Dimitrie Gusti şi cultura fizică interbelică
Bogdan Popa
(Institutul „Nicolae Iorga”)
Fenomene încă noi pentru societatea românească, sportul şi educaţia fizică au fost constant dezbătute în deceniile interbelice. Destul de repede au apărut încercările de sinteză istorică – mai degrabă rememorări ale unor evenimente şi fapte petrecute de la începutul secolului al XX-lea şi până către sfârşitul celui de-al patrulea deceniu al său. Despre sport (văzut în epocă, datorită profesionalizării şi căutării permanente a victoriei, în antiteză cu educaţia fizică – mai potrivită pentru tineret prin ideea de exerciţii efectuate în comun, fără scop competiţional) s-a spus de asemenea că ar avea o sociologie proprie. Totuşi, cercetări temeinice propriu-zise nu par să se fi făcut până în perioada comunistă. Tot atunci s-a încercat stabilirea unei legături cu şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti, probabil cu scopul unei mai solide legitimări ştiinţifice.
Preocupări interbelice sau proiecţii post-factum?
Ar fi o evidentă exagerare a atribui primele preocupări ştiinţifice lui Tudor Vianu, Mircea Vulcănescu sau chiar Petre Andrei. Aceştia se raportau la caracteristicile cluburilor sportive, precum cele de fotbal, pentru a exemplifica termeni precum micro-comunitate, tradiţie sau solidaritate[1]. În toate aceste cazuri era vorba doar despre observaţii empirice, izolate în ansamblul contribuţiilor celor trei intelectuali. Nici ziaristul N. Albescu nu se gândea la un program de cercetare a culturii fizice cu metode sociologice, ci încerca doar să atragă atenţia asupra plurivalenţei actului sportiv făcut în public. Textul său era o pledoarie pentru mai buna pregătire a ziariştilor sportivi şi nu un îndemn la aplicarea coerentă a metodelor vreunei şcoli sociologice, fie ea şi cea românească: „sportul prin atitudinea Statului, prin modă, igienă, în familie şi la individ şi mai ales prin schimbarea mentalităţii asupra tipului uman, dovedeşte că are sociologia [subl. aut.] lui şi ca atare consecinţe în viaţa politică”[2].
În 1970, Tiberiu Corneşanu îl omagia pe Dimitrie Gusti ca întemeietor al sociologiei sportive româneşti, dar nu se baza pe opera scrisă a acestuia – ci pe activitatea de la Casa Culturii Poporului, Serviciul Social şi Oficiul Universitar bucureştean, altfel spus, pe „studiul sociologiei concrete”[3]. Gusti a lăsat într-adevăr câteva texte despre educaţia fizică. Ideea exprimată de Corneşanu a fost asumată de editorii operei savantului, Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu. În 1993, aceştia au publicat volumul al VII-lea al seriei de Opere ale lui Dimitrie Gusti, ce cuprindea materiale cenzurate cu douăzeci de ani înainte. Totuşi, în volumul al V-lea (1971) fusese inclus un discurs ţinut 1933 La împlinirea primilor zece ani de fiinţare a O.N.E.F., retipărit în 1993.
Ceea ce pare să fi fost eliminat cu adevărat, era un articol din 1934 asupra realizărilor echipei de studenţi ai Oficiului Naţional de Educaţie Fizică, trimişi în numele Fundaţiei Principele Carol în satul Ghimpaţi din Vlaşca[4]. Textul era nesemnat şi apăruse în rubrica permanentă Turism, sport, educaţie fizică a revistei Boabe de grâu[5], scrisă, de regulă, doar de Emanoil Bucuţa. Acest aspect ridică probleme de interpretare asupra autorului real al textului.
Absenţa oricăror preocupări privind mediul urban este încă o dovadă că educaţia fizică şi sportul nu făceau parte din planurile de cercetare teoretică ale lui Dimitrie Gusti şi ale colaboratorilor săi. Nici publicaţiile apărute sub egida Institutului de Ştiinţe Sociale al României nu au inclus cultura fizică printre subiectele abordate în mod curent[6].
Sportul şi educaţia fizică au intrat cu adevărat în atenţia sociologilor români după cel de-al doilea război mondial. Influenţa zonei de stânga a şcolii sociologice franceze a fost însemnată: Sociologia sportului, de Georges Magnane a fost tradusă în 1969 pentru uzul intern al Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport. În prefaţă, L. Rapaport atrăgea atenţia asupra necesităţii unei lecturi critice, pornind de la presupusa superioritate a concepţiei socialiste asupra sportului[7]. Iacob Mihăilă a publicat în 1969 un material amplu despre preocupări de sociologie a sportului. Mihăilă surprindea exact perioada de început a acestei discipline în Occident. Observaţia sa era că sociologia culturii fizice nu putea fi restrânsă la analiza impactului sportului (profesionist) în societate, ci trebuia întregită prin tratarea similară a educaţiei fizice. Mihăilă a încercat să fixeze direcţiile de cercetare sociologică în domeniul culturii fizice considerând că este necesară o adaptare la situaţii societăţii româneşti contemporane, supusă unui proces accelerat şi controlat de urbanizare. După Mihăilă, atenţia cercetătorilor (sociologi sau specialişti în ştiinţa sportului) ar fi trebuit să se îndrepte spre toate aspectele culturii fizice, indiferent de vârsta practicanţilor. Rezultatele teoretice ale studiilor de sociologie sportivă urmau să fie puse în practică prin deciziile organelor de resort ale statului – organizatorul, coordonatorul şi beneficiarul culturii fizice[8], un discurs ce se aseamănă frapant teoriilor şi practicilor din România interbelică.
La început de drum s-a făcut apel la autoritatea lui Henri H. Stahl pentru a gira, prin statura sa ştiinţifică, preocupările de sociologie a culturii fizice, dar şi pentru a se construi o punte cu preocupările tradiţionale ale şcolii româneşti în domeniu[9].
După 1989, direcţiile de cercetare ale sociologiei sportului s-au transformat sub impactul liberalizării societăţii. În 1990, Gheorghe Cârstea propunea concentrarea cercetărilor pe trei direcţii distincte, în funcţie de scopul final al exerciţiului fizic: sociologia sportului de performanţă, a educaţiei fizice şi a culturii fizice de masă. Axându-se pe aprofundarea primei direcţii, Cârstea propunea teme ca succesul şi insuccesul, campionul ca exemplu social, spectacolul sportiv şi publicul, mass-media, conceptul de fairplay, beneficiile pentru tineret, relaţiile de gen, vârstă, religia, tradiţiile locale, specificul naţional în sport, amatorismul şi profesionismul.[10] O abordare a sociologiei sportului bazată pe teorii fundamentale necunoscute sau citate indirect înainte de 1989 (Norbert Elias, Marcel Mauss, Thorstein Veblen, Pierre Bourdieu) a propus Adrian Hatos, care a integrat în preocupările sale teme actuale, cum sunt relaţiile de gen în sport, dopajul, comportamentele spectatorilor, impactul televiziunii sau influenţa pozitivă şi negativă a grupurilor de interes economice şi politice asupra vieţii sportive[11].
Răspândirea culturii fizice prin Serviciul Social
Numele lui Dimitrie Gusti este însă legat de o serie de instituţii special create în perioada interbelică, cu rol în educarea tineretului (Serviciul Social, Straja Ţării). Educaţia fizică şi jocurile sportive făceau parte din programele acestora, fiind puse în legătură cu igiena şi întărirea organismului. De exemplu, organizarea de cursuri de educaţie fizică era parte din sarcinile trasate echipelor studenţeşti trimise la sate. Nu se poate vorbi însă despre un program coerent de studiu al culturii fizice, ci despre planuri de educaţie integrală (corporală, morală sau economică deopotrivă), aspecte strict necesare pentru disciplinarea şi progresul lumii rurale.
Printre sarcinile Serviciului Social, creat în 1939 pentru a continua munca începută de căminele culturale înfiinţate prin legea de organizare a Fundaţiei Culturale „Principele Carol”, s-a numărat îngrijirea sănătăţii sătenilor, inclusiv prin predarea educaţiei fizice şi crearea unor echipe sportive, dar şi prin construirea sau amenajarea de dispensare, farmacii, băi publice şi maternităţi[12]. Fundaţia „Principele Carol” şi mai târziu Serviciul Social au acţionat în acelaşi mod: prin intermediul echipelor studenţeşti, trimise în sate pe timpul vacanţelor de vară. Metoda de lucru, inaugurată în 1925, a fost dezvoltată spre sfârşitul anilor 1930 în încercarea de a întoarce simpatiile studenţilor dinspre mişcările de extremă dreaptă către căile de modernizare şi transformare socială preconizate de stat. Conform datelor prezentate de conducătorul Serviciului Social, sociologul Dimitrie Gusti, între 1934 şi 1939 fuseseră vizitate 114 sate de 228 de echipe formate din 1.615 studenţi, inclusiv 115 ai Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Ideea de a implica absolvenţii sau studenţii menţionatei instituţii fusese deja pusă în aplicare prin echipele Fundaţiei „Principele Carol”[13].
Misiunea echipelor studenţeşti era de a se folosi de educaţia fizică, pe lângă cele economică şi sanitară, ca de un mijloc de cultură, după cum preconiza Gusti[14], urmând la rândul său directivele trasate de Carol al II-lea[15], iniţiatorul oficial al căminelor culturale şi Serviciului Social. Comandanţii echipelor studenţeşti urmau la rândul lor cursuri de pregătire în tabere speciale, încercând să se deprindă prin viaţa în colectiv cu viitoarea misiune. Un asemenea antrenament presupunea, în teorie, scoaterea studenţilor de sub influenţa mişcărilor politice de orice orientare prin viaţa în aer liber, o pregătire fizică pe măsură (gimnastică, atletism, înot, volei), dublate de încercarea de a-i subordona viziunilor politice ale grupării coagulate în jurul persoanei suveranului[16].
Pe termen lung, sarcinile echipelor studenţeşti nu s-au schimbat. Tinerii trimişi la ţară trebuiau ca pe lângă propagandă culturală şi economică, dusă prin muncă efectivă de ajutorare a ţăranilor, să le organizeze prin exerciţii şi jocuri sportive timpul liber, în special copiilor şi tinerilor. Se dorea contracararea tentaţiilor reprezentate de băutură şi vicii, dar şi creşterea rezistenţei la boli şi a productivităţii muncii. Igiena era un aspect important al activităţii echipierilor. Modalitatea preconizată pentru atragerea populaţiei rurale spre o viaţă echilibrată era absolut ideală: amenajarea de terenuri, în primul rând pentru copii, de asemenea înscenarea unor manifestaţii locale grandioase, cu demonstraţii sportive pregătite la faţa locului, regenerarea horelor duminicale.[17]
În acţiunea de popularizare a educaţiei fizice şi sportului în lumea satelor, echipele studenţeşti ale Fundaţiilor Regale şi Serviciului Social trebuiau să interacţioneze cu instituţiile de stat însărcinate cu punerea în practică a instrucţiei premilitare pentru bărbaţi, organizată pe grupe de vârstă[18]. Despre aceasta pregătire în vederea serviciului militar s-a vorbit foarte mult în epocă, dar impactul real este discutabil.
În Transilvania, activităţile Serviciului Social au fost precedate de cele organizate de către Astra, organizaţia de drept privat preluând apoi direct responsabilităţile ce reveneau instituţiei de stat ulterior create[19]. Conform legii unul dintre cei trei membri ai Comitetului Permanent de Îndrumare al Serviciului Social era ales din rândurile Astrei[20]. La jumătatea anilor 1920, în mediile intelectuale apropiate Astrei s-a pus în discuţie cu seriozitate mitul ţăranului român, neconcordant cu realitatea crudă.[21] Calea de îndreptare a situaţiei a fost fondarea unei organizaţii speciale, Şoimii Carpaţilor, inspirată de organizaţia pan-slavă Sokol[22], fondată în 1862 la Praga de către Heinrich (Jindřich) Fügner (1822-1865) şi Miroslav Tyřs (1832-1884).
Concluzii
Ne aflăm în faţa unui paradox: fără a introduce studiul culturii fizice moderne (fenomen preponderent urban) în direcţiile de studii ale şcolii sale sociologice, Dimitrie Gusti – în calitate de iniţiator şi conducător al Serviciului Social – a girat acţiunea de răspândire a educaţiei fizice în mediul rural – adică exact în acea zonă a societăţii despre care se spunea că nu ar fi avut nevoie de „importuri culturale” occidentale.
NOTE
[1] Cf. Petre Andrei, Sociologie generală, Iaşi: Polirom, Fundaţia Academică „Petre Andrei”, 1997, p. 279-280.
[2] N. Albescu, „Ceva despre ziaristica sportivă”, în Ernest Lascăr (ed.), Educaţia fizică în învăţământul de toate gradele, Bucureşti: Tipografia „Ion C. Văcărescu”, 1934, p. 162.
[3] T. Corneşanu, „Profesorul Dimitrie Gusti, întemeietorul sociologiei sportive româneşti”, în Educaţie Fizică şi Sport, an XXIII, nr. 1, ianuarie 1970, p. 54.
[4] Dimitrie Gusti, Opere VII. Autoanalize, comentarii din epocă, documente şi mărturii, Bucureşti: Editura Academiei Române, 1993, p. 131-137; Idem, „La împlinirea primilor zece ani de fiinţare a O.N.E.F.”, în Opere V. Fragmente autobiografice, Bucureşti: Editura Academiei, 1971, p. 340-341.
[5] „Educaţie fizică la ţară”, în Boabe de grâu, an V, nr. 7, 1935, p. 445-447.
[6] Institutul de Ştiinţe Sociale al României. 25 de ani de publicaţii 1919-1944, Bucureşti, 1944, passim.
[7] Georges Magnane, Sociologia sportului, Bucureşti, 1969, p. II-III.
[8] Iacob Mihăilă, „Cercetarea sociologică în educaţia fizică (I)”, în Educaţie Fizică şi Sport, an XXII, nr. 9, septembrie 1969, p. 52, 54; „Cercetarea sociologică în educaţia fizică (II)”, în Educaţie Fizică şi Sport, an XXII, nr. 10, octombrie 1969, p. 45-49.
[9] V. Firoiu, „Cu prof. univ. H. Stahl despre sociologia sportului”, în Educaţie Fizică şi Sport, an XXIV, nr. 2, februarie 1971, p. 2-4.
[10] Gheorghe Cârstea, Sociologia sportului. Curs, Bucureşti: Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, 1990, p. 20, 25-26.
[11] Adrian Hatos, Sport şi societate. Introducere în sociologia sportului, Oradea: Editura Universităţii din Oradea, 2002.
[12] Statutul şi Legea Fundaţiei Culturale „Principele Carol” şi Regulamentul Căminelor Culturale publicate în Monitorul Oficial no. 164 din 23 octombrie 1923, f. a., p. 7, 26; Serviciul Social, Căminul cultural. Întocmire şi funcţionare, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1939, p. 7-8, 41.
[13] Neagu Boerescu, „Sporturile la ţară, în mediile muncitoreşti şi orăşeneşti”, în Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor. Direcţia Educaţiei Poporului, Program de lucru pentru acţiunea culturală, Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 1933, p. 15.
[14] Dimitrie Gusti, Principiile şi scopurile Serviciului Social, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1939, p. 12-14.
[15] Discursuri culturale ale M. S. Regelui Carol II, f. a., p. 119-123, 139.
[16] Ion Apostol, Mărturisirile unui echipier, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1939., p. 25-26; cf. Dragoş Vrânceanu, „Învăţătura lui Ion Roată”, în Curentul, 5 august 1935, p. 1.
[17] „Educaţia fizică ala ţară”, în Boabe de grâu, an V, nr. 7, iulie 1934, p. 445-446; Îndrumător al muncii culturale la sate 1936, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1936, p. 213-215, 236; Îndrumător al muncii culturale la sate 1937, Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1937, p. 116, 129.
[18] Cf. Ion Manolescu, „Educaţia fizică şi pre-regimentară a satului”, în Şcoala şi viaţa, an I, nr. 7, septembrie 1930, p. 423-424; Virgil Bădulescu, „Educaţia fizică a tineretului şi pregătirea sa în vederea serviciului militar”, în în Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor. Direcţia Educaţiei Poporului, Program de lucru pentru acţiunea culturală, Bucureşti: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 1933, p. 31.
[19] Instrucţiuni privind aplicarea prin „Astra” a Legii Serviciului Social în Ţinuturile Someş, Mureş şi Timiş, 1939, p. 2, 4.
[20] Serviciul Social, Căminul cultural, p. 5.
[21] Moga, 2003, p. 46.
[22] Teodor Bălan, Arcăşiile din Bucovina, Cernăuţi: Institutul de arte grafice şi editură „Glasul Bucovinei”, 1926, p. 4; Valer Moga, „Astra” şi societatea 1918-1930, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 274.
Lasă un răspuns