pânã când catedra de sociologie din București s-a format, iar profesorii s-au autoformat încât putem spune cã au devenit specialiști. La primele generații de sociologi, profesorii învãțau alãturi de studenții în sociologie. Nu știu dacã a fost cea mai bunã metodã, dar aceasta a fost situația. Trebuia început cu ceva. Repet, Bucureștiul a avut șansa de a avea un profesor de mare anvergurã, cum era Stahl. Dar existau și alții. I-am amintit pe profesorul Ioan Matei, pe Petre Stãnculescu, Ion Bãcãnaru, pe Liviu Matei, istoricul, care fuseserã în echipele lui Gusti. Liviu Matei era un istoric peripatetic, deci el era foarte pasionat de istoria socialã și ceea ce Stahl denumise arheologie socialã. Adicã era un istoric al terenului, care încerca sã identifice vechile structuri sociale, structurile de proprietate, organizarea socialã, din studiul terenului, a configurãrii alotizãrilor, a menținerii tradițiilor, obiceiurilor, deci era un om de istorie socialã.
— E foarte interesant cã aceastã istorie socialã, cu toatã marea deschidere din anii ’30, paralel cu Școala francezã, la noi nu a prins, adicã dupã Stahl n-a mai urmat nimic. Eu aș gãsi o explicație în faptul cã logica istoriei politice de construcție naționalã era mult mai actualã sau în orice caz mai folositã decât istoria socialã. Dar, sã revenim. Nu ați pomenit de Nicuțã.
— Nicuțã era un om de o culturã extraordinarã, avea o culturã solidã, își luase doctoratul în Germania cu o tezã despre Max Weber. Aceasta a fost opera principalã a lui și a rãmas la ea. Era un om extraordinar de bine informat, un profesor captivant. Deși ca student te captiva, când era vorba sã folosești notițele de la curs la examen nu prea aveai ce folosi, pentru cã el insista mai mult pe aspectele anecdotice, de biografie. Costache Nicuțã era bun vorbitor, un orator excelent, dar atunci, cum nu aveam asemenea manuale, era o dificultate, pentru cã trebuia sã apelãm la foarte multe lucrãri. Noi fãceam Istoria sociologiei cu el, și atunci trebuia sã folosim fie lucrãri occidentale, sau culmea, sã folosim cãrțile din istoria filosofiei publicate în perioada interbelicã, mai ales despre partea mai timpurie a Sociologiei, care erau elaborate din perspectiva istoriei filosofiei. Foloseam Istoria filosofiei a lui Ion Petrovici, sau a lui P. P. Negulescu, a lui Speranția, ca sã compensãm lipsa manualelor noi. Foloseam foarte multã bibliografie în limbi strãine.
Este interesant de reținut cã una din condițiile pe care ni le-a enunțat Miron Constantinescu din prima zi de întâlnire a fost sã învãțãm limbi strãine. Încât cei care stãpâneau o limbã strãinã, engleza, franceza sau germana, aveau un atu, pentru cã aveau acces la lucrãri fundamentale. Dar totuși, seminariile, cursurile, lecturile nu-i deosebeau foarte mult pe studenții de la sociologie de cei de la filosofie. Seva sociologiei era terenul. Nicuțã venea din filiera Petre Andrei, a ceea ce spuneam data trecutã cã era sociologia de catedrã, puțin elitistã, chiar puțin malițioasã fațã de pragmatismul sociologic al Școlii lui Gusti. Nu exista o mare simpatie între Stahl și Nicuțã. Ca vârstã nu era mare diferențã între ei doi; Nicuțã era ceva mai tânãr. Din punct de vedere profesional cei doi se speciau. Am vorbit cu profesorul Stahl — care spunea cã Nicuțã este tobã de carte dar steril, pentru cã, într-adevãr, cu toatã cultura lui sociologicã impresionantã nu a publicat decât douã studii, dupã ce a susținut doctoratul. Prin anii 1950 a publicat douã studii despre Stalin, care aveau sã-i fie scoase cu vârf și îndesat pe nas de asistenta lui, o doamnã pe care el a cultivat-o, a crescut-o și care s-a întors împotriva lui și l-a acuzat de stalinism. Studiile erau într-adevãr foarte staliniste, iar Nicuțã, care era un tip foarte abil din punct de vedere diplomatic, s-a gândit cã în fluctuația istoricã din acea perioadã cel mai bine este sã nu scrie. Nu rãmâne nimic și atunci nu poți fi acuzat cu scrierile trecute. S-a ars cu Stalin și atunci Nicuțã nu a mai scris nimic. Mi-aduc aminte cã lucram cu el, el era șef de catedrã și eu îi dãdeam ajutor în treburile administrative. Era un tip care avea mare dificultate de a scrie și o adresã administrativã; muncea la ea ca un salahor pânã când o fãcea, pentru cã el era un tip oral, nu era un tip de scriitor.
Am avut în facultate foarte buni profesori din perspectiva filosofiei: Gheorghe Vlãduțescu, Ion Banu, Florica Neagoe, erau profesori foarte buni de filosofie, nu fãceau ideologie, mai ales cã se ocupau și de partea de filosofie anticã sau medievalã; Alexandru Boboc pentru partea de filosofie contemporanã, îndeosebi neokantianã. Am avut profesori foarte buni care veneau sã completeze pregãtirea sociologicã din perspectiva psihologiei, pe Mihai Golu, pe Pantelimon Golu care ne ofereau pregãtirea teoreticã în domeniu sau în domenii conexe.
Pentru noi însã, sau cel puțin pentru cei care aveau același profil profesional ca mine, atracția principalã era profesorul Henri H. Stahl. Am avut și colegi care nu au fost interesați de cercetarea de teren și nu au avut nicio simpatie deosebitã pentru profesorul Stahl. Eu am intrat în orbita profesorului Stahl cu un grup destul de mare de colegi, care eram pasio nați de cercetarea de teren. Uneori intram în mici dispute teoretice cu unii colegi care nu aveau mare stimã pentru cercetarea de teren. Adversarii cercetãrilor de teren ne reproșau cã noi pierdem vremea pe drumuri și de fapt știința sociologiei o gãsești la bibliotecã, nu e nevoie sã bântui munții și dealurile ca sã o descoperi. Acesta era clivajul foarte puternic și în rândul profesorilor și chiar și în rândul studenților; era grupul celor atrași de teoria sociologicã și grupul cercetãtorilor de teren.
— Nu știam de aceastã diviziune… Probabil cã a fost cultivatã cercetarea de teren, nu numai în cadrul temelor coordonate de Stahl, ci și de Herseni și Vasile Caramelea. Ca unul dintre ultimii studenți ai lui Gusti, Caramelea a rãmas între puținii pasionați de istoria socialã, de vechea organizare socialã, cu toate astea i s-au reproșat lucruri pe care nici mãcar nu putea sã le facã.
— Vasile Caramelea a fãcut studii de psihologie socialã la Berevoiești, iar dupã 1990 l-au defãimat cã punea acolo bazele teoriei omului nou socialist al lui Ceaușescu. A fost o acuzã ineptã. Cercetãrile lui nu aveau nimic de-a face cu ideea omului nou socialist. Erau cercetãri decente de antropologie. Dupã orice schimbare politicã radicalã apar niște nechemați, ca aceștia care sunt atât de limitați și de neinformați încât afirmațiile lor au șocat pe toatã lumea. Cercetarea de la Berevoiești fãcutã de Caramelea nu avea nimic politic. Caramelea era un extraordinar profesor, pedagog și povestitor. Rar am întâlnit un om atât de sfãtos și care sã te poatã ține captiv ore întregi povestindu-ți lucruri pe care le-a întâlnit pe teren. El fãcea foarte multe studii de teren în fiecare an, așa cum putea el, uneori pe cont propriu, în vechiul lui sat, în satele învecinate și avea un dar nemaipomenit de a face sã trãiascã în fața ta viața unei comunitãți. Iar, bietul de el, încerca sã menținã în jurul lui un nucleu de antropologie. A avut studenți și discipoli de calitate foarte bunã. Fãceau cercetãri discrete, nu zic clandestine, pentru cã nu erau interzise cercetãrile antropologice, dar nici nu erau încurajate, nu erau nici foarte bãgate în seamã. Grupul lui Caramelea a publicat destul de mult și interesant. Perspectiva lui Caramelea era complementarã celei pe care ne-o oferea profesorul Stahl, care era mai sistematic, mai sociolog, uneori chiar mai cantitativ. Caramelea oferea o perspectivã de antropologie culturalã, care era foarte bunã, pentru cã venea sã completeze ceea ce studiam îndeosebi.
— Dar preda și la facultate, sau cum?
— El a avut un statut destul de ambiguu. Era profesor invitat și nu a fost titular al Facultãții de Sociologie. În timpul lui Miron Constantinescu, dar și pe urmã, o serie de persoane cu prestigiu profesional din perioada trecutã erau invitate uneori sã ținã un curs sau o serie de conferințe. Ei nu erau profesorii facultãții, erau un fel de asociați, de colaboratori. Dar noi ne obișnuisem cu Caramelea și îl consideram profesorul facultãții, pentru cã el avea un curs de antropologie pe care-l ținea în fiecare an, fãrã sã fie propriu-zis angajatul universitãții. Eram atrași de el pentru cã era o naturã umanã extraordinarã. Era un om bun. Îți fãcea plãcere sã te întâlnești cu el. Uneori discuțiile durau ore întregi. Uneori foloseam pretextul de a-l invita la o bere, dar motivul real era de a ne întâlni sã-i ascultãm „poveștile“ antropologice.
La fel era și profesorul Mihai Pop. El nu a fost profesorul nostru, dar era folosit, era invitat la dezbaterile științifice; ținea și unele cursuri speciale. La fel a fost și Gheorghe Focșa. Încã mai era directorul Muzeului Satului. Era o micã disputã profesionalã între Focșa și Stahl. Focșa, probabil dintr-un anumit orgoliu, își atribuia mai multe merite în fondarea Muzeului Satului decât a avut inițial, ceea ce-l mâhnea puțin pe Stahl. Stahl îi reproșa lui Focșa cã a deturnat rostul Muzeului Satului, care trebuia sã fie un laborator de sociologie vie și Focșa i-a dat o tentã de muzeu mort, etnografic. Dar Focșa era și el un bun povestitor.
— Eu încã n-am pus în circulație interviul realizat cu Focșa, fiindcã urmeazã sã fac un volum cu perioada Fundației, deoarece el are mai multe de povestit despre Fundație decât despre cercetãrile efective.
— Profesorii care predau la secția de sociologie aveau și ei simpatiile lor și preferințele lor profesionale sau culturale, încât în facultate veneau sã conferențieze oameni care fuseserã legați de Școala Gusti, unii fuseserã chiar membri ai Școlii Gusti, dar, din diverse motive, nu era oportun, nu era corect din punct de vedere politic sã te afișezi cu ei prea mult. În aceastã situație era profesorul Cornea, de o vitalitate extraordinarã, la o vârstã foarte înaintatã. Cred cã s-a dus la Institutul de Geografie pânã ce a murit, la aproape 90 de ani. Era deja în vârstã când l-am cunoscut noi, dar l-am apreciat ca pe un om cu o vastã culturã geograficã și sociologicã. Și chiar dacã nu aveam cursuri formale cu el, mergeam de multe ori la un fel de șezãtori, la Institutul de Geografie, ca sã discutãm cu el. Încât se produsese aceastã redescoperire a unor oameni valoroși dinainte, și chiar dacã ei nu erau recuperați complet instituțional, erau folosiți informal de cãtre grupuri de studenți. Unii dintre vechii specialiști reușiserã sã-și creeze în jurul lor mici, pretențios spus școli, dar grupuri de simpatizanți.
— Herseni a avut așa ceva, nu? Chiar dintre studenți sau…
— Herseni a fost în aceeași situație. Pe filiera lui Herseni au venit Cãtãlin Zamfir și Septimiu Chelcea. Herseni a ținut un singur curs, dar scurt pentru cã, din câte mi-aduc eu aminte, relațiile dintre Herseni și Miron Constantinescu nu erau cele mai fericite. Herseni a fost un enciclopedist. Stahl îi recunoștea capacitatea de mare profesor de sociologie. Dar ocupându-se de foarte multe domenii și scriind în foarte multe domenii, și în sociologia literaturii, și în organizarea firmelor, managementul de firmã, în psihologie socialã, unele dintre lucrãrile lui Herseni denotã, pe lângã o erudiție impresionantã, și o anumitã dozã de amatorism. Unele lucrãri, cu tot respectul pe care îl am pentru Herseni, sunt simple sinteze teoretice. Nu poți sã fii original în atâtea volume câte a scos el. Chiar tratatul lui de sociologie n-a fãcut școalã. Mai frecvent se folosește Sociologia lui Petre Andrei, deși Tra- tatul de sociologie al lui Herseni a apãrut mai târziu, este mai sistematic, mai cuprinzãtor. Dar lucrarea lui Petre Andrei este mai pasionalã, mai personalizatã. Herseni rãmâne totuși o somitate.
— Miron Constantinescu ar fi zis cã înțelege ca cineva din legionar sã devinã om de stânga, dar nu poate concepe ca cineva sã fi fost de stânga, pe urmã legionar, și apoi iar de stânga. Și cam așa s-au petrecut lucrurile cu unii. Recent am fãcut un fel de inventar al prezenței membrilor Școlii gustiene în publicații de alt tip decât cele efectiv de sociologie. În presa de la începutul anilor ’30 pe Herseni l-am gãsit exclusiv în reviste de stânga sau apropiate de stânga. Firește, contextul era de stânga și nu textele lui, prin care fãcea de fapt un fel de diseminare de sociologie. Și Golopenția în scrisorile cãtre viitoarea sa soție îl cataloga pe Herseni, alãturi de Comarnescu, ca fiind de stânga. În același timp, culmea, Stahl, cu toatã apartenența lui social-democratã, publica în revista Dreapta. Iarãși, textele în sine nu prea erau de dreapta, dar acolo le-a publicat. Cred cã neadmiterea lui Herseni în corpul profesoral a fost o prostie, mai ales cã el era un foarte bun pedagog în sociologie.
— Herseni nu a fost recuperat ca profesor, dar nu era pus la index. Ca studenți, noi aveam posibilitatea de a opta unde sã facem practica de cercetare. În funcție de preferințele fiecãruia, se opta pentru o echipã de teren. Unii optau pentru Stahl și pentru cercetãrile de comunitãți rurale; alții optau sã lucreze cu Nicuțã sau cu Gitta Tulea pe probleme de istoria sociologiei. Dar unii se duceau sã lucreze în echipele lui Herseni; nu-i împiedica nimeni. Li se dãdea notã de cãtre Herseni și veneau cu nota la facultate. Deci nu a fost o boicotare, o interdicție sau o punere la index a lui Herseni. El avea însã o altã concepție fațã de Stahl în ce privește organi- zarea echipelor, metodologia de studiu.
— N-am știut de treaba aceasta.
— Nu, profesorul Stahl era foarte discret în aprecierile asupra foștilor colegi, actualilor colegi, doar când era foarte nervos mai scãpa câte ceva.
— În convorbirile pe care le-am avut a „scãpat“totuși destule.
— El rãmãsese în relații destul de bune cu Herseni. Au avut la un moment dat și un proiect comun, de istoria socio- logiei românești. Stahl avea începuturile sociologiei pânã pe la Primul Rãzboi Mondial și Herseni avea partea de sociologie interbelicã și contemporanã. Cei doi nu au reușit sã se racordeze foarte bine; volumul nu a ieșit așa cum a fost prevãzut. Dupã 1990 Stahl și-a publicat partea lui de istorie a sociologiei. Se vede foarte bine cã nici partea scrisã de Stahl nu era încheiatã; analiza se întrerupe brusc la Gherea, nu merge mai departe. Profesorul Stahl îmi spunea cã are dificultãți de lucru cu Herseni, pentru cã aveau concepții diferite, foarte diferite, în tratarea și în modul de prezentare și în menționarea meritelor sau limitelor unor curente. În plus, Herseni lucra și pe un teren foarte alunecos, perioada interbelicã, cu foarte multe orientãri din domeniul filosofiei, sociologiei, și probabil cã era și el cu pasiunile și cu fobiile lui în scrierea acestei pãrți. Volumul comun nu s-a finalizat. Partea scrisã de Herseni a fost publicatã în anul 2007.
— Stahl a lãsat sã se înțeleagã cã acest proiect nu s-a realizat din cauza lui Costea.
— Stahl nu avea o mare simpatie fațã de birocrați. Costea putea fi considerat un funcționar model al Academiei de Științe Sociale și Politice. Scopul lui principal era sã nu se creeze tulburãri, discuții în jurul Academiei. În perioada aceea Costea lucra ca un fel de arhivar. Noi aveam pe lângã activitãțile didactice și obligații de cercetare. Nu mai zic de institutele de cercetare care trebuiau sã prezinte anual ra- poarte de cercetare, fie fãcute în colectiv, fie fãcute individual. Multe dintre aceste lucrãri erau rezultatul unor investi- gații de teren pe probleme delicate, cum era problema criminalitãții. Deja se analizau consumul de droguri, violența juvenilã — probleme de care m-am ocupat și eu. Se fãceau studii privind politicile demografice, impactul politicilor demografice. Aceste rapoarte, care erau la primã mânã, și în care aveam libertatea sã spunem ce vrem, ar putea constitui niște dãri de seamã foarte obiective asupra situației din perioada respectivã.
— Dãri de seamã foarte obiective, dar care n-au fost fãcute pentru a fi publicate.
— Nu. De aceea am spus cã funcția Academiei de Științe Sociale și Politice era de arhivare. Se lua raportul respectiv, se punea într-un dulap și se încuia. Nimeni nu mai știa de el. Deci cercetãtorul sau grupul de cercetãtori, institutul, își fãceau datoria, a predat atâtea materiale cu atâtea pagini și rar mai gãseai câte un curios care sã mai scormoneascã prin rapoartele de cercetare. Situație care era frecventã și la alte institute de cercetare. Mi-aduc aminte o întâmplare referitoare la utilizarea rapoartelor de cercetare. La un institut de cercetare cineva a publicat un studiu destul de consistent și la o anumitã paginã a inserat un cadru în care a spus cã cine ajunge cu lectura pânã la respectiva paginã, sã-i dea telefon la numãrul menționat pentru cã va primi de la autor o ladã de bere. Ani de zile autorul nu a primit niciun telefon de la nimeni; deci înseamnã cã nimeni nu fusese interesat de problema respectivã.
— Eu am crezut cã asta-i o legendã.
— Nu este o legendã, este un fapt real. Și eu am trãit un moment similar. La câțiva ani dupã 1990 îmi cade în mânã un raport de cercetare fãcut de un institut și, formal, eram referent oficial. De multe ori, referenții semneazã procesele verbale fãrã sã studieze raportul de cercetare. De curiozitate am frunzãrit raportul de cercetare la care aveam de fãcut referat.
Și nu-mi venea sã cred. Era prin 1993–’94 și autorul cita cu respect cuvântarea tovarãșei Elena Ceaușescu la Congresul culturii și științei socialiste. Deci și-a luat un material dinainte, de prin 1980 și ceva, l-a rescris, probabil cã l-a dat la cineva sã-l rescrie, cã era pe calculator de data asta, și nici mãcar nu l-a mai citit încã o datã sã vadã ce a livrat.
Dar, pe lângã maculatura care se aduna an de an la Aca- demie, erau și rapoarte de cercetare în care unii luau treaba foarte în serios și era și un prilej de defulare, pentru cã puteai spune niște lucruri pe care altfel nu le puteai spune. Știam cã ele nu se fac publice. Rar, din când în când, cine știe cum se mai auzea la Europa liberã cã unul a scris în raportul lui de cercetare ceva deosebit. Am pãțit-o și eu o datã. Arãtam cã politicile demografice restrictive din țara noastrã, cu limitarea avorturilor, cu controlul sarcinilor nu produc efectele demografice dezirabile, ci fac sã creascã populația la categoriile sociale care asigurã o slabã socializare a descendenților. Mã refeream îndeosebi la anumite grupuri etnice, unde politica demograficã fãcea sã creascã numãrul de copii, dar și numãrul de analfabeți, numãrul de viitori delincvenți. Probabil cã cineva de la Europa liberã a avut un ochi mai vigilent sau un coleg le-a dat informația. Eu n-ascultam Europa liberã nu pentru cã mi-ar fi fost teamã, ci pur și simplu pentru cã aparatul meu de radio nu prindea postul respectiv. A doua zi când mã duc la școalã, colegii mei se uitau puțin chiorâș la mine și unul îmi zice „Știi cã ai fost cântat asearã la Europa liberã?“ Zic: „M-au criticat?“ „Nu, te-au vorbit de bine.“ Le-am spus: „Mai bine mã criticau decât sã mã vorbeascã de bine.“
— Un lucru asemãnãtor am pãțit eu cu profesorul meu Ernö Gáll în studenție. I-am luat un interviu care s-a publicat în Viața studențeascã și în care el vorbea despre felul în care își organiza cursurile și seminariile. Fiind foarte liberal fațã de stilul anilor ’50 a fost lãudat de Europa liberã. Vã dați seama cât de încântat a fost profesorul, mai ales cã în calitatea sa de redactor șef la revista Korunk avea o experiențã vastã cu organele de presã…
— Dupã cum spuneam, Academia de Științe Sociale și Politice a acumulat o arhivã impresionantã. Ștefan Costea era arhivarul principal și asta era munca lui, sã arhiveze, sã ținã bine sub cheie producția sociologicã din România și sã nu dea ocazia sã se vorbeascã sau sã se spunã ceva rãu de Academia de Științe Sociale și Politice. Profesorul Stahl nu era pe același profil, ci dimpotrivã, în mod evident nu avea o mare simpatie fațã de oamenii care puneau batista pe țambal.
— Acesta ar fi poate un titlu potrivit: Batista pe țambal. Apropo, sã nu pãrãsim încã perioada de inițiere: ați început cercetãrile deja în anul I, sau doar dupã anul I?
— În 1968, chiar din primul an.
— Și cu cine ați fost, numai cu Stahl?
— Deci, era profesorul Stahl care conducea echipa și era, ca tânãr asistent atunci, Andrei Stãnoiu, care ne-a însoțit. În principal era profesorul Stahl.
— Ce s-a întâmplat cu el?
— Stãnoiu e conferențiar la Universitatea Titulescu.
— Dar nu Stahl l-a ales pe Stãnoiu, sau cum a fost?
— Nu, Stãnoiu era asistentul profesorului Stahl. Dupã cum spuneam, profesorul Stahl lansa cursuri. Și normal cã nu le putea ține pe toate, n-ar fi dovedit sã le ținã pe toate. Printre acestea a fost și cursul de sociologia populației și demografie care a fost continuat de Andrei Stãnoiu.
La început, profesorul Stahl a luat-o foarte didactic, pentru cã noi habar n-aveam de probleme de demografie și statisticã.
Fãcusem un curs de statisticã, dar teoreticã, or Stahl ne-a învãțat — și aici e unul dintre marile lui merite — cum sã utilizezi statistica în cercetãrile sociale. Ce prudențã sã ai, cum sã validezi, cum sã verifici datele din punct de vedere statistic. Andrei Stãnoiu era asistentul lui la cursul respectiv și, o recunoștea, învãța și el statisticã și demografie împreunã cu profesorul Stahl.
Și fiind aceastã legãturã profesor–asistent, cum toatã lumea, și profesorii, și studenții erau obligați sã meargã într-o echipã de cercetare, Stãnoiu a optat pentru echipa profesorului Stahl pentru cã îl simpatiza; de fapt era și înscris la doctorat la profesorul Stahl și a fost unul dintre cei care i-au rãmas recunoscãtori și i-au mulțumit pentru ceea ce a fãcut pentru cariera lor profesionalã. Vã spun cã au fost puțini. Natalia Damian, care nu pregeta sã spunã cã datoritã profesorului Stahl s-a convertit de la filosofie la sociologie. Trebuie spus cã Natalia Damian a fãcut o sociologie destul de bunã. În prezent lucreazã în Israel și este o cercetãtoare cunoscutã.
— Este un tip interesant și soțul ei, pe care l-am cunoscut — Liviu Damian. În orice caz o cercetare a sa de analizã de conținut publicatã în Viitorul social mi s-a pãrut foarte interesantã.
— Liviu Damian a fost printre primii care au tratat problema analizei de conținut. Când se organizau echipele de practicã, pentru profesorul Stahl întotdeauna era avalanșã de preferințe. Dar nu putea sã ia foarte mulți; lua o echipã de 15, maxim 20 de oa- meni pe care o putea coordona în bune condiții.
Profesorul Stahl încerca sã foloseascã cu noi unele procedee metodologice folosite în perioada interbelicã. Dimineața ne întâlneam și fãceam planul de bãtaie, ce trebuie sã facem în ziua respectivã. Ne împrãștiam, unii mergeam cu profesorul, rând pe rând, îl însoțeam și învãțam în felul acesta tehnica interviului. Profesorul era mare maestru în a face țãranii sã vorbeascã, știa sã le identifice rapid și problemele, chiar sã gãseascã ce limbaj sã foloseascã cu ei. Sãtenii sunt de multe ori bãnuitori, nu îi faci ușor sã vorbeascã, dar, vorba profesorului Stahl, imediat își dãdeau drumul la vorbã,
și învãțam ceea ce de fapt se face într-un interviu sociologic: sã intervii cât mai puțin, cu întrebãri cât mai scurte, cu îndreptãri pe ce cale s-o ia discuția, dar fãrã sã ții tu discursul, sã povestești tu.
Și am mai avut o experiențã cu un coleg, care, teoretic, știa și el cum trebuie luat un interviu, mai ales cã se considera specialist în sociologia ruralã. Ne-a luat un grup mai mare sã ne învețe cum se ia un interviu unui țãran. Și el avea în cap un chestionar. În plinã demonstrație metodologicã, colegul nostru mai tânãr îl întreabã pe țãran: „Mergeți toamna și vara în concediu la munte, la mare?“ Țãranul stã, se uitã la el și rãspunde: „Nu prea. Dacã aveam mai mulți oameni deștepți ca dumneavoastrã sã ne spunã ce sã facem, ne duceam și noi.“ Deci o ironie foarte finã din partea sãteanului. Dacã nu era îndrãzneala colegului meu sã continue dialogul, dialogul s-ar fi oprit aici, nu mai avea rost, pentru cã era și așa compromis.
Iar seara, dupã ce mergeam pe teren, ne adunam, cum se spune în camera luminatã — sala luminoasã — dupã Școala Gusti din anii ’30 — și fiecare spunea ce a constatat. Comentam, prezentam fișele de observație.
— Nu știam cã metoda aceasta a fost folositã.
— Profesorul Stahl încerca sã foloseascã din vechile metode ale Școlii de la București. El era nu numai îndrumãtor de practicã, ci și cercetãtor. La alte echipe era simplu: profesorul le punea în brațe studenților niște chestionare și îi împrãștia pe teren: îndrumãtorii de practicã își vedeau de treburile lor. În echipa lui Stahl noi aveam într-adevãr atelier de lucru. Zilnic se discuta, se prezentau fișele de observație. Profesorul fãcea comentarii asupra modului cum s-a observat, analiza ce concluzii a tras observatorul și ne ghida, ne sfãtuia cum trebuie sã facem observația. Deci accentul era mai curând de ordin metodologic, sã ne formeze ca observatori de teren și ca analiști de teren. Și pe urmã ne obliga, dupã ce terminam practica, ne obliga într-un fel zis, pentru cã nu toți mergeau pe calea asta, sã facem un studiu. Deci problematica pe care noi o studiasem în comun o împãrțea pe felii: problemele cooperativei de producție, infrastructura, transporturile, relațiile de rudenie, petrecerea sãrbãtorilor. Fiecare fãcea un studiu pe problema pe care și-o alegea, dupã care iarãși ne întâlneam în echipa în care lucrasem. Echipa nu se descompunea dupã luna de practicã, ea supraviețuia un an sau doi. Ne reîntâlneam în formația în care am fost, și se prezentau studiile, iar unele au fost și publicate.
Aici iarãși este un merit al profesorului Stahl. La mulți ne-a pus creionul în mânã și ne-a învãțat cum se scrie. Personal îmi aduc aminte, când eram în anul II, am publicat primul studiu științific. I l-am dat profesorului, care a intervenit masiv, încât în forma în care a apãrut mai mult de jumãtate era scris de profesor decât de mine. Pe urmã, la urmãtoarele runde, învãțasem tipicul și exigențele și intervenția profesorului Stahl s-au diminuat.
— Unde a apãrut acest studiu?
— A apãrut într-o revistã a sindicatelor, revista Clubul. Nici nu mai știu care a fost soarta ei, dar era o revistã pentru pregãtirea activiștilor de sindicat, și printre altele se urmãrea și sensibilizarea acestora la problemele sociale, la problemele lucrãtorilor.
— Dacã o datã s-a reabilitat o profesiune interzisã, este imposibil ca cel care a practicat-o sã nu producã într-un fel sau altul ceva. Și din acest motiv eu cred cã ar fi interesant de vãzut tot ce s-a produs în sociologie dincolo de cele publicate în volume și în Viitorul social.
— Cred cã, deși nu a fost valorizatã, toatã zestrea de ra- poarte de cercetare, mai ales din perioada 1975–’90, reprezintã o arhivã socialã foarte interesantã. Multe rapoarte, în afarã de cele fãcute prin compilație sau de mântuialã, erau un fel de prilej de a-ți mântui sufletul, de a spune ceea ce ai constatat. Pentru cã știai cã cenzura oficialã nu opera la acest nivel. Dacã aveai pretenția sã publici, atunci interveneau constrângerile editoriale. Dar rapoartele respective conțin foarte multe date de analizã socialã consistentã și de criticã a unor aspecte sociale și politice.
Va urma
Lasă un răspuns