„Eu sunt invatator”

„Eu sunt învăţător”

Grigore Ştirbu

  extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8., Ed. Curtea Veche, 2009

– Când aţi auzit pentru prima oară de echipieri?

– Atunci când au venit în sat. Înainte, aveam o idee vagă despre profesorul Dimitrie Gusti, care dirija şi se ocupa de problema asta, a culturalizării Basarabiei. Pentru aceasta veneau tinerii, acesta era scopul echipei: să culturalizeze populaţia din Basarabia care fusese oprimată de socialişti şi sovietici.

– Unde s-a întâmplat?

– Satul se numeşte Colibaşi şi populaţia era atunci, în ’38 -’39, era formată din majoritate români. Un sat mare, cu populaţie de 3-4 mii de locuitori.

– Câţi studenţi au venit şi la ce facultăţi studiau?

– Studenţii erau în număr de zece: de la sănătate, medic veterinar, medic uman, avocat, teolog… de la toate facultăţile şi fiecare lucra în domeniul lui: medicul uman – la sănătate, medicul veterinar – la animale, şi mergeau la cetăţean acasă şi îi dădeau sfaturi, îndrumări, mă rog… unii cercetau din punct de vedere al relaţiilor dintre ei.

– Ce au făcut efectiv?

– Doctorul făcea vizite la bolnavi şi la cei care erau sănătoşi şi le dădea indicaţii, sfaturi, chiar cum să mănânce, cum să se îmbrace… Populaţia trăia într-un mod cu totul înapoiat. Foarte mulţi nu aveau WC, îşi făceau nevoile după o şură de paie sau mai ştiu eu ce. Nu mai spun că se mânca cu linguri de lemn, cu strachina… deşi material nu erau săraci, aveau foarte mult pământ. Însă nu ştiau să fie chibzuiţi, să fie economi şi să se organizeze, nu ştiu cum să vă spun.

– Avocaţii cu ce se ocupau?

– Avocaţii rezolvau litigii între oameni, fie cu pământ, fie cu alte neînţelegeri. Le dădeau consultaţii, stăteau de vorbă cu ambele părţi şi încercau să-i împace. Le explicau legea.

– Cu ce s-a ocupat studentul de la Teologie?

– Erau deja doi preoţi în sat. Studentul de la Teologie se ocupa mai mult de cultură, de Căminul Cultural, de organizarea de dansuri, de cor…

– După plecarea echipierilor s-a văzut vreo diferenţă în sat?

– Da, să ştiţi că s-a văzut cât de cât. Nu a pătruns în marea majoritate a populaţiei, să zic…în munca lor, dar s-a văzut. S-au desprins destule familii din populaţie care şi-au mai ridicat nivelul de trai.

– Studenţii aveau convingeri politice de dreapta sau de stânga?

– Nu făceau politică, nu erau nici de dreapta, nici de stânga. Poate că ei or fi simpatizat, că erau destule partide: erau ţărăniştii, erau liberalii şi mai erau socialiştii. Însă ei nu s-au amestecat în politică.

– Cum au fost primiţi de ţărani?

– Bine primiţi. De fapt moldovenii… din Basarabia, sunt români, au într-adevăr şi sânge de slavi în ei, dar nu sunt slavi. Nu se poate vorbi de ostilitate. Erau chemaţi chiar la masă de gospodari. Erau studenţi care deveniseră prieteni cu cei de acolo, bine-nţeles cei mai ridicaţi.

– De câte ori a venit echipa în satul dumneavoastră şi cât timp a stat?

– A venit doi ani la rând, în timpul verii şi au stat cam o lună jumătate de fiecare dată.

– Activitatea Fundaţiei s-a desfăşurat numai în Basarabia?

– Da, numai în Basarabia. Aşa era. Scopul lor era culturalizarea Basarabiei. Nu au fost în multe sate. De exemplu, satul Colibaşi e un sat mare. În jurul lui mai erau vreo 10 sate şi în niciunul dintre acelea nu au fost.

– Satele erau selectate de către echipieri?

– Da, căutau nişte sate mai mari şi unde populaţia era mai ales românească. Erau şi sate bulgăreşti, ruseşti…şi acolo nu se duceau. Era afinitatea aceasta pentru cei care veneau şi cei care erau acolo…

– Existau şi înainte medici, avocaţi şi teologi?

– Nu existau medici veterinari înainte. La Colibaşi venise deja un medic uman, cu un an înainte dar până atunci nu fuseseră medici. În sat exista o biserică, care avea doi preoţi. Avocaţi nu fuseseră înainte.

– Cum s-au descurcat după aia?

– Păi… medicul uman a rămas, dar după aia medic veterinar nu a venit. Colibaşi şi Slobozia erau singurele sate mai mari. Dacă nu erau aici medici… cu atât mai puţin în alte sate mai mici. Oamenii se tratau cu leacuri băbeşti ca înainte, dacă nu găseau niciun medic. Cu legea…o rezolvau între ei, aşa…

– S-au păstrat obiceiurile cu dansul şi cu corul?

– Astea da, s-au păstrat. Tot ce era legat de cultură, cu dansul, cu corurile s-au păstrat după aia.

– Când aţi plecat de acolo?

– Am plecat în ’40… şi m-au repartizat în judeţul Cluj – Turda.

– Întâlnirea cu echipierii v-a influenţat în vreun fel cariera?

– Nu, în niciun fel. Eu sunt învăţător.

Interviu realizat de studenta Alina-Mihaela Nemeş în 1998