Enciclopedia ca putere. Momentul unei dominaţii precare şi un proiect nefinalizat: Vulcănescu şi specificul naţional
The Enciclopaedia as a power strategy.
A snap-shot of a precarious domination and an unfinnished project: Vulcănescu and the national character
Ionut Butoi, Universitatea Bucuresti
Revista Transilvania, nr. 10-11, 2014
Abstract: In this article I will analyze the Encyclopaedia seen as a manifestation of Gustian School’s domination within the scientific and cultural field of the interwar period. Given the type of power strategy used by D. Gusti and by monographists, as well as the context, this dominance has not morphed, however, in a cultural hegemony, meaning that it has not structured the intellectual world, nor has generated major narratives of interwar’s Romania. I will also show the key role played by Mircea Vulcănescu in ensuring full control on the writing of Encyclopaedia’s volumes by the Gustian School in coordinating the 3rd and 4th volumes dedicated to the national economy and, last but not least, his role in the development of important studies in the economy of the cultural challenges pursued by the monographists.
Keywords: Mircea Vulcănescu, Gustian School, Encyclopaedia of Romania, national character, scientific field
Semnificaţia Enciclopediei „gustiste”: o poziţie dominantă, dar precară
In mod obişnuit, enciclopediile, mai cu seamă cele vechi, sunt utile mai ales pentru a avea o fotografie „la minut” a momentului epistemologic din cadrul unei societăţi. În cazul de faţă, însă, privesc Enciclopedia ca un moment relevant pentru influenţa şi poziţia pe care ajunsese să o aibă Şcoala Gustiană în câmpul ştiinţific-cultural românesc interbelic. Enciclopedia ca rezultat al unei strategii de putere1 ne arată, astfel, o anume evoluţie a luptei Şcolii Gustiene pentru legitimitate ştiinţifică, pentru obţinerea unei poziţii dominante în procesul de producţie academică, de gestionare a unor teme cheie în economia câmpurilor culturale şi politice interbelice (cum ar fi „specificul naţional”), pentru acces la resurse simbolice şi materiale, şi la „sfântul graal” al intelectualilor din toate timpurile: alianţa cu puterea politică. Precizez că prin această viziune propusă aici nu reduc Şcoala la o grupare în căutare de putere, nici nu consider că aceasta manufactura o simplă mitologie în funcţie de acest obiectiv sau pentru a servi scopurile unei elite politice.
Este evident că majoritatea celor din Şcoala Gustiană, în frunte cu D. Gusti, voiau să facă „ştiinţă”, după toate criteriile de validare a producţiilor ştiinţifice ale vremii. A căuta să ai influenţă în lumea academică şi chiar să influenţezi oamenii politici, mai cu seamă când e vorba de ştiinţe sociale, nu este o acuzaţie. Pe scurt, nu demitizez nici Şcoala şi nici Enciclopedia prin cercetarea de faţă, ci doar propun o discuţie şi din acest punct de vedere. Şi, nu în ultimul rând, a vorbi de poziţie dominantă în câmpul ştiinţific românesc din interbelic nu trebuie să ducă la o supraestimare a influenţei reale pe care o exercita Şcoala Gustiană, atât în ceea ce priveşte naraţiunile discursive cât şi în privinţa puterii efective (resurse, legături politice, instituţionale). Raportat la contextul acestui caz, putem urmări cum Şcoala acumulează un capital ştiinţific şi social tot mai important, în ciuda crizelor interne care pot da aparenţa unei slăbiri a monografiei2, pe parcursul întregului deceniu al patrulea interbelic.
Strategia lui D. Gusti de pătrundere, influenţare şi dominare a câmpului ştiinţific s-a manifestat, de la bun început, într-un mod complex: pe de o parte, aducând laolaltă, sub aceeaşi umbrelă, personalităţi diverse, deja afirmate în domeniile respective, pe de altă parte captând tineri de certă vocaţie în acţiuni prin care a deschis „fronturi” de cercetare şi intervenţie în zone sensibile pentru România Mare: tineretul studenţesc3 şi satele. Putem numi, din raţiuni analitice, ultimul palier, ca fiind cel monografic propriu-zis, pe când primul este generalist, propunându-şi să furnizeze un cadru pentru expertiză în domeniul reformelor politice şi sociale4. Privită retrospectiv, acumularea de capital ştiinţific şi social arată spectaculos: Şcoala Gustiană reuşeşte să devină tot mai relevantă prin contribuţiile publicate, face trecerea de la cercetare monografică la acţiune socială, reuşeşte organizarea unui Congres Internaţional de Sociologie la Bucureşti (1939) şi instituirea Serviciului Social (1939), iar D. Gusti ocupă poziţii importante de decizie politică şi socială: ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (1932-1933), director al Fundaţiilor Culturale Regale (din 1934), coordonator al Pavilioanelor Româneşti de la Expoziţiile Universale de la Paris (1937) şi New York (1939), şi al proiectului Enciclopediei Române.
Totuşi, această imagine poate să fie înşelătoare, dând impresia unei agende foarte clare urmărite consecvent, sistematic, de Gusti şi Şcoala Gustiană şi a unei abilităţi organizaţionale impecabile. Nu este cazul. Sunt dese sincopele şi inconsecvenţele. Institutul Social Român, de pildă, este departe de a funcţiona conform intenţiei fondatorului său, neputând să fie mai mult decât un cadrul de dezbatere.5 Seminarul de Sociologie, deşi a generat activitatea celebrelor campanii monografice, nu a beneficiat niciodată de un Institut propriu-zis de cercetare, aşa cum ar fi vrut unii dintre membrii Şcolii.6 Chiar precedentul Enciclopediei este greu de fixat. Este Enciclopedia o încununare a monografismului gustian, aşa cum ar părea dacă ne luăm după cadrul conceptual după care s-a încercat ordonarea materialului, sau este o expresie a coordonării „umbrelă” al cărei precedent se regăseşte în ISR? La prima vedere, s-ar înscrie evident pe linia proiectelor ISR, însă, în fond, chiar şi campaniile monografice, strict sociologie am zice, inclusiv în etapa în care erau organizate doar pentru cercetare, erau, totodată, ocazii de cooptare a unor personalităţi culturale şi academice care intrau, astfel, în arealul de influenţă al lui Gusti. Prezenţa unor Francisc Rainer şi Nicolae Cornăţeanu, de pildă, nu îi transforma pe aceştia în „monografişti”, nici nu îi includea în cercul restrâns al „bătrânilor monografiei” (după denumirea folosită de H.H. Stahl) care coordonau metodologia, chestionarele, echipele de pe teren. Cei doi, mai sus pomeniţi, conduceau, de altfel, propriile institute de cercetare în domeniile de specializare. În cazul Cornăţeanu, contradicţiile de viziune economică şi chiar de culegere şi interpretare a datelor erau evidente şi, totuşi, colaborarea a fost păstrată.7
Asistăm, astfel, la rezultatele unei strategii soft8 dusă de Gusti de impunere atât în câmpul ştiinţific, cât şi în cel cultural-public în sens larg, ale cărei principii constau în promovarea unei „revoluţii” la nivel conceptual, metodologic (sociologia monografică), a unei viziuni, aparent, agresive de afirmare prin comunicare publică spectaculoasă (conferinţe, proiecţii cinematografice, campanii în presa scrisă), intenţii de reformă radicală socială (ridicarea satului) şi a manierei de a se face politică (decizii luate pe baza cercetărilor pe teren), transpusă, însă, în practică, prin cooptarea şi asocierea cu personalităţi deja afirmate în lumea ştiinţifică şi culturală, precum şi cu actori politici şi instituţionali. Radicalitatea viziunii, a concepţiei, dar şi a practicii ştiinţifice, aşadar, care conturează o identitate fermă a gustienilor, până acolo încât se auto-percep ca Şcoală sociologică, este dublată de o atitudine „ecumenică”, de deschidere optimă către alţi actori relevanţi ai câmpului, care sunt incluşi nu doar în proiectele mai generale de tip ISR, ci inclusiv în cele de specialitate, monografice, având posibilitatea de a-şi păstra doctrina şi agenda ştiinţifică proprie cât timp acceptau cadrul (foarte) general monografic.
Văzută astfel, traiectoria Şcolii Gustiene devine explicabilă mai degrabă prin contextul structural politic al României interbelice decât printr-o alianţă punctuală Gusti-Carol, sociolog-rege. Faptul că Şcoala a avut o „decolare” instituţională începând cu numirea lui D. Gusti în fruntea Fundaţiilor Regale de către regele Carol al II-lea nu ţine exclusiv de planurile politice ale acestuia din urmă, ci şi de structurarea accesului la resursele simbolice şi materiale din perioada interbelică. Proiectul gustian necesita fonduri consistente pentru a fi pus în aplicare, care nu ar fi putut fi asigurate decât fie în urma unui consens general politic, fie în urma unei decizii din partea unui actor politic în măsură să aibă o astfel de putere. Cum nici măcar D. Gusti nu avea îndeajuns capital social pentru a genera un astfel de consens (nici măcar în interiorul Partidului Ţărănesc de care a fost apropiat nu a existat o astfel de susţinere), soluţia „regală” a fost singura care-i deschidea drumul implementării agendei sale.
Enciclopedia este, astfel, rezultatul unei evoluţii sinuoase, deşi persistente, care acumulează capitalul ştiinţific al monografiei, capacitatea de a întruni în acelaşi cadru mari nume ale culturii româneşti şi de a finanţa proiecte generoase. Reflectă o postură dominantă care conţine, totodată, o sumă de vulnerabilităţi date de context, dar şi de strategia descrisă mai sus: proiect cu amprentă clară gustistă, care începe cu articolul-manifest al lui D. Gusti, „Ştiinţa naţiunii”, şi care ar fi trebuit să se finalizeze cu o altă contribuţie a aceluiaşi despre „Destinele culturii româneşti”, dar înglobând contribuţii ale unor personalităţi care cu concepţii puternic conturate şi distincte, ca Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, care au viziuni contradictorii (vezi contribuţia din acest număr semnată de Alina Juravle despre articolele semnate de H.H. Stahl şi C. Garofild) sau care, pur şi simplu, nu au nimic în comun cu Şcoala Gustiană. De asemenea, după cum vom vedea, sunt vulnerabilităţi şi în ceea ce priveşte ordonarea materialului după schema monografistă a lui Gusti, aceasta trebuind adaptată pentru a fi utilizabilă; nu lipsesc nici dificultăţile şi conflictele administrative. O altă vulnerabilitate este evidentă şi din faptul că unele contribuţii ale membrilor importanţi sunt impromptu, cauzate în mod vădit de situaţii rezolvate prin soluţii improvizate.
Toate aceste împrejurări „sabotează” regimul epistemic9 conturat de către Şcoala Gustiană. Dominaţia lor nu s-a repercutat structural, nu a ordonat câmpul ştiinţific şi nu a generat naraţiunile majore ale României interbelice. Cu toate acestea, monografiştii, cu Gusti în frunte, caută să-şi maximizeze agenda şi să-şi afirme, într-un cadru gestionat chiar de ei, propriile lor priorităţi şi mize epistemice şi culturale. Iar unul din cei care au avut un rol cheie în gestionarea Enciclopediei a fost Mircea Vulcănescu. Pe lângă îndeplinirea rolului principal în organizarea administrativă a Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României, după cum o arată arhivele republicate şi în acest număr, a contribuţiei importante, dar cu totul inedite despre primul război mondial din primul volum, al coordonării volumelor III şi IV despre economia naţională, Vulcănescu ar fi participat şi la ultimul volum care era legat de „piatra filosofală” a demersului epistemic monografist pe dimensiunea culturală a „ştiinţei naţiunii”: conturarea profilului cultural românesc sau a ceea ce mai e numit
„specificul naţional”.
O falsă absenţă
Despre Mircea Vulcănescu – membru de seamă al Şcolii Gustiene, există o percepţie vagă asupra rolului tot mai discret pe care l-ar fi avut în ultima parte a istoriei acesteia. La percepţie a contribuit şi faptul că Vulcănescu nu agrea munca de „educare” a ţărănimii pe care o presupunea acţiunea socială a echipelor studenţeşti coordonate prin intermediul Fundaţiilor Regale de către Gusti, secondat de alţi membri ai Şcolii. Dezacordul era, totuşi, mai degrabă de nuanţă decât unul radical. Un asemenea punct de vedere împărtăşea, de pildă, şi H.H. Stahl, care accentua, în 1939, într-un text despre misiunea Serviciului Social, faptul că „ţinta întâia este aceea de a învăţa noi de la sat ceea ce este demn de învăţat”, iar, apoi, următoarea sarcină stabilită echipelor de sociolog era „a da şi a munci şi noi la rândul nostru (…) pentru a şterge laturile urâte şi neplăcute ale vieţii satelor” (sbl. m.)10, ceea ce nu l-a împiedicat, totuşi, să participe activ atât la coordonarea echipelor cât şi a Serviciului Social.
O evaluare similară făcea Vulcănescu misiunii echipelor studenţeşti trimise la sate încă din 1934: „ar fi bine de lămurit că dacă, în ceea ce priveşte partea materială a vieţii rurale, studenţii pot să ajute pe ţărani, în ceea ce priveşte cultura satelor – împotriva a ceea ce se crede îndeobşte – studenţii nu au decât de învăţat de la sate” (sbl. M.V.).11 Motivul real al faptului că Vulcănescu nu s-a implicat la fel de direct în proiectele, să spunem, de „rutină” ale Şcolii (coordonarea echipelor de studenţi, pregătirea Serviciului Social, sarcini editoriale legate de aceste misiuni sau de revistele Şcolii) este mult mai banal: era acaparat de funcţiile sale administrativ-tehnocrate (director la Datoria Publică, la Vămi etc.). Într-adevăr, dintre toţi membrii importanţi ai Şcolii (Stahl, Herseni, Golopenţia), Vulcănescu este singurul care are o carieră substanţială (în sensul solicitărilor şi responsabilităţilor presupuse) şi paralelă cu sociologia sau cercetarea ştiinţifică în sens larg.
Apartenenţa lui Vulcănescu la Şcoala Gustiană inclusiv în această perioadă târzie a deceniului 4 interbelic este confirmată, însă, prin participarea sa la două dintre marile proiecte ale lui Gusti: Enciclopedia României şi Congresul Internaţional de Sociologie. Dintre acestea, contribuţia mai consistentă a avut-o în organizarea şi coordonarea Enciclopediei.
Asigurând controlul asupra redactării Enciclopediei
Formal, Vulcănescu a fost doar unul din gustiştii aflaţi în comitetele desemnate cu organizarea administrativă şi coordonarea editorială a Enciclopediei, având în plus calitatea de „administrator delegat”. În mod real, însă, a fost omul cheie care a asigurat faptul că proiectul rămâne unul sub controlul Şcolii. Lucrul se explică şi prin faptul că, tipic pentru el, D. Gusti refuză să-şi asume responsabilităţi executive ale proiectului, rămânând doar o autoritate formală, de prestigiu, a Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României (ASPER). În chestiunile de organizare şi cele administrative, delega pe alţii să se ocupe. Aşa a fost cazul şi aici. După cum se poate constata din procesele verbale care se regăsesc în Arhiva Vulcănescu şi care sunt republicate şi în acest număr, Vulcănescu a avut de gestionat o serie de conflicte interne între Comitetul de Gestiune şi cel de Redacţie al Enciclopediei României, în urma cărora s-a ajuns la soluţia înfiinţării ASPER şi a alegerii lui Gusti ca preşedinte al Asociaţiei ca o garanţie în plus asupra păstrării controlului asupra redactării Enciclopediei.
O sursa a conflictelor era legată de un aspect mai puţin cunoscut: drepturile asupra titlului Enciclopediei aparţineau lui Virgiliu Leonte, pe care-l înscrisese în „registrul mărcilor de fabrică”, obţinând, de asemenea, încă din 1936, o finanţare asigurată de Ministerul Finanţelor pentru plata tiparului de către Monitorul Oficial (conform Procesului Verbal din 1 aprilie 1937). Contestarea sa de către Comitetul de Gestiune pe motivul că îi lipsea prestanţa culturală necesară, dar şi autoritatea morală, din cauza implicării în procese juridice, necesare pentru a participa la elaborarea Enciclopediei, duce la o criză de autoritate care cerea o soluţionare grabnică. Una din soluţiile avansate de Comitetul de Gestiune (care era responsabil de buget şi cheltuieli) a fost aceea de impunere a unei persoane fără „pată”, dar străine de proiect, la conducerea Enciclopediei, lucru respins categoric de Comitetul de Redacţie (din care făceau parte, printre alţii, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Mitu Georgescu, N. St. Georgescu-Roegen). Motivele: printr-o astfel de soluţie s-ar fi atentat la libertatea ştiinţifică a Comitetului de Redacţie şi s-ar fi produs o anomalie profundă, de vreme ce primul volum din Enciclopedie era deja încheiat, iar coordonarea celui de-al doilea era avansată. Comitetul de Redacţie propune, în schimb, ca Enciclopedia să treacă sub conducerea lui D. Gusti şi chiar ca aceasta să fie elaborată în colaborare cu Institutul Social Român.
Cum prezenţa lui V. Leonte era necesară din cauza celor menţionate mai sus (un alt motiv ipotetic al păstrării sale de către gustişti poate fi lipsa de apetenţă a acestuia de a interfera cu aspectele redacţionale ale Enciclopediei12), conflictul a fost rezolvat printr-o nouă propunere a Comitetului de Redacţie: înfiinţarea Asociaţiei Ştiinţifice pentru Enciclopedia României, al cărei statut a fost propus de către Mircea Vulcănescu (procesul verbal din 3 iunie 1937). Preşedinte al ASPER devenea D. Gusti, care conducea şi Comitetul de Direcţie, Mircea Vulcănescu era delegat din partea Comitetului de Redacţie iar Virgiliu Leonte director al Asociaţiei (vezi Statutul ASPER). Se observă proporţia mai mare de gustişti prezenţi ca membri fondatori ai ASPER, lista completă a acestora fiind următoarea: ing. Arcadian N., Botta Dan, ing. Bujoiu loan, ing. Bunescu Al., pr. Căciulă Olimp dr. Codarcea Al., prof. Constantinescu Gh. K., prof. Cornăţeanu N., Constantin Alex., R. Cresin, dr. Dragomir Gr. I. Paul, Enescu Const., Flondor Const., Georgescu Dim., dr. Georgescu-Roegen N., ing. Gigurtu loan, prof. Giurescu C. Const., dr. Golopenţia Anton, prof. Gusti Dimitrie, dr. Herseni Traian, Ionescu Lazăr, dr. Leonte Virgiliu, dr. Manuilă Sabin, Miasnicof Igor, prof. Mihăilescu Vintilă, dr. Mihoc Gh., prof. Moisil Const., av. Murgăşanu N., ing. Orghidan Const., dr. Oromolu Florin, ing. Rainu A., dr. Stahl H. H., prof. Sofronie Gh., dr. Sterian Paul, ing. Vardala Ion şi Vulcănescu Mircea.
Toată această scurtă istorie, care conţine puncte ce se cer, în continuare, elucidate, demonstrează odată în plus precaritatea dominaţiei Şcolii Gustiene. Proiectul Enciclopediei nu a fost de la bun început unul care să aibă vreun patent garantat gustist sau care să aibă finanţarea asigurată, cu toată apropierea lui Gusti de Regele Carol şi cu toata greutatea implicării unor funcţionari destul de înalţi ca Vulcănescu. Toate aceste lucruri au fost negociate din mers, căutându-se asigurarea independenţei ştiinţifice şi, totodată, a spinoasei probleme a asigurării fondurilor necesare unei publicaţii de asemenea amploare şi exigenţă (inclusiv din punct de vedere strict tehnic). Iar aici un rol important l-a avut Vulcănescu, ce a profitat de experienţa sa administrativă pentru a pune Enciclopedia sub autoritatea lui Gusti şi a ASPER, asociaţie dominată de monografişti.
Principala contribuţie editorială. Scriind despre primul război mondial cu gândul la următorul
„Om bun la toate”, cea mai importantă contribuţie editorială a lui Vulcănescu în volumele Enciclopediei care au apucat să fie publicate este într-atât de inedită încât nu are precedent în preocupările sale ştiinţifice şi publicistice.
„Răsboiul pentru întregirea neamului”13 este o scriere istorică ce analizează primul război mondial ce poate fi încadrată, mai degrabă, la istorie militară. Studiul apare în ultimul capitol (12) al primului volum al Enciclopediei, intitulat „Statul”. În acest ultim capitol se făcea o sinteză istorică a „vieţii politice” a provinciilor istorice de până la unire şi a României întregite de după. În total, şapte contribuţii ce însumează aprox. 210 pagini, a lui Vulcănescu fiind cea mai întinsă (53 pagini) deşi avea un subiect clar circumscris, spre deosebire de ceilalţi autori.14 Motivul pentru care Vulcănescu a scris acest studiu nu se regăseşte în documentele de arhivă parcurse până în prezent. Pot avansa însă unele ipoteze. Însuşi faptul că primul război mondial este un subiect aparte, la un capitol ce tratează viaţa politică, adică istoria elitelor conducătoare româneşti şi o redare (în unele cazuri, ditirambică) a prezentului politic, este semnificativ şi se datorează faptului că România Mare în sine era un rezultat al acestui război. Prin urmare, subiectul trebuia tratat de cineva care înţelegea această importanţă şi putea trata în mod complex, atât desfăşurarea operaţiunilor militare propriu-zise, cât şi contextele politice interne şi internaţionale.
Având în vedere şi scopul „epistemic” mai larg al gustiştilor şi importanţa episodului istoric, textul propune şi un model de identitate şi acţiune colectivă, prin care sunt fixate anumite trăsături ce ar caracteriza naţiunea, de vreme ce „răsboiul este, pentru orice popor o grea încercare şi cu prilejul lui ies la iveală toate însuşirile bune, dar şi toate scăderile lui”15. Şi, în fine, o ultima valenţă a scrierii ţine de o dimensiune proiectiv-pedagogică: modelul identitar respectiv nu este doar o concluzie a unui trecut recent, ci un standard şi un model de acţiune de avut în vedere de către elitele politice pentru provocările similare din viitor (în 1937 contextul european era deja destul de tulbure şi perspectivele neliniştitoare). Având în vedere, aşadar, toate aceste mize ale studiului dedicat primului război, cel mai probabil, Comitetul de Redacţie a apelat la soluţia cea mai comodă: a desemnat unul din membri pentru redactarea studiului, pentru a fi sigur că va fi realizat conform obiectivelor şi standardelor propuse.
Studiul în sine, riguros, scris într-un ritm alert, este documentat, compact şi complex totodată: pe lângă descrierea principalelor evenimente şi evoluţii ale fronturilor de război, analiza strategiilor folosite de Statul Major român (cu grafice, hărţi, date detaliate despre efectivele trupelor), cuprinde atât contextul politic intern al perioadei dinaintea intrării în război, diferitele curente ale opiniei publice, poziţionarea actorilor politici principali, cât şi împrejurările externe relevante (impactul revoluţiilor bolşevice din Rusia şi Ungaria). Reţin aici mai ales „lecţiile” pe care Vulcănescu le subliniază şi care au acea valenţă proiectiv-pedagogică de care aminteam.
O primă miză majoră a acestei contribuţii era demonstrarea legitimităţii „întregirii neamului” prin importanţa decisivă pe care ar fi avut-o intrarea României în război: „În ochii comandamentului militar al puterilor centrale, frontul românesc devenea deci teatrul principal de operaţii al răsboiului mondial şi din această pricină, el suspendă orice iniţiativă pe alte fronturi. Se lămureşte astfel, rolul esenţial jucat de România în istoria răsboiului mondial. La limita eforturilor impuse aliaţilor de răsboiul de uzură, intervenţia României a descongestionat celelalte fronturi, atrăgând asupra ei totalitatea rezervelor inamicului. (…) se poate spune că intervenţia şi jertfa României au fost, într’un fel, hotărîtoare asupra soartei răsboiului mondial. (sbl. MV)”16 Ceea ce nu înseamnă că avem o istorie encomiastică sau mitologizantă în faţa ochilor noştri. Analiza lui Vulcănescu scoate în evidenţă deficienţele strategiei şi deciziile greşite ale liderilor Armatei Române, plasând responsabilitatea înfrângerilor mai degrabă pe seama elitelor române decât pe seama superiorităţii adversarului.
În ceea ce priveşte politica externă, comentând decizia elitei României antebelice de a accepta „pacea” oferită de Puterile Centrale, el nu o descrie drept o înfrângere sau o simplă acceptare a înfrângerii, ci ca o alegere corespunzătoare tradiţiei „milenare” româneşti de a accepta, provizoriu, starea de lucruri, fără a abandona, însă, obiectivul principal. Aşadar, o strategie care constă în conservarea structurilor statale şi instituţiilor fundamentale, chiar cu preţul unor mari cedări, pentru a aştepta un moment oportun în care decidenţii/decidentul poate să întoarcă situaţia în favoarea sa. Conform lui Vulcănescu, Regele Ferdinand a fost cel care şi-a asumat, „singur”, această decizie: „Regele singur, rezolvă conflictul în sensul milenar al istoriei ţării sale. Armata nu va părăsi pământul strămoşesc, nici nu se va risipi în nefiinţă, compromiţând existenţa mai departe a statului legal. Ţara se va pleca sub vremuri. Dar o va face de nevoie, fără să-şi trădeze nădejdea zilei de mâine. Ea va lupta să-şi păstreze armata întreagă, rezervându-şi prin ea, posibilităţile ceasului de apoi.” (sbl. MV)17 Celelalte variante, anume rezistenţa indiferent de consecinţe sau evacuarea teritoriului şi funcţionarea în exil, ar fi presupus acceptarea dizolvării statale. Semnificativ este şi modul în care Vulcănescu defineşte ameninţările şi adversarii geopolitici ai României. Analiza este de tip geopolitic, factorul ideologic contând mai puţin.
Germania este o putere care are drept scop crearea unei zone tampon faţă de Rusia. Merită reţinut acest punct de vedere nu doar ca interpretarea deciziilor istorice din primul război mondial făcută de un intelectual, ci şi ca viziunea unui expert-funcţionar care vedea, în momentul scrierii textului, cum alianţele occidentale ale ţării sale se dovedesc a fi tot mai lipsite de conţinut, iar România Mare se afla, din ce în ce mai mult, izolată între puteri revizioniste care contestau tocmai rezultatele primului război mondial. De asemenea, merită corelat cu propriile motivaţii ulterioare ale lui Vulcănescu de a participa atât la negocierile prin care se puneau în practică cedarea Ardealului de Vest în urma Diktatului de la Viena, cât şi a Cadrilaterului, dar şi a deciziei sale de a accepta participarea, din postura de subsecretar de stat al Ministerului de Finanţe, la guvernarea Antonescu.
Un alt lucru care atrage atenţia este rolul „păturii rurale” atât în efortul de război al României cât şi în structurarea vieţii sociale. Greul războiului a fost dus de ţărănime, prin urmare consolidarea internă a ţării nu putea fi concepută decât prin îmbunătăţirea statutului social şi politic al acesteia: „Bine condus, echipat şi antrenat, soldatul român a dovedit că poate fi opus cu succes celor mai buni soldaţi ai lumii. Şi din acest punct de vedere, trecerea echilibrului social al României pe seama păturii rurale, prin cele două reforme: împroprietărirea şi votul universal, reprezintă o întărire a naţiunii, mai ales dacă ne gândim că pătura ţărănească, e pătura românească dominantă omogen, în toate provinciile.”18 „Echilibrul social” şi reformele potrivite pentru „ridicarea” ţărănimii, rezolvarea problemelor ce ţineau de productivitatea agriculturii şi suprapopularea din mediul rural erau teme care-l preocupau în cel mai înalt grad pe Vulcănescu, precum şi pe ceilalţi gustişti, iar, în perspectiva unui nou război, necesitatea unor decizii majore, similare reformei agrare de după primul război, erau de avut în vedere.
În fine, există şi câteva consideraţii făcute asupra elitei conducătoare a României Vechi, care ar fi fost „mai puţin rezistentă moraliceşte, mai puţin prevăzătoare şi mai influenţabilă”, însă, totuşi, reuşind „să-şi subordoneze aspiraţiile individuale, aspiraţiunilor colective, făcând front în jurul ideii de ţară, renunţând la drepturile şi privilegiile al căror sacrificiu era menit să asigure fericirea patriei şi trecându-şi mâna unii altora, în clipe grele, numai pentru ca neamul să nu rămână nici o clipă descoperit în faţa împrejurărilor”.19 Asupra rolului jucat de rege Vulcănescu nu mai revine în partea de concluzii.
Coordonarea volumelor economice. Argument pentru defunctul Institut de Cercetări Sociale
O altă contribuţie majoră a lui Vulcănescu20 a fost coordonarea volumelor III şi IV ale Enciclopediei, care aveau rolul prezentării unei „sinteze a economiei naţionale”, după cum se afirmă chiar în introducerea volumului III: „Planul general de lucru şi planul special al chestiunilor propuse spre tratare colaboratorilor au fost hotărâte de Comitetul de redacţie în urma proiectelor întocmite de d-l Mircea Vulcănescu, directorul Datoriei Publice şi administrator delegat al Enciclopediei.”21 Surprinde, într-o oarecare măsură, faptul că Vulcănescu nu a avut o contribuţie proprie la vreunul din aceste volume, având în vedere propria sa specializare. Însă coordonarea unui material atât de vast în împrejurările istorice atât de complicate era o misiune îndeajuns de solicitantă. Imprimarea volumului III începe în septembrie 1938, tipărirea fiind finalizată în decembrie 1939, pe când volumul al IV-lea, dat la imprimat în septembrie 1939, este tipărit abia în 1943.
Ambele volume reflectă schimbările politice care au avut loc, dar şi pe cele economice şi de politică internaţională, precum şi impactul lor atât asupra autorilor şi colaboratorilor solicitaţi, cât şi asupra eventualului public, lucru subliniat şi în introducerea citată: „Volumele III şi IV ale Enciclopediei României apar cu oarecare întârziere. Au contribuit la aceasta două feluri de împrejurări. În primul rând, starea de turburare generală prin care a trecut ţara noastră şi lumea întreagă, în ultimii doi ani, n’a rămas fără urmări asupra lucrărilor Enciclopediei. Încordarea firească a spiritelor către preocupările fiecărui ceas ameninţa să’ntunece seninătatea necesară unei opere de sinteză, cum este Enciclopedia. Apoi, turburarea îndeletnicirilor normale ale oamenilor, concentrarea îndelungată a colaboratorilor, a personalului redacţional permanent şi a lucrătorilor au întârziat atât predarea articolelor cât şi tipărirea lor. De asemeni, din cauza schimbării perspectivelor, o bună parte din materialul adunat mai de mult a devenit inutilizabil şi a trebuit refăcut în întregime.”22
Ca şi în celelalte volume, amprenta gustistă se face resimţită nu asupra conţinutului propriu-zis al contribuţiilor, ci asupra cadrului teoretic în care sunt ordonate materialele şi, de asemenea, într-un mod explicitat de această dată, printr-un model integrat şi centralizat de culegere a datelor de la diferite institute. În volumele economice mare parte din datele statistice necesare au provenit din institute autonome, cum ar fi Institutul de Cercetări Agronomice, Zootehnic, Economic Românesc, al Oficiilor de Studii al BNR, de Conjunctură, ş.a.m.d. Un rol esenţial l-a avut, evident, şi Institutul Central de Statistică. O asemenea culegere coordonată şi integrată de date este promovată drept un argument pentru viabilitatea Institutului de Cercetări Sociale, moştenitorul vechiului ISR şi proiectul lui Gusti, deja trecut pe linie moartă la data publicării vol. III: „Volumele III şi IV ale Enciclopediei României sunt astfel un exemplu modest, dar elocvent, de ceea ce se poate aştepta de la colaborarea institutelor ştiinţifice româneşti, în vederea cercetărilor de ansamblu asupra vieţii sociale, colaborare ce se părea că va putea fi realizată prin federalizarea lor în cadrul fostului Institut de Cercetări Sociale al României.”23
Serviciul Social şi, odată cu acesta, Institutul de Cercetări Sociale, fuseseră desfiinţate în octombrie 1939, ceea ce arată că textul introducerii a fost scris după acest moment, undeva foarte aproape de data finală a tiparului. Sublinierea experienţei benefice a federalizării institutelor arată că gustiştii nu renunţaseră la proiect, având de gând să folosească experienţa Enciclopediei pentru a-l resuscita, eventual, în împrejurări mai favorabile.
Reclamat drept model, cadrul teoretic gustian a dat bătăi de cap celor care au organizat materialul Enciclopediilor economice, după cum aflăm în acelaşi text introductiv. Aplicarea rigidă a schemei cadre-manifestări risca să aibă un efect derutant asupra cititorilor şi să fragmenteze informaţia. Astfel, dacă, iniţial, cele două volume trebuiau să corespundă simplu distincţiei „cadre” (volumul III cuprinzând „condiţiile vieţii economice româneşti, sau cadrele ei: Natura, omul şi munca lui, zestrea economică, trecutul, legile şi tendinţele care o condiţionează şi o încadrează”) şi „manifestări” (volumul IV cuprinzând „Producţia, Circulaţia, Distribuţia şi Consumaţia, fiecare cu subîmpărţirile lor: agricultură, creşterea vitelor, industria extractivă, industria de transformare, transportul, comerţul, maneta, creditul; finanţele, veniturile publice şi private, alimentarea, îmbrăcămintea, locuinţa”), s-a ajuns, în final, la o altă ordonare pentru evitarea situaţiei în care prezentarea diferitelor industrii şi ramuri economice din volumul IV ar fi fost incomplete din cauza faptului că legislaţia aferentă şi politicile statului în materie s-ar fi găsit în volumul anterior. Astfel, criteriului „logic” de asamblare a contribuţiilor i-a fost adăugat criteriul „utilitar” de organizare a informaţiei astfel încât să fie înlesnită consultarea lor de către cititori.24
În fine, adaug faptul că textul introductiv al volumelor economice, care poartă o semnătură colectivă („Comitetul de Redacţie”), este, cel puţin în cea mai mare parte a sa, un text creat de Vulcănescu. Ciornele găsite în Arhiva familiei Vulcănescu atestă acest lucru, care este, însă, vizibil şi pentru cel familiarizat cu unii termeni specifici acestuia (Enciclopediile constituie o „icoană” a „vieţii economice”, adică o imagine unitară şi, totodată, o viziune integratoare) sau cu raportul dintre „tehnic” şi „economic” pentru ilustrarea caracterului specific al acţiunii economice.25
Între specificul naţional şi sinteza românesc-european. Volumele „culturii naţionale”
Având în vedere că, după cum am arătat, volumul al IV-lea a fost tipărit abia în 1943, nu este de mirare ca ultimele două volume al Enciclopediei, destinate „Culturii naţionale”, nu au mai fost finalizate. Cu toate acestea, au rămas numeroase schiţe şi planuri alternative ale cuprinsului, unele îndeajuns de detaliate astfel încât să se poată reconstitui măcar în linii mari pe ce colaboratori ar fi contat coordonatorii Enciclopediei şi ce direcţie ar fi vrut să imprime. Pentru studiul de faţă mă voi rezuma doar la a arăta care ar fi fost contribuţia lui Vulcănescu.
Trebuie subliniată importanţa strategică a acestui volum în economia generală a proiectului enciclopedic analizat aici. Definirea trăsăturilor specifice naţionale, identificarea unor structuri sau, am spune astăzi, patternuri culturale autohtone, era un proiect de câştigat încă, cu toate că percepţia generală de astăzi este că elitele României interbelice au fost „naţionaliste” şi, prin urmare, au reprodus o ideologie gata făcută centrată în jurul imaginii ţăranului român. În realitate, dacă ne apropiem de perioada interbelică fără preconcepţii, vom descoperi că, sub spectrul larg al unor termeni ca „naţionalism”, „poporului român”, „ţăranul” sau „satul românesc”, există o serie de discursuri, viziuni, curente care se diferenţiază atât prin conţinutul teoretic, cât şi prin mizele, proiectele de ţară propuse şi interesele sociale reprezentate.26 Este de mirare că în cercetările care au constituit „canonul” de receptare a perioadei interbelice nu se face această diferenţiere între orizontul larg de concepte şi semnificaţii dominante care furnizau „gramatica” limbajului politic, ştiinţific şi cultural al perioadei şi articulările concrete în viziuni, programe politice, ştiinţifice etc.
Această obtuzitate intelectuală duce la o uniformizare supărătoare şi la reducerea oricărei probleme a trecutului recent românesc la factorul „ideologie” sau, chiar mai rău, la procese de intenţie, puneri la index şi condamnări inchizitoriale (naţionaliştii sunt exemplele „rele”, democraţii, liberalii şi socialiştii – nu şi comuniştii – sunt exemplele „bune”). În opinia mea, pe lângă factorul ideologic, cel puţin la fel de importante sunt şi cel geopolitic şi social, care condiţionează acţiunea umană – individuală şi colectivă – în istorie, constituind contextul fără de care nu putem înţelege sincronic niciun eveniment din trecut, darămite să-l mai şi explicăm. În plus, nici măcar „ideologia” nu este analizată în mod adecvat, de pildă cu instrumentele istoriei conceptuale, ci, de prea multe ori, doar pe baza unor stereotipii despre efectele negative ale „naţionalismului” şi „etnicismului”. Nu în ultimul rând, se trece cu vederea faptul că actorul social acţionează strategic şi raţional (în sensul „slab” al termenului), viziunea unor actori sociali mânaţi de forţele oarbe ale fanatismului fiind nerealistă dacă extindem la o întreagă biografie sau o perioadă istorică mai extinsă.
Un exemplu viu al acestei obtuzităţi este dificultatea înţelegerii mizei „specificului naţional” pentru România interbelică. Dincolo de obiectivul asumat al elitei politice şi intelectuale dominante de a unifica cultural o Românie mult lărgită faţă de Vechiul Regat, problema era reală şi legitimă atât politic cât şi ştiinţific şi nu era deloc aşa simplă precum pare astăzi, dacă avem în vedere că era o societate care se construia din mers şi care avea o populaţie rurală majoritară, într-o epocă istorică dominată oricum de astfel de preocupări identitare. Era relativ simplu să afirmi că specificul naţional este legat substanţial de „ţăranul român”, însă ce era acesta, de fapt? De asemenea, dacă, de la Maiorescu încoace, „formele fără fond” au făcut carieră şi au generat multiple curente tradiţionaliste, o problemă greu de rezolvat era descrierea adecvată a acestui „fond”. Era uşor să critici „imitaţia” şi „importul”, însă mult mai greu să defineşti propriu-zis ce este fondul cultural dincolo de o frazeologia standard.
De aceea, nu este nimic surprinzător că această temă era deschisă, actuală şi genera mize de putere în interbelic, atât în sensul strict politic, cât şi în cel mai difuz, de strategii de poziţionare şi dominare a diferitelor câmpuri sociale. Discursurile „specificităţii” conţineau nu doar preocuparea „etnică” (şi aceasta necesitând nuanţare în funcţie de semnificaţia dată etnicului), ci o viziune integrală despre ordinea socială (apropo de ţărănime şi rolul său politic) şi organizarea economică, tipul de regim politic adecvat şi rolul geopolitic al României.
Şcoala Gustiană a participat activ la acest proces şi membrii săi au căutat să articuleze un anume discurs al specificităţii. Nu doar apropierea lui Gusti de Regele Carol al II-lea şi nu doar existenţa unor membri „conservatori” sau „naţionalişti” ai Şcolii explică preocuparea cu „specificul naţional”, ci condiţionarea dată de structura epistemică descrisă mai sus, strategiile actorilor care au compus Şcoala şi miza de putere (în sens larg) a acestei teme. În orice caz, în privinţa „specificului naţional”, între reacţionarul Vulcănescu şi socialistul Stahl nu există diferenţe, dacă tot am pomenit de importanţa factorului „ideologie”. Decenii mai târziu, Stahl relua, în introducerea de la celebrele sale Eseuri critice, exact temele specifice lui Vulcănescu şi celorlalţi: între oraşe şi sate există o diferenţă majoră de natură culturală. Specificul naţional se regăseşte la sate şi, pentru a se putea vorbi despre o cultură autohtonă, trebuie să fie studiată şi prelucrată ştiinţific, atât sociologic, cât şi cu instrumentele filosofiei culturii. Reproşurile sale la adresa lui Lucian Blaga şi Mircea Eliade nu ţin de obiectivul demersurilor întreprinse de aceştia, de faptul că erau în căutarea unui tipar cultural autohtone, ci de faptul că nu se bazau pe datele empirice, pe munca ştiinţifică de teren.27
Ultimele volume ale Enciclopediei ar fi trebuit, prin urmare, să reprezinte piesa de greutate a întregului proiect şi o ocazie de afirmare a demersului monografist de decantare a „specificului naţional”. În scurta notă explicativă existentă în materialul de arhivă republicat aici, ce însoţeşte schiţele multiple ale ultimelor volume, cultura naţională este plasată în contextul regional extins al Sud-Estului European: „Studiul iniţial urmează să nu se mărginească la geografia României – ca în volumul I – ci să îmbrăţişeze geografia întregului Sud-Est, minus Grecia propriu-zisă, ca manifestând aceleaşi forme de cultură, transmise bulgarilor şi iugoslavilor, de autohtonii romanici, ei înşişi transmiţând patrimoniul cultural al tracilor. Numai aşa putem îmbrăţişa, într-o unitate, cultura daco-macedo-megleno şi istro-română şi explica unitatea culturală a Sud-Estului.” Cultura populară este denumită „cultura reală” şi este diferenţiată de cea urbană, „mimetică”: „Am numit cultura populară „cultura reala”, fiind aceea care pleacă de la lucruri şi fiind, prin esenţă, temeiul vieţii spirituale a unui popor, şi pe cealaltă „cultura ideală”, întrucât pleacă de la „idei” şi poate fi – e cazul unei ţări pe care o cunoaştem cu toţii – rezultatul unui mimetism perfect.” Nota se încheie cu constatarea că unele contribuţii la aceste volume se vor baza pe studii deja publicate.
Cum era de aşteptat, concentrarea de monografişti se regăseşte mai cu seamă în secţiunile destinate Culturii ţărăneşti, dar nu numai: Anton Golopenţia, H. H. Stahl, Mihai Pop, T. Herseni, I. Conea, Ştefania Golopenţia, C. Brăiloiu, P. Ştefănucă, la care se adăugau Mitu Georgescu, Fr. Rainer, (chiar şi Mărgărita Vulcănescu) ş.a. Aşa cum am menţionat mai sus, D. Gusti se află în toate schiţele trecut cu o contribuţie de final despre ”Destinele culturii româneşti”. Este remarcabilă însă şi concentrarea de personalităţi din alte domenii care ar fi trebuit să contribuie în alte capitole ale volumelor: N. Iorga, C. Giurescu, Gh. Brătianu, Lucian Blaga, Dumitru Stăinoaie, Simion Mehedinţi, pentru a cita doar câţiva. Această dublă concentrare – monografişti şi elite academice – este un argument în sine pentru importanţa pe care ar fi trebuit să o aibă volumele culturii naţionale, un exemplu concret al strategiei de dominare prin cooptare tipică Şcolii Gustiene.
Mircea Vulcănescu se află trecut în variantele de lucru ale volumelor cu mai multe contribuţii. Într-una din ele, pe care o regăsim în variantele de lucru publicate de Sanda Golopenţia în numărul de faţă, Vulcănescu este trecut la volumul V, „Creaţia culturală”, capitolul II, „Specificul culturii româneşti”, care are, drept subpuncte, „Elemente; Structuri; Forme şi stiluri”, alături de Lucian Blaga. În alte variante diferite Vulcănescu este menţionat cu o contribuţie de această dată cu titlu: „Spre sinteza dintre românesc şi european, ţărănesc tradiţional şi orăşenesc modern”, ce ar fi trebuit să facă parte din Capitolul „Creaţia cultă românească” din volumul V (vezi articolul Sandei Golopenţia şi Arhiva Vulcănescu republicată). Într-o variantă singulară este menţionat cu contribuţia „Stilul popular românesc”, tot în cadrul volumului V. În fine, în mai multe variante este trecut cu contribuţia „Etica” pentru ultimul volum, al VI-lea, la capitolul „Formele culturii ideale”.
Dintre toate aceste variante, cele mai importante, care aveau o greutate anume în economia ideatică a ultimelor volume, sunt preconizatele sale contribuţii la „specificul culturii româneşti” şi despre „sinteza dintre românesc şi european”. Chiar dacă ultimele volume ale Enciclopediei nu au mai fost publicate niciodată, totuşi Vulcănescu a avut, în perioada anilor ‘40, preocupări accentuate pe temele pe care ar fi trebuit să contribuie în cadrul proiectului. Există mai multe cercetări pe teme „româneşti” care au culminat cu „Dimensiunea românească a existenţei” (1943), o incercare de „desluşire a profilului unei mentalităţi colective” printr-o investigare a aceea ce Vulcănescu considera că „preexistă activităţii gânditorilor, şi anume: configuraţia limbii şi structura simbolurilor expresive cu circulaţie generală în poporul românesc”.28 Astfel, deşi Dimensiunea a fost receptată mai ales ca o tentativă de creare a unei metafizici româneşti, ea se înscrie vizibil în această căutare a specificului naţional dintr-o perspectivă aflată la graniţa între ştiinţele sociale şi filosofia culturii.29
Ce voiau să obţină gustiştii şi Vulcănescu prin „ocuparea” temei „specificului naţional”?30 Fără a putea dezvolta aici, putem schiţa un răspuns având în vedere producţiile unor membri importanţi, ca Vulcănescu, Stahl, Neamţu, Golopenţia, precum şi programul lui Gusti însuşi31. O identitate naţională unificatoare era necesară pentru contracararea riscului identităţilor locale centrifuge care ar fi atârnat greu în cazul unor presiuni externe şi ar fi furnizat ideea unei misiuni „universale” pe care naţiunea română ar fi trebuit să o îndeplinească. O viziune unitară ar fi limitat cultura şi politicile „mimetice”, pe care nu doar naţionaliştii „esenţialişti” le repudiau, ci şi oameni ca Gusti sau Stahl, pentru că le considerau inadecvate unor realităţi sociale specifice – deci ar fi însemnat şi un mod nou de a face politică şi de a guverna societatea. În sfârşit, o astfel de viziune ar fi corespuns unei ordini sociale şi economice care să aibă în centru ţărănimea – aşa cum era descrisă ea prin metodele monografice (cu un accent economic pus pe „gospodăria ţărănească” şi „obştea” sătească, dar şi pe preferinţa unor modele cooperatiste faţă de cele capitaliste). Şi, în fine, ar fi presupus o gestionare adecvată a „sintezei dintre românesc şi european, ţărănesc şi rural”. Principalul argument pe care Şcoala îl propunea în favoarea proiectului lor de definire a „specificului naţional” era faptul că metoda lor era „ştiinţifică”. Într-atât de ştiinţifică încât să producă chiar o „Enciclopedie naţională”.
Observaţii de final
Datorită unei strategii de afirmare specifice, bazată pe promovarea agresivă a „monografiştilor” în paralel cu cooptarea „ecumenică” a altor „competitori” din sfera academică, membrii Şcolii Gustiene dobândesc o influenţă majoră care se materializează prin două mari proiecte: editarea Enciclopediei României şi organizarea Congresului Internaţional de Sociologie. O dublă confirmare, naţională şi internaţională. Enciclopedia reprezintă un exemplu al modului în care dominaţia gustiştilor se concretizează. Succesul acestei Enciclopedii este, paradoxal, şi ceea ce diluează, sabotează transformarea dominaţiei situaţionale a gustiştilor într-o hegemonie culturală.32 Fără cooptarea unora dintre cei mai importanţi intelectuali ai epocii, ca N. Iorga, C. Rădulescu-Motru şi mulţi alţii, Enciclopedia nu ar fi avut aceeaşi greutate. Totodată, tocmai pentru ca au fost incluşi în proiect atâtea personalităţi deja afirmate şi conturate, producţiile monografiste se diluează între contribuţii de altă sorginte intelectuală. Am mai arătat că rolul lui Vulcănescu a fost unul cheie, acesta având misiunea de a asigura controlul Şcolii Gustiene asupra redactării Enciclopediei, coordonând volumele dedicate economiei naţionale şi având sarcina, în privinţa proiectatelor volume destinate culturii naţionale, de a contribui cu texte pe tema cheie a „specificului naţional”. Definirea acestui specific era o chestiune de importanţă majoră în contextul cultural şi politic interbelic, iar Şcoala Gustiană căuta să-şi impună propria sa variantă, considerată superioară prin prisma ştiinţificităţii sale. Faptul că acest proiect nu a putut fi dus până la capăt din cauza contextului (izbucnirea războiului) este încă o cauză a dominaţiei precare a monografiştilor.
Note:
1. Bourdieu, Pierre, „Le champ scientifique”, în Actes de la recherche en sciences sociales. Vol. 2, nr. 2-3, iunie 1976, pp. 88-104.
2. Rostás, Zoltán, „Criză şi/sau tranziţie la şcoala gustiană – 1932-1934. Din perspectiva corespondenţei lui Anton Golopenţia”, în Sfera Politicii, nr. 175, pp. 3-12.
3. Pentru acţiunea sistematică a Şcolii Gustiene în Universitatea interbelică vezi volumul recent apărut: Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2014.
4. Zoltán Rostás numeşte ISR-ul o „instituţie umbrelă”, evidenţiind caracterul eclectic al dezbaterilor ţinute în acest cadru, menit, totuşi, să instituţionalizeze „expertiza ştiinţifică premergătoare deciziei politice”, în Atelierul Gustian, Ed. Tritonic, 2005, p. 21. Antonio Momoc, în
schimb, pune accentul mai degrabă pe intenţia lui Gusti de a face din ISR un „incubator al omului politic interbelic”. Momoc consideră că scopul lui Gusti a fost de „profesionalizare a clasei politice cu ajutorul specialiştilor participanţi la prelegerile ISR”. Citat din Momoc, Antonio, Capcanele politice ale sociologiei interbelice, Ed. Curtea Veche, 2012, p. 131.
5. Zoltán Rostás, în Atelierul gustian…, p. 23-24, arată „discrepanţa” între scopurile şi statutul declarat al ISR şi realitatea organizaţională.
6. Mircea Vulcănescu pleda pentru un „institut de sociologie aplicată sau de sociologie concretă, nu în genul Institutului Social”, făcând şi diverse schiţe în acest sens. În Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923-1950), vol. III (Radu
Crutzescu – Sabin Manuilă), Ed. Enciclopedică, 2012, p. 353.
7. Am arătat în studiul „Mircea Vulcănescu şi satul românesc interbelic”, publicat în Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. VIII, Mircea Vulcănescu, Ed. Academiei Române, 2012, pp. 196-229.
8. Prin strategie „soft” înţeleg aici faptul că Şcoala nu a impus propria „doctrină” colaboratorilor şi personalităţilor cu care a făcut alianţe. Privită formal, şi nu în conţinut, strategia gustiană de afirmare nu este „soft”, ci chiar agresivă.
9. Vezi discuţia iniţiată de Ion Matei Costinescu, „The Nation as Epistemic Regime: On the Bucharest Sociological School, State Consolidation and Interethnic Relations”, în Sfera Politicii, nr. 175, pp. 70-77, precum şi contribuţia aceluiaşi autor din acest număr al revistei Transilvania.
10. H.H. Stahl, apud Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8, Ed. Curtea Veche, 2009, pp. 232-233.
11. Mircea Vulcănescu, Tânăra generaţie. Crize vechi în haine noi. Cine sunt şi ce vor tinerii români?, Ed. Compania, 2004, p. 131.
12. În cele din urmă, Virgiliu Leontie va fi exclus din postul de director al ASPER din cauza unor nereguli financiare, fiind înlocuit cu Dan Botta (în introducerea vol. III se afirmă chiar că prezenta lui Leontie a constituit unul din motivele întârzierii apariţiei volumelor III şi IV ale Enciclopediei).
13. Mircea Vulcănescu, „Răsboiul pentru întregirea neamului”, în Enciclopedia României, Vol. I, 1938, pp. 883-936.
14. Celelalte contribuţii din Capitolul 12 sunt: „Viaţa politică a românilor din Ardeal şi Bucovina”, de Ioan Georgescu, pp. 759-807; „Viaţa politică a Ţării Româneşti şi a Moldovei”, de I.C. Filitti, pp. 808-862; „Viaţa politică a României sub Carol I”, de Mihail Polihroniade, pp.
863-882; „Viaţa politică a României sub Ferdinand I”, de C. Enescu, pp. 937-969; ”Domnia regelui Carol al II-lea”, de Cezar Petrescu, pp. 970-978; „România în viaţa internaţională”, de George Sofronie, pp. 979-1004.
15. Mircea Vulcănescu, „Răsboiul pentru…”, op.cit., p. 935.
16. Idem, p. 889.
17. Idem, p. 929.
18. Idem, p. 935.
19. Ibidem.
20. Vulcănescu a mai avut o contribuţie şi în volumul II al Enciclopediei, „Ţara Românească”, elaborând capitolul „Înfăţişarea socială” din cadrul monografiilor judeţelor Alba şi Mehedinţi: pp. 21-22, respectiv pp. 278-279 din Enciclopedia României, vol. II.
21 În „Sinteza economiei naţionale”, p. VI, Enciclopedia României, 1939, Vol. III.
22. Idem, p. VIII.
23. Idem, p. VII.
24. Idem, p. VI.
25. Consideraţii asupra raportului între activitatea tehnică şi cea economică făcuse Vulcănescu în textul său „Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat”, publicat în 1932 în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, citat aici din Mircea Vulcănescu, Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, pp. 730-733.
26 Vezi şi modul în care analizează K. Verdery chestiunea „specificului naţional” din perioada interbelică în „National ideology and national character in interwar Romania”, din Ivo Banac, Katherine Verdery (ed.), National character and national ideology in interwar Eastern Europe, New Haven, 1995, îndeosebi partea introductivă, pp. 103-107.
27. H.H. Stahl, Eseuri critice despre cultura populară românească, Ed. Minerva, 1983, pp. 5-15.
28. Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea românească a existenţei”, în Opere I. Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, pp. 1010-1011.
29. Există o componentă abstractă a Dimensiunii care explică de ce a fost receptată mai degrabă ca o scriere filosofică decât ca una de tip antropologic.
30. Proiectul Şcolii Gustiene ca proiect de ţară este discutat şi de Antonio Momoc în „Engineering a Good Society. The Sociological School of Bucharest National Project for Building Romania”, European Journal of Science and Theology, June 2013, Vol. 9, Supplement 2, pp. 95-104.
31. Dietmar Müller consideră că ţărănimea era importantă pentru Gusti atât pentru că ea trebuia să constituie baza şi să furnizeze principiile organizării economiei României Mari, cât şi pentru studierea şi revelarea esenţei românităţii. Totuşi, adaugă autorul, legat de identitatea
naţională, „Gusti este în această privinţă un reprezentant tipic al viziunii centriste, oficiale a multor intelectuali şi politicieni din perioada interbelică: definiţia politică a naţiunii române înţeleasă ca o naţiune cetăţenească fără coloratură etnică sau religioasă, aşa cum era prevăzută de Constituţia din 1923.” Citat din „Instituţionalizarea cunoaşterii ştiinţelor sociale în perioada interbelică: Institutul Social Român şi Asociaţia de Politică Socială”, în Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş (coord.), Politici culturale şi modele intelectuale în România, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013, p. 27. Cercetătorul citat consideră, însă, în mod greşit, că sociologia urbană era „neglijată” din considerente de ideologie de D. Gusti.
32. Prin folosirea termenului nu spun că Şcoala Gustiană a avut rolul de a fabrica un consens social care să menţină elita României Mari la putere. Dimpotrivă, consider că demersul Şcolii Gustiene este unul din rarele proiecte ale intelectualilor prin care aceştia au căutat să-şi câştige un
rol ascendent faţă de politic.
Bibliography:
Bourdieu, Pierre (1976), « Le champ scientifique » [“The scientific field”], în Actes de la recherche en sciences sociales. Vol. 2, nr. 2-3, pp. 88-104;
Costinescu, Ion Matei, (2013), “The Nation as Epistemic Regime: On the Bucharest Sociological School, State Consolidation, and Interethnic Relations”, Sfera Politicii, no. 175, pp. 70-76;
Golopenţia, Anton (2012), Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923-1950), vol. III (Radu Crutzescu – Sabin Manuilă)[The Epistolary rhapsody. Letters received and sent by A.G. (1923-1950)], Ed. Enciclopedică;
Momoc, Antonio (2012), Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala Gustiană între carlism şi legionarism [The political traps of the interwar sociology. Gusti’s School between King Karl II and the legionaries], Ed. Curtea Veche;
Momoc, Antonio (2013), “Engineering a Good Society. The Sociological School of Bucharest National Project for Building Romania”, European Journal of Science and Theology, June 2013, Vol. 9, Supplement 2
Müller, Dietmar (2013), „Instituţionalizarea cunoaşterii ştiinţelor sociale în perioada interbelică: Institutul Social Român şi Asociaţia de Politică Socială” [The Institutionalization of Social Sciences in Interwar Romania: The Romanian Institute of Social Sciences and the Asocciation
of Social Politics], în Lucian Nastasă, Dragoş Sdrobiş (coord.), Politici culturale şi modele intelectuale în România, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013
Stahl, H.H. (1983), Eseuri critice despre cultura populară românească [Critical essays on the Romanian popular culture], Ed. Minerva;
Rostás, Zoltán (2013), „Criză şi/sau tranziţie la şcoala gustiană – 1932-1934. Din perspectiva corespondenţei lui Anton Golopenţia” [“Crisis and/or transition within the Gusti School – 1932-1934. From Anton Golopenţia’s correspondence point of view”], în Sfera Politicii, nr. 175, pp. 3-12;
Rostás, Zoltán (2005), Atelierul Gustian [The Gustian Workshop], Ed. Tritonic;
Rostás, Zoltán (2009), Strada Latină nr. 8 [Latin Street no. 8], Ed. Curtea Veche;
Verdery, Katherine (1995), “National ideology and national character in interwar Romania”, în Banac, Ivo şi Verdery, K. (ed.), National character and national ideology in interwar Eastern Europe, New Haven, National character and national ideology in interwar Eastern Europe, New Haven;
Vulcănescu, Mircea (1938), „Răsboiul pentru întregirea neamului” [The War for unifying the nation], în Enciclopedia României, Vol. I, pp. 883-936;
Vulcănescu, Mircea (1939), „Sinteza economiei naţionale” [The synthesis of the national economy], Enciclopedia României, Vol. III, pp. V-VIII;
Vulcănescu, Mircea (2004), Tânăra generaţie. Crize vechi în haine noi. Cine sunt şi ce vor tinerii români? [ The Young Generation. Old crisis in new habits. Who are the Romanian youngsters and what they want?], Ed. Compania;
Vulcănescu, Mircea (2005), Opere I. Dimensiunea românească a existenţei [Works I. The Romanian dimension of existence], Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic;
Vulcănescu, Mircea (2005), Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice [Works II. Spiritual faces. Sociological prolegomena,], Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Ed. Univers Enciclopedic.
Lasă un răspuns