„Docil şi disciplinat”
JULES GROPPER
extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002
***
– V-aţi născut cu 90 de ani în urmă, deci în anul 1895.
– 1895. 21 septembrie atunci, care corespunde astăzi la 4 octombrie. Treisprezece zile diferenţă între calendarul vechi şi cel nou.
– Şi în buletin care dată figurează?
– Aia veche.
– Şi pe aceea o spuneţi şi Dumneavoastră când sunteţi întrebat?
– Eu le spun pe amândouă, ca să dau şi explicaţia. După primul război mondial s-a schimbat.
– Părinţii Dumneavoastră cu ce se ocupau?
– Mama mea a fost fiica unui negustor din strada Şelari, azi în plin centrul capitalei, el a fost negustor de ghete, şi nu numai aşa, ci ghete care se importau din Austria şi din Germania, dar în special din Austria, şi erau de prima calitate. Aici atunci nu prea erau meseriaşi capabili de ghete, nu-i aşa, deosebite. Părinţii tatii – nu ştiu precis, dar bănuiesc că a fost, cum să vă spun asta, un samsar de cereale. Samsarii erau introduşi în anumite cercuri, şi prin ei se făceau tranzacţii şi mari, şi mici, dar în special mari. Chiar şi între ţări. Ei erau cerealişti. Tatăl meu a fost un băiat de 13 ani când a plecat din Iaşi, din Moldova, şi acolo au rămas vreo 5-6 copii, surori, fraţi, iar aici în Bucureşti a devenit vânzător de stofe, băiat de prăvălie, ajutor, şi lucra în strada Şelari, lângă Lipscani. Lucra la stofe la început, şi era o veche firmă Niscovici, la care lucra ca vânzător de stofe şi haine gata, care erau confecţionate mai mult în străinătate. Bunicul a fost negustor de ghete, cum vă spuneam, şi avea un magazin căruia îi ziceau “La trei stele albastre”, asta era emblema magazinului. Bunicul meu a avut vreo 5 copii, 4 fete şi un singur băiat. El dorea să aibă băieţi, a avut un singur băiat pe care l-a avut ultimul copil, care însă din păcate a murit foarte de tânăr, după ce se însurase cam târziu, la aproape 40 de ani cu o femeie cu care făcuse cunoştinţă în Focşani, şi care apoi s-a stabilit aici. A murit într-un atac de apoplexie, care l-a apucat pe stradă chiar, şi a venit plin de sânge, şi în aceeaşi zi a murit. El n-a avut copii. Când am fost eu copil mic, mama mea era gospodină, a fost gospodină toată viaţa, n-a fost la nici o slujbă. Se ocupa de gospodărie, că am fost şi eu, al doilea copil, că primul copil a murit la foarte scurt timp după naştere, pe urmă după mine, la o diferenţă de 3-4 ani s-a născut sora mea, care trăieşte încă. Şi ea a fost măritată, şi ea e văduvă, n-a vrut să aibă copii, după cum nici eu n-am vrut să am copii. O prejudecată pentru mine, o prejudecată a mea. Şi ce era, eu am zis, eu ţin atât de mult la părinţi, şi mă necăjesc aşa de tare de ei, şi dacă şi eu o să am copii, o să aibă şi ei durere aşa cum am avut eu la moartea părinţilor mei. Şi n-am vrut să am copii, şi am renunţat la copii. Şi bineînţeles, spun asta în paranteză, nevasta mea a rămas de vreo câteva ori gravidă, şi am întrerupt sarcinile. Era atunci o moaşă, moaşă doctor. Dealtfel, această moaşă era o cunoştinţă a familiei noastre, Constantinescu, din care se trage fostul actor George Ciprian. Pe el îl chema de fapt George Constantinescu, un artist renumit, care a jucat multe roluri la Teatrul Naţional. A murit la o vârstă şi el înaintată, avea cusururi, cum au actorii, artiştii, şi-i plăcea puţin să bea câteodată, ieşea din cafenele afumat, şi îi plăcea să joace cărţi şi table, jocuri de noroc. Dar n-a murit din cauza asta, cum vă spun, el era aşa de bun actor şi aşa de apreciat. A scris vreo câteva cărţi, o piesă foarte renumită, “Omul cu mârţoaga”. El a fost jucător la alergări, ştiţi, era amator de cai. Şi a mai avut o piesă care n-a avut succes, “Capul de răţoi”.
– Unde aţi copilărit?
– Eu sunt născut în Bucureşti, în Calea Şerban Vodă, în cartierul Şerban Vodă, dacă aţi auzit, în strada Olimpului, lângă fostul parc Carol. Expoziţia, expoziţia din 1906, acolo m-am născut. Bineînţeles, joaca mea din copilărie era în parc. Se numea cartierul Filaret, fiindcă acolo exista o gară, nu ştiu dacă mai există, gara Filaret.
– Erau mai mulţi evrei acolo, sau era amestecat?
– Erau mai puţini. În general în epoca aceea – nu pot să-mi dau seama, că eram copil. Au fost, dar nu aşa, nu erau zone cu adevărat evreieşti, erau mai mult români, că era cimitirul Belu, marele cimitir Belu, şi dincolo de Belu era cimitirul evreiesc.
– Părinţii Dumneavoastră în ce limbă vorbeau?
– Mai mult româneşte. Mama mea era născută în Bucureşti, şi vorbea româneşte. Tata a lucrat la magazinul de stofe şi haine gata în adolescenţă, vorbea româneşte şi puţin nemţeşte, franţuzeşte deloc. Mama ştia puţin franţuzeşte şi nemţeşte, ea a fost educată, cum să vă spun, destul de bine de părinţi, au avut posibilitatea.
– Dumneavoastră la ce şcoală aţi început?
– Am făcut câteva luni de zile sau un an de zile, era în strada Mămulari, dacă ştiţi, în calea Văcăreşti, institutul Goldenberg. Pe urmă m-am mutat, pentru că era departe, şi părinţii voiau să am şcoala aproape, ca să n-am accidente, le era frică, şi se mutau, stăteau cu casa aproape de şcoală. Şi ei stăteau în Mămulari, şi acolo era şi şcoala, Institutul Goldenberg. Mai târziu am învăţat la şcoala Marbim, da, este un nume de mare învăţat ebraic. Şcoala n-avea drept de publicitate în vremea aceea, şcolile evreieşti n-aveau drept de publicitate. Dădeam în fiecare an examen de stat la stat, şi pentru fiecare clasă trebuia să am certificat la stat că am absolvit clasa. Acolo am făcut cele patru clase primare, şi mai târziu am intrat la gimnaziul evreiesc. Atunci s-a înfiinţat gimnaziul evreiesc cu drept de publicitate, dar totuşi trebuia să dăm în fiecare an la stat examen. Acel gimnaziu evreiesc se numea gimnaziul Livros, acuma nu ştiu de ce, nu ştiu de ce, ori era un nume aşa, ori e o urmare a cuvântului libris, de la cărţi, ex libris.
– Cum arăta şcoala aceea elementară?
– Avea patru clase, avea profesor de limbă ebraică, dar vă spun, elevii veneau la toate cursurile, dar la cursul de limbă ebraică nu se acomodau, nu veneau la cursul de ebraică. Eu nu ştiu nici azi ebraica, nu ştiu nici idiş. Ştiţi ce este idiş? Un amestec de ebraică şi germană. Ştiu să citesc şi să scriu în ebraică, dar foarte puţin. Dar am avut un profesor care a scos şi cărţi, A. S. Gold, care era renumit şi în străinătate.
– Cum se desfăşura învăţământul în această şcoală?
– Se desfăşura în condiţii foarte bune, erau foarte buni profesorii. În vremea aceea profesorii evrei nu erau acceptaţi la şcolile româneşti, erau foarte buni profesori, şi îşi cunoşteau foarte bine meseria, îşi respectau angajamentele faţă de copii.
– În şcoala primară fiecare clasă învăţa separat, sau erau împreună?
– Nu, erau clase separate. Erau trei camere, sau dacă nu, cel puţin două camere în care se predau aceste materii, în aceeaşi cameră putea să fie dimineaţa materialul cutare şi după amiaza alt material.
– Mergeaţi dimineaţa la şcoală, pe urmă acasă, şi după masă iar?
– Da, da, era obligatoriu. De la 2 la 4 sau de la 3 la 5, după cum îmi amintesc, dar mi-e memoria istovită.
– Vă aduceţi aminte de întâmplări mai deosebite din anii de şcoală elementară?
– Se întâmpla un singur lucru. Când ieşeau elevii de la şcoală, le era frică de bătaie de la elemente româneşti care pe atunci făceau discriminare. Mă, jidane, mă. Ori bătaie, ori îl scuipa, îl înjura.
– Deja atunci când eraţi la şcoala primară?
– Păi atunci, că azi nu mai există această mentalitate înapoiată, e democraţie populară, ştiţi, şi oamenii s-au schimbat cu totul. E deosebire ca de la cer la pământ.
– Chiar dacă nu se vorbea idiş la dumneavoastră acasă, cum vă aduceţi aminte de sărbători?
– Noi ţineam toate sărbătorile româneşti, aproape deloc alea evreieşti. Când venea tata acasă de la serviciu în ajun de Crăciun, venea cu cozonac, cu bomboane de la cofetărie.
– Dar părinţii s-au căsătorit după rit evreiesc?
– Nu ştiu precis, dar bănuiesc că da. Aveau acte de căsătorie emise de primăria capitalei.
(…)
– Deci aţi intrat practicant la un mare magazin de alimente.
– Nu, vă spuneam că acolo era un mare magazin de alimente, dar eu am intrat în apropiere, în strada Decebal, se numeşte astăzi aşa, la un birou A. M. Goldenberg, care era reprezentantul a câtorva bănci din străinătate. Era reprezentantul Băncii de Credit din Praga, Prager Kreditbank îi zicea în nemţeşte. Banca asta acorda credite. Dar reprezentantul acesta reprezenta şi alte bănci, din Paris, Banque du commerce et de l’industrie de Paris, şi acorda credite în franci francezi şi în lire sterline. El procura capitalul prin băncile acestea pe care le reprezenta, şi acorda credite băncilor româneşti care erau atunci puţine, aveau nevoie de credit de la băncile străine, şi ajungea până şi la Banca Românească, unde era Vintilă Brătianu director sau ce. Acolo era şi Ionel Brătianu, la Banca Românească.
– Ce sarcini aţi avut la această Bancă?
– Am avut fel de fel de sarcini, am început ca dactilograf. Aveam de scris la maşină scrisori în străinătate în limbi străine, în germană, franceză şi engleză. Banca avea un angajat care venea şi stătea o oră dimineaţa, şi scria scrisori la maşina de scris pentru Comro, Banca Comercială Română şi The Banque of Romania Ltd., asta era o bancă care avea aici sediu, din Anglia.
– Deci aţi început ca dactilograf.
– Da, şi nu numai atât, mă trimitea cu corespondenţa ca un fel de curier, dar trebuia să aduc răspunsuri, explicaţii care trebuia să le aduc, pentru că am început să mă pricep bine la lucrurile de birou.
– Cum se putea avansa în această meserie?
– Vă spun. Eu am intrat în urma unei recomandări. Se progresa învăţând lucrurile de birou, şi executându-le, fie la maşină, fie scris de mână, cu còpii. Se făceau còpii la orice fel de scrisori, la şapirograf. Eu n-am făcut şapirografie, dar erau şi atunci şapirografe.
– Aţi fost băiat de birou până la vârsta de 20 de ani?
– Cam aşa ceva, la 16-17 ani am intrat la Goldenberg, şi am făcut practică la el, şi până la urmă am fost aşa de bun în meserie, aşa de docil patronului şi lucrărilor de birou, încât la un moment dat am ajuns, când băncile particulare au început să fie desfiinţate, am fost numit lichidator al băncii negoţului, fosta bană Zanea, care la timpul său această bancă Zanea era banca Covilovici Eftimiu et company, adică Covilovici şi Zanea, în paranteză Sussmann. Care Sussmann, tatăl acestui Zanea era doctorul Băii Centrale din strada Biserica Enei. Era o baie mare, care nu ştiu dacă azi mai există, a fost foarte bine întreţinută şi foarte căutată, că băile erau puţine în Bucureşti, după cum mi se pare că şi azi încă sunt puţine. Acuma sunt în case, în blocuri.
– Până la ce vârstă aţi stat împreună cu părinţii?
– M-am căsătorit la 26-27 de ani, şi am mai stat împreună cu părinţii, dar nu mai ţin minte.
– Ce făceaţi în timpul liber?
– Eu eram foarte puţin afemeiat. Când m-am căsătorit, am luat o fostă colegă de-a mea de bancă, de la banca de credit din Praga. Ea era originară din Hârlău, Botoşani.
– N-am fost niciodată la Botoşani.
– Nici eu n-am fost, nici la Hârlău n-am fost. După căsătorie am fost de vreo două ori la Slănic-Moldova, staţiune balneară, climaterică. Când îmi dădea concediu de la birou, ne duceam vreo 8-10 zile la Braşov. Nu prea am făcut plimbări multe. În străinătate n-am fost deloc, nici în ţară n-am fost, decât până la Braşov sau Slănic-Moldova. Eu am apucat vremea când la Predeal era graniţă între România şi Austro-Ungaria, şi stătea grănicerul român şi grănicerul austro-ungar, stăteau de pază.
– Dar la război n-aţi fost?
– Nu, nici în primul, nici în al doilea război, am fost scutit fiind declarat inapt, cum să vă spun, fizic, corporal.
– În perioada ocupaţiei germane aţi plecat din Bucureşti, sau aţi rămas aici?
– Am rămas aici, n-am avut ocazia, şi nici n-am fugit. Eu aveam aici părinţii.
– Vă aduceţi aminte care era atmosfera atunci în Bucureşti?
– Unii erau disperaţi că trebuie să plece, au plecat în goană, şi şi-au lăsat şi averile. Dar nu pot să vă spun precis ce a fost atunci.
– Cei dintre cunoştinţele Dumneavoastră plecau sau au rămas?
– Cum v-am spus, eu am fost un om izolat. N-aveam prieteni între tineret, pentru că eu eram un om pentru care principalul era să am serviciu, şi să-mi fac datoria faţă de patron.
– Dar atmosfera Bucureştiului era schimbată în timpul ocupaţiei, sau nu aţi constatat diferenţă mare?
– Au fost lipsuri mari. Se dădea pâine cu mălai cu gramul, şi nu numai atât, dar se specula, se specula, nu găseai pâine, trebuia să plăteşti diferenţa. Germania era în război, şi avea nevoie pentru armata ei, şi pentru populaţia civilă nu lăsa. Se luau şi haine, îmbrăcăminte de la particulari, oamenii dădeau pe gratis îmbrăcăminte, căci cerea armata germană. Era situaţia grea.
– Şi cât aţi stat la Goldenberg?
– La Goldenberg am stat până în ziua în care a început să lichideze birourile aici în Bucureşti, şi s-a mutat în străinătate, la Londra.
– Când a fost asta?
– Nu mai ţin minte precis.
– De ce a plecat la Londra?
– El a avut un fiu, Carol, care a studiat la Londra, la City-Bank.
– După aceea unde aţi lucrat?
– Am lucrat la Banca Română de Comerţ şi Industrie, care era o societate anonimă, erau acţionari diverşi, şi români, şi evrei, şi străini, acolo am lucrat. Am lucrat acolo până când s-a lichidat şi Banca de Comerţ şi Industrie. A venit crahul din ’34 sau când era, s-a lichidat banca. A intrat întâi în concordat şi apoi în lichidare. Şi am ajuns şi eu lichidator la Banca negoţului, societate anonimă. În toate aceste bănci era un renumit avocat, doctorul Fildermann.
– După aceea unde aţi lucrat?
– La Aprozar, după război.
– Dar la sfârşitul anilor ’30, începutul anilor ’40?
– N-am fost exclus din birou, n-am avut prea mult de suferit din fericire. Deşi atunci când erau legionarii, ne-au dat afară din casă, din casele noastre proprii, şi a trebuit să ne mutăm cu chirie.
– Unde v-aţi mutat?
– În apropiere.
– În strada Labirint?
– În strada Ţepeş-vodă, aproape de Labirint, calea Călăraşi.
– După perioada legionară aţi mai avut neplăceri?
– N-am avut nimic, mi-am văzut de treabă. S-a lichidat banca unde am lucrat. Eu la ultima bancă unde am fost, am fost şi procurist, adică aveam voie să iscălesc acte de vânzare, cumpărare, scrisori comerciale şi aşa mai departe.
– La 23 August aţi fost în Bucureşti?
– Da, am fost. Dar eu nu m-am ocupat niciodată de politică. Politic n-am activat deloc, sub nici un aspect. Nici înainte, nici după primul război mondial, nici după cel de-al doilea.
– Soţia Dumneavoastră când a murit?
– În 1981.
– Şi de atunci sunteţi aici, în cămin?
– Nu, nu de atunci. Am stat în garsoniera noastră care era în strada Stelea Spătarul nr.17, într-un bloc. Asta vine pe lângă strada Biserica Sf. Vineri, lângă templul Coral, ăla evreiesc.
– V-aţi pensionat la 60 de ani sau mai târziu?
– M-am pensionat cu 41 de ani vechime. Am avut greutăţi cu nişte forme. Puteam să mai am vreo câţiva ani, care le-am făcut fără certificate la Aprozar şi în alte părţi.
– De ce aţi plecat la Aprozar?
– S-au desfiinţat băncile mici, particulare. N-a mai rămas decât Banca Românească. Erau şi alte bănci, era banca Bercovici, o bancă evreiască foarte renumită, era banca Finkels, erau bănci pe strada Lipscani, vizavi de Banca Naţională, era o serie de bănci şi bănculeţe mici, particulare. Şi s-au desfiinţat, a venit decretul să se desfiinţeze.
– În 1948, cu naţionalizarea?
– Atunci, atunci cred că era.
– La Aprozar tot contabil aţi fost.
– Da, contabil, da. Da, muncă de birou.
– Cam prin 1955 aţi ieşit la pensie.
– Da, cam aşa ceva, ‘55-’57.
– Aţi mai fi vrut să lucraţi?
– Cred că n-am cerut să mă pensioneze, eu aş fi vrut să mai lucrez, dar a venit legea precisă să se pensioneze toţi care au vârsta pensionării, să fie daţi afară.
– De care perioadă din viaţă vă aduceţi aminte cu plăcere?
– De căsătorie. Am trăit cu soţia bine, ne-am văzut fiecare de treabă. Şi ea a fost funcţionară de birou, soţia mea.
– A fost şi dânsa evreică?
– Evreică din Moldova, de la Hârlău, Botoşani.
– La părinţii Dumneavoastră în casă era bucătărie evreiască?
– Nu, nu respectam cu stricteţe. Noi mâncam preparate din carne de porc, fără nici o restricţie.
– Soţia Dumneavoastră a fost mai religioasă?
– Nu, tocmai, a fost tot aşa de puţin religioasă ca şi mine.
– Pe părinţii ei i-aţi cunoscut?
– Nu, ea rămăsese orfană la 10-12 ani.
– Ce făceaţi după orele de serviciu în tinereţe? Sau aţi lucrat până seara, n-aţi avut distracţii, ceva?
– Nu, noi nu făceam cine ştie ce petreceri, noi o dată pe săptămână dacă mergeam la un cinematograf sau un teatru, cel mult dacă mergeam o dată pe săptămână.
– De tramvaiele cu cai vă aduceţi aminte?
– Da, mi-aduc aminte. Traseul era pe calea Şerban Vodă, care mergea în direcţia cimitirului Bellu, cel mai renumit cimitir din Bucureşti. Pe urmă eu am apucat tramvaiul cu cai şi pe calea Călăraşului, care mergea până în şoseaua Vergului. Până la spitalul, nu ştiu cum se numeşte, parcă 23 August, un spital mare.
– Tramvaiul cu cai a fost scos dintr-o dată sau treptat?
– Treptat, pe măsura posibilităţilor ce erau construite linii de tramvaie electrice, mai mari, cu mai multe vagoane. Ca şi un tren, aproape.
– Cred că aţi obosit.
– Puţin.
Vezi si:
- A fi fericit in anii ’80
- “Eu toata viata am trait in frica” (I)
- “Eu toata viata am trait in frica” (II)
- Zoltán Rostás: THE PARALLEL BUCHAREST OF THE 1980s. The recollections of a preserver of memories
- Feţele nevăzute ale Capitalei
Lasă un răspuns