„Eu sunt un capsunar intelectual”

„Eu sunt un căpşunar intelectual”

(M. M., 21 de ani, jud. Neamţ)

– Aaaa, păi, să vedem… Mama mea s-a dus în Anglia prin iarnă prima oară. Eram în clasa a şasea, cred. Şi a stat prima oară şase luni, după aia s-a întors, a mai stat vreun an, parcă, şi după aia a plecat iar. Mă rog, aşa ca să ai o introducere, ştii, la toată chestia. Şiii… a ajuns acolo şi după aia am mers, am început să mergem noi la ea vara, că era singurul fel în care o vedeam. De fapt, prima oară am fost, am fost de Paşti, deci aia a fost prima viză, după aia am fost şi de Crăciun.

Asta-i aiurea la Anglia: prima viză. Că eşti verificat, tre’ să-ţi iei şi bilet de avion… Bine, aşa era atuncea, ştii, acuma s-a mai schimbat, e cu listă, cu… Dar atuncea trebuia să… Bine, şi acuma se stă tot şase ore în frig, nemâncat, ştii, ca o coadă de aia care nu, nu, nu se mai termină. Când auzi la oameni numărul 273, numărul de interviu 273 şi te gândeşti: „Mamă, cât mai are ăla de stat!”, că tu însuţi eşti o sută douăzeci şi ceva (râde), ştii? Şi am ajuns acolo, asta-i prima oară, după aia am fost şi de Crăciun şi după aia… nu mai ştiu. Da’ ştiu că, oricum, după prima viză am luat vizele mai uşor şi n-a mai fost aşa o problemă.

După aia am mai fost între a noua şi a zecea. Sau între a zecea şi a unşpea? Între a zecea şi a unşpea! Atunci am lucrat prima oară. Deci, am ajuns în Anglia şi am zis că vreau să-mi câştig propriii bani. Adică era o chestie care mă măcina mai demult, nu neapărat că n-aveam bani, ştii, dar aşa din dorinţa de… Eu sunt un caz fericit: mă duc să muncesc în Anglia aşa, din pasiune… (râde) nu neapărat nevoie, pasiune… Da. Şi prima oară dădeam de-astea, flu…, nu fluturaşi, cum se zicea cuvântul? Broşuri. Bine, broşuri… trebuie să explice ceva, şi de obicei se folosesc la campanii, dar oricum. În fine. Mă rog, cu oferte la 000, pentru telefonie mobilă. Făceam o oră jumate numai cu transportul. Deci luam 168 de la spital de acolo de unde stă mama mea, o zonă destul de bună, mergeam până în capăt, străbăteam toată Londra, foarte frumos tur, de altfel. Iar când ajungeam la capăt, care era Elephant in Castle, deci din Belside Park, aşa, în caz că, ştii, şi de acolo luam 855-ul, şi mai mergeam cinci staţii! Era în sudul Londrei. Şi la ei sunt împărţite zonele astea, cum să-ţi zic? E zona staţiei de metrou respective. Ştii? Aşa se cheamă zona aia. Acolo se chema Balham, se scrie B-a-l-h-a-m ştii, şi are aşa, o pronunţie britanică foarte…  Şi în sud foarte multă poliţie pe acolo, oameni liniştiţi. De altfel, cam vedeam aceiaşi oameni în fiecare zi. Şi munceam patru ore pe zi, patru zile pe săptămână. Şi am muncit vreooo… aproape două săptămâni, cred. Nu ştiu, oricum, fac progrese, ultima oară am muncit o lună! Şi a fost foarte, nu ştiu, plictisitor la un punct. Că fiind aceiaşi oameni în zonă, se cam plictisiseră de faţa mea (râde) şi de broşurile mele. Mă rog, mă certam cu… Stăteam în faţă la un supermarket, şi lângă supermarket era o altă companie de telefonie mobilă, un alt magazin care a zis că nu am voie să dau fluturaşi în faţa magazinului lor. Şi am zis că nu-s în faţa magazinului lor, sunt în faţă la Sainsbury’s, bine, aşa. În prima zi, ştiu că am aruncat jumătate din alea care trebuiau date. Asta este, m-aţi prins! Mă plictisisem. Da’ după aia le-am dat pe toate. Le-am dat că, după aia au venit cele noi şi a venit un supervizer care a zis să fac altă chestie: să scriu numele celor doi vânzători – Tony şi Alex, aşa-i chema. Tony şi Alex (râde). Ştii că este la Mafia o melodie cu… aia veche cu „avem acelaşi sânge-n vine”. Da, da. Şi am scris eu Tony şi Alex că e, citez: „It gave a more personal touch”. Şi după aia am fost şi le-am lăsat în cutii poştale. Din case abandonate (râde). Şi la maşini. Şi am fost apreciat, că venea lumea în magazin cu fluturaşul, ştii? Şi a fost OK. Dar până la urmă am aflat că pe tipul de acolo, care era director, Alex, tipul ăla, l-au dat afară că fura bani. Ştii? Şi în ultima zi n-au mai avut bani să mă plătească, adică n-aveau ăia cash, nu fuseseră la bancă sau nu ştiu ce. Ce m-am enervat! Şi ce m-am putut enerva! Şi până la urmă s-a dus, bine, eu am plecat, mi-a dat maică-mea bani, şi s-a dus ea şi i-a luat de acolo. Da, da, da (oftează).

Prima imagine despre Anglia a fost atunci, de Paşti. Mi-am luat nişte pantaloni largi, am dat cinci lire pe ei. Ce mândru eram! Şi ţin minte că eram… era foarte frumos! Am fost la cineva de Înviere. Ţin minte că am fost la… la Madam Toussaud’s am fost atunci. Foarte frumos acolo, deşi la secţiunea de groază, sau ce alte efecte ar trebui să producă chestiile alea, este Vlad Ţepeş la intrare, cu mâna pe-o ţeapă, aşa, şi are o mână, te invită înăuntru şi scria acolo descrierea lui Vlad Ţepeş, iar noi, patrioţi fiind, i-am cerut explicaţii unei angajate. „Domnule, cum se poate să fiţi aşa eronaţi în precizie istorică? Că noi suntem de acolo şi nu-i deloc aşa! Ne pare rău!” Mă rog, ăia n-au ştiut ce vroiam de la ei, români… aşa. Şi a fost interesant la Madam Toussaud’s!

Ce-am mai făcut? Ţin minte că am fost în Trafalgar Square şi că hrăneam porumbei. Am şi o poză, parcă. Oameni, de tot felul! Şi limba, aceeaşi o vorbeau toţi. Engleză în versiunea fiecăruia (râde): hindusă, arabă, foarte mulţi oameni! Foarte, foarte mulţi oameni! Foarte mulţi de-ăştia din ţări sărace, forţa de muncă. Nu? Aşa. Căpşunari, într-o accepţiune actuală. Am înţeles că eu vorbesc din punctul de vedere al unui căpşunar. Nu chiar. Eu sunt un căpşunar intelectual (oftează). Să scrii: „oftează”! Trebuie să scrii! Şi ţin minte că era camera unde stătea mama mea, ţin minte că era luminoasă. Aaaa, şi când am ajuns prima oară am fost la supermarket, şi mi-am luat o tonă de dulciuri din care n-am mâncat nici jumate! Da, asta nu-i important! Am adus acasă. A adus tatăl meu. A cumpărat pentru toţi colegii lui, ce mult l-a ajutat asta în carieră! (râde)

Începi prima oară, îţi place, ştii? După aia te obişnuieşti. Ideea era că ar fi fost interesant să-mi găsesc ceva. De muncă. Deci asta era obsesia mea: să-mi câştig propriii mei bani. Şi, a doua oară când am lucrat a fost cu tipul din Iran, care îmi dăduse slujba aia cu fluturaşii. Da, era, deci era o cunoştinţă. Era prietenul unui prieten de-a mamei mele. O legătură de asta, aşa, tipică, ştii, un lanţ de ăsta. Şi el se lăsase de lumea asta a afacerilor cu telefonie mobilă, şi acuma era în vacanţă, şi ca să câştige un ban în plus, a zis că se apucă de chestia asta, de redecorare interioară, că se pricepea, aşa, cât de cât.

Şi m-a luat pe mine ca ucenic, că n-a găsit… Şi luam practic 35 de lire pe zi. Vopseam, chituiam, am învăţat să chituiesc, de toate practic. În sfârşit. Deci, a fost o experienţă aşa, aiurea. Că ce fel de om normal îşi pune verde, culoarea mărului verde deschis pe hol? Înţeleg că eşti irlandez, nu, că soţul nu era irlandez, că eşti patrioată, dar, totuşi, „apple green”? Deci te simţeai ca… zi-mi ceva cu spiriduşi de ăia, să mă pun într-un decor. Da, capătul curcubeului! Totul aşa verde şi frumos.

Oamenii ăştia, nu ştiu, sunt fără suflet, ştii? Se munceşte acolo, tre’ să munceşti. Io n-aş vorbi despre mâncare dacă cineva munceşte lângă mine. Şi stăteam, stăteam pe o scară, şi vopseam. Apple green. Şi mi-era o foame, şi ăştia vorbeau despre mâncare. Maaamă! Şi mă uitam, părea aşa de apetisantă vopseaua aia verde (râde)! Plus că m-am urcat pe o scară de aia care se face din bucăţi. Şi oricum aş fi căzut, mi-aş fi rupt picioarele. Asta era o dată. Aşa. Ca să umplu o crăpătură în perete. Şi încă o chestie. Casa aia nu avea nici un perete drept! Deci nu aveai cum să construieşti ceva acolo, pentru că nu era nici un perete drept. Am pus chestia aia care se verifică, ştii? Nivelul ăla, aşa, şi nu era nici un perete drept. Că tipul care l-am ajutat a pus gresie, ştii? Ştiu că am dat odată vopsea pe covor. Dar ăştia au vopsea pe bază de apă. Da’ cât am frecat la covorul ăla! Doamne! Au! Dar până la urmă s-a dus. A fost o chestiune de timp şi degete. Mă scuzi. Şii, bine, adevărul este că a fost cea mai aiurea experienţă cu munca, ca să zic aşa un cuvânt. Adică, pe de o parte, nu mă pricepeam, deci eram foarte neîndemânatic. Tipul a fost foarte drăguţ că mi-a dat o şansă, ştii? Mă descurcam eu să vopsesc, da’ nu să vopsesc cu un trafalet de ăla suspendat, adică era, avea o coadă de aia, ştii, cu o extensie foarte lungă. Şi trebuia să-l ţii într-o anumită poziţie ca să dai linii drepte. Ori, nu puteam, şi nici nu vedeam unde zicea el, uite, acolo, liniile alea. Şi… ce-am mai făcut? A durat cam o săptămână. Oricum, am muncit în general de la 10 dimineaţa la 10 seara, în unele situaţii. Şi ca un câştig de loterie în ziua de Crăciun, am aflat că nu o să ne mai plătească… că nu o să fiu plătit după. Pentru că tipul nefiind un muncitor de ăsta, calificat în redecorare, nu avea cum să dovedească tribunalul că a muncit la ei. Pentru că nu avea licenţă. Şi la ei aşa e cu drepturile consumatorilor, protecţia consumatorului. Dacă spui că nu eşti mulţumit, nu trebuie să plăteşti, deci este o chestie făcută de foarte mulţi, în special de irlandezii care sunt zgârciţi. Şi răutăcioşi, şi caută o cale de-a scăpa. Şi le-am urat o karma fericită având în vedere că şi-au bătut joc… Cum era când munceau copiii în Anglia, în poveşti de Charles Dickens… Da, hai, poate nu mă pricepeam eu foarte bine, dar oricum a fost muncă depusă acolo. Şi era şi praf în unele puncte, ştii? Şi a fost aşa, un pic… Adică e munca ta, chit că ştii în subconştient că, băi, nu a fost, n-am fost cel mai bun ajutor de muncitor. Conştientizând asta, dar, totuşi, măcar, nu ştiu, jumate din banii care trebuia să-i primesc. Daaa… Şi oameni nehotărâţi, nu le plăceau, se răzgândeau, vroiau altfel. Cum pot să-ţi pun ţie cabină de duş dacă ai peretele strâmb?? Am o poză, sunt murdar de vopsea sau de chestia aia cu care umpleam spărturile, până şi pe gură! Şi mi-am stricat o pereche de pantaloni care, până la urmă, i-am pus pe perete la mine în cameră. Da, pantalonii cu care am muncit în Anglia. Erau puşi acolo sus. Dar, până la urmă mi-a dat mama o parte din bani, ca să nu mă simt chiar aşa prost şi să pot să-mi cumpăr unele chestii. Dar, după aia, gândindu-mă, am zis că n-am făcut nici o afacere că ideea era să-mi câştig singur bani. Şi… a fost aiurea, ce pot să zic?

După aia, când am mai fost într-un an, am lucrat într-un garaj. Da, următorul an am lucrat într-un garaj. Eu mă duc vara, că e vacanţă şi mai stau şi eu cu maică-mea, ştii? Şi numai bine că de vreo doi ani mi-a ieşit rezidenţa. Ştiu că am avut un an, şi după aia am depus şi mi-a ieşit şi pe patru ani. Că expiră în 2006. Deci stai oricât, intri când vrei, pleci când vrei. Da, asta tot timpul a fost. Adică am, am avut noroc. Am depus pentru ceea ce se cheamă „dependent child”. Practic, un copil minor, pe care-l avea mama în grijă. Da’ am depus exact înainte să împlinesc 18 ani. Şi mi-a ieşit, am fost norocos! Acuma ultima oară când am fost mi-am făcut şi carnetul de conducere provizoriu şi un fel de carte de muncă, care e pe viaţă; se cheamă „National Insurance Number”. Ceea ce este foarte bine, că o să pot primi pensie la un moment dat.

Şi… ce ziceam? Aşa, cu garajul! Foarte, foarte fain a fost la garaj! Mie îmi plăceau maşinile, am copilărit cu bunicul la maşini, acolo, cum repara. Şi trebuia să spăl, am învăţat să spăl, să fac curat în ele, şi să pregătesc diferite piese de caroserie pentru vopsit. Tinichigerie, practic. Şi lucram cu un tip care amândoi ascultam aceeaşi muzică şi ne înţelegeam, deci mergea mai repede toată treaba. Îl chema Mickey. Aşa. L-am văzut şi anul ăsta, când am fost. A rămas la fel. Ce gay a sunat momentul ăsta! E ca întotdeauna, acelaşi glumeţ; bine, că acuma ştiu mai multă muzică ca el şi cam disperă (râde). Da, nu e important că ştiu mai multă muzică ca el, nu este vital pentru această conversaţie, dar e oarecum… pentru că eu mă uitam la el aşa ca la un exemplu: „Cât de tare e omul ăsta!”.

Şi… am avut o salopetă. Aveam o salopetă albă, care era de vopsitor, de fapt, nu de mecanic. Dar mie mi-a plăcut, că era aşa… lărguţă, stătea bine. Aveam trei pauze: de ceai la 11, de masă la 2 şi încă un ceai la 4 sau 5. Pauză de ceai, că totuşi suntem în Anglia! Şi mi-a plăcut sistemul ăsta cu trei pauze. Pentru că mi-a plăcut şi eram cel mai…  entuziasmat de acolo, eu eram mica furnicuţă, şi dădeam cu un fel de şmirghel special, ştii, ca să se îndrepte stratul de vopsea cu care venea piesa din fabrică. Era un proces, aveam şi o… dar nu ştiu cum îi zice în română, o chestie pneumatică, pe bază de aer cu un disc, tot aşa, din material abraziv care-o dădeai pe suprafaţa vopselei respective. Ca în „Pimp my Ride!”. Aşa, chestia aia care făcea vâjjjj. Foarte frumos, de altfel! „Pimp my Ride UK!” ar trebui să fie acolo unde am lucrat eu. Foarte, foarte mişto! Am făcut un bacşiş de patru lire! Eeei! A fost un bacşiş de patru lire, că i-am verificat lu’ unul presiunea din cauciucuri, foarte drăguţ. Am uitat să-ţi spun: când spălam maşinile, aveam un pistol de ăla cu apă cu presiune. Nu puteam să ne batem, că era presiunea mare, da-mi plăcea. Eu clăteam tot timpul maşinile, şi speriam oamenii când clăteam maşinile. Ţipau ăia: „Stai, că trece clientul!” (râde). Am văzut nişte maşini foarte murdare! Era un Alfa Romeo vechi, foarte frumos! Avea butonul, clapa pentru portbagaj … în  portieră, deci cum deschizi portiera, o aveai pe dreapta. Şi arăta foarte frumos după ce am curăţat-o şi am spălat-o, aşa roşie, am dat-o cu ceară ca să strălucească. Era o strategie asta: puneam maşinile spălate în faţă acolo, şi lumea trecea şi vedea cât de frumoase erau, veneau şi întrebau dacă e spălătorie. Şi le ziceam că nu, dar dacă aveţi o zgârietură sau ceva, puteţi să veniţi şi o să facem la fel. Ştii, asta cu spălatul era aşa, din partea casei. Era obligatoriu, deşi se consumă foarte multe resurse. Aşa ca să speli o maşină. Şi oameni nesimţiţi, habar nu… nu-şi îngrijesc maşinile. Am găsit foarte multă mizerie. Mă gândeam: eu, dacă mi-aş duce maşina la reparat sau la… cred că aş curăţa-o înainte. Tocmai să nu se spună: „Ce mizerabil e omul ăsta!” Dar la ei ideea-i inversă: „Faceţi mizerie, copii, că după asta o ducem la curăţat! Vărsaţi suc, că noi oricum suntem acolo ca să curăţăm! Sau să strângem firmituri din cele mai puţin accesibile locuri.” E minunat! Daaa (oftează). Dar a fost frumos! Şi când am venit acasă în România ştiu că mi-am mai luat o salopetă de aia de vopsitor, când mai vopsesc una, alta. A fost drăguţ. Am făcut 210 de lire, dacă nu şi mai mult, cam în două săptămâni. Practic eu munceam part-time, dar cunoscându-mă cu tipul care avea garajul, deci m-a trecut part-time ca să nu plătesc impozite, dar m-a plătit pe cât am muncit, că lucram câte opt ore. Şi asta a fost penultima oară. Ultima oară când am lucrat a fost anul ăsta, vara asta, şi a fost cea mai complexă chestie în ceea ce priveşte munca din Anglia, şi în ceea ce mă priveşte pe mine.

Anul ăsta am muncit într-o patiserie. La o patiserie foarte aproape de unde stă mama mea. Prima oară am încercat la Starbuck’s, Starbuck’s, acel minunat lanţ de cafenele cu cafea. Aşa. Dar nu m-au sunat. Încă aştept să mă sune. A fost una din dezamăgirile verii. Dar într-o dimineaţă când plecam, mama mi-a zis: „Uite, du-te aici şi întreabă, că sigur au nevoie acum, că e vară.” Şi m-am dus şi-am întrebat, zic: „Aveţi any posturi vacante?” (râde). Îii, am zis „any posturi vacante”! „Aveţi vreun post vacant?”. Şi au zis că „Băi, adu un CV!”. Şi m-am dus şi mi-am scris un CV. A fost cel mai simplu şi idiot şi prost făcut CV vreodată, cred. Făcut în jumătate de oră, am spus că vorbesc franceză binişor, spaniolă acceptabil şi germană începător. Şi toate mi-au venit în cap! Managerul era francez şi vorbea foarte bine spaniolă. Dar, totuşi, engleza mea era genială! Aşa. Am avut noroc, asta e, de obicei eu asta mă gândesc, că eu am noroc. Şi am început acolo să muncesc. Am zis eu că o să fie uşor. Dar, de fapt, în munca asta e foarte importantă rutina, adicăăă paşii care trebuie urmaţi… deci felul cum mi-au arătat să fac cafeaua, aşa făceam cafeaua, pentru că aşa… Şi de la felul cum se curăţă până la… deci totul urmează o…, cum să spun eu? Aşa se face! Şi degeaba încerci metode noi şi convenţionale că nu, nu prea-ţi iese, tot aşa tre’ să faci. Şi am învăţat foarte multe vara, deci cât am muncit acolo, m-am maturizat foarte mult. Am avut noroc şi am găsit un post full-time, adică opt ore, câteodată şi mai mult. Câteodată am muncit, nu mai ştiu, şi doişpe ore am muncit într-o zi: de la 8 la 11. Sunt doişpe ore? Nu, e prea mult! În fine. Şi se chema Boulangerie Jade. În accepţiune românească, cuvântul „boulangerie” sunt sigur că provoacă nişte zâmbete. Aşa. „Boulangerie” înseamnă, practic o combinaţie de patiserie şi brutărie. Ce era acolo? Erau două magazine… deci zona în care e amplasat e o zonă foarte bună, foarte mulţi oameni bogaţi acolo, şi erau două magazine, unul în Brixton, unde era fabrica, şi unul în Hamstead Heath, unde munceam eu. Şi în fiecare dimineaţă primeam pâine, aveam cre’ că opt sortimente de pâine acolo…

Hai să-ţi descriu puţin cum începea ziua: venea bucătarul pe la patru şi se apuca de făcut tot ce era de vândut pentru ziua respectivă, pentru că seara se arunca tot ce rămânea. Aşa, venea după aia la şase fata care făcea sandvişurile. Şi noi veneam la şapte. Şi începeam să facem rafturile. Trebuiau curăţate preţurile din nou, trebuia pusă pâinea pe rafturi, trebuia pus covorul pe jos, şters, pus zahărul pe mese, aşezat scaunele, scos semnul afară. Aveam un semn de lemn, cu lanţ, cu reclame, practic, ştii cum e! Aşa. Dup-aia se făceau vitrinele, se punea ceea ce serveam. Noi aveam în prima vitrină, deci dinspre stânga spre dreapta, aveam chestii de foetaj: croissante, brioşe etc., genul ăsta. După care în fereastra a doua aveam chestiile sărate, un fel de chişuri, aveam şi felii de pizza. Două lire o felie de pizza! Foarte scump! În alte locuri îţi cumpărai o pizza întreagă cu o liră! Şi în a treia vitrină aveam dulciurile, ce ţinea partea de cofetărie, nişte dulciuri foarte bune, unele foarte scumpe. Cea mai scumpă era o tartă cu fructe, foarte frumos decorată, care era înăuntru cu crème patissier şi multe fructe puse deasupra, şi puse cu o gelatină. Şi desigur că am scăpat una din aia odată.

Da, astea se întâmplă la toţi. Eu tot timpul mă plângeam că sunt neîndemânatic, dar toţi mi-au zis că în prima săptămână erau la fel. Şi cel mai mult îmi plăcea, dintre toate dulciurile, plăcinta cu măr. Era genială! De nedescris! Nu de altceva, dar mi-e foame. Iar după  a treia vitrină era raftul cu pâine. Acuma, eram foarte apreciaţi pentru pâine, deci magazinul e foarte apreciat pentru pâine, dar şi pentru dulciuri şi am învăţat că trebuie să te… În primul rând… mâna mea nu trebuia să atingă fără o mânuşă sau fără o pungă nici un produs! Eu, când vedeam omul că ia pâinea de pe raft şi mi-o pune pe vitrină şi eu să i-o pun în pungă, el când mi-o dă în mână, eu simţeam că înnebunesc! Că nu aveam chestia aia, ţţţţ…. Şi, m-am învăţat, m-am învăţat până la urmă. A fost greu, m-am ars la degete, am vărsat multe lucruri, am enervat mulţi oameni, am încurcat de… Cel mai greu m-am obişnuit cu casa de marcat, pentru că era tot timpul un stres. Şi cu restul. Dădeam restul greşit, tastam greşit preţul, minunat! Dar m-am învăţat până la urmă! Şi făceam latte-ul perfect. Aşa a spus lumea. Acolo aveau aşa: Americano, care era practic cafeaua de filtru, cafeaua aia lungă şi care era albă sau neagră, însemnând cu lapte sau fără lapte. A, e aşa un moment ciudat când trebuie să întrebi pe o persoană de culoare: „Cum beţi? Albă sau neagră? How would you like your Americano? Black or white?” Eee, aşa… După care este un espresso care, ştim toţi, e o cafea tare, espresso dublu şi tot în familia lui espresso, espresso machiatto, care înseamnă un espresso numai cu spumă de lapte. După care avem cappucino, care e un shot de cafea şi lapte şi spumă şi ciocolată deasupra, latte, care e un shot de cafea şi mult lapte şi tre’ să se adune cam un deget jumate de spumă de lapte, aşa puţin. Aşa, şi ciocolata caldă. Mai era şi cafeaua cu gheaţă care practic era cuburi de gheaţă, lapte şi un praf. Nu mi s-a părut cea mai naturală soluţie.

Am vorbit despre rafturi, despre prăjituri, vai, ce prăjituri! Foarte, foarte drăguţe, foarte bune… Mai întâi mai descriu nişte prăjituri, şi după aia spun că puteam să mâncăm orice. Nu prea mi-au plăcut mie chestiile alea sărate, nici pizza nu am mâncat vreodată acolo! Deci aveau Sausage Rolls şi Croissante cu şuncă şi brânză, cu bacon… Bacon e şuncă? Aşa. Nu sunt buni, mie nu-mi place foietajul! Însă rulouri cu… practic, cu un cârnat în foietaj, s-ar putea traduce. Toată lumea era înnebunită după aia: „Sausage rolls, sausage rolls. No more sausage rolls!” Aaa, şi sandvişurile! Mamă, deci sandvişurile erau aşa…. Aveam aşa: sandvişuri cu brânză de capră şi legume, sandvişuri cu jambon şi emental, foarte bun! Miam! Astea erau cu baghetă făcute. Tot cu baghetă era piept de pui cu avocado şi brânză brie şi salată şi tuna, ton cu castraveţi. După care… astea erau 2,80 lire, alea cu tuna. Mai era şi cu carne de vită, carne de vită afumată şi carne de vită coaptă, cum ar veni, ştii, friptură. Erau preţuri diferite dacă mâncai în restaurant sau luai afară. Erau mai scumpe dacă stăteai în restaurant. Da’ fiind cald, lumea nu prea stătea în restaurant. Şi aveam clienţi, cam aceiaşi clienţi, ceea ce era bine. Să-mi aminteşti să vorbesc şi despre colegii mei de muncă! Magazinul era drăguţ! Aveam cinci mese cu câte patru scaune. Dar se făcea destul de aglomerat, cel puţin la pauza de masă, mai ales că era spitalul aproape, veneau foarte mulţi oameni, foarte foarte mulţi oameni. Şi eu nici nu-mi luam pauze, eu munceam tot timpul, bine, că eu nu fumam. Ăştia îşi luau tot timpul pauză de ţigară. Şi i-aşa de drăguţ să fii manager, să stai afară să fumezi ţigara, şi după aia să te iei de angajaţi: „Uite, n-ai făcut asta bine!” Bine, eu i-am zis „Desigur, eu când n-am făcut asta bine, tu erai afară, fumând, dar nu contează!”  Şi spuneam eu că la început nu m-am descurcat foarte bine, şi a fost o perioadă de acomodare. Cel mai aiurea era cu pizza: feliile de pizza trebuiau luate cu un cleşte foarte mic, pentru că ăştia cu experienţă nu aveau nevoie de cleştele ăla mare. Mic în ce sens: suprafaţa care atingea produsul. Şi trebuia apucată o dată şi bine, că dacă nu, începea ce am păţit eu: era o clientă, foarte drăguţă de altfel, care după ce a stat, nu ştiu, vreo zece minute să se hotărască care felie de pizza cu anşoa să i-o dau. Iar când am început, am vrut să i-o pun în pungă şi n-am apucat-o bine şi a început vreo zece minute foarte bine în care eu tot mă chinuiam să prind pizza. Sigur, ea mă ajuta foarte mult spunând texte gen „Vai, dar faci asta pentru prima oară?” sau „Isuse, durează forever!”, mot à mot „it is taking forver”, durează pentru totdeauna, şi mă chinui eu să-i pun, au căzut…. şi, bine, bucătarul care era ungur şi care mă iubea, ştiu sigur că pentru mine făcea pizza aşa: o pizza de pe care cădea tot. Şi după ce am pus pizza în pungă, zice „da’ pune şi tot ce-a căzut! „Pune şi aia, pune şi aia!” La care eu i-am zis, foarte calm: „Doamnă, dacă tot suntem aici, vreţi ceva şi de pe, ştiu eu, altă felie?” Şi asta a redus-o la tăcere, a zâmbit politicos şi a plecat.

Şi mă gândeam, oare de ce veneau aşa de mulţi oameni, pe lângă pâine şi dulciuri şi produse de patiserie. Venea un cuplu care venea de fiecare dată şi vroia un cappucino, cappucino cu lapte de soia, două shoturi de cafea, iar un cappucino cu cacao şi unul fără cacao. Şi după aia, tot timpul îşi mai comandau un al treilea cappucino, care numai pe jumătate din suprafaţa spumei puneau cacao. Eu mă gândeam că la Starbuck’s nu ţi-ar face nimeni asta, ai un fel de cafea şi o alegi. Ori aici era mai flexibilă toată treaba.

Adică noi făceam orice, tăiam sandvişurile, tăiam în bucăţele mai mici şi foarte frumos! Să zâmbeşti, să te porţi frumos, să urezi „O zi bună!”, să  nu tratezi omul ca şi cum ţi-a dat în cap când a intrat în magazin. Deci erau şi clienţi nesuferiţi, mă rog, de ăştia sunt peste tot, nu poate să fie perfect. Înainte să lucrez aici, aveam impresia că într-o cafenea sunt oameni care fiecare face altceva, adică o persoană vinde, o persoană se ocupă de curăţenie… Nu, nu este adevărat! Eu ca angajat – nu eu în special, toţi – trebuia să facem asta, să vindem în faţă, să refacem rafturile, să facem cutii pentru prăjituri, să scoatem pahare de plastic, de hârtie, să programăm…. Lista cum era? Seara trebuiau numărate toate produsele de foietaj care rămâneau şi pâinea. Pâinea o dădeam la caritate, venea un tip şi o lua. Şi chestiile astelalte se aruncau sau le dădeam, tot aşa, la caritate. Sau le luam acasă. Păi în special alea de patiserie. Iar prăjiturile erau puse în frigider, ce rămânea nevândut, dar de obicei se vindea…  se vindeau şi alea destul de bine. Cred c-am făcut şi vreo 3.000 de lire într-o zi. 3000 de lire sau mai mult? Da, a fost o zi în care am vândut absolut tot, s-au vândut şi alea două prăjituri, cele mai scumpe, care în mod normal ar fi rămas pentru mai mult timp, că alea se cumpără la ocazie.

Mai vroiam să zic ceva înainte de colegi, vroiam să povestesc cum făceam curat. Că aveam trei vitrine care se ridicau, practic se decapota vitrina, şi trebuiau curăţate. Când veneau oameni şi-ţi spuneam: „Vreau asta!” şi-i vedeam cu degetul pe geam, înnebuneam! Domnule, singurul meu, primul gând era: „Vaai, cât am de frecat!” (râde). Şi m-am deprins să le curăţ repede, nu jumate de oră cât îmi lua. Că la zece fix închideam, aveam o oră să terminăm totul, pentru că fiecare avea tren. Erau colegi… Eu stăteam puţin mai jos pe aceeaşi stradă cu magazinul, dar ceilalţi, care aveau să meargă câte douăzeci de kilometri sau, mă rog, mai departe, era foarte aiurea. Şi de asta m-am deprins să le curăţ repede. Nu cum am făcut la început, şi până la urmă am descoperit că nu foloseam destul de multă hârtie. Şi eram prea atent la… Şi vitrinele, şi raftul de pâine şi mesele trebuie şterse cu soluţie antibacteriană. Angajaţii lucrau în spate, prin bucătărie pe jos, cam ce nu făcuse bucătarul. Cam nesimţit, aşa, bucătarul ăla! Spăla, spăla pe jos şi după aia ştergea cu şorţul, care oricum îl dădea la spălat, dar mi s-a părut aşa, puţin cam mizerabil tipul! Şorţurile, îmi plăcea să le împăturesc. Uite, când m-am dus în prima zi, mi-au zis: „Uite, ăsta-i şorţul tău!”, eu eram: „Cum? Primesc un şorţ!?”

Aveam nişte, nişte colegi drăguţi. Managerul era francez, aveam o colegă din Franţa, încă o colegă din Franţa, două tipe din Polonia, o tipă din Cehia, un băiat din Ungaria, o tipă şi-un tip din Suedia şi un tip genial din România (râde). Fata din Polonia m-a enervat, una dintre ele. Una dintre ele era, era Eva care era foarte drăguţă, o dulceaţă! Îmi zâmbea şi mă întreba: „Marius, vrei să-ţi fac vreun sandviş?” Însă colega cealaltă din Polonia, Bogusia, scris B-o-g-u-s-i-a, ceva. Un fel de gogoaşă scârboasă, asta îmi inspira. Mi-a zis: „Da’ tu eşti din România? Şi eşti ţigan?” Nu, mai întâi a zis: „Şi noi avem ţigani în Polonia şi îi urâm!” După care: „Da’ tu eşti ţigan?”. Zic: „Nu sunt ţigan. Şi în primul rând se zice rom. Nu ţigan!”. Chestia aia de… integrare etnică. Ştii? „Londra? Ştii? Multe etnii.” Zice: „Da, da, că nu, că…” Şi mă striga aşa: „Ţigane! Ţigane!” Bine, eu acuma traduc din engleză, da’ n-a fost foarte plăcut, deşi sunt sigur că nu este nimic cu a fi rom. Dar, totuşi. „Gipsy, gipsy, can I call you gipsy?” Şi eu i-am zis: „Te rog frumos încetează, că nu cunoşti, deci vorbeşti fără să ştii.” Daaa… şi n-am mai vorbit cu fata aia, deşi toată lumea o vedea ca aşa o fată de treabă. A, şi într-o seară a făcut o criză nervoasă că i-a zis cineva că avea coşuri pe faţă. Avea, clar, dar eu, băiat finuţ fiind, nu i-am zis nimic, am consolat-o ca să-mi zică după aia ţigan, şi să facă mişto de mine. Şi n-am mai vorbit cu ea. Fata din Suedia, Ika o chema, avea un pierce în buză. Foarte drăguţă, mi-a plăcut de ea. Tot timpul eram nervos când eram în preajma ei. Dar mi-a trecut într-un punct, că munceam împreună şi ne ajutam reciproc şi râdeam şi făceam glume şi făceam mişto de ea. Şi colegul, tipul din Suedia, care era homosexual, Benjamin. „Ce faci, mă? Salut!” Cu care m-am înţeles cel mai bine. Chit că, implicit, sună ca şi cum aş fi puţin gay. Singurul care n-a trebuit să-i explic un banc. Sau o glumă. Să nu trebuiască să-i explic ce am vrut să zic. Juliette din Franţa. Foarte drăguţă! Finuţă, puţin pistruiată şi cu părul peste ochi. Hmmm, da… (oftează). Cânta într-o formaţie. Cânta toată ziua. Areth, ăsta, Stefan care era managerul…. Am pus bani împreună şi am cumpărat iarbă. Foarte de treabă! Şi am fumat şi cu tipii din Suedia. Am fumat pe Parliament Hill. De unde se vede Londra foarte frumos. Şi după aia m-am dus să mă văd la cină cu mama şi cu naşa de botez. Să văd dacă am omis vreun coleg…. Cum o chema pe fata din Cehia? Foarte de treabă şi ea! Nu ştiu. Oricum, la o lună credeam la un moment dat că mă bat cu ăla din Ungaria, deşi ăla era mai mare ca mine şi dacă era de ceva era să mă bată ăla. Mi-a zis, sincer că tot ce ştie în româneşte e o înjurătură. Şi i-am zis, zic: „Bă, este un progres. Găseşti un punct comun.”

Şi uite un eveniment… Eu am lucrat şi fuseseră atentatele. Şi şi-a uitat o bătrână geanta, căruţul cu bagaje. Şi-a uitat căruţul cu bagaje, şi toţi ne-am panicat, şi aveam o imagine cu explozie şi cu geamuri, şi cum să mă feresc de sticlă… Când am ajuns în Anglia anul ăsta veneam cu o geantă mare. Şi lumea se uita foarte panicată dacă lăsai o geantă în metrou, puţin mai încolo de tine. De aia am stat tot timpul lângă geantă (râde). Ştii, n-am observat nici un arab, nici un pakistanez… persoană asiatică, Iran, Pakistan, zona aia, care să călătorească cu metroul după atentate. E o chestie care o observi greu, da’ îţi dai seama. Şi ăla a fost episodul cu geanta. N-a mai fost nimic după atentate, dar se simţea o tensiune în metro, aşa, la oameni, că, na! N-ai ce să faci, tre’ să îţi continui viaţa! Sincer, mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fiu într-un atentat, şi să supravieţuiesc. Că văzusem la ştiri cum mergeau oamenii prin tunel, şi mi-ar fi plăcut să merg prin tunel în Londra.  Aş vrea să fiu aşa într-o chestie mai uşor, aşa, mai chill (râde). Şi să-mi ia interviu. Şi să zică lumea: „Uite! Român care a supravieţuit.” „Hello, I…” Şi, şi cum vorbesc de obicei emigranţii o engleză de aia superbă cu: „Ai wăz in zăăă tanăl uen zăăă trein stopt end zăăă mecanic anonsd zat…” (râde). Românii au un fel de-al lor de a schimba numele magazinelor. De exemplu Safe Way. Reţeaua de magazine Safe Way. Românii zic „sefuei”. Sefuei! De la Safe Way şi Lidle cumpără românii. Lidle este un supermarket unde se aduc produse din Germania. Şi este foarte, foarte ieftin. Şi găseşti aproape orice, nu chiar orice. Da, că sunt ieftine şi tot timpul o să întâlneşti români la Lidle. E inevitabil!

Eu mă cam feresc de români. Nu neapărat din ignoranţă. Nu ştiu, românii de obicei se sapă între ei cum ar veni. Îşi fură bani, se bârfesc, fură bani unul de la celălalt. De obicei la asta se rezumă. Există comunitatea de români din Londra. Există, este biserica. Biserica este aproape de kilometrul zero în Londra, lângă Înalta Curte de Justiţie. Un pic mai jos şi pe stânga cum treci strada de la Curtea de Justiţie. Asta nu ştiu dacă e aşa important. 24 cred că trece pe acolo, autobuzul 24. Nu opreşte chiar acolo. Mă rog!

N-am vorbit despre flea marketuri, piaţă de vechituri. Dar stai, hai să terminăm cu munca. A fost o experienţă drăguţă, m-a maturizat mult, am învăţat cum să fac cafea şi cum să lucrez şi cum să curăţ, mi s-a schimbat stilul în care fac curăţenie şi acasă de când am muncit acolo. Am învăţat să fiu puţin mai practic. Şi mi-a plăcut că am experienţă şi că pot să scriu pe C.V. Acuma dacă o să mă mai duc, poate o să mă mai angajeze în altă parte, mai ales că am experienţă.

O chestie foarte faină în Anglia sunt pieţele de vechituri. Sunt anumite câmpuri, cum ar veni, şi se organizează vânzări din portbagaj. Când oamenii scot tot ce au mai vechi în casă şi vând. Şi se face o reciclare, aşa. Şi pe preţuri de nimic: cinci pence, zece pence. Găseşti haine frumoase, uneori noi… Eu mi-am găsit foarte multe chestii faine: mi-am găsit o cămaşă faină. Da, chestii faine! O cămaşă (râde)! Ideea e că în ţara aia oricine poate să supravieţuiască. Chit că eşti sărac, chit că eşti mai bogat, te descurci. Sunt eliberări de stoc în care preţurile sunt foarte mici, ca să zici neapărat că vrei să-ţi iei ceva de firmă. Ai, ai, ai şansă. Şi, oricum, nu se pune aşa mare preţ pe firmă. Poţi să arăţi bine, şi să te îmbraci din second-handuri, nu se consideră aşa o chestie gravă cum ar fi la noi în societate. Cum era? „Te îmbraci de la kil? OMG (Oh My God)!” (râde). Cel mai mult îmi place la flee marketuri: gogoşile. Era o bătrână cu nepoata ei, nu ştiu cine era tipa aia, era drăguţă, şi vindeau gogoşi. Mari. Foarte mari. Şi foarte bune! Lui mama îi plac foarte mult pieţele astea: tot timpul negociază la bijuterii. E un negociator înnăscut. Vezi foarte mulţi emigranţi, şi români am văzut: îşi cumpără casetofoane.

Românii au aşa o tendinţă de a fi veveriţe; de a strânge lucruri. Asta e mentalitatea: să strâng lucruri! Unchiul meu, de exemplu, are o cameră plină cu combine audio. Cu care nu face absolut nimic. Bine, nu face absolut nimic, că el e alcoolic şi nu face nimic de obicei. Da, unchiul meu care este în Anglia, pe capul lui maică-mea. Îmi amintesc că eram într-o seară, a doua zi munceam de la şapte, şi el se ducea la discotecă şi mă întreabă: „Hai, mă, mergi?” Zic, „Nu pot, unchiu’, unii dintre noi trebuie să lucreze” (râde) Şi e aşa un freeloader, un parazit social! Şi tot mama e stresată că nu ştie dacă e viu sau dacă… că dacă moare tot ea tre’ să aibă grijă de el. Ştii? Până la urmă.

De acum, când mă întorc din Anglia nu mai am nici o senzaţie. Prima oară când am venit mă simţeam aşa… mai fain, aşa, mai tare ca restu’. Hai o să fiu sincer cu tine, ştii? Aşa un: „Mamă, o fost acolo!”. Dar deja am realizat că prea am fost de multe ori şi că, na, nu trebuie să te schimbi. Să vii să te dai… să crezi că meriţi mai mult respect pentru că ai fost într-o ţară străină. Cum e, de obicei, cazul multor oameni care muncesc în afară şi vin vara, din Italia, cu Alfa Romeo cu număr de Italia. Şi vin… Şi-i vezi în restaurante… Muncesc tot anul ca să vină vara să o ardă într-un restaurant scump în România, şi să impresioneze copchile de şaişpe-şapteşpe ani. Şi-i adevărat ce spun eu aicea: toţi vin şi se dau mari. Şi de fapt sunt… forţa de muncă brută a Europei. Noi, România, Albania, Polonia, Cehia. Noi suntem forţa de muncă a Europei, pentru munca de jos. Discutam cu cineva odată şi mi-a spus: „Dacă toţi emigranţii ar pleca din Anglia, poporul ăla s-ar îneca în propriul său jeg.” Şi sincer sunt de acord, având în vedere ce case şi ce oameni am văzut eu. Da…

Deci eu am rezidenţă în Anglia, sunt foarte norocos. Majoritatea oamenilor care aud că am fost în Anglia şi m-am întors au reacţionat: „A, eşti prost? De ce n-ai rămas acolo?” Şi am zis: „Păi, uite, vreau să fac o facultate.” Păi: „De ce? Păi nu mai pupi tu intrare în Anglia!” Moment în care am zis că nu le zic că am rezidenţă. Mă rog, era o conversaţie. Şi mă gândeam la chestia asta: pentru ce să mă duc în Anglia? Păi, ce să fac? Să spăl veceuri, la hoteluri? Să spăl toalete? Să curăţ pantofi? Să fac munci de astea de şantier? Şi oricum, o slujbă de asta, nu-ţi dă nimeni responsabilităţi mari şi un salariu, eeei, şi un salariu (râde). Da, slujbele bune sunt păstrate pentru ei. Cum e în orice sistem, de altfel.

Nu ştiu pe viitor dacă o să mă duc. Cred că Anglia o să aibă o parte din viaţa mea. Până acuma a fost parte din viaţa mea. În vacanţe, da’ nu ştiu… Nu ştiu ce vreau să fac, pentru că nu ştiu de obicei ce vreau să fac…

Să-ţi povestesc despre români în Anglia. Ajuţi, ajuţi unii oameni… îi ajuţi cu un sfat, ştiu eu, o conexiune, o intervenţie, ceva. Şi ajung în Anglia. Şi se ajung la modul „m-am ajuns în viaţă!” Avem nişte prieteni de familie foarte buni, care s-au schimbat mult de când au ajuns… au făcut nişte combinaţii dubioase. Şi n-au mai vorbit, n-au… Ştiau că venim în Anglia, ştiau că eram în Londra, n-au dat un singur telefon. Şi te întrebi „de ce”, ştii? Noi i-am ajutat că am vorbit cu cineva să-i facă o chemare, ştii? Mai demult. Şi pe lângă asta mai şi bârfesc, mai şi răspândesc zvonuri aiurea. Prietenii noştri… de familie (oftează)!

Frate, de asta nu o ard cu români. Nu îmi place să petrec timpul cu români. Pentru că, de obicei… Nu vreau să fie o generalizare negativă, dar de obicei oamenii care muncesc în afară sunt genul de oameni tipici. Cum să-ţi spun ca să nu zic că cataloghez? Nu nişte oameni care te-ai gândi că ar avea neapărat idei filozofice. De obicei oameni simpli. De asta nu prea… nu prea ai cu cine să vorbeşti.

La mine-i trist că eu nu am prieteni acolo. Dacă aş putea aduce, vai, dacă eu aş putea să-mi iau o parte din prieteni acolo! Şi să-i plimb! Nu să mă mut acolo! Măcar o perioadă, o săptămână. Ce locuri faine le-aş arăta, şi i-aş duce peste tot! Hmm (râde)… Camden Town, un pic mai jos de Belside Park. Două sau trei staţii de autobuz. 168 sau 24 din faţă de la spital. Camden Town este o zonă comercială, că sunt mulţi turişti. În acelaşi timp sunt foarte mulţi dealeri de droguri, cam trei dealeri la suta de metru. Şi foarte multe magazine, foarte multe articole legate de consumul de marijuana. Bonguri, foiţe, hârtie, acareturi de genul ăsta. Şi, mai este mâncare chinezească. Îmi plac noodles.  Star fried noodles. „One pound take away, one pound take away” (râde)! Şi gogoşile, gogoşile cu scorţişoară! Îmm… Daaa…

Mă gândeam că, de obicei, este un ciclu foarte nefericit pentru oamenii care muncesc în afară. Câştigi bani, trimiţi acasă, câştigi bani, trimiţi acasă! Eu m-am distrat! Chiar vara asta a fost foarte frumos! Am încercat să aduc canabis în ţară! M-am trezit cu crecă vreo jumătate de gram în aeroport, la Gatwick, mergând pe ideea că nu văzusem niciodată câini la Heathrow, aşa, prima oară când zburam Gatwick. Şi era şi seară, şi mi-am zis că nu sunt aşa controale intense. Da’ nu era nimeni şi erau… şi câini (râde). Şi controale. Dar am fost inspirat şi am aruncat-o la timp. Oricum, m-am speriat când am văzut un căţel! Şi cam la asta se rezumă tenta mea de ilegalitate (râde).

Mi-am luat un compleu, un trening. Şi au uitat să-mi scoată ecusonul de siguranţă, chestia aia, eticheta aia de plastic. Şi de fiecare dată în România peste tot la magazine a început să ţiuie. Şi toată lumea se uită la tine şi te întreabă: „Da’ de unde l-ai luat?” Şi când le zici că din Anglia, se uită la tine, aşa, din cap până-n picioare: „A, ăsta-i de ăla care fură din magazine din afară!” Un moment foarte penibil! Când zic: „Nu l-am furat”, toată lumea zice: „Aha!” Zic: „Crede-mă!” Chiar alaltăieri mi-a spus cineva, că mi-a ţiuit, şi mi-a scos acolo până la urmă cineva eticheta, mi-au scos ăia de la magazin… zice: „Te cred!” Da’ a zis-o în aşa fel încât numai „te cred” nu se înţelege.

Mi-am amintit despre oamenii de acolo. Mama mea lucrează pentru nişte doamne în vârstă. Una din ele e aşa plină de ură, se vede în ochii ei. Care-i femininul de la ateu? E atee! Şi e de părere că toţi oamenii ăia care sunt străini să se ducă la casa lor. Că, „prea mulţi, prea mulţi, prea mulţi străini, foarte mulţi străini!” Şi mă întreabă: „Şi tu vrei să rămâi în Anglia?” Eu zic: „Nu, nu, nu, nu, n-aş vrea să suprapopulăm! Eu mă duc la mine în ţară, unde îmi este locul!” (râde) Şi, pe de altă parte, o altă doamnă, foarte drăguţă, foarte bogată. Asta e chestia care se observă în Anglia: că oamenii, cu cât au mai mult, cu atât sunt mai zgârciţi. De exemplu, o altă doamnă în vârstă, aia mănâncă biscuiţi din ‘99 sau 2000, sau, chestii expirate. De mult! Mai are conserve întregi şi le păstrează, şi mănâncă din ele. Că „n-au nimica!” Şi poate asta este cheia succesului, cheia bogăţiei (râde)!

Anglia m-a schimbat frumos. Adică m-a schimbat că sunt, că am călătorit şi sunt mai deschis şi am aşa, o idee de cum e acolo. M-a maturizat faptul că am lucrat, că am muncit şi sunt aşa mai mulţumit cu mine însumi că nu mă mai simt chiar aşa parazit pe spatele familiei. În România nu am lucrat. Păi, nu ştiu, mă gândeam să mă angajez, dar nu-i aceeaşi chestie, nu prea se apreciază munca la fel. Uite, eu am lucrat o lună, şi am făcut şase sute de lire. Asta înseamnă 30 de milioane, într-o lună, aici, la 20 de ani (râde), nu ştiu, înţelegi? E şi chestia că în Anglia fac lucruri pe care poate nu le-aş face în România; parcă eşti aşa entuziasmat, faci ceva nou. Uite, chiar n-aş avea chef să spăl maşini, pentru că este o slujbă prost plătită. Dacă aş fi plătit cum am fost plătit în Anglia, cu cea mai mare plăcere. De ce nu? De ce nu? Deşi aş prefera să fiu ceva în care să-mi folosesc, ştiu eu, creativitatea sau ceva…Aş face multe lucruri, dacă aş fi plătit ca acolo. Deşi prefer să fiu plăcut pentru capacităţile intelectuale. Am mai spus asta.

Mă întreba odată cineva, cândva, cum reacţionează lumea când le spui că: „Uite, eu am lucrat în afară?” Şi nu-mi amintesc… „Aaa, fain, şi ce-ai lucrat?” De obicei la asta se rezumă. Pentru mine toată chestia cu Anglia e o chestie pozitivă. Că, uite, în caz de ceva, plec acolo (râde). Pentru alţi oameni, nu ştiu. Cam toată chestia asta cu muncitul în afară; destramă familii, ajungem să se destrame familii pentru materialism, până la urmă, nu? Cam aşa mi se pare. (oftează) Şi, nu ştiu, mi-ar plăcea să mă duc în Anglia, să îmi zică cineva în română, să se chinuie să vorbească în română cât mai bine, cum mă chinui eu să vorbesc engleză cât mai bine, când cineva din Anglia e aici. Spunea cineva că ospitalitatea românească se extinde spre servitudine. De multe ori vin străinii şi oamenii se poartă foarte frumos, aşteptând să primească acelaşi tratament, dar, de fapt oamenii din afară aşa sunt educaţi: ei îţi vorbesc frumos, dar nu te ajută cu absolut nimic! E o chestie de reţinut asta: nu tre’ să te aştepţi la vreun ajutor!

Altă ţară nu ştiu, că n-am călătorit. Dar mie îmi place în Anglia, deşi mă simt mai în siguranţă în Bucureşti din unele puncte de vedere, pentru că aici oamenii nu îşi permit să-şi cumpere pistoale. Sau gloanţe (râde). Acolo sus, te duci la un concert, şi tu îţi vezi de treaba ta, dar în altă parte doi oameni se ceartă şi celălalt scoate un pistol şi tu erai în direcţia lui. De obicei aşa se întâmplă. Sunt foarte multe belele! (pauză) Da…

Elena Diaconu

extras din vol. Tur-retur (I). Convorbiri despre munca în străinătate,  Zoltán Rostás şi Sorin Stoica, Ed. Curtea Veche, 2006