Antonio Momoc: ”Mircea Vulcănescu, O microistorie a interbelicului românesc”[1]. Ce le răspunzi celor care afirmă: ”încă o carte biografică despre Vulcănescu” ?
Ionut Butoi: În primul rând, că nu este o biografie – cel puțin în sens clasic – a lui Mircea Vulcănescu. Este o studiere a istoriei interbelice prin, în jurul și în proximitatea socio-culturală a acestuia. În al doilea rând, aș zice, preluând o formulare a profesorului Rostás, că își propune să fie o ”altfel” de carte ce îl are pe Vulcănescu drept obiect de studiu, acest ”altfel” constând, de pildă, în metodă.
AM: Ce inseamnă un „altfel de Vulcănescu”? Te referi la Vulcănescu privit de jos în sus, de la firul ierbii și al vieții sale de zi cu zi, la un Vulcănescu la care nu ne uitam ca la icoanele clasicilor interbelici Eliade, Cioran, Noica etc?
IB: Pe de o parte, este acest Vulcănescu prin intermediul căruia am ”accesat” diverse medii sociale din România interbelică – asociații studențești, grupuri academice, administrație de stat etc. Există și un Vulcănescu în sensul istoriei vieții cotidiene, unde mă interesează însă tot relevanța socială a practicilor și legăturilor sale – că e vorba despre căsătoriile sale, despre familie, prietenii săi faimoși sau mai puți cunoscuți. Acestea sunt tratate nu sub semnul spectaculosului, culturalului, nostalgiei pentru Bucureștiul interbelic, pentru ”tânăra generație”, ci ca cercuri și practici sociale care au o anume dinamică.
Pe de altă parte, da, în bună măsură este un Mircea Vulcănescu ”revizuit”. Intentia a fost să nu merg pe imaginea sa consacrată în cultura română.
AM: In carte acuzi ‘dependența de cale’ a unor cercetători sau istorici prin critica pe care o aduci abordării lor maniheiste Occident-Orient, urban-rural, progres-înapoiere. Poți dezvolta un pic?
IB: Este un fel de cațavencism transferat în practici academice. Pe logica ”ieri întuneric, azi lumină”, o serie de autori consacrați abordează problemele modernizării României în această maniera simplistă și, în ultimă instanță, ideologică. Avem, adică, o modernizare care e definită ca un proces liniar, necesar și căreia, deseori, i se dă și un conținut prestabilit (de regulă plin de ”valori” ce trebuie să ”colonizeze” un teritoriu ”înapoiat”) și, în funcție de poziționarea față de acest imperativ, avem și o delimitare a taberelor – unii sunt băieții buni, cei care susțin modernizarea și sunt occidentali, iar de cealaltă parte avem băieții răi, cei care vor sa fie ”autohtoni”, care resping cultural occidentul.
Știu că operez eu însumi cu simplificări polemice, însa premisele de bază ale multor analize ale trecutului recent cam așa arată. Ceea ce nu le afectează valoarea intrinsecă, efortul documentar.
În ce privește ”dependența de cale”, aceasta este teoria favorită pentru o parte a autorilor din mediul academic autohton pentru a explica problemele modernizării. Pe scurt, conform acestui model explicativ, eșecul modernității românești este provocat de ”fondul cultural” care sabotează sistematic orice încercare de implementare a instituțiilor moderne, occidentale. Istoria și cultura, iată explicația pentru răul structural care ne bantuie, conform acestei perspective.
Eu am pornit de la o altă premisă – nu doar și nu atât istoria și cultura, ci, mai degrabă, geografia și geopolitica sunt factorii care generează crizele structurale ale României moderne, cărora li se adaugă, deseori, chiar acest model în sine, de modernizare, în diferitele sale variante. O întrebare care nu se pune este cine a câștigat de pe urma modernizării? sau Cine sunt câștigătorii diferitelor modele de modernizare? Asta pentru că se pleacă de la falsa asumpție că de pe urma unui astfel de proces câștigă toți.
AM: Există percepția destul de răspândită că, făcând parte din tânăra generație a lui Eliade și Cioran și din cercul studenților lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu ar fi fost simpatizant al Legiunii. Te intreb – a fost Mircea Vulcănescu un simpatizant al Mișcării Legionare?
IB: Bazându-mă, cel puțin, pe datele avute la dispoziție, dar și pe scrierile și atitudinile sale, nu, nu a simpatizat cu Mișcarea Legionară – adica, mai concret, cu genul de ideologie și tipul de manifestări folosite de organizație. Pot spune că a empatizat cu ”tinerimea” care se avânta în ceea ce el numea ”activism prin disperare”, adică făcea un efort de a intelege cauzele acestor manifestări turbulente, ”disperate”.
AM: Cine era această „tinerime”? Tineretul educat, cu facultate și fără locuri de muncă, sau tinerimea în general, ca o categorie de vârstă, indiferent de nivelul de instrucție?
IB: E foarte interesantă și încă relevantă toată discuția despre ”tinerimea” interbelică, precum și despre modul în care tinerii intelectuali de atunci abordau problema. Raportat strict la contextul intrebării tale, Mircea Vulcănescu se referă la tinerii veniți la studii în oras, ademeniți de perspective de ascensiune socială neconfirmate ulterior, și suferind, în opinia sa, o ”aculturalizare” (cum am spune azi) prin înstrăinarea de mediul social de proveniență. Este vorba despre a întelege condițiile sociale care fac posibilă radicalizarea ”tinerilor”.
AM: Asta înseamnă că, deși empatizează cu ei, Mircea Vulcănescu nu se radicalizează și el ca tânăr al generației sale?
IB: Prin empatiza înțeleg că face acest efort de a le întelege problemele și de a căuta cauza crizei, că, pentru el, nu era vorba doar despre niște tineri care înnebuniseră brusc, ci care, pe fondul unor crize reale, găsiseră un debușeu în fanatizare, ideologizare, înregimentare. Mircea Vulcănescu nu urmează această cale, pe care unii din colegii săi de generație pășesc nu atât din convingere, cât din oportunism și calcul politic. Ca personalitate, Vulcănescu respingea violența și atitudinea revanșardă, iar în timpul tulburărilor studențești din anii 20 el apără colegii evreii agresați de studenții greviști. Mai târziu va vota împotriva Constituției lui Carol pentru că prevedea pedeapsa cu moartea. Structural vorbind, cred că e important de precizat și faptul că Vulcănescu face parte dintr-o primă generație a ”tinerei generații” și a avut un alt traseu, alte problematizări, alte interacțiuni definitorii decât Eliade, Cioran, Noica, etc. Și alți colegi din generația lui, cum ar fi Sandu Tudor, Paul Sterian, au rămas departe de angajamentele fanatice, extremiste.
AM: La fel Stahl, Golopenția… În carte intri în dialog și cu Roland Clark care, în ‘Sfântă Tinerețe Legionară’ îl acuză pe Vulcănescu că ar fi fost protejatul lui Nae Ionescu. E cunoscut faptul că Vulcănescu avea în Nae un model, așa cum a fost influențat structural de Dimitrie Gusti sau, adaugi tu, de V. Madgearu. Unde se desparte Vulcănescu de Nae Ionescu și unde se apropie de Gusti?
IB: Nu cred că e vorba de o ”acuză”, ci de o atribuire nefondată. Clark, care, altminteri, nu se ocupă de Vulcănescu, folosește un stereotip atunci când il face pe acesta ”protejatul” lui Nae Ionescu. Expresia nu are nicio acoperire, pentru că Nae Ionescu, deși îl respecta/stima pe Mircea Vulcănescu, nu l-a propulsat, de la sine putere, nici în grupul tinerilor, nici nu i-a influențat în vreun fel cariera. Că i-a oferit, provizoriu, tribuna ziarului Cuvântul nu era un mare gest, de vreme ce acolo au scris mulți alți colegi sau membri ai ”tinerei generații”.
Vulcănescu se desparte de Nae Ionescu, pe linie filosofică, atunci când acesta din urmă statuează un imobilism etnic ridicat la rang ontologic. Românitatea era, pentru Ionescu, o calitate ontologică imobilă, statică. Or, Vulcănescu pornește de la observația că exista un dinamism, o schimbare a societăților, lucru care îl apropie de sociologia lui Gusti. Îl despart de filosof și gustul acestuia pentru aventura politică (soldat inclusiv cu apropierea lui Ionescu de legionari), dar și lipsa de solidaritate (apropo de ”protejat”) în uratul scandal iscat în jurul criterionistilor de o parte a ”tinerei generații”[2]. În orice caz, colaborarea cu Gusti a fost neîntreruptă și punctată de diverse proiecte consistente, pe când cea cu Nae Ionescu este mai firavă în termeni de proiecte și cunoaște și întreruperi importante.
AM: A fost Vulcănescu ceea ce se numește astazi un tehnocrat? A fost economist, funcționar public, a lucrat la Ministerul de Finanțe, a fost director la Vămi și apoi la Datoria Publică…
IB: Da și nu. A fost tehnocrat în sensul în care a fost un expert financiar și în care recomanda folosirea expertizelor în luarea deciziilor publice. Nu a fost tehnocrat în sensul actual al termenului, adică nu împărtășea iluzia soluționării problemelor unei societăți printr-o guvernare ”aseptică” a specialiștilor.
AM: La ce ne ajută azi încă un studiu, o nouă carte despre interbelic?
IB: În mai multe feluri. Ne poate ajuta să ne revizuim metodele de cercetare, preconcepțiile culturale. Ne poate ajuta să ne înțelegem condiția sau să o revizităm critic, dincolo de maniheismele vremii, pentru că e vorba de istorie recentă, deci e în conexiune cu evoluția recentă a sistemului economic mondial, a capitalismului, a costurilor modernizarii, cu modul in care crizele structurale constituie fondul pentru noi forme organizaționale și manifestări ideologice… În general, ne-ar fi de ajutor să depășim atitudinea arogantă de oameni care sunt ”ocoliți” de ”ispitele ideologice”, pentru că, dacă e așa (deși nu prea cred că e), nu e meritul nostru, ci provine din simplul fapt că ne-am născut într-o perioadă în care diversele experimente totalitare și-au arătat ”fața”. Aceste experimente sunt, acum, clasificate și datate istoric, deci ușor de identificat, spre deosebire de timpul în care ele se aflau în plină naștere. În fine, aș zice, de asemenea, că am avea nevoie și de depășirea discuției ideologice, pentru că, spre exemplu, observ, în zilele noastre, un tip de intransigență puristă și un spirit revanșard care, fără să aibă – chiar dimpotrivă – haina ideologică a extremismelor interbelice, are mult din ”spiritul” acelora.
Note:
[1] Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Editura Eikon, București
[2] Este vorba despre scandalul stârnit de Zaharia Stancu și Sandu Tudor, prin intermediul cotidianului Credința, împotriva grupului Criterion. Vulcănescu a fost mâhnit de lipsa de solidaritate a ”tinerei generații” (Mircea Eliade, Constantin Noica), dar și a profesorului Nae Ionescu, fata de criterioniști. Mai mult decât atât, aceștia continau să întrețină relații amicale cu o parte din calomniatori.
O prezentare a cărții în engleză e disponibilă aici:
Lasă un răspuns