Dialog neterminat (XIX). Convorbiri între Zoltán Rostás și Ioan Mihăilescu. „Femeile stăteau pe scări cu o coadă de mătură și păzeau blocul împotriva teroriștilor”

20 martie — Ziua a noua

extras din Ioan Mihăilescu, Zoltán Rostás, Dialog neterminat, Ed. Curtea Veche, 2007

— Trecerea de la socialism la perioada de tranziție cred că toată lumea a perceput-o diferit, cu toții am fost în situația de a nu ști pe ce lume suntem. Cum a fost săptămâna respectivă pentru dumneavoastră?

— Nu aveam un radio unde să prindem Europa liberă; nici nu m-am căznit foarte mult pentru că nu mai dădeam prilejul la comentarii. Aveam însă doi vecini care erau toată ziua cu urechea în Europa liberă și la un moment dat am constatat că Europa liberă începuse să-l debusoleze complet pe un coleg de-al meu. Era un filosof foarte bun, dar o luase razna, începuse să aibă o manie a persecuției, că e urmărit de Securitate, că orice mișcare a lui e înregistrată. Nu-l băga nimeni în seamă, dar Europa liberă a contribuit la psihoza lui.

Prin 16–17 decembrie 1989 ne programasem o treabă gospodărească tradițională. Cumpărasem un porc pe la Giurgiu și cel care ne-a făcut intermedierea era milițian. Programasem o zi pentru deplasare, dar milițianul a venit la noi cu o zi mai înainte și ne-a zis: „Haideți să luăm porcul pentru că mâine nu pot, că suntem în alarmă generală.“ Alarmă generală era ceva neobișnuit, dar nu prea am dat importanță. Ne-am dus, am luat porcul. Milițianul a plecat direct la serviciu și nu l-am mai văzut o săptămână, fiind mobilizat în unitate. Iar eu cu nevasta mea ne-am apucat să pregătim porcul și făceam preparatele care se fac în mod obișnuit. Eram complet rupți de realitate, nu deschideam nici televizorul, nici radioul. Nu m-am mai întâlnit nici cu vecinul care mă ținea la curent cu veștile. Simțeam însă că ceva plutește în aer. În noiembrie și în prima parte a lunii decembrie, mergeam la activitățile didactice și constatam anumite schimbări în atitudinile studenților. Veneam acasă și îi spuneam soției mele că ceva nu-i în regulă, că se-ntâmplă ceva la noi. Țin minte întrebarea pe care mi-a pus-o soția: „Dacă se întâmplă ceva, o să fie bine sau o să fie rău?“ I-am spus: „Parcă ne-ntreabă pe noi cineva, cum o să fie, o să fie. O să vedem noi ce va fi.“

— Aveați un copil…

— Aveam un băiat. Un alt lucru care m-a mirat a fost faptul că s-a dat vacanță brusc, de prin 17 decembrie, când în mod obișnuit vacanța se dădea din 22–23 decembrie.

În perioada aceea aveam niște ore la Fizică, la Măgurele și erau studenți care comentau și care în pauze discutau și mi-am dat seama că ei erau mai bine informați decât mine și simțeam că ceva nu stăpânesc.

Când a ținut Ceaușescu cuvântarea care a premers evenimentele de la București, în care a înfierat mișcările de la Timișoara, cu huliganii și cu bandiții, iar m-a mirat foarte mult și atunci am intrat oarecum în panică. Mi-am zis că ceva grav se întâmplă, pentru că Ceaușescu nu ar avea intervenții alarmante dacă nu ar fi ceva foarte grav. M-a derutat însă un lucru: plecarea lui Ceaușescu în vizită în Iran. M-am gândit că dacă a plecat în vizită în străinătate, înseamnă că treburile în țară nu sunt atât de grave. Nu știam cu ce scop a plecat în Iran și mi-am văzut de treabă. Un alt semnal a fost când o vecină de palier a venit foarte alarmată, tristă, și ne-a spus că l-a convocat pe soțul ei la unitate.

Când am aflat că Ceaușescu convoacă o mare adunare în Piața Palatului, mi-am zis că a avut o proastă inspirație. Pe fondul acesta de nemulțumire, cu populația agitată, mai și aduni la un loc mii de oameni, numai bine să le dai prilejul să se manifeste.

În ziua respectivă era prevăzută ședință de Birou de partid din facultate și ne-am adunat pentru ședință. Cum eram în Facultatea de Istorie-Filosofie, decanatul era la Istorie și ședința era la decanat. Decanul ne-a zis să ne mutăm în altă sală, la etaj. Era o sală care era aproape pe colțul clădirii, la intersecția bulevardului Magheru cu bulevardul Elisabeta.

Decan era Ion Ioniță, secretar de partid era Mircea Flonta. Din Biroul de partid făceau parte Zoe Petre, Gheorghe Crețoiu. Am deschis televizorul; se transmitea cuvântarea din Piața Palatului. Era o zi caldă și am lăsat geamurile deschise. Se auzea foarte bine ce se întâmplă în Piața Palatului. La un moment dat emisia s-a întrerupt. A reapărut după câteva minute. Dar noua imagine avea ceva ciudat. În imaginea dinainte, oamenii erau îmbrăcați în haine mai de iarnă. Ori imaginea pe care o băgase era de la 23 August. M-am uitat atent în public, la pancartele purtate de manifestanți și am văzut: „Trăiască 23 August“. M-am întrebat ce caută 23 August în 22 de decembrie.

Noi auzeam la televizor o manifestație pașnică, cu urale, cu osanale, iar direct auzeam din Piața Palatului un vacarm, un vuiet și pocnitura care a amorsat atunci toată treaba. Interesantă este reacția pe care am avut-o fiecare. Mie îmi dăduse să fac procesul verbal, pentru că eram cel mai tânăr, nu eram bun de altceva, și am scris acolo: „proces verbal încheiat în ultima — și am subliniat ultima — ședință a Biroului de partid“. I-am arătat ce-am scris profesorului Flonta care m-a aprobat dând din cap. Între timp începuse vacarmul în Piața Universității, cu scutieri, cu tineri. Era mai mult o hărțuială, o joacă între scutieri și foarte mulți tineri. Câțiva colegi au sărit la fereastră. Aveam o priveliște foarte bună, spre Piața Palatului, spre Teatrul Național și spre statui. O doamnă care era cu noi în sală zice: „Ce caută ăștia în stradă? Au înnebunit?“ Eu, mâncându-mă limba, zic: „Sunt oameni care manifestează“. Mi-a răspuns: „Ce să manifesteze, nu vezi că sunt niște derbedei, niște huligani, niște țigani?“ I-am răspuns:

„Așa este poporul român, nu este el de vină că arată așa cum arată.“ M-am simțit patetic, dar un anumit patetism ne-a prins pe toți.

S-au întețit hârjonelile în Piața Universității și eu am intrat în panică pentru că fiul meu era plecat la gară să întâmpine pe cineva. Aveam o cunoștință din provincie care venea în București și s-a dus să o ia de la gară. Mă gândeam că îl prinde tot vacarmul acela în oraș.

Aveam un șef al pazei care a fost destul de abil. A închis imediat toate ușile, a blocat toate ușile de la Universitate. În momentul în care îi împingeau scutierii, manifestanții încercau să intre în clădirea Universității.

Probabil că ar fi fost și în clădirea un vacarm, cu alergări pe scări, cu distrugeri și cu altele, dacă ușile nu ar fi fost închise. Una din ieșiri dădea spre gura de metrou de la ceas, de la Universitate. I-am zis șefului pazei: „Nea Duță, lasă-mă să ies.“ Mi-a răspuns: „Nu vă las, domnule profesor, că vin ăștia peste noi.“

Când a fost un moment de reflux, când i-au împins scutierii pe manifestanți până spre Romarta Copiilor, s-a făcut liniște, am țâșnit din clădire și am intrat la metrou.

— Ați lăsat ședința de partid. Este foarte interesant felul în care au reacționat cei de acolo.

— Cei cu funcții mai mari erau foarte livizi. Deci ei simțeau că, dacă se întâmplă ceva, nu le va fi bine. În birou eram și câțiva mai tineri. Noi am avut un sentiment amestecat. Nu pot să zic că a fost o explozie de bucurie; era în același timp o bucurie amestecată cu teamă, pentru că nu știam ce se întâmplă, nu mai văzusem lupte de stradă și scutieri în București. Eu mai văzusem confruntări de stradă. Am văzut în Franța.

Eram la cafeneaua lui Sartre de pe Saint-Germain. La un moment dat am auzit zgomote în spate. Eram cu un prieten și am ieșit în fața cafenelei. Era un grup de tineri mai neonaziști, un amestec de hippy, punkiști și neonaziști. Întotdeauna, în astfel de situații se adună și tot felul de gură-cască, care nu sunt manifestanți, dar merg cu șuvoiul să vadă ce se-ntâmplă. Colegul meu mi-a zis: „Treaba e gravă, că uite au băgat și trupele de Securitate.“ Nu era poliția obișnuită, ci erau trupele speciale de intervenție în caz de tulburări de stradă. Mi-a zis: „Hai să intrăm înăuntru că, dacă te prind, ăștia întâi te arestează și pe urmă te întreabă cine ești. Te prind pe aici și te consideră instigator. Pentru că le este ușor să găsească niște țapi ispășitori.“ Și atunci am trăit puțin un moment de emoție, zic „uite dom’le, nu ești vinovat cu nimic și o poți păți“.

Ce văzusem eu la Paris era de mică amploare; la Paris erau câteva sute de tineri, iar la București erau mii de oameni.

— Ce au mai făcut colegii la ședința respectivă? Sau ați plecat prea devreme?

— Eu am plecat primul. Ei au rămas. Pe unii i-am întrebat până când au stat. Unii au stat până pe la 4 după-amiază, când treburile s-au liniștit. A fost o perioadă de relaxare; treburile s-au liniștit temporar și atunci s-au împrăștiat. Nu știu ce au făcut în absența mea dar, se vedea clar, era o deosebire de reacție mai mult în funcție de vârstă. Mi-aduc aminte că toți ceilalți s-au repezit la ferestre; numai Flonta și cu mine am rămas așezați. Flonta zice: „Gata, s-a terminat.“ A spus-o cu oarecare satisfacție, deci am fost singurul care vedeam că are o satisfacție. Ceilalți, care aveau funcții politice importante, erau puțin panicați. Iar unii erau foarte vehemenți împotriva „golanilor“ de pe stradă.

Am ajuns acasă. Soția mea era cu persoana pe care trebuia s-o întâmpine fiul meu la gară, dar care venise mai devreme, pentru că fuseseră anulate trenurile de la Craiova și prinsese un alt tren. Când am intrat în casă le-am găsit discutând. Le-am spus: „Voi glumiți și râdeți aici și în oraș sunt lupte de stradă.“ Soția mea a început să râdă și mai tare. N-a crezut. Probabil a fost un șoc nervos. Pe urmă i-am relatat ce am văzut în oraș; ne-am calmat că a ajuns fiul meu acasă.

Din momentul acela a început starea de veghe, n-am mai dormit. Țin minte foarte bine tot ce s-a întâmplat; pot să retrăiesc zi de zi și oră de oră ce s-a întâmplat. Mi-a rămas foarte clar tipărită în minte și în prospețimea memoriei par evenimente mult mai apropiate decât altele pe care le-am trăit mult mai târziu și care s-au estompat.

— Eu foarte repede am aflat ce s-a întâmplat la Timișoara și nu-mi dau seama de ce, dar am vrut să-mi văd prietenii din Cluj și Târgu-Mureș. M-am întors exact pe 22 decembrie în București și m-am dus în redacție. Dar în 21, când am ieșit la Târgu-Mureș din casa socrilor mei, care se află în centrul orașului, trebuia să trec pe un teritoriu al nimănui… în dreapta erau trupe de Securitate și la stânga manifestanți. Pentru a ajunge la gară a trebuit să trec iar printre manifestanți cu spatele la țevile soldaților. A fost o situație cam neplăcută… La nici un sfert de oră, fiind deja la gară, am auzit primele salve de foc din direcția casei de unde am plecat. Vagonul de dormit cu care m-am întors la București era aproape gol, cu încă un călător la fel de inconștient ca și mine și un controlor obosit.

— Dar când v-ați întors în redacție pe 22, lumea venise la serviciu?

— Da, era un lucru foarte interesant, fiindcă era o zi foarte importantă pentru redacție, în care, ca și la Contemporanul, apărea noul număr și se ținea ședința pentru pregătirea următorului număr. Acel număr n-a mai ieșit, adică a fost tipărit, dar nu a mai fost difuzat. Dar oamenii vigilenți chiar și în acest număr au găsit ceva periculos pentru regim, o „șopârlă“, și ne-ar fi denunțat la CC dacă în două ore nu s-ar fi terminat totul.

— Ulterior am mai făcut niște conexiuni pe care, în momentul în care faptele s-au petrecut, nu am fost destul de vigilent să le plasez într-un context. O întâmplare destul de ciudată. Coleg de catedră cu noi era Dan Marțian, un apropiat al lui Iliescu. După 1990, a fost președintele Camerei Deputaților. Dan Marțian studia la Lenin de când se știa, știa foarte bine pe Lenin. Citea și din altă literatură, nu era un tip nepregătit. Era considerat însă un tip mai dogmatic decât alții. Cum aveam forma aceea de învățământ politic, el era instructorul nostru la învățământul politic. Uneori chiar exagera. Ne ținea dezbateri lungi, veneau ceilalți colegi, decanul, prodecanul, secretarul de partid și îi spuneau: „Hai să terminăm că ne e foame, hai să mergem acasă.“

În data de 5 decembrie noi aveam ședință de catedră. Tematica ședinței de catedră era integrarea documentelor Congresului al XIV-lea în predarea științelor sociale. Era ritualul obișnuit după fiecare congres sau conferință. Actorul principal era Dan Marțian. De obicei el când avea o treabă de făcut era foarte meticulos, cu hârtiuțe, cu rapoarte, era întotdeauna bine pregătit. De data aceasta a venit, a pus geanta pe masă și șeful de catedră i-a dat cuvântul: „Tovarășul Dan Marțian să ne spună cum să integrăm documentele de partid.“ Replica  colegului  nostru  a  fost  foarte  interesantă:

„Haideți să amânăm discuția pentru că nu cred că mai e cazul.“ Unii au comentat: „E cam bolnav săracul, n-a avut timp să se pregătească.“ Au pus reacția sa pe seama unei probleme personale. Nu am făcut conexiunea că de fapt el era mai bine informat, fiind din grupul celor care au preluat pe urmă puterea. Bănuiala mea este că el era la curent cu anumite lucruri.

— E foarte interesant că nu a mimat.

— Șeful de catedră a spus: „Lasă că mai avem timp; examenele sunt abia la sfârșitul lui ianuarie, mai avem timp, e doar începutul lui decembrie.“ Bineînțeles, noi nu eram complet în afara evenimentelor. Văzusem ce se întâmplă la Berlin, la Praga, în Ungaria, inclusiv Bulgaria. Canalul nostru principal de comunicare erau bulgarii și începusem să ghicim chiar puțin limba bulgară. Au dat la buletinul de știri al Bulgariei harta României și din loc în loc parcă erau niște artificii sau niște mici bombițe așa care explodau. Nu înțelegeam eu prea mare lucru din ce ziceau ei acolo, dar asta am priceput, că în Târgu-Mureș, în Iași, în Timișoara se întâmplă lucruri neobișnuite. Mi-aduc aminte foarte bine harta cu localizările și cu fleșurile.

— Eu a doua zi m-am dus în redacție să fac altă revistă. Habar n-aveam ce trebuia să fac, dar țineam neapărat să ne apucăm, în sfârșit, de treabă. Dar nu a mai venit nimeni. Casa Scânteii era cam pustie. Dumneavoastră ce ați făcut atunci?

— În data de 21, după ce m-am retras după-amiaza acasă, a urmat noaptea de veghe. Locuiam lângă grupul de termocentrale sud. Fiind considerat un punct strategic, a fost înconjurat de tancuri, de TAB-uri și circulau nu pe strada principală, Camil Ressu sau Ion Șulea, ci pe o străduță paralelă care trecea pe sub balconul nostru. Fiind strada îngustă și flancată de blocuri, făceau un zgomot infernal. Distanța până la termocentrală, așa în linie dreaptă, era de 500–600 de metri și se auzeau răpăieli de armă automată cu zgomote diferite, unele mai groase, ca de mitralieră, de calibru mare și unele cu sunet foarte ascuțit și la intervale mai rare, deci nu erau arme de mare tiraj. Mi-am dat seama că sunt ori trupe diferite, ori se înfruntă două părți. Ideea dominantă a fost că se înfruntă cineva. Mergeam până pe la balcon și nu îndrăzneam să stau drept în balcon pentru că balconul dădea în zona dinspre care veneau gloanțele și eram speriați că ne trezim cu vreun glonte în casă, fără să fim vinovați cu nimic. Televiziunea a și răspândit atunci imediat ideea cu teroriștii, încât populația era foarte alertată că vin teroriștii. Mi-o aduc aminte pe soția mea, care împreună cu alte doamne din bloc făceau de pază cu schimbul. Bărbații erau mai leneși. Femeile stăteau pe scări cu o coadă de mătură și păzeau blocul împotriva teroriștilor.

N-am dormit noaptea aceea. Dimineața, soția mea intrase puțin în panică. Mi-a zis: „De acum ne toacă mărunt de tot, ne ia unul din doi și ne rade.“ În timp ce noi vorbeam, pe la șase dimineața, am auzit un vuiet puternic pe stradă. Erau muncitorii de la IMGB, de la 23 August, Republica, care se îndreptau spre Piața Universității. Soția mea a început să plângă. A zis: „Asta e salvarea noastră. Doamne-ajută, că dacă nu îl termină pe el, ne termină el pe noi.“ Încurajată de coloanele de muncitori, soția mi-a zis: „Du-te la Universitate și vezi ce-i acolo. Nu poți sta acasă. Am auzit că tinerii sunt în stradă, du-te și stai alături de tineri, acolo e locul tău.“ Soția mea devenise foarte curajoasă.

M-am dus. Am făcut un tur pe la Radio și mi-am dat seama că era o confuzie completă. Făcând școala de ofițeri, niște treburi militare le știam. Știam că tancul are un unghi mort și în față și în spate. Conductorul de tanc vede prin micul lui hublou la anumite distanțe, dacă ești în unghiul mort nu te vede. Am văzut că mulți copii intrau în unghiul mort și erau în pericol să fie striviți de tanc. Tanchiștii manevrau în disperare tancurile pe străzile acelea înguste și puteau să strivească manifestanții. Erau foarte mulți adolescenți și tineri. Erau foarte entuziaști, dar nu erau de nicio utilitate acolo. Am văzut eu că nu sunt foarte util la Radio și m-am dus la Universitate, la Drept, unde era foarte multă lume. Între timp s-a făcut amiază și Ceaușescu a fugit. Toată lumea se descărca în moduri diferite. Impresia pe care am avut-o a fost că foarte mulți intraseră într-o anumită transă, fie de entuziasm, de bucurie, fie de frică. Unii, având experiența Cehoslovaciei, se întrebau dacă nu ne trezim mâine cu armata sovietică la București. Oamenii se comportau foarte diferit. Eu nu sunt un tip foarte emotiv, încât am trăit foarte detașat evenimentele și mi-am și impus să le observ cât mai obiectiv, să nu mă las influențat. Pentru un sociolog era un eveniment extraordinar.

Ceaușescu plecase, treburile se calmaseră. A urmat o perioadă de câteva ore de relaxare, încât am luat-o pe jos de la Drept și ne-am dus cu niște colegi până în Piața Universității. Era liniște, soare, frumos. Mai auzeam pe la radio că apelează să vină tovarășul Iliescu, să vină tovarășul Mazilu. Apelul la Iliescu nu surprindea, ca și cum lumea s-ar fi așteptat ca, după ce a plecat Ceaușescu, succesorul să fie Iliescu.

În zilele care au urmat, câteva nopți mi le-am petrecut la Universitate. Noi constituisem un Comitet de apărare. Un coleg de-al nostru mai războinic scosese de la apărarea civilă puști, doar că n-aveau muniție. Muniția o aduceau numai când erau trageri. Puștile erau ca niște ciomege, nu aveai ce face cu ele. Mi-aduc aminte de un coleg care prinsese carabina de vârful țevii și o târa după el ca pe un lemn.

La un moment dat ajunge un glonte în Sala de Consiliu de la Drept. Era un glonte rătăcit care a venit de la Academia Militară. Cei care eram în incinta Facultății de drept am crezut că ne atacă teroriștii. S-au făcut mobilizări. Pe de o parte unii stăteau pe baricade și se înfierbântau cât sunt de eroi. Prin unele săli unii se înghesuiau cu alte scopuri. Tensiunea prea mare îndemna la amor. Nu i-am condamnat, pentru că stările de tensiune puternică se pot manifesta în multe feluri.

În zilele următoare am asistat la o succesiune de tentative de a pune mâna pe putere. Se constituiseră comitetele Frontului Salvării Naționale. Dimineața se făcea un comitet, după-amiaza era dărâmat de alt grup de colegi care făceau un alt comitet. S-au făcut vreo trei–patru comitete și în momentele acelea au fost câțiva care, foarte lucizi, spuneau că acum este momentul să pui mâna pe o poziție importantă.

Și unii au pus mâna și chiar au rămas un timp, nu foarte mult, dar au rămas.

— Dar acolo cei care au făcut comitete, le făceau împotriva cuiva, adică trebuia să denumești și dușmanul, și felul în care vrei să-l dai jos.

— A fost o stare de confuzie completă. Între timp au început să vină studenții, care au agitat spiritele. În primele zile, până după Crăciun a fost relativ calm, au fost puțini studenți, de prin București, dar apoi au început să vină și cei din provincie, mai revoluționari. Un coleg care acum este mare politician ne-a zis să spargem biroul de personal, să căutăm și să ne luăm dosarele. I-am spus: „Fii domnule, calm. Nu e nimic acolo. Dosarele acelea pe care le cauți tu nu sunt aici, sunt la Securitate.“ Un alt coleg, care iar a ajuns într-o funcție politică foarte mare, luase o coadă de mătură și spărgea tablourile cu Ceaușescu. Au stricat tablourile lui Ceaușescu, dar și pe cele ale lui Kant și Ralea. Erau niște tablouri care rămăseseră foarte de demult, chiar eu m-am ocupat de amenajarea galeriei de mari filosofi, prin anii 1980.

Era o stare de confuzie. Peste tot se făceau comitete de salvare națională, am făcut și noi. Având și mulți colegi de la Drept, ne-am pus problema că noi avem un Senat, avem un birou al Senatului, avem un rector și a căzut pe mine sarcina să îl sun pe Dodu-Bălan să vină la Rectorat. El era cam panicat, dar oamenii nu voiau să-i facă nimic. Problema era că se apropia ziua de leafă și trebuiau semnate actele de bancă. Cine le semnează? În bancă nu era semnătura președintelui Consiliului de salvare națională, era semnătura rectorului și a prorectorului. Aici mi-am dat seama cum o instituție, chiar în perioadă de criză, poate să supraviețuiască. Problema principală a oamenilor era să-și ia leafa.

A urmat perioada lui ianuarie. Planurile de învățământ vechi au fost dărâmate. S-au făcut alte planuri de învățământ. Nu se mai țineau ore în mod normal. Erau pe ici, pe colo niște cursuri speciale, câte un seminar special.

Apăruse un grup foarte revoluționar în facultate și atunci a început și vânătoarea de indezirabili, care a fost un moment dramatic. Unele persoane au fost foarte abile, au zis mă retrag, îmi ajunge, nu vreau să mai am nicio funcție, nici un rol și nu s-au prezentat la discuții. Studenții instituiseră un fel de tribunal al poporului.

Am asistat la situații în care niște tineri amabili, când sunt excitați de o situație deosebită pot deveni foarte răi. A fost o scenă dramatică cu Ștefan Georgescu, epistemologul. Fusese decan al facultății cu mai mult timp înainte; el ținea niște cursuri foarte bune, dar cam mult peste nivelul de percepție al studenților, încât el a fost luat în colimatorul lor nu pe motivul că ar fi fost mare sprijinitor al comunismului, ci pentru că nu le plăcea. El era cardiac; a făcut o criză și a căzut jos. Unii tineri mai sensibili s-au simțit jenați și au întrerupt discuțiile. Unii studenți și-au luat foarte în serios rolul de procurori. Stăteau noaptea și făceau liste negre. Erau câțiva profesori care aveau influență asupra lor: Alexandru Valentin, Mircea Flonta, Lazăr Vlăsceanu. Și eu aveam autoritate asupra studenților. Încercam să mai temperăm lucrurile. Dar era Comitetul Revoluționar care noaptea mai cocea o listă de indezirabili. Cu cât epurau mai tare, cu atât se simțeau mai puternici. Situația era foarte instabilă. Unii care erau puși în fruntea listei să fie dați afară au devenit foarte buni prieteni cu grupul revoluționar, pentru că fiind mai în vârstă, și specialiști în psihologie, știau cum să manipuleze un grup, chiar foarte excitat. Alții au fost mai jenați de situația în care au fost plasați și au plecat. Dar am avut foarte puține cazuri de oameni care au plecat de la Universitate; chiar dacă unii au fost indezirabili un timp, pe urmă au fost acceptați. Studenții și-au dat seama că aveau nevoie de note și de oameni care să țină cursurile.

A fost și o situație inversă. Un coleg a făcut greșeala, ca sociolog nu trebuia să o facă, să devină un fel de mentor al grupului de revoluționari. Dar vorba revoluționarilor francezi: „Cine începe revoluția nu o și termină.“ În câteva săptămâni a fost strivit de cei pe care îi îndruma și îi ațâța împotriva celorlalți colegi.

Pe facultate, și chiar pe universitate, nu am avut situații foarte numeroase de profesori care să fie contestați. Unii care s-au încăpățânat să rămână. Pentru că studenții puteau să-i conteste, dar urma procedura formală. Dacă nu-și cerea demisia sau transferul în altă parte, trebuia să găsești niște motive prevăzute de Codul Muncii să desfaci contractul de muncă. Or, afirmațiile studenților nu puteau fi puse la dosar într-un litigiu de muncă. Un coleg de la Istorie s-a încăpățânat să nu plece. Patru ani de zile se ducea la curs; sala era goală. Stătea o oră, își lua pauze singur, revenea după pauză, mai stătea o oră și pleca acasă. Nu-l puteai da afară pe motivul că absentează, pentru că el era prezent.

Au plecat atunci mai rapid, Ioan Constantinescu care s-a dus la Institutul de științe pedagogice, Andrei Stănoiu a plecat la Universitatea Titulescu și Virgil Constantinescu s-a dus la Spiru Haret.

— Ei au fost contestați?

Virgil Constantinescu a fost un timp liderul studenților. El era cel care a mobilizat „armata de apărare națională“ din facultate. Dar la un moment dat a căzut în dizgrație. Fiind un om destul de mândru nu a vrut să mai stea și a plecat la Spiru Haret.

După vacanța de iarnă, prin 10–15 ianuarie, au apărut cei din exterior, care veneau unii cu aură adevărată sau cu o falsă identitate de disidenți. Au vrut să intre în facultate și bineînțeles manipulau în primul rând studenții. Au venit și au fost bine primiți: Alin Teodorescu, Călin Anastasiu, Dan Banciu, Sorin Rădulescu și alții.

Sper ca Alin Teodorescu să nu se supere pe mine că relatez o situație care, în contextul de atunci, pare puțin comică. El lucra la Institutul de Sociologie. Era mai rău de gură, mai nonconformist. Nu era membru de partid și a încercat de mai multe ori să fie. Nu știu din ce motive, era mereu respins și atunci a intervenit pe la ceilalți, care aveau o oarecare trecere, un cuvânt pe lângă doamna Clătici care era secretară la Centrul universitar de partid. Alin chiar s-a întâlnit cu doamna și se pare că i-a plăcut doamnei Clătici modul în care s-a prezentat, că i-a dat OK-ul să intre în partid. Intrarea lui Alin Teodorescu în partid a fost pe 3 decembrie iar pe 16 decembrie a susținut scrisoarea celor șase care îl criticau pe Ceaușescu. Abia fusese confirmat cu două zile înainte de către Comitetul de partid ca nou membru de partid. Profesorul Drăgan a avut atunci o atitudine foarte colegială și destul de curajoasă. I-a făcut un ordin de misiune în Delta Dunării, să se ducă să cerceteze satele de pescari din Delta Dunării. Alin era ascuns prin București pe undeva. A venit Securitatea. Imediat ce s-a auzit la Europa liberă că Alin a semnat scrisoarea au venit să-l caute. „Nu-i aici.“ „Dar unde este?“

„În Delta  Dunării.“ „Știți  telefonul, comuna?“ „Nu  știm; n-au telefon, n-au niciun mijloc de comunicare.“ Au văzut ei că sunt cam păcăliți, nici n-au insistat prea mult. Alin, din candidat înfocat la PCR a ajuns disident și după ianuarie el era considerat unul dintre reperele esențiale ale disidenței românești din științele sociale.

Unii au făcut o treabă frumoasă când au venit la Universitate, puteau spune lucruri interesante din domeniile în care au făcut cercetări. Dar, în general, mulți din cei veniți din exterior capotau după o lună. Ei nu aveau obișnuința și anduranța unui curs de un semestru sistematic. Terminau în câteva zile, în două-trei întâlniri ce aveau de spus. Pe unii nu i-am dat noi afară; s-au dat singuri afară pentru că veneau din ce în ce mai rar. Studenții totuși s-au trezit din euforia momentului și aveau nevoie de profesori de la care să învețe ceva.

Unii au fost de mare bun-simț, cum a fost Sorin Vieru. El a fost chemat, n-a dat el buzna. Pleșu iarăși a fost chemat.

— Eu am avut o părere bună despre Aculin Cazacu, în anii ’70, am avut o discuție foarte plăcută cu el, pe urmă în anii ’80, că deschideai televizorul, că radioul, că te uitai într-un ziar, peste tot el venea cu explicațiile documentelor de partid.

— Aculin Cazacu a fost un tip inteligent. A publicat și niște lucrări consistente. Era însă un tip care cred că avea o ambiție mare care uneori poate fi considerată și un deficit comportamental. Nu putea trăi fără să aibă un fragment de putere, cât de mic, și el fiind un tip cu un condei foarte ușor, era foarte util la scris rapoarte, la ședințe de partid, la conferințe. Făcea foarte bine față în relațiile cu oficialitățile și atunci lui i s-a reproșat faptul că a promovat socialismul și marxismul și a făcut exces de zel. Acesta a fost reproșul studenților și al colegilor, deci el a fost una dintre puținele persoane care au fost contestate în comun de către profesori și studenți.

Fiecare e răspunzător pentru ceea ce face. Mi-aduc aminte însă că domnul Cazacu lua totul prea în serios. Noi ajunsesem la o anumită simulare sau disimulare. Ne făceam că rezolvăm niște treburi; cu cât mai puțin consum de energie, cu cât mai puține nemulțumiri. Or, el punea pasiune și ne și certa. În 1989, colegii și-au amintit de situația creată de plecarea din țară a colegei noastre Natalia Damian. Colega noastră a făcut cerere de plecare în Israel și imediat a fost suspendată de la catedră. Ca să poată să-i dea aprobarea de plecare, trebuia să nu mai fie membru de partid, trebuia să fie dată afară din partid. Noi am înțeles jocul și am intrat într-un joc facil, colegial; nu-i facem un rău, îi facem un bine că o dăm afară din partid, că altfel nu poate pleca din țară. Aculin Cazacu, în momentul acela, și-a găsit prilejul să facă o înfierare a fostei lui colege. Gestul lui nu a fost apreciat de ceilalți colegi. Nici secretarul comitetului de partid pe universitate, care era profesorul Dincă, nu voia să se ajungă la formule din acestea de înfierare proletară mânioasă. Pentru acest gest și pentru alte atitudini mai necolegiale cât timp a avut funcții de conducere a fost sancționat în 1990. Am regretat situația, pentru că era un specialist bun în probleme de metode și tehnici, de prognoză.

— La un moment dat ați lucrat și cu Malița.

— Da, a fost un centru de studii prospective.

— Ana-Maria Sandi, Andrei Popescu, și încă câțiva constituiau un grup interesant.

— Da, puțin mai nonconformist, destul de bine conectați la literatura occidentală. Și eu am lucrat cu ei și am lucrat foarte bine.

— Mi-aduc aminte că am făcut un grupaj de interviuri cu acest grup, în care a fost și Pleșu, care tocmai se întorsese de la Djakarta.

— Profesorul Cazacu a fost printre cei mai dur loviți. El nu a mai revenit deloc și pe urmă s-a îmbolnăvit; a fost foarte multă vreme bolnav. Alții, care s-au retras pentru anumite perioade, au revenit, fără nicio dificultate, cum v-am mai povestit cazul profesorului Drăgan.

— E foarte interesant, eu îl cunoșteam pe Drăgan din anii ’70, el avea simț diplomatic sau inteligență țărănească, sau și una și alta, fiindcă atâta timp cât era la putere ajuta, nu făcea rău nimănui, când nu era, stătea liniștit și nu se lamenta că e răsturnat.

— Cred că sunt ambele combinate, iar pe mine m-a impresionat, pentru că el a avut o pregătire filosofică bună în facultate. Și-a menținut mereu activitatea didactică. Mulți ani a fost în funcții politice importante; a lucrat la Contemporanul; pe urmă a ajuns șef de secție la Comitetul Central. Adevărul este că era o muncă destul de acaparatoare.

El era la curent cu literatura sociologică. A mai avut beneficiul unui an de zile în Franța; a fost cu Aluaș. Au publicat împreună o antologie a sociologiei franceze, care a reprezentat ani de zile o referință bibliografică importantă. Dar el nu avea răgazul, fiind și la UNESCO și în alte părți, să se ocupe cum ne ocupam noi mai sistematic și mai profund, pentru că nu aveam altceva de făcut decât să studiem. Biblioteca, ședințele sau discuțiile colegiale, activitatea didactică, familia — acesta era tot spectrul de activitate.

În 1990, profesorul Drăgan și-a dat seama că are niște deficite de informare și, la vârsta de 60 de ani, s-a dus să studieze în Canada. A făcut o impresie bună pe-acolo și apoi a fost vreo două–trei semestre profesor invitat la Universitatea Lavalle. În perioada aceea, atât în perioada cât a studiat, cât și atunci când a fost profesor invitat, a acumulat ca un tânăr, încât el a ajuns să fie foarte bine pregătit pe domeniul comunicațiilor, televiziunii. Studenții l-au simțit că este priceput, și acum, la vârsta de 72 sau 73 de ani, este foarte solicitat de studenți. Catedra l-a menținut în activitate pentru că puțini oameni ar mai fi avut forța și energia să se apuce să se recalifice la o asemenea vârstă.

— Cred că este un caz aproape singular, nu știu dacă puteți să-mi dați un alt exemplu de fost șef universitar care să fi procedat astfel.

— Eu țin minte că înainte de a pleca mi-a spus: „Mă duc și eu să mă pun la punct, pentru că n-am avut timp până acum. Tu știi ce viață am dus eu, cum am trăit eu. Stau liniștit acolo și învăț și eu.“ A fost foarte onest. După cum ați spus, el a avut întotdeauna diplomație și o oarecare cumsecădenie țărănească. Nu a făcut rău. În 1989 a plecat singur de la conducerea Centrului de sociologie. Apoi l-au rechemat pentru că nu se descurcau fără el. Dar el nu a fost contestat propriu-zis de colegi, pentru că avea o anumită generozitate.

— Eu în orice caz îi sunt și acum recunoscător lui Drăgan, pentru că v-am povestit de o întâlnire sociologică din 1981, la care dacă el nu ar fi fost de acord să-mi dea un interviu, nu puteam să-i public nici pe ceilalți. Cu toate că el în condițiile date putea spune foarte puține, plus că și întrebările mele erau destul de șocante pentru vremea respectivă.

— Mi-aduc aminte de participarea profesorului Drăgan la conferințele internaționale. În acea vreme, era obligatoriu să prezinți comunicările scrise înainte; nu te puteai prezenta cu ce vrei tu. Drăgan se achita de obligația aceasta și textul pe care îl prezenta la Academia de Științe Sociale și Politice pentru vize era unul, iar intervenția lui în timpul conferinței era alta. Chiar mă miram câte eforturi depune el pentru a nu ideologiza dezbaterea, pentru că unii, chiar din cei mai tineri, ca să fie pe linie încercau să dea o tentă ideologică.

— Sigur că unii spuneau că oamenii de o astfel de cumsecădenie au făcut ca socialismul să dureze mai mult E foarte interesantă această situație, din punct de vedere organizațional e aproape de nerezolvat.

— Au fost situații comportamentale foarte diferite și cei care dețineau funcții de conducere și administrativă, și politică nu puteau face foarte mult bine, chiar dacă ar fi încercat. Leafa nu se putea mări, posturile erau blocate, locuințe nu se mai dădeau. În schimb, puteau să facă rău, mai ales în această zonă intelectuală, iar unii nu au scăpat de tentația de a-și demonstra puterea făcând rău.

A fost un caz la Universitate cu profesorul George Dincă. El a avut mulți ani în perioada care a premers lui 1989 funcții puternice, importante: a fost secretar de partid pe Universitate, prorector și cred că a fost și deputat în Marea Adunare Națională. El era un om care nu a făcut rău, putea să facă, dar cât a putut a aplanat lucrurile. La un moment dat s-a pus problema excluderii din universitate a lui Eugen Simion și Nicolae Manolescu. George Dincă s-a dus la primul secretar de la municipiu, un om care se pare că era destul de sensibil la argumentele pe care i le-a adus. La sfârșitul discuției i-a zis profesorului Dincă: „Aveți grijă de Simion și de Manolescu pentru că nu știm dacă noi vom rămâne în istorie, dar ei vor rămâne.“

— Foarte interesant că ei au fost împreună înainte de ’89 și pe urmă s-au separat.

— În decembrie 1989 profesorul Dincă și-a dat imediat demisia din funcțiile pe care le avea, iar mie mi-a părut rău pentru că eu îl cunoșteam foarte bine și era un om de foarte bună calitate. La un moment dat, cred că era prin 1994–’95, s-a înființat Consiliul național al finanțării învățământului superior și am discutat cu ministrul Liviu Maior problema conducerii acestui consiliu. Domnul Maior mi-a spus: „Ne trebuie acolo un om foarte corect, obiectiv, cinstit, ca să facă treabă bună.“ Îi zic: „Vă fac o propunere care o să vă șocheze, pe George Dincă.“ Mi-a răspuns: „Dar a fost secretar de partid, a fost mare nomenclaturist, îmi sare toată presa în cap.“ I-am replicat: „Domnule ministru, întâlniți-vă cu el o dată“, și s-au întâlnit. În urma discuției, ministrul Maior mi-a spus:

„Îl susțin pe Dincă să fie președinte în Consiliul național al finanțării învățământului superior.“ Și adevărul este că a făcut o treabă bună la Consiliu, cel puțin ca transparență, corectitudine în alocarea fondurilor; nu i se poate reproșa nimic.

Deci pentru cei care fac judecăți globale, trebuie să țină seama că întotdeauna, oricât ar fi sistemul de ticăloșit, au existat niște oameni care nu au fost atât de ticăloși pe cât a fost sistemul respectiv, și pe care ar fi nedrept să-i pedepsești. Era interesant că în 1989 o țintă principală au fost științele sociale, pe motivul că ele au fost suportul ideologic; dar cei mai îndârjiți ideologi proveneau din altă parte, de la Fizică, de la Geografie.

Nota Cooperativag: Anul acesta, profesorul Ioan Mihăilescu ar fi împlinit 70 de ani. Profesorul Septimiu Chelcea a scris un In memoriam în Sociologie Românească, 2019, Vol. 17.