Emigrarea la oraşe a locuitorilor din Spineni‑Olt

Emigrarea la oraşe a locuitorilor din Spineni‑Olt[1]

V. Oprescu‑Spineni

În numărul trecut al Sociologiei Româneşti a fost publicat un studiu al dom­nului Ion M. Iovescu, asupra marchitanilor din comuna Spineni. Ca unul care cunosc bine locurile acelea, deoarece mi‑am petrecut o bună parte din anii vieţii în mijlocul lor, vin astăzi să adaug un nou aspect al îndeletnicirii sătenilor din Spineni, în timpul iernii, aspect care, pus alături de cel descris de domnul Iovescu, poate da sugestii unei viitoare monografii asupra acestei comune fruntaşe din jud. Olt.

Comuna Spineni este aşezată în zona de trecere de la regiunea deluroasă la regiunea şeasă. Din această cauză, aici se vor întâlni caracteristicile celor două regi­uni, ţinând balanţa în mod egal şi fără a se putea afirma mai mult nici una dintre ele. Cu alte cuvinte, ocupaţia locuitorilor şi activitatea lor nu vor avea un caracter pronunţat în favoarea uneia sau alteia din regiunile amintite. Aici se întâlneşte deopo­trivă cultivarea porumbului şi a grâului de pe câmp cu săditul prunilor şi a viţei de vie. Pe postaţa de pământ care (spunea d‑l Iovescu) pleacă din spatele casei se vor găsi, dar, în sat, livezi cu pruni, iar, mai departe, la câmp, va fi ogorul unde fiecare spinean va însămânţa primăvara, în proporţia cuvenită, grâu sau porumb.

În afară de faptul că iarna locuitorii stau degeaba, s‑ar putea afirma că altă cauză – şi poate principala – a marchităniei ar fi dorinţa de a căuta în această îndeletnicire o sursă de câştig, ei neputând scoate din pământ decât strictul necesar gurilor din familia ce întreţin. În ţinuturile de şes, de pildă, oamenii sunt îndestulaţi de producţia cerealelor, din care, vânzând o parte, asigură bani buni în casă. La fel şi în regiunea deluroasă, unde aceşti bani vor fi scoşi din vânzarea ţuicii. Rămâne dar, ca în comunele din zona de trecere a acestor regiuni, locuitorii nefiind satisfăcuţi de producţia solului, să‑şi caute alte îndeletniciri din care să scoată banul. Şi aici ajungem la al doilea aspect pe care‑l îmbracă ocupaţia locuitorilor din Spineni, în timpul iernii.

1. O bună parte din ei, poate de trei ori mai mulţi decât marchitanii, cum se termină arăturile de toamnă, emigrează din sat[2]. Ţinta emigrării este aproape sută la sută Capitala ţării. Acest fenomen, care nu se vedea înainte de război, poate fi datorat şi cauzei că după război cele mai adânci efecte ale crizei economice s‑au resimţit în lumea satelor.

2. Pare curios că sătenii merg la Bucureşti mai mult ca în orice alt oraş, unde speră să găsească de lucru. Accentuăm că fenomenul nu este local, el existând şi aiurea – în ţinuturile de peste Olt sau în Ardeal, de pildă –, totuşi credem că din nici o comună nu pleacă atâţia săteni în timpul iernii câţi pleacă din Spineni.

3. Ocupaţia acestora la Bucureşti este în mare parte lucrul în grădini şi parcuri, unde toţi sunt angajaţi cu luna. Sunt plătiţi cu luna cu circa 50‑60 lei pe zi şi, cum sunt economi din fire, câştigă în câteva luni parale bunicele. Altă parte lucrează în fabricile de bere, alţii, în fine, intră în serviciul primăriei.

4. Nu sunt rare nici cazurile când săteni plecaţi de acasă numai pentru câteva luni au găsit servicii (cei cu şcoala primară) la S.T.B. sau în poliţie şi s‑au stabilit astfel în Bucureşti, aducând de‑acasă femeia şi copiii, înmulţind astfel populaţia suburbanelor Capitalei.

5. Cei mai mulţi, însă, n‑au noroc de astfel de „slujbe” şi, odată cu primele mijiri ale soarelui de primăvară, se reîntorc acasă la treburile câmpului. Aduc astfel banii necesari executării muncilor de primăvară şi vară.

6. Este momentul să ne întrebăm: Acest fel de a câştiga banul este el demn de încurajat pentru sătean? La aceasta răspundem cu înmulţirea bolilor venerice la sate. D‑l Iovescu a dat o proporţie de sifilitici pe care nu ştiu de unde a luat‑o. În tot cazul, dacă a luat‑o din registrele medicului, ea nu corespunde adevărului. Cred că în comuna Spineni, sunt peste 50 de cazuri de sifilis şi cei mai mulţi bolnavi nu se duc la doctor din cauza ruşinii pe care o simt mărturisind astfel de boală. De unde a venit contagiunea? Din faptul că sătenii prin mahalalele bucureştene nu pot găsi decât femei ce au în sânge acest microb şi, odată întorşi acasă, vor transmite boala copiilor, soţiilor şi chiar altor familii cu care se încuscresc.

7. Iată o sursă de circulaţie a sifilisului, la care ar trebui să se gândească serios cei cu grijă de sănătatea satelor.

Concluzia rândurilor de faţă se desprinde acum bine lămurită. Sătenii ce se reîntorc în comună din peregrinările lor aduc, pe lângă bani, şi multe nenorociri prin care, în afară de boală, se poate număra şi o nouă mentalitate despre obiceiuri, îmbrăcăminte etc. Cei mai mulţi se îmbracă „nemţeşte”, uitând frumoasele porturi naţionale şi ironizând pe cei care le mai iubesc. Despre femei şi fete nu mai vorbim, fiindcă ele astăzi se duc şi dau ultimul ban pe crepdeșin sau satinul pe care nu ştiu cum să‑l întrebuinţeze, cum nu ştiu să folosească nici roşul de buze sau pudra prin care vor să imite doamnele de la oraş. Banii câştigaţi cu trudă apucă, aşadar, o cale străină, iar specificul satului se pierde. Pentru a curma efectul acestei stări de lucruri trebuie înlăturată întâi cauza, dar aceasta este altă problemă.

[1] Sociologie românească, anul II, nr. 4/ aprilie 1937, pp. 183‑184 (în secţiunea „Documente”) (n. ed.).

[2] Pricina de căpetenie este suprapopularea crescândă a satelor de sub munţi, care a avut de la început terenuri arabile puţine, de pe urma sporirii considerabile a populaţiei rurale a ţării (cu 3,5 milioane în anii 1920‑1935). Constatările d‑lor Iovescu şi Oprescu‑Spineni indică sugestiv cum reacţionează locuitorii unui anume sat la această îndesire pe terenuri arabile a căror capacitate nu a putut fi încă mărită: (a) completându‑şi agoniseala agricolă neîndestulătoare de pe suprafeţe prea mici prin câştiguri din munci de alt ordin, săvârşite dincolo de moşia satului lor şi prin emigrări temporare la oraş ori (b) părăsind definitiv satul spre a căuta posibilităţi de trai la oraş (n. r.).