Eseişti români
Adevărul literar şi artistic, anul IX, seria II, No. 510, 14 septembrie 1930
Al. A. Philippide
Cuvântul se bucură, în epoca noastră de un prestigiu nemaipomenit printre scriitori. La noi, mai ales în ultima vreme, literatura eseistă (sau eseistica dacă vreţi), a luat o dezvoltare enormă. Este o modă care a invadat generaţia tânără de scriitori. Înainte de război nu se prea auzea de eseu, în lumea noastră de literatură. Se scriau studii, cronici şi articole, bune sau proaste, oriunde ar apărea, în reviste sau ziare, în Bucureşti sau la Baia-de-Aramă, se numesc eseuri. Autorii lor nu se mai numesc cronicari, foiletonişti sau gazetari literari, ci eseişti. E mai frumos aşa, mai destins, mai preţios şi mai „occidental”.
Conţinutul acestor eseuri poate să nu fie nici distins, nici frumos, nici „occidental”, nici măcar interesant (calitate care, pentru scriitorii de eseuri, probabil că vine abia după toate celelalte): dar asta e o chestiune care nu preocupă pe eseiştii noştri. Nu trebuie, fără îndoială să ne mire prea mult această predilecţie a scribului literar român pentru eseu. Ar trebui să ne mire graba noastră caracteristică, naţională, de a ne extazia imediat pentru tot ce este importat, fie că e vorba de stofe sau parfumuri, fie că e vorba de ultimele mode literare din apus.
Eseistica română – cu caracterul ei de epidemie- nu este numai o modă. Mai întâi, nu se poate observa undeva în occident o creştere apreciabilă a producţiei eseistice. Nici în Franţa, nici în Germania, nici în Anglia nu se scriu mai multe eseuri decât acum douăzeci sau treizeci de ani. Eseisitica românească nu este numai o simplă imitaţie a unui fenomen literar din apus.
În al doilea rând, bănuiesc că sunt motive puternice pentru care tânăra generaţie de scriitori români cultivă eseul, cu atâta dragoste şi cu atâta încredere. Este o bună doză de naivitate în această dragoste pentru eseu. Ea dovedeşte o remarcabilă lipsă de autocritică, de bun simţ, de spirit de observaţie, lipsă care e adeseori chiar înduioşătoare, care te dezarmează…
Încrederea în acest eseu face parte dintr-un complex psihologic caracteristic al tinereţii. Imediat după ieşirea din liceu, la epoca în care spiritul e avid de teorii şi de „formule de viaţă”, în epoca de formaţie intelectuală, de mari aspiraţii şi de încercări grandioase, întemeiate pe încrederea în sine, e natural ca literatura să ofere un teren foarte atrăgător pentru tineret. Culţi sau inculţi, docţi sau semi-docţi, cu talent sau fără, toţi – sau aproape toţi – tinerii „fac literatură”. E o lege – nu numai la noi, ci pretutindeni. Până aici, nimic de spus.
După doi sau trei ani – epoca licenţei- cei mai mulţi „se lasă” de literatură. Alţii continuă să alimenteze coşurile redacţiei toată viaţa. Aceştia sunt cel mai serios vătămaţi – dar nu cei mai primejdioşi. Nici nu ne interesează aici.
Stă în firea tineretului această dragoste de literatură. Este o pasiune, în orice caz, tot aşa de agreabilă ca şi sportul, vinul, femeile sau jocul de cărţi. Morala curentă spune chiar că ar fi o nobilă pasiune. Pentru această morală tot ce este spiritual e bun, e înalt, e frumos. Fie. Nimic de obiectat împotriva patimei literare. Altădată, pasiunea literară a tineretului se manifesta, obişnuit, în versuri. Versurile fac parte din ritualul primei tinereţi; cine n-a compus versuri la opsprezece ani? Este o etapă aproape tot atât de inevitabilă ca prima dragoste a adolescenţei. E un fenomen spontan şi natural, care nu supără pe nimeni şi care de multe ori rămâne în conştiinţa omului matur şi pervertit de viaţă, ca un mic paradis pierdut, a cărui amintire trezeşte un zâmbet indulgent, o clipă de reverie, poate o părere de rău … În viaţa celor mai mulţi dintre oameni, asta e singura poezie. Ar fi păcat s-o zeflemisim.
Patima literară a tineretului de astăzi nu se mai mulţumeşte cu versuri. Versurile, azi, nu mai au prestigiul de odinioară, sunt o haină care nu se mai poartă. Nu e „serios”să scrii versuri versuri, nici chiar când ai optsprezece ani. Există, fără îndoială şi astăzi, mai ales în provincie, poeţi cu păr lung, lavalieră, unghii negre şi ghete scâlciate. Dar nu mai dau ei tonul. Tipul tânărului de astăzi are altă înfăţişare. Poartă pulover, pantaloni de sport, e tuns scurt, cu părul lins şi încleiat de fixină. Citeşte gazetele sportive, e mare amator de cinema, ştie pe de rost toate firmele fabricilor de automobile din lume şi când face literatură, păstrându-şi toate aceste atribute moderne – scrie eseuri.
Larousse-ul spune: Eseu, titlul unor lucrări în care autorul nu are pretenţia să trateze fundamental o chestie. Tinerii eseişti români par să fi luat prea ad literam această definiţie. Sau, mai degrabă, se conformează cu sfinţenie la partea a doua a definiţiei: se feresc ca de diavol să trateze fundamental o chestiune. De partea întâi nu se sinchisesc. Sunt departe de a fi lipsiţi de pretenţii. Sunt gata toţi să trateze orice subiect cu aerul cel mai serios şi mai grav; vorbesc cu arogantă competenţă despre morală, despre viaţă, despre moarte, despre Dumnezeu, având aceeaşi uşurinţă, în discuţia acestor lucruri, pe care ar avea-o comentând un match de box sau ultimul film al Gretei Garbo.
Au şi un stil special. Îmbâcsit de imagini ciudate (uneori foarte ingenioase, dar mai întotdeauna deplasate). Argumentarea lor este, în fond, o înşiruire de metafore, care nici măcar nu se leagă una de alta prin vreo asociaţie auditivă sau vizuală. Unii îşi împănează proza cu „isme” nenumărate: aceştia sunt abstracţii genului; se bucură de mare prestigiu, fiind dificili. Iar alţii, mai practici, se mulţumesc să prepare în sos românesc , alimente occidentale, adunate în grabă din reviste, franceze sau germane. Aşa se face că ne pomenim, în ziarele sau revistele noastre, cu discuţii despre neo-thomismul lui Jaques Maritain sau cu furibunde dezbateri asupra catolicismului lui Henri Massis – şi, în general, cu probleme specifice culturii germane sau franceze, bine limitate la un popor şi la o stare de lucruri, de care ţara noastră n-are nicio nevoie, nici interes să şi le asimileze.
Eseiştii noştri dau şi reţete. Reţete literare, morale, sociale, artistice. Sfătuiesc – ei care n-au creat un rând original şi n-au deschis, măcar odată ochii să vadă limpede viaţa, aşa cum este – sfătuiesc pe romancier cum să scrie, pe poet cum să simtă, pe critic cum să priceapă o operă de artă, pe gânditori, cum să gândească. Înainte de a fi trăit, fac consideraţii asupra vieţii; înainte de a fi produs, judecă, gravi, producţiile altora; nici n-au avut vreme să înceapă ceva şi trag concluzii sau propun soluţii.
Toate acestea alcătuiesc, de bine de rău, o formă de înţelegere a culturii. Aici e primejdia. A înţelege astfel cultura înseamnă a nu înţelege deloc. Eseul, sub aparenţa lui modestă, este o manifestare a maturităţii literare, nu o manifestare a debutului. Excepţii se pot găsi şi aici, ca oriunde. Dar sunt, într-adevăr, foarte rare.
S-ar putea spune că graba aceasta de a vorbi despre toate, de a se răţoi, este caracteristică tinereţii. Foarte adevărat. Însă răţoiala asta, care în viaţa de toate zilele se numeşte obrăznicie şi îngâmfare a vârstei şi care e scuzabilă – în domeniul culturii se numeşte semidoctism. Practicat de la optsprezece ani cu atâta frenezie, acest semidoctism riscă să devină obicei. E o educaţie primejdioasă, un viciu, care, sub alte forme, continuă toată viaţa. Foarte des, funcţionarul venal, politicianul dubios, sau pseudo-savantul de mâine nu-i altul decât tânărul nostru eseist de astăzi.
Decât o asemenea cultură, mai bine sportul, sala de dans şi cinematograful… Bunul mers al societăţii n-ar suferi mai mult.
Oarecum pe acelasi subiect:
Lasă un răspuns