Maria Larionescu, Economia socială și cooperația în România. O perspectiva socioistorica comparată, Iași, Polirom, 2013, 167 pg.
Alina Juravle
Sociologie Românească, nr. 1-2/2014
Realizată în cadrul programului Prometeus – economie socială, lucrarea Mariei Larionescu este, în fapt, un manual adresat unui public larg, format din studenți și cercetători din sfera științelor socioeconomice, a politicilor sociale și a studiilor procecelor de modernizare și dezvoltare dar și din membri ai unor organizații nonguvernamentale sau clienți ai acestora.
Acest manual oferă publicului său o foarte bogată sinteză a istoriei mișcării cooperatiste românești, plasând-o într-un context pluridimensional – dezvoltarea socioeconomică autohtonă de-a lungul veacurilor, mișcarea și ideile cooperatiste europene, teoriile sociologice românești privind istoria socială a spațiului românesc și căile dezvoltării acestuia, emergența contemporană a unui al treilea sector, al economiei sociale, distinct de cel public si cel privat. Prin realizarea acestei analize complexe se urmărește facilitarea unei mai bune înțelegeri de către publicul manualului a potențialului reprezentat de organizațiile cooperatiste, parte a sectorului economiei sociale, pentru dezvoltarea socială contemporană.
Volumul este deschis de un capitol dedicat precizărilor conceptuale, prezentând trăsăturile generale ale sectorului economiei sociale, din care întreprinderile de tip cooperative fac parte. Este subliniat caracterul social al întreprinderilor din acest sector și specificul social al antreprenoriatului în cadrul acestora și sunt oferite definiții operaționale ale economiei sociale. Acest prim capitol este o schiță a problematicii contemporane în care autoarea încadrează întreaga analiză ce urmează.
Următoarele patru capitole ale cărții sunt dedicate prezentării fundamentelor sociale și economice ale spațiului românesc în perioada premergătoare apariției unei mișcări cooperatiste autohtone. Lumea socială autohtonă este în acest interval una în care predomină satele cu o organizare devălmașă în curs de disoluție, libere sau aflate sub stăpânire boierească. Obștile sătești devălmașe joacă încă rolul unui for ce asigură administrarea cvasi-autonomă a teritoriilor rurale românești. Solidaritatea comunitară și implicarea activă în rezolvarea problemelor proprii sunt virtuți ale obștilor devălmașe ce sporesc potențialul acestora pentru adoptarea soluției cooperatiste. Încă din aceasta perioadă începe constituirea unei clase de funcționari sătești, meșteșugari, comercianți, mici industriași și țărani înstăriți, o clasă intermediară sau de mijloc între boierime și puterea de stat, având potențialul de a deveni clasa din rândurile căreia s-ar fi recrutat viitorii antreprenori sociali. Problema cooperației nu se ridică însă pentru spațiul românesc decât după deschiderea României față de capitalismul Occidental și economia sa de piață și începutul transformării sociale și economice a acesteia. Această epocă este și cea în care comunitățile devălmașe românești, libere sau aservite, se dezagregă în defavoarea țărănimii, prin intensificarea acaparării moșiilor sătești de către boieri, prin înrăutățirea condițiilor de muncă, prin foarte defectuoasa împroprietărire realizată în 1864, legile tocmelilor agricole ș.a.m.d – se constituie astfel regimul neoiobag răspunzător în mare parte de ruinarea economică și socială a țărănimii. O categorie socială antreprenoare, ce ar fi putut să contribuie la dezvoltarea economiei sociale, sunt și vechii comercianți ai perioadei precapitaliste – integrați într-o rețea socială largă, beneficiind de încrederea clienților lor și de o reputație impecabilă în ceea ce privește tranzacțiile realizate. Categoria aceasta însă decade și dispare rapid în fața constituirii aglomerărilor urbane și a dezvoltării comerțului de masă.
Epoca aceasta de pătrundere a capitalismului în spațiul românesc este și una de consolidare a puterii Statului. Controlate de o clasă oligarhică, cele două organizații statate românești își consolidează puterea pătrunzând prin forța legilor în administrația satelor, reglementând activitatea funcționarilor sătești anteriori numiți de obștile țărănești. Aceștia devin în aceste condiții mai curând agenți „de reglementare a raporturilor feudale în noile condiții ale pătrunderii economiei de piață ‘pe calea prusacă’, prin utilizarea relațiilor tradiționale de dijma și clacă drept resurse fundamentale pentru construcția noului regim capitalist” (Larionescu, 2013, pg. 38).
Capitolul al 6-lea cuprinde un scurt istoric al cooperației Europene. Începutul cooperației europene, aflăm în acest capitol, poate fi plasat in comunitățile medievale tradiționale din Franța, Anglia, Irlanda, Germania, în care se dezvoltă, sub impulsul nevoilor de supravietuire, cooperația în intreprinderile economice. În secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, în Anglia apar primele prăvălii cooperative în vreme ce în Germania acelorași vremuri se dezvoltă numeroase tipuri de cooperative de asigurare și de credit. Cooperația se dezvoltă la începutul secolului al XIX-lea și în Rusia. Mișcarea cooperatistă ia amploare în Europa în prima jumătate a secolului al XIX-lea datorită influenței socialiștilor-utopici – St. Simon, Ch. Fourier, I.P. Proudhon, L. Blanc, R. Owen, F. Lassalle. În a doua jumătate a aceluiași secol se impun diferite modele de organizații cooperative – cel din Rochdale, Anglia; modelul Buchez în Franța; cel al cooperației pe socoteală comună, inițial de H. Schulze în germania; modelul cooperației în agricultură instituit de F. W. Raiffaisen; modelul lui N. F. S. Grundtvig în Danemarca.
Capitolul al 7 – lea conține o prezentare a unor contribuții teoretice românești semnificative în chestiunea istoriei sociale și dezvoltării economice și sociale a țării, ce sunt semnificative pentru înțelegerea contextului în care s-a dezvoltat cooperația românească. Dincolo de viziunea teoreticienilor români de la începutul secolului al XX-lea privind mecanismele transformării socio-economice a României sub impactul capitalismului, autoarea subliniază opinia acestora privind soluția cooperatistă, propusă în epocă în principal pentru problemele țărănimii și ale agriculturii. Pentru liberalul Ștefan Zeletin, cooperația este o construcție artificială ce nu se poate altoi pe realitățile românești, având șanse minime de realizare în rândul unei țărănimi pasive si retrograde și în lipsa unei industrializări reale a țării ce sa acutizeze conflictul de clasă între capitaliști și proletari. Mihail Manoilescu subliniază și el rolul crucial al burgheziei și al industrializării românești, precum și situația gravă a țărănimii pauperizate sub impactul deficiențelor economiei predomenant agrare a României, controlată de marii moșieri. Dacă, în viziunea lui Eugen Lovinescu privind sincronismul evoluției europene este posibilă „grefarea” cooperației în spațiul românesc și dezvoltarea acesteia, începând cu teoreticienii poporanismului (Constantin Stere și G. Ibraileanu) și continuând cu cei ai țărănismului (V. Madgearu, M. Ralea) cooperația este văzută drept soluția problemelor agriculturii românești. Pentru aceștia, pătrunderea capitalismului în spațiul rural românesc poate fi contracarată și evitată prin susținerea agriculturii familiale țărănești și a cooperației.
Capitolele 8 și 9 reprezintă un istoric propriu-zis al cooperației în România. Intelectuali promotori ai mișcării au existat inclusiv in România secolului al XIX-lea. Activitatea cooperatistă propriu-zisă începe să capete oarece amploare spre sfârșitul acestui secol. Primele forme de organizații cooperatiste care apar sunt obștile de arendare și băncile populare, de-a lungul timpului însă, până în preajma celui de-al II-lea Război Mondial, gama organizațiilor cooperatiste diversificându-se semnificativ. Dintre toate formele de cooperație, cooperația de credit este forma cea mai extinsă în România primei jumătăți a secolului al XX-lea. În același timp, cooperația de producție este cea mai puțin extinsă. Cauzele acestei situații sunt identificate de autoare, pe de o parte, în subdezvoltarea cronică a exploatațiilor țărănești, lipsa posibilităților acestora de integrare pe piață și orientarea resurselor financiare obținute din credite predominant către consumul familiei, în dauna investițiilor pentru dezvoltarea exploatațiilor. O parte semnificativă din culpa subdezvoltării unor ramuri importante ale cooperației în România – cum ar fi cea de producție dar și cooperația de aprovizionare, de consum și de desfacere – este identificată în evoluția raporturilor dintre stat și sat prin intermediul legislației cooperației promulgată de actorii politici români. O analiză a istoricului bogat al legislației cooperatiste românești de la începuturile ei (1903) până în perioada interbelică indică o asumare a unui rol tutelar de către stat în această perioadă în chestiunea cooperației, o consolidare continuă a funcției sale de coordonare și control dar și o nestatornicie a etajului superior al structurii instituționale prin care acesta își exercita această funcție. Dincolo de acestea, sunt subliniate drept deficiențe ale demersurilor statului desele modificări legislative precum si subordonarea politicilor promovate unor grupuri de interese politice. Dominat de preocupările privind rezolvarea „chestiunii țărănești” statul ajunge să încalce un principiu fundamental al cooperației – cel al autonomiei sale. Intervenționismul statului duce la o artificializare a întreprinderilor cooperative. În fapt, „statul poate facilita dezvoltarea mișcării cooperatiste dar nu se poate substitui idealului cooperativ în organizații specifice de coagulare a spiritului de întrajutorare” (Larionesc, 2013, pg. 145). Iată de ce, în ciuda relativei amplori a mișcării cooperatiste în România până în pragul celui de-al II-lea război mondial, datorită supradimensionării cooperației de credit și subdezvoltării celorlalte tipuri de organizații cooperatiste, impactul acesteia pentru transformarea agriculturii românești nu este unul semnificativ.
Cel de-al 10-lea cuprinde o prezentare pe scurt al unui studiu realizat de M. Larionescu în 1971 și 1973 în două cooperative înființate sub regimul comunist și în direcțiile agricole a două județe. Disfuncționale, cooperativele ce copie modelul colhozurilor sovietice își pierd în această epocă pe deplin legitimitatea. Ampla si violenta campanie de colectivizare a agriculturii în urma căreia aceste cooperative sunt înființate are drept prim rezultat o destructurare a comunităților rurale românești și o demotivare puternică a participării la muncile agricole. Cooperativele de producție astfel înființate sunt disfuncționale nu doar economic ci și organizațional. În interiorul acestora apare o stratificare a lucrătorilor în principal pe criterii de gen și de apartenență politică, marea majoritate a membrilor cooperativei, constituită în mai ales din femei neînregimentate în P.C.R, fiind exclusă în ceea ce privește accesarea informațiilor, luarea deciziilor și ocuparea posturilor mai stabile și mai bine remunerate sau de conducere. Problemele agricultorilor cooperatori în perioada socialistă nu se opresc însă aici – slab remunerați, ei sunt încadrați într-un sistem de asigurare special ce le asigura venituri cu mult sub cele necesare pentru un trai decent.
În fine, ultimul capitol este destinat concluziilor, reprezentând, în fapt, o sinteză a întregii lucrări, intenționând să ofere „deschideri spre noi repere de investigație a cooperației în sistemul economiei sociale” (Larionescu, 2013, pg. 141).
Lasă un răspuns