Elevii monografistilor

Elevii monografiştilor

Zoltán Rostás

extras din Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia

Imaginea şcolii sociologice gustiene construită în anii ’60 de istorici ai sociologiei şi de foşti colaboratori prezenta în spiritul vremii un grup omogen, „strâns unit” în jurul marelui Profesor. Această construcţie a fost substanţial nuanţată în 1981 de H.H. Stahl[1]. Conform memoriilor celui mai devotat discipol, şcoala a avut de-a lungul anilor etape inegale în privinţa creativităţii. Din acest motiv nici solidaritatea şcolii nu a fost constantă. Ca orice grupare de intelectuali, odată cu trecerea timpului şi a înmulţirii membrilor şi şcoala Gusti a cunoscut conflicte interne, şi chiar dizidenţe. În sfârşit, în diferitele etape ale existenţei grupului nici mediul politic şi cultural nu a fost la fel de încurajator pentru curentul monografist. Dar este evident că în anul 1981 nici cel mai respectat colaborator al lui Gusti nu putea face public tot ce ştia şi tot ce era important de spus despre acest original fenomen cultural. Că avea multe de spus, H.H. Stahl a demonstrat-o cinci ani mai târziu, când a fost de acord să poarte convorbiri – timp de doi ani! – cu autorul prezentului volum.

După cartea de convorbiri cu Henri Stahl[2] am publicat un volum de documente orale înregistrate cu participanţii la campaniile monografice desfăşurate între anii 1925-1931, despre împrejurările cotidiene ale cercetării şi zămislirea teoriei şi tehnicii de cercetare, specifice acestei prime şcoli sociologie româneşti[3]. Particularitatea acestei perioade constă în învăţarea pe teren – şi nu în sălile de curs – a teoriei şi tehnicii sociologice. Seminarul de sociologie a constituit un interludiu de aprofundare teoretică între două cercetări, constând în evaluarea învăţămintelor  campaniei precedente şi pregătire celei viitoare. Cel mai însemnat beneficiu al acestei  perioade a fost apariţia în viaţa publică a sociologului român, format nu pe băncile unei facultăţi (în majoritatea cazurilor din străinătate) prin opţiuni curiculare accidentale, ci în „laboratorul” viu al satului românesc interbelic. Cea de-a doua consecinţă a campaniilor a fost configurarea unei identităţi profesionale colective  prin asumarea valorilor şcolii gustiene. Şi, în sfârşit, au fost codificate liniile generale ale sistemului gustian de sociologie, etică şi politică.

Volumul de faţă cuprinde convorbirile cu reprezentanţi ai generaţiei de sociologi care şi-au făcut studiile în anii ’30. Pentru a înţelege locul pe care îl ocupă aceştia în ansamblul şcolii gustiene trebuie să trecem în revistă succint imaginea consacrată a şcolii în această perioadă. Se vorbea de apariţia unei crize provocate de angajamentele administrative sau guvernamentale ale lui Gusti de la începutul deceniului 4, care ar fi cauzat scăparea din mâini a conducerii cercetărilor monografice, de împărţirea colaboratorilor profesorului în cei care acceptau statutul de îndrumător cultural în cadrul Fundaţiei… şi cei care îl refuzau, ca şi de apariţia unor atacuri la adresa sistemului gustian, venite atât din rândurile grupului foştilor studenţi monografişti („dizidenţa legionară”), cât şi din partea unor universitari, colegi ai lui Gusti. Spaţiul restrâns al acestei prefeţe nu ne permite analizarea acestei crize, ci doar enunţarea constatării:  este vorba de o criză de creştere. Adică, generaţia care participase la campaniile monografiste din perioada 1925-1931 şi-a terminat studiile universitare şi îşi căuta rostul în cu totul alte condiţii politice şi economice decât cele din deceniul precedent. Ieşirea din criza economică era dureroasă, contestarea valorilor democraţiei liberale a canalizat interesul tinerilor intelectuali spre actualitatea politică-spirituală, spre dezbateri furtunoase, polemici vehemente. Nu este surprinzător ecoul favorabil în rândul tinerilor intelectuali bucureşteni a iniţiativei lui Petre Comarnescu de a organiza o asociaţie culturală centrată pe dezbatere. Iar din această dezbatere nu puteau lipsi nici monografişti ca Mircea Vulcănescu sau H.H. Stahl, care – cu cuvintele acestuia din urmă doreau „să se lămurească” dezbătând marile probleme ale vremii. Dincolo de cercul Criterion, apariţia în epocă a unui număr impresionant de reviste culturale a permis majorităţii monografiştilor talentaţi clarificarea propriilor opţiuni ideologice sau politice. Într-o scrisoare din 1932 Anton Golopenţia  vorbeşte de „un fel de mare fierbere a celor tineri”, de vreme ce „revistele şi ziarele ies cu duiumul şi războirile curg în lanţ, ca-n epopei”[4]. Această animaţie o putem considera criză, dar în tot cazul una constructivă, benefică. Faptul că  nu toată lumea agrea holismul gustian este semn de normalitate într-o cultură vie. La urma urmei criticile explicite sau implicite ale lui Ovid Densuşianu, C. Rădulescu-Motru sau Nicolae Petrescu nu au zguduit credinţa tinerilor monografişti în valabilitatea liniilor esenţiale ale paradigmei stabilite în anii ’20. Nici chiar contestarea din interior din partea celor patru monografişti „dizidenţi” nu a produs vreun cutremur, mai ales că opoziţia coincidea cu perioada înrolării lor în mişcarea legionară.

În paralel cu aparenta derivă a monografiştilor consacraţi care îşi căutau un rost şi un rol distinct în cultura vremii se desfăşura un proces insesizabil: instituţionalizarea sistemului gustian, devenit totodată şi obiect de studiu universitar. Ceea ce fusese obiect de discuţii în şedinţele din „sala luminoasă” s-a turnat, s-a structurat în cursuri şi seminarii ţinute de primii monografişti, de Mircea Vulcănescu, Gh. Vlădescu-Răcoasa, T. Herseni, H.H. Stahl. În diviziunea muncii discipolilor lui Gusti partea de sociologie i-a revenit lui Herseni, care a ţinut şi a publicat cursul de Teorie a monografiei sociologice  şi lui Stahl, care a predat şi a editat cursul de Tehnica monografiei sociologice. La Universitatea din Bucureşti studenţii interesaţi de cercul lui Dimitrie Gusti mai urmărea prelegerile de etică ale lui Vulcănescu şi cele de politică ale lui Vlădescu-Răcoasa. Practic sistemul de sociologie, etică şi politică a profesorului a fost acoperit de foşti studenţi şi colaboratori din campaniile monografice din anii ’20.

Majoritatea celor din generaţia anilor ’30 au făcut cunoştinţă cu terenul în sate şi regiuni investigate deja de pionierii monografismului: Drăguş din Ţara Făgăraşului şi Nerej din Ţara Vrancei.  Puţini au avut şansa unor zone noi de investigaţii. În literatura şi în memoria gustiştilor apar ca noutăţi cercetarea din toamna anului 1939 din plasa Dâmbovnic şi expediţia din 1943 de dincolo de Bug. Deşi au fost iniţiate de Anton Golopenţia, cel care a introdus noţiunea – contestată de Gusti – de monografie sumară, principiile de bază în organizarea cercetării în echipe au rămas în esenţă cele învăţate la facultate de la Stahl şi Herseni. Subiecţii interviurilor din acest volum – Nicolae Dunăre, Coriolan Gheţie, Gheorghe Retegan, Gheorghe Serafim şi într-un mod mai particular Gábor Lükő – au învăţat la Universitate de la vechii monografişti în primul rând metoda observării, de la luarea de contact până la investigarea atât a faptelor cât şi a opiniilor. Vechii monografişti deveniţi dascăli nu se limitau la enunţarea unor pretenţii de acurateţe, ci ofereau metode de clasificare, de organizare a materialului cules, cristalizate în decursul anilor de cercetare concretă. Experienţa acumulată îi determina să acorde o atenţie specială organizării muncii în echipe, insistând asupra importanţei esenţiale pentru succesul cercetării a câştigării încrederii satului. Pe lângă organizarea muncii colective a fost codificată şi elaborarea monografiei. În acest fel studentul de la sociologie beneficia de tot arsenalul cercetării (cel puţin în privinţa satului). Cititorul convorbirilor incluse în volum va putea vedea că afirmaţiile incluse în manuale sau rostite de la catedră au fost sistematic ilustrate pe teren.

O particularitate sesizabilă a generaţiei anilor ’30 este şi dispariţia aproape totală a raporturilor iniţial foarte directe, personale cu Dimitrie Gusti. Învăţăturile gustiste puteau fi promovate şi în lipsa maestrului, foarte solicitat în această perioadă în probleme extrauniversitare, Gusti ajungând astfel pentru studenţii vremii o figură legendară, un adevărat mit. N. Dunăre. C. Gheţie,  Gh. Retegan şi Gh. Serafim au devenit gustişti prin forţa de convingere a primilor monografişti.

Generaţia anilor ’30 nu a participat la inventarea sociologiei româneşti, dar a avut ocazia foarte devreme să perceapă distrugerea ei. La scurt timp după ce au avut bucuria să descopere frumuseţea investigării realităţii, războiul izbucnit în 1939 a redus drastic cadrele instituţionale ale cercetării. A rămas doar posibilitatea publicării materialului deja strâns. Participanţilor la curajoasa expediţie de investigare a românilor de dincolo de Bug nu le-a mai rămas însă nici şansa de a-şi vedea publicat materialului cules. Dar aceşti tineri care au învăţat sociologie de la discipolii lui Gusti au rămas pentru toată viaţa cu o sensibilitate accentuată pentru realitatea socială. Deşi parcursul lor a fost întrerupt cu brutalitate, n-au renunţat niciodată la această preţioasă achiziţie.