„Eu am trăit toată viaţa în frică”
AGOP CIVIDIAN (1909- )
extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002
– Să vă spun următorul lucru: în anul 1922 când am scăpat de infernul ăsta aşa-zis turcesc, trebuia să intre Kemal paşa de acum în Constantinopol, tatăl meu a spus aşa, copii – eu aveam atunci 10-12 ani – de acum vă duc într-o ţară în care să nu ştiţi ce-i aia frică. Fiindcă toată viaţa noastră, din moşi, strămoşi, numai în frică am trăit. Acum, zice, o să mergeţi, vă plimbaţi toată noaptea pe străzi, şi nimeni nu va spune nimic. Şi aşa a fost. Imperiul ăsta otoman a fost un infern, cel puţin pentru armeni. Dom’le, au vrut să deznaţionalizeze, să nu se pună problema armeană vreodată, pentru că armenii cereau independenţă, să aibă autonomie. Voiau să stârpească chestia asta din rădăcină, s-au apucat şi au omorât, pe toţi. (…) Când am venit, asta voiam să spun, noi doi, cu fratele meu am sosit aici în Bucureşti, încă zece ani de zile eu la 5-6 zile o dată mă trezeam, „vin turcii, ne omoară pe toţi”, abia de 20, de 30 de ani m-am liniştit. A fost o spaimă, domnule, imperiul ăsta otoman, a fost cel mai groaznic, pentru armeni – poate că pentru alte populaţii nu.
– Aş vrea să rememorăm copilăria Dumneavoastră de acolo. Unde v-aţi născut?
– Eu sunt născut în oraşul, Kayseri se cheamă turceşte, noi armenii îi zicem Ghesaria, şi i se spune Cesareea. Este un mare munte, Ergias, Arghios, are vreo 4500 de metri, deci e la poalele acestui munte. Şi de acolo, când aveam trei ani, părinţii mei ne-au dus în Eregli, Konya-Eregli aşa se spune, aparţine Konyei, ştiţi e dirijat de Konya. Şi am avut noroc. Norocul nostru a fost următorul: prefectul sau cum se zice, cel care a dirijat, paşa de Konya a fost un om mai blând. Chiar am vorbit cu un armean, el a spus, domnule, nouă ne-a dat voie să ne pregătim două săptămâni de drum, pentru că noi eram mici, aveam 6 ani. Şi tata a vândut nu ştiu ce. Ei, caravana noastră care am luat-o, a fost… Pentru că pe drum au omorât, bandiţii au tăbărât asupra caravanelor. Eu m-am întâlnit cu caravane pe drum, care ştii cum îi lăsase? Numai chilot şi maieu, atât aveau pe ei. Îi dezbrăca, şi luau tot. Nu numai că turcii au făcut ce au făcut, dar pe drum bandele astea de bandiţi, care s-au năpustit asupra caravanelor. Am ajuns până la Alep, cel puţin am mers cum am mers până la Alep, dar de la Alep…
– Asta e în sud?
– Da, în sud, uitaţi, din Eregli ne-au luat, munţii Taurus şi spre sud primul mare oraş a fost Alep.
– În Siria.
– În Siria. De la Alep am luat-o spre Deezurc. La Alep era sfârşitul lumii, caravane peste caravane. Să vă spun, am o Biblie, cel mai interesant lucru, cred că ar trebui să-l predau la… În Biblie mama a scris cum am înaintat, când am ajuns la… evenimentele. Iar Biblia asta, în fiecare seară se strângeau, este un lucru foarte interesant pentru un sociolog. Era o cameră mică a părinţilor mei, cu lanterne mici de gaz, era un Bardasa Ara, venea, citea din Biblie şi vorbeau în fiecare seară, se închinau, se rugau. Ce-a fost? Afară de drumul ăsta care a fost extraordinar, însă locul unde am ajuns a fost Raqqah, de la Alep. La Raqqah acuma sunt români care lucrează, să ştiţi. Ăsta este un vechi oraş, o aşezare de pe vremea romanilor sau, vechi cetăţi, o cetate veche, un sat, un sat mare pe malul Eufratului, de acum am trecut cu bărci la Raqqah, şi la Raqqah, deodată, după 5-6 luni s-a auzit că a avut loc măceluri… toată populaţia asta se îngrămădea la Der el Zor. La Raqqah tata a avut prudenţa sau, avea nişte bani, şi am trecut cu bărcile la Raqqah. La Raqqah am auzit după un timp că au loc măceluri. Se crease panică, se zvonea că au fost omorâţi vreo 3-4 sute de mii de armeni, erau strânşi toţi acolo, triburile mahomedane, cum se chema, mă rog… I-au omorât cu cuţite, cu topoare. Mai este unul scăpat de acolo, era un băiat de 5 ani, e un bătrân acum, zice, am scăpat că m-am ascuns într-o grădină a arabilor. Acolo au fost măceluri groaznice. Noi am scăpat ca prin minune, părinţii mei, eu aveam 6 ani, sora mea avea 3 ani. Aveam un proprietar, Giamura îl chema, era un cerchez, zice, spune că sunt copiii tăi, noi murim. Şi am scăpat, n-a fost nimic. Şi după aceea, încetul cu încetul s-a apropiat sfârşitul războiului. Între timp, când de doi ani stăteam la Raqqah, un armean a scos o hârtie, adică a primit o chemare la Constantinopol, că a avut relaţii cu personalităţi din guvernul turcesc, şi i-a dat voie să meargă la Damasc. Tatăl meu i s-a raliat, a intrat pe lista lui ca şi cum ar fi frate, cumnat, nu ştiu ce, şi datorită chestiei am ajuns în 1916 la Damasc. Şi la Damasc au fost multe poveşti. Am să vă spun un lucru interesant de la Damasc. În 1918 într-o zi cerul plin parcă de păsări. Şi lumea a început să spună că înseamnă că aruncă cu manifeste. Într-adevăr erau manifeste, avioanele nu se vedeau, în care scria că în ziua cutare, la ora cutare, englezii, o să intrăm în Damasc. Într-adevăr în ziua aceea, la ora aceea au intrat în Damasc, şi vreo trei zile şi trei nopţi Damascul era numai lumină, că au dat foc la toate depozitele de muniţii. Pe urmă am început să ieşim pe stradă, maşinile engleze când ne apropiam eu şi sora mea, ne dădea biscuiţi, vă imaginaţi ce bucurie era pentru noi copiii după atâta foamete, chestii. Dar pe mine m-a impresionat cel mai mult defilarea armatei arabe, dom’le! A trecut un ceas, două, numai cavaleria arabă, cum sunt ei îmbrăcaţi, arme nu ştiu ce. Am impresia, pe urmă am citit cartea colonelului Lawrence, aici în Bucureşti, şi cred că în ziua aceea avea loc predarea autorităţilor arabe, cred că era o manifestaţie, azi îmi dau seama.
– Arabii aceştia erau cu englezii.
– Anglia a pus în picioare arabii. Ştiţi ce făceau englezii ăştia? Aruncau în aer. De exemplu tata spunea, nici nu poţi să-ţi dai seama, se ascund trei arabi printre mărăcini, şi trenul în plin mers îl aruncă în aer. Pun o maşină infernală, şi o manevrează de la distanţă, şi sare în aer. Făceau acţiuni de sabotaj, ei au sabotat armata turcă şi germană tot timpul.
– Până când aţi stat la Damasc?
– În Damasc a intrat armata engleză, armata engleză era formată numai din indieni, majoritatea erau băieţi tineri. Pe urmă au intrat francezii, în armata lor aveau africani, senegalezi. S-a umplut Damascul de senegalezi. Şi tata a mai avut o prăvălie. Prăvălia era plină toată ziua, veneau indienii şi luau pantofi, au început să meargă trenurile. Ei, am stat şase luni, şi a spus, domnule, zice, s-a făcut Armenia, hai să fugim spre Armenia. Domnule, a fost un exod, populaţia a lăsat tot! La Alep au fost 60 de mii de armeni, un centru mare, cu mai multe şcoli, a început exodul spre Armenia. Am venit în Adana, aţi auzit de Adana? Cilicia, se chema Adana. Acolo a fost un regat armean între secolele XI-XIV. Şi armenii au vrut să ia înapoi Adana, mai multe sute de mii de armeni. Şi aceleaşi rezultate le-a avut şi asta. Francezii, aşa se spune, am vorbit cu armeni din Turcia, a venit Franklin Bouillon, ce se întâmpla? Kemaliştii atacau Adana, francezii ripostau, nu se puteau apropia turcii. Noi am stat lângă un spital, un spital francez, când se apropiau, dădeau drumul la toate – toată noaptea auzeam mitralierele, căr-căr, ştii. Nu se puteau apropia. Şi într-o zi armata franceză a dus şi tunuri şi tot, s-a terminat povestea. Ce-a fost. Armenii credeau că acuma au să aibă iar republică înapoi, ca în secolele XI-XIV. Şi ultimul rege de acolo a murit în Franţa, erau prinţi din Cipru care deveniseră regi ai armenilor, au fost şase regi armeni cu numele de Levon. Unul e înmormântat în Spania, unul în Franţa. La un moment dat au ajuns la înţelegere francezii cu turcii, a venit şi Bouillon, era ministru de externe atunci, au semnat nişte hârtii, şi francezii au spus aşa într-o zi, în ’20, ’21, nu reţin exact. Zice, în două săptămâni de zile armata franceză se retrage. Cine vrea să plece, poate pleca. Tata s-a dus şi a luat laissez-passer, o am aici, a luat deci o hârtie, şi a mers. De acolo, de la Adana, port la mare, de acolo ne-am îmbarcat pe vapor, şi am venit la Constantinopol. Iar la Constantinopol am stat un an, a venit tata, a spus chestia că vă iau într-o ţară unde n-o să ştiţi ce e frica.
– De unde avea credinţa aceasta? A fost vreo convenţie cu guvernul?
– N-a fost nici o convenţie. Unchiul meu avea afaceri cu Ardealul. Unchiul meu trăia la Constantinopol. Din Constantinopol nu s-au deportat armeni, singurul oraş de unde nu, probabil că erau ambasadele. Unchiul meu a rămas acolo, şi el avea treburi cu Ardealul, cumpăra vite, avea emisari, nu ştiu cum, cumpărau vite, şi a fost şi el de două ori, şi a venit, şi zice, acolo e o ţară admirabilă, n-o să ştiţi ce e frica.
– Cum a fost călătoria din Constantinopol la Bucureşti?
– Călătoria din Adana la Constantinopol a ţinut 2 săptămâni. Ne-am urcat într-un vapor egiptean care pe drum era să se scufunde, mă rog, erau vapoare care nu mai corespundeau, dar ca să scoată banii, se foloseau, şi scăpau ca prin minune. La Constantinopol era foarte simplu, seara ne-am urcat în vapor, şi a doua zi dimineaţa eram la Constanţa. La Constanţa tata ne-a dus la hotel, era prima dată când am mâncat telemea. Şi acuma mi-a rămas gustul, când mănânc o telemea, mi-aduc aminte că la hotel am mâncat telemea, ştii. Iar tata a adus bomboane Kandia, eram copii şi n-am văzut, eram îmbrăcaţi, ca cerşetorii eram când am ajuns. Domnule, a fost marea tragedie a acestui popor.
– Şi de la Constanţa aţi venit direct la Bucureşti?
– Da, direct la Bucureşti, şi tata a făcut atelier de cizmărie. Asta a fost.
– Cu ce se ocupa tatăl Dumneavoastră?
– Tatăl meu avea la Eregli magazin de pantofi, veneau ţăranii şi luau. Era foarte bine, cum făcea el negoţul. El primea gata făcute de la Cesareea, cumnaţii lui aveau atelier la Cesareea, ei trimiteau, şi el vindea ceea ce lucrau ei. Dar mai mult articole pentru ţărani, opinci şi pantofi mai simplii, cu ţărănimea avea de-a face.
– Aveaţi şi alte rude în localitatea natală?
– Nu, rudele noastre erau la Kayseri, dar sunt acum la Paris. Am două verişoare în Franţa, iar un văr de-al meu este la Alexandria în Egipt. Tatăl lui… ei stăteau la Ankara şi, cum scrie şi în cartea asta de Morgenthau, că toţi bărbaţii de la 15 la 70 de ani au fost strânşi, legaţi de mâini şi au fost omorâţi. Atunci a fost omorât şi unchiul meu, Vedeţi, guvernatorul din Konya a fost un om mai omenos şi a lăsat oamenii să se pregătească, n-a omorât. Ăla din Ankara i-a strâns pe toţi, şi i-a omorât. Băiatul avea atunci un an, doi.
– Şi bunicul Dumneavoastră dinspre tată cu ce se ocupa?
– Bunicul din partea tatălui a fost un om foarte întreprinzător, era asociat cu turcii, avea oi, chestii, avea o mică ţesătorie. Bunicul din partea mamei a fost orfan la 14 ani, însă a avut un cap extraordinar. Se apucă şi creează o industrie, şi trimite pe băiatul cel mai mare la şcoală. Şi când acela a terminat şcoala şi se întorcea acasă, izbucniseră evenimentele din 1895, îl prind turcii pe drum şi-l despică în două. Şi tatăl lui de durere moare. Vreo trei ani s-a chinuit, şi a murit. Domnule, i-a omorât pe toţi, domnule! Toată familia. A avut o industrie textilă, făcea export în ţările din Orient, iasmale. Iasma se cheamă astea, de te legi la cap. După moartea lui a dispărut toată industria, n-a rămas nimic de pe urma lui.
– În localităţile astea în care aţi copilărit erau comunităţi armene mai mari? Mă refer înainte de Alep şi Damasc.
– La Eregli n-a fost comunitate mare, nu ştiu câţi armeni au fost, dar din cărţile pe care le-am citit se spune că au fost 1200-1500 de armeni. Aveau şi o biserică. Însă Cesareea a fost un centru mare, a avut vreo 50 de mii de armeni. Curios lucru, tatăl meu vorbea numai turceşte. Ei erau aproape turcizaţi.
– Nici acasă nu vorbea armeneşte?
– Până a murit n-a vorbit un cuvânt armeneşte. În Cesareea interziseseră turcii de a vorbi în limba lor proprie, nici unul nu vorbea, ei toţi vorbeau numai turceşte, ăştia din oraşul nostru, şi nici tatăl meu n-a vorbit. Mama mea vorbea cu mine armeneşte, cu el turceşte, eu vorbeam acasă cu mama armeneşte, cu tata turceşte. Şi i-am spus, măi, tată, măi, de ce ne-ai dus pe noi până acolo, că aici a fost toată hiba. Turcii, ca să deznaţionalizeze, au spus aşa, de treceţi la mahomedanism, vă iertăm, rămâneţi pe loc. Eu cred personal că a fost o mare greşeală a lui, trebuia să treacă, n-avea ce să piardă, după patru ani de zile se-ntorcea înapoi. L-am întrebat pe tata, de ce n-ai rămas pe loc? Verişoarele mele au trecut la turcism, s-au turcit, şi au rămas pe loc. Apoi au revenit înapoi. De ce n-ai făcut-o, domnule? Şi el care nu vorbea deloc armeneşte a spus, nu puteam, eu eram creştin, eu nu puteam să mă fac. Ca să vedeţi!
– Interesant. Şi în copilăria Dumneavoastră alte familii armeneşti tot aşa turcizate au fost?
– Domnule, în Kayseri, populaţia din Kayseri numai în turceşte a vorbit. N-a vorbit altă limbă. Armeneşte n-au vorbit. Aici o încurcau armeneşte. Am citit eu că au fost foarte violenţi turcii, nu i-au lăsat. N-au vorbit din cauza asta.
– Dumneavoastră aţi fost copilul cel mai mare?
– Eu am fost cel mai mare.
– Şi unde aţi început şcoala?
– Eu şcoala am început-o în Damasc. Un an de zile m-am dus la şcoală franceză, Saint Paul se chema. De acolo am venit la Adana. La Adana am mers un an de zile tot la şcoala franceză. Însă când am venit la Constantinopol, am mers un an la şcoala armeană, am stat la Matikühl, una din suburbiile Constantinopolului.
– Locuită de armeni?
– De armeni şi de turci, amestecat. Venind aici, m-am înscris la şcoala armenească.
– Aici în Bucureşti la şcoala armeană?
– Sigur. Domnule, n-a rămas nimic. Când am venit, şi a fost colonia asta, a făcut şcoală, avea şapte clase, de la întâia, până la a şaptea. Erau 250 de elevi armeni, era o colonie puternică, au fugit din Turcia. Ei, acuma s-a desfiinţat, au plecat, şi n-a rămas şcoala. S-a renunţat la şcoala aceea. Pe urmă directorul nostru ne-a dus la germană, la Evangelische Schule. Eram într-a cincia de liceu când am trecut, după patru ani a venit o comisie, şi a spus, cei ce aţi venit, numai nemţii rămân, ceilalţi trec la şcolile româneşti. Şi am dat examen. Eram şapte în cauză, numai eu am trecut. M-am dus la Mihai Viteazul, de acolo am trecut la Dorohoi, că ne-am mutat la Dorohoi, a şaptea am făcut-o la Dorohoi, adică a unşpea, pe urmă am făcut chimia industrială la Iaşi.
– Deci nu aţi stat tot timpul în Bucureşti.
– Nu, am stat până în ’30-’31, din ’31 până în ’44 am stat în Moldova, la Dorohoi. Şi de acolo am venit înapoi în Bucureşti. Am făcut primii doi ani de facultate la Bucureşti, şi pe urmă prietenii mei, colegii mei erau la Iaşi, şi m-am transferat şi eu la Iaşi, şi am terminat la Iaşi. Aveam servici la Policolor.
– În ce an aţi terminat la Iaşi?
– În ’37.
– Pe urmă unde aţi lucrat?
– N-am putut să lucrez, am fost şomer. Erau atunci legile acelea pentru protecţia muncii naţionale.
– Şi pe armeni i-a afectat asta?
– Aveam paşaport Nansen. La Liga Naţiunilor era o comisie care era condusă de vestitul Nansen, care a fost explorator, acestuia i s-a încredinţat problema refugiaţilor din întreaga lume. Era un birou la Liga Naţiunilor. Şi cunoscând istoria tragică a armenilor, el a fost în Armenia, a vorbit, chestii, şi ne-a eliberat, nu paşaport, bilet de identitate Nansen. Şi eram deci străini. Dar când au venit ruşii, a căzut toată legislaţia asta veche. Eu am fost şomer, n-am putut să iau servici. M-am ocupat de altceva. În ’45, ’46 mi-am făcut atelier atunci, de chimicale. Mi-a mers foarte bine. Am intrat însă în cooperativă, şi de la cooperativă am trecut în 1962 la Policolor, aici în Bucureşti. Unsprezece ani am condus secţia asta de Vinarom. Şi de acolo am ieşit la pensie.
– Să revenim la sosirea Dumneavoastră la Bucureşti, în ’22, da?
– În ’22. Ca azi mi-aduc aminte, în ziua de 5 decembrie anul 1922 am fost la Constanţa.
– În plină iarnă.
– În plină iarnă era. Seara am luat vaporul, şi a doua zi dimineaţa am fost aici.
– Aţi primit ceva ajutor financiar?
– Nu, nimic, ce ajutor financiar?
– În ce an v-aţi născut, în ce an?
– Eu m-am născut în 1909. 12-13 ani am avut.
– Cât timp aţi stat la Constanţa?
– Câteva zile, şi am venit imediat la Bucureşti.
– Tatăl Dumneavoastră a luat legătura cu comunitatea?
– Nu, nu era nici o legătură. A închiriat camere, chestii.
– Când aţi sosit la Bucureşti, n-a luat legătura cu Biserica armenească? Cum a luat contact cu comunitatea armeană?
– Nu era mare lucru, calea Moşilor era plină de armeni. Pe cele două laturi ale căii Moşilor erau numai armeni, în fiecare casă erau. Şi eram în legătură cu toţi armenii ăştia, duminică mergeam la biserică, categoric. Şi intram la şcoala armeană că n-aveam unde, la români nu ne primeau.
– Şi unde a făcut prima prăvălie? Sau atelier a făcut?
– Atelier a fost, ştiţi unde? Acum totul e demolat. La Obor era Bazarul Naţional. Acolo, la Bazarul Naţional erau ateliere armeneşti. Toţi. Multe ateliere erau.
– S-a asociat cu cineva?
– Nu, era singur. Şi în ’30 am mers la Dorohoi.
– De ce aţi plecat?
– A pierdut toţi banii, domnule, a fost criza aceea. Şi mărfurile pe care le vânduse – se vindea pe poliţe atunci – veneau poliţele protestate. Şi asta l-a ruinat pur şi simplu. Aici în Bucureşti nu i-a mers. Şi atunci unul l-a convins, vino, ia prăvălia asta. L-a convins, şi la un moment dat am sosit la Dorohoi, ştiţi. Încetul cu încetul, mă rog, a mers treaba.
– Cum vi s-a părut Bucureştiul când aţi sosit aici?
– Era puţină lume, domnule, în tramvaie când te urcai, pe calea Moşilor erau tramvaiele cu cai, ştiţi. Iar tramvaiul 14 care era, te urcai, nu era nimeni.
– Faţă de Constantinopol, cum vi s-a părut oraşul?
– Am fost un mare amator – de ce, nu-mi dau seama – un mare amator de ştranduri. Toată ziua stăteam pe malul mării la Constantinopol. Când am venit aici, mi-a lipsit marea, erau bazine mici, era cu totul altceva. Pe urmă, când am avut servici, m-am dus în fiecare an la mare, în fiecare vară. Am un băiat la filarmonica din Ploieşti, violonist. A făcut Conservatorul, şi soţia sa e româncă, era studentă şi ea, şi s-au căsătorit. Ea e ploieşteancă. Pe urmă, când s-au făcut repartizările, el a luat repartizare la Botoşani, împreună cu nevasta, şi părinţii fetei au făcut posibil să se transfere la Ploieşti. De cinci ani de zile cântă la Filarmonica din Ploieşti, e un element foarte bun.
– Ştie să citească armeneşte?
– N-am putut să-l învăţ. Iau o ţigară de la Dumneavoastră De fumat fumez şi eu. Aşa, câte o ţigară.
– La Constantinopol aţi mers şi la şcoală.
– Un an am făcut acolo la şcoala armenească. Clasa a patra primară. Şcoala Dadian, era o şcoală armeană.
– Cum era organizată şcoala, era un singur învăţător care preda?
– Nu, nu mai reţin.
– Aţi învăţat şi turceşte acolo?
– Şi turceşte am învăţat, să ştiţi. Eu ştiam turceasca cealaltă, araba. Eu învăţasem să citesc şi să scriu, dar am uitat. Tot. Pentru că aveam ore de limba turcă. Ştiam turceşte.
– Acum vă puteţi înţelege în limba turcă?
– Vorbesc turceşte perfect. Dacă am vorbit toată viaţa turceşte cu părinţii mei, cu tata. Numai turceşte.
– Tatăl Dumneavoastră n-a învăţat niciodată armeneşte.
– N-a învăţat, domnule, era încăpăţânat. Nu ştiu, probabil frica. Acuma să vă spun următorul lucru. Probabil aceeaşi frică a fost, că altfel nu-mi explic. Eu puteam să-l învăţ pe băiatul meu armeneşte. Probabil aceeaşi frică a fost, că n-am vorbit armeneşte cu băiatul meu. Şi e un băiat foarte bun, foarte afectuos. Aproape că mă divinizează băiatul meu. Mie îmi spune la vârsta lui, sărut mâna, tată. Mie mi-e ruşine. Îi spun neveste-mi, domnule, spune-i fiului tău, să nu-mi spună sărut mâna, că mi-e ruşine. Foarte bun băiat. Şi nora la fel, o fată foarte bună. Foarte bună fată. E membră de partid, e preşedinte de COM, vorbeşte, chestii. E o căsnicie foarte bună, au băiat de patru ani şi jumătate. Violonist şi el de o jumătate de an, dezgheţat. Nu-i ca mine aşa mototol.
– De ce, armenii sunt mototoli?
– Probabil frica asta ne-a făcut mai nu ştiu cum, nu-mi dau seama.
– Faţă de şcoala armeană din Constantinopol, care a fost deosebirea la şcoala armeană de aici? Sau aţi continuat tot aşa?
– Am continuat aşa, am continuat tot aşa şi mai departe. Rămâneam în afară, dacă nu venea comisia aceea de la Ministerul Instrucţiunii Publice… A fost anul acela când a murit regele Ferdinand, a venit o comisie atunci, am fost la minister atunci, cereri, chestii, şi am dat examen particular. Şi am reuşit. Am ştiut. M-am pregătit, am învăţat. Pe urmă am dat admiterea din clasa a patra în a cincia de liceu, cum vine azi clasa a opta, am dat admiterea la liceul Cantemir, că stăteam aproape de Cantemir. Şi acolo primeau elevii de la şapte în sus. Eu am avut la admitere 6, 8, nu ştiu cum. Şi cu hârtia aceea de la admitere m-am dus la Mihai Viteazul, unde era director Roman, un vestit director, şi m-a primit imediat. Am fost un elev foarte ascultător, foarte ascultător. Într-o zi fac o gafă, pun papion, şi vin cu haine civile la şcoală, ce mi-a venit în cap, nu ştiu. Când m-a văzut pedagogul, n-a spus nimic, o dată, după cinci minute a venit directorul Roman, care era sever, te exmatricula aşa, cât ai zice peşte, o săptămână, două, la cea mai mică abatere. Dar la mine a zâmbit, şi mi-a zis, du-te şi schimbă-te repede, şi nu mi-a spus nimic. Că eram foarte ascultător, ştii, n-am fost, n-am făcut figuri din astea. Docil şi disciplinat.
– La Evangelische Schule cât aţi stat?
– La Evangelische Schule am făcut a patra de liceu, şi am trecut într-a cincia. Ştiam nemţeşte. Scriam şi citeam, învăţasem destul.
– Aţi putut folosi germana pe urmă?
– Când am fost la liceu mai citeam cărţi în limba germană, şi înţelegeam, manuale ştiinţifice germane. Şi la universitate citeam. Nu înţeleg perfect, dar începusem să vorbesc. Ne-a dat afară de la şcoala germană, ne-a primit la română. Singur pe mine, eram şapte-opt în clasă. Era director la şcoala germană atunci doctorul Capesius, trebuie să-l ştiţi, mare figură a fost, era din Sibiu, mare figură. Era poet, să ştiţi, Capesius, poet. Cred că a murit. Mare figură. Ştiţi cum avea figura omul acesta? Putea să joace rolul lui Cristos. Cu păr alb, aşa… Era extraordinar. Vedeţi, că probabil că starea sufletească se imprimă pe figura omului, ştiţi. Ăsta era ca un sfânt, omul ăsta. Mare figură. E poet, să ştiţi. Când mergeţi în Ardeal să vedeţi, are cărţi, poezii.
– Unde aţi locuit, tot pe calea Moşilor?
– Pe calea Moşilor. Prima locuinţă a fost pe strada Căluşei. Am închiriat o casă acolo.
– Câţi fraţi aţi avut?
– Suntem trei fraţi şi o soră.
– Se născuseră deja când aţi venit în România?
– Fraţii erau de 3 ani, 5 ani, iar diferenţa de vârstă dintre noi era de vreo 10 ani. Sora mea e mai mică decât mine cu trei ani. Ea trăieşte în America. Sora şi un frate sunt în America, iar unul dintre fraţi a murit acum un an, aici. A fost gestionar la un magazin de dulciuri.
– Tatăl Dumneavoastră ţinea mult la comunitate?
– V-am spus, nu prea ţinea. El s-a turcizat, eu v-am spus. Era turcizat.
– Nu mergea nici la biserică?
– Mergea. I s-a spus, domnule, hai, treci la mahomedanism, şi el n-a vrut să treacă. Păi, asta e nenorocirea armenilor, domnule. Eu cred că asta a fost cea mai mare jertfă … pentru creştinism. Oamenii ăştia au murit prosteşte. Dacă ei erau diplomaţi rafinaţi, de formă treceau la mahomedanism, şi scăpau. N-au vrut. Asta e părerea mea. Poate în Anatolia, unde au fost provincii armene, poate era altă problemă. Dar aici ăsta e cel mai mare sacrificiu pentru creştinism. Dacă se ţine socoteală de chestia asta.
– Nu se ţine socoteală.
– Nu se ţine. Domnul Zoltan, totul merge pe interese. Umanitarism, chestii, sunt cuvinte zadarnice. Oamenii ăştia, armenii ăştia, au fost proşti, un popor care şi-a pierdut independenţa nu mai are perspicacitatea să vadă ce se întâmplă. Ei credeau că vin europenii pentru noi în Turcia. Mama spunea, când eram deportaţi cu ea, că europenii sunt altfel de oameni. Eu credeam că sunt oameni cu capetele mari, altfel, nu-mi dădeam seama. Ei credeau că europenii o să-i scape pe armeni. Şi europenii nici degetul nu şi l-au mişcat. Totul depindea de interese. Dacă aveau interes cu turcii! Imperiul german avea interese, este cartea lui Lepsius aici, Le masacre arménien. El personal a vorbit cu Kaiserul, ăsta a fost un mare om de religie, a ţinut conferinţe în Germania, hai, să-i scăpăm… Statul major german i-a spus să nu se amestece în chestia asta. Au fost interese vitale. Dacă germanii mişcau un deget, nu se întâmpla chestia asta. N-au făcut nimic. A fost un popor sortit dispariţiei. Şi acum 160-170 de ani ruşii n-ar fi ocupat provincia aceea, Erevan, de la perşi, unde era dezvoltată populaţia armeană. Centrul nostru religios este la Ecimiadzin, în Armenia. Mai este unul care e în Liban acuma, katolikus din Turcia, e în Liban acuma. Era Kevork al IV-lea şi au venit generalii şi au spus aşa, Kevork, ne retragem, părăsim partea asta, ne retragem înspre Liban. Şi el a spus aşa, zice, eu de aici nu plec. Şi a dat ordin ca la toate bisericile să se tragă clopotele zi şi noapte. Zi şi noapte, când a venit puhoiul ăsta turcesc ca să ocupe Erevanul. Armata rusească era retrasă, nu mai era, erau ei, au luptat, două luni de zile. În 1918, au fost lupte corp la corp, şi n-au cedat. Şi s-a creat republica asta.
– Andranik atunci a fost?
– Da, generalul Andranik. S-a luptat două luni de zile, n-au putut să pătrundă turcii. Un popor dacă n-are ţară, sau aşa mă gândesc, de exemplu asirienii au două mii de ani, dar n-au ţară, sunt răspândiţi…
– Am citit undeva că armenii au avut conflicte şi cu kurzii.
– Kurzii sunt mahomedani. Turcii au profitat de kurzi, pe kurzi i-au împins, ne-au jefuit şi ei, marea parte. Însă acum au întors poziţia, vor să capete şi ei independenţă. Sunt vreo 15 milioane de kurzi. Sunt în Turcia cel puţin 10-12 milioane, sunt în Irak vreo 3 milioane, şi este în Iran iar o minoritate de kurzi. În perimetrul ăsta sunt vreo 15-18 milioane de kurzi. Acum ei trăiesc în duşmănie, deşi sunt mahomedani, ţin mai mult la armeni, şi nu ţin cu turcii. Se dau lupte acum, de partizani. Vin turcii, îi omoară, chestii. Vor şi ei independenţă, însă ei n-au literatură, chestii. Armenii au literatură, au o cultură, din secolul IV. Kurzii n-au nimic, armenii au făcut pentru ei un alfabet, în Armenia, unde sunt şi acolo vreo 50-60 de mii de kurzi. N-au literatură, deşi au câteodată oameni mari, dar n-au cultură, ştiţi.
– Pe Dumneavoastră şi în tinereţe v-au preocupat problemele acestea?
– Eu visez totdeauna problema asta.
– Mă întreb, cum de au venit aici atâţia meseriaşi, şi a avut fiecare din ce să trăiască?
– Domnule, de exemplu băiatul ăsta. A venit la 15 ani aici, singur. Trebuia să trăiască, ce să facă? A intrat ca ucenic. A fost printre primii care au fost în atelierul lui tata. A stat un an, doi, pe urmă l-a chemat unul la fabrica de săpunuri, Apogi îl chema pe ăla. Băiatul lui – eu am avut atelier şi am intrat în cooperativă. În cooperativa în care am fost, a venit şi Apogi. Făcea săpun pastă. Eu făceam chimicale pentru tăbăcărie, chestii. Am avut şi câteva inovaţii acolo, cu fratele meu care e în America. Ei, el a fost la tatăl lui Apogi. Pe urmă s-a dus la făină la Asan, la fabrica Asan.
– Tot armean a fost şi Asan?
– Asan, nu ştiu, nu cred. Pe urmă a avut magazin de cafea pe Kogălniceanu. E foarte ager şi descurcăreţ. Eu am fost pe linie de şcoală, el a fost pe linie de cine poate. A făcut şi închisoare 10 ani. După ce a făcut, s-a întors gol, dom’le, şi iar a făcut situaţie. Are maşină Lada 1300 sau 1500, nu ştiu, are şi un şofer, care-l duce tot timpul, are amantă. La 78 de ani are amantă! Mă rog, asta între noi, nevasta nu ştie. E o nemţoaică nevastă-sa. Prima nevastă a fost armeancă, care a murit când era el la închisoare. Băiatul e în America. Mai are şi o fată care e pianistă. Bărbatu-său a fost colonel, e pensionar acuma.
– Dumneavoastră aţi activat în comunitate aici în Bucureşti?
– Domnule, nu numai că am activat, dar am activat prea mult. Am fost la un moment dat preşedintele elevilor din toate coloniile armeneşti. Şi aveam colonii: Constanţa, Bazargic, Silistra şi Bucureşti.
– Bazargic?
– Care e la bulgari acum.
– Şi acolo a fost centru armean, au fost mulţi armeni acolo?
– În Bazargic şi la Silistra, aceste două judeţe care s-au retrocedat la bulgari, au fost centre mari de armeni.
– Şi armenii au rămas acolo după retrocedare?
– Au plecat, unii au mai rămas, sunt şi acum, dar au plecat mulţi dintre ei. Eram foarte puternici, să ştiţi, făceam întâlniri, mergeam la congres în fiecare an, da. La un moment dat eram preşedintele tuturor acestor centre. M-am apucat de mic, ştiţi, m-au luat de la şcoală, eram cel mai bun. Îmi plăcea viaţa asta. Asta când am fost la liceu. Pe urmă am pierdut orice legătură, în Moldova n-am mai avut legătură, am terminat cu chestiile astea. După ce m-am întors, uitaţi, acum un an, doi, am fost epitrop.
– Ce înseamnă epitrop?
– Adică comunitatea armeană pe linie civilă. Conducerea treburilor.
– Cum a fost şi Kevorkian?
– Aşa, cum a fost şi el.
– Deci Dumneavoastră practic între ’30 şi ’44 n-aţi fost în Bucureşti?
– Nu, n-am fost. Când frontul s-a întors, toţi salariaţii s-au transferat pe timpul războiului pe partea asta, şi atunci noi am venit cu salariaţii. A lăsat tata prăvălia, şi a venit. Să vă spun un caz interesant. Eram la Valea Mare, lângă Piteşti. Domnule, într-o noapte s-a spus că vin ruşii. Toată lumea s-a retras prin case. Şi noi ne-am retras. Pe la 9 am închis porţile, treceau trupele spre front. La un moment dat, pac! pac! am sărit de frică, ce s-a întâmplat? Eram toţi în cameră. Era întuneric. Pac! pac! După cinci minute iar. Ei, fie ce-o fi, am zis. Cine e? Cine e? Şi zice, deschideţi, suntem nişte armeni. Am deschis. Au intrat trei soldaţi ruşi. Erau armeni. Ei s-au interesat dacă sunt armeni, şi probabil, românii le-au spus, dom’le, du-te acolo, în casa aia stau armeni. Dar ce faceţi voi? Zice n-aveţi nici o frică, zice, asta-i divizia armeană, mergem spre front.
– Divizie curat armeană?
– Păi, ştiţi că una dintre cele mai mari divizii care defilează în fiecare an la Moscova, este divizia Tumanian, a generalului. Printre primii care defilează e divizia Tumanian. A avut pierderi îngrozitoare, dar a luptat…/arată cărţi despre participarea armenilor la război/
(…)
– Când v-aţi întors de la Dorohoi la Bucureşti eraţi deja căsătorit?
– Da, de acolo am adus-o pe nevasta mea.
– Aş vrea să ne întoarcem la perioada de dinainte de a pleca din Bucureşti, până în 1930, când încă nu eraţi căsătorit. Cunoaşteţi istoricul acelei organizaţii de elevi, de care aţi pomenit?
– Fiecare şcoală avea asociaţie de elevi. Ne strângeam şi alegeam. Asta când am fost la şcoală armeană. Când aveam 15-16 ani. Pe urmă s-a făcut uniunea elevilor armeni din România. S-au făcut excursii cu elevii, le organizau profesorii. Şi publicam şi un ziar şapirografiat, armeneşte. Acest ziar îl publicam eu cu un prieten de-al meu, care a murit în Argentina. Toată colecţia, şi de la el, şi de la mine, i-am dat-o lui Siruni. Nu ştiţi cine a fost Siruni? Uitaţi, luaţi cartea asta, v-o împrumut. A fost un savant, a fost prieten cu Iorga. De fapt Iorga avea nevoie de el, îi furniza toate datele, foarte pregătit. El spune, când mă duceam la ăsta, zice, chiar dacă era consiliu cu miniştri, îi lăsa şi venea să vorbească cu mine. Foarte buni prieteni au fost, a ţinut şi el conferinţe la Teatrul Naţional. Eu i-am dat colecţia lui Siruni pentru că plecam la Dorohoi. Se publica şi la Bazargic şi la Silistra, în 30-50 de exemplare şapirografiate. Eu eram mare amator, vedeţi, am şi acum chestia asta, i-am dat-o lui Siruni. El a fost dus în Siberia. S-a întors pe urmă înapoi, a continuat mai departe activitatea. A fost dus în Siberia, s-a spus că e naţionalist. Au fost vreo 30-40 de armeni duşi în Siberia, unii au murit acolo. El s-a întors înapoi. Atunci eu îi spusesem, domnule, eu plec în Moldova, păstrează astea. S-a schimbat, s-au speriat şi au distrus tot, n-a rămas nimic.
– Cu arhiva lui Siruni ce s-a întâmplat?
– Ultima arhivă a fost dată statului, avea manuscrise de literatură, cred că e la Academie. Dar arhiva lui proprie, ce s-a întâmplat, el avea corespondenţă cu toţi scriitorii pe vremuri, marii scriitori armeni, şi arhiva asta, vreo câteva valize erau, o duce la Piteşti. El a fost arestat şi dus. Şi ăla cheamă un armean, şi vezi, ce faci, şi ăla arde toată arhiva. Când s-a întors ăla, plângea, domnule, zice, fiecare scrisoare de acolo, fiecare document, armenii din Armenia sovietică plătesc, zice, bani mulţi pentru că îi interesează istoria, literatura armenească. A ars tot. Plângea, domnule.
– Când a murit?
– A murit acum vreo 5-6 ani, a avut 83-84 de ani. Era foarte… un savant, domnule. Era prieten intim cu Iorga. Iorga a fost printre marile figuri ale contemporaneităţii, prin opera pe care a creat-o, a fost mare figură. Siruni mi-a povestit că a avut o memorie fenomenală, zice. El lua cărţile, zice, aşa, parcă fotografia conţinutul. A fost un fenomen Iorga, domnule.
– Revenind la revista de elevi şi la organizaţie, ce activităţi aveaţi?
– Domnule, toată chestia era că profesorii noştri au căutat să trezească la copii sentimentul naţional, asta a fost. Chestiile astea armeneşti, să vorbească între ei armeneşte, probabil ca să nu se deznaţionalizeze. Vedeţi, şcoală nu mai este, literatură nu mai este, nu mai vorbesc limba, asta e situaţia. Noi vorbeam armeneşte, făceam adunări, vorbeam.
– Profesorii de unde erau?
– Unii erau din Armenia. Au fugit când au venit ruşii, alţii erau din Turcia. Directorul nostru care ne-a dus la Capesius era Tiraţian, îşi făcuse studiile în Germania şi în Elveţia, avea doctoratul luat în Elveţia. Era prieten cu Capesius, altfel nu ne primea. Ne-a luat, şi noi nu ştiam nici o boabă nemţeşte, Păi ştiţi cum era, domnule, când ne-am dus, eram toţi aşezaţi în ultima bancă, venea profesorul nostru, doctorul Gros, was machen Sie, Chinesen! că noi nu ştiam o boabă. Dar am învăţat.
– Dar în afară de nemţi erau şi alţii acolo.
– Erau români şi mai ales evrei, ei erau mulţi, români puţini.
– Şi aţi stat acolo un an, doi la şcoala germană.
– Un an jumate. Unii au terminat la şcoala aceea. Noi care eram în clasa a cincia am plecat, care erau într-a şasea au rămas, şi au terminat acolo. Dar fără drept de bacalaureat. Eu, v-am spus, am intrat direct la liceul românesc.
– După ce aţi plecat de la şcoala armeană, mai aveaţi legături cu ceilalţi copii armeni?
– Ne mai întâlneam, dar nu mai aveam legături cu organizaţia. Pe urmă am avut organizaţie ca studenţi, asociaţia studenţilor armeni. Eram 50-60 de studenţi armeni în Bucureşti. De exemplu actualul patriarh al armenilor era acolo, toţi eram acolo. Am continuat în rândurile studenţilor, activitatea asta. Veneau şi români. Spre exemplu pe vremea aceea a venit Acterian, nu ştiu dacă aţi auzit, era mare regizor, a venit, a ţinut conferinţe. Erau studenţi armeni care nici nu ştiau armeneşte, ştiţi. Era ca să aibă sentimentul.
– Dar ce aţi organizat efectiv, concret?
– Conferinţe se ţineau, pe urmă erau petreceri, baluri, chestii de astea.
– Unde aţi organizat aceste baluri?
– Tot acolo.
– Erau şi din alte oraşe?
– Categoric. Dar eram mai mult noi, care eram din Turcia veniţi. Noi eram altfel. Erau armeni care erau născuţi aici, ei nu erau ca noi. Erau mai detaşaţi, nu ştiau problemele armeneşti, deşi erau animaţi de anumite sentimente.
– Exista o solidaritate specială între armenii veniţi din Turcia?
– Domnule, ne înţelegeam, domnule.
– Aveaţi aceleaşi amintiri bunăoară, nu?
– Majoritatea nu suferiseră ce am avut eu, mulţi erau născuţi aici, în România, din centrele astea, Silistra, Bazargic. Alţii, care erau din alte oraşe, erau altfel, nu mai erau aşa, crescuseră în alt mediu, în mediu românesc. Erau mai asimilaţi, nu erau ca noi. Să vă dau numărul de telefon al lui Zare. Apoi cu el numai de astea vorbim. Cincizeci la sută din discuţiile noastre, ce-i cu Armenia, ce e cu ăla, aceeaşi problemă. În orice caz, să ştiţi că mulţi nu cunosc aceste probleme. De exemplu doctorul cu care aţi vorbit, nu ştie nimic. Puţini ştiu, dar… Eu prea mult am citit, am trăit viaţa asta. De altfel Zare a luat şi premii de la Erevan pentru chestii publicate în reviste, a primit şi scrisoare de felicitare.
– Şi Dumneavoastră nu aţi încercat să scrieţi?
– Eu nu, adică n-am avut legături din astea cu Armenia Sovietică, dar el e mereu în legătură cu ei.
– Mi-a spus Selian că cineva ar fi scris o istorie în armeneşte a masacrelor din Turcia. Nu ştiţi cine?
– /râde/
– Nu ştiţi? De ce râdeţi?
– Domnule, e o problemă foarte gingaşă, să nu discutăm problema asta. Eu am încercat să scriu, este adevărat, dar nu popularizez acest lucru. Doar pentru mine, aşa. Domnule, e ceva tragic, vă spun, am trăit prea crud, prea sever. Dacă vă spun că eu zece ani de zile noaptea deodată mă trezeam, credeam că mă omoară, a fost ceva groaznic. Dacă citeşti ziarele astea, ei se jură pe toţi sfinţii că ei nu au făcut nimic.
– Dumneavoastră aţi văzut cu ochii Dumneavoastră armeni ucişi?
– Pe drum erau împrăştiaţi copii mulţi, mureau pe drum, nu puteau rezista, copii aruncaţi pe câmpuri… Este o foarte tristă poveste. Numai când vom muri noi, şi va veni altă generaţie, se va uita. Dar cei care au trăit astea, nu le pot uita. Este imposibil.
– Nici nu trebuie să se uite.
– Probabil, domnul Zoltan, probabil chestiunile astea de care vă interesaţi v-au durut şi pe Dumneavoastră pe undeva, în fundul sufletului, poate aveţi ceva. Un om care a suferit, numai acela ştie, ştiţi. A fost ceva groaznic. Eu am trăit toată viaţa în frică, chestii, ne omoară, ne omoară, aceeaşi fobie, ştiţi. Asta a fost situaţia. În definitiv s-a rezolvat problema armeană prin distrugerea tuturora. Şi turcii jură acum pe toţi sfinţii, că ei n-au făcut nimic. Nu numai în ziarele astea, dar şi în altele, că eu citesc tot ce-mi cade în mână. Şi îmi pare foarte rău, e foarte trist, foarte trist, ce să mai vorbim. Asta e istoria armenilor, armeneşte bine înţeles, din care am învăţat când am fost la şcoală. Să vă spun care e părerea mea. Eu am citit istoria sumerienilor. Civilizaţia asta sumeriană seamănă cu distrugerea armenilor. Sumerienii au avut o civilizaţie foarte avansată, literatură, istorie, şi s-au jelit toată viaţa lor că vor fi distruşi. Erau un teritoriu mic, aveau mulţi duşmani. Literatura lor este plină de jelanii pentru iminenta lor distrugere. Dacă citiţi literatura armeană din ultimii o sută de ani, numai tragic, dezastru, ştiţi. Exact acelaşi lucru, cum au prevăzut ăştia, şi armenii au avut aceeaşi soartă. Dacă nu era Uniunea Sovietică, noi eram distruşi. Când am fost deportaţi la Raqqah, primarul de acolo era un arab, Obeit, toată ziua se auzea, Obeit, Obeit. Ei, când am citit cărţile astea despre sumerieni, am dat de numele ăsta de Obeit. Ia uite, domnule, Obeit! Vedeţi, ei au dispărut, dar numele a rămas. Foarte tristă istorie, domnule, plină numai de suferinţele astea. Toată familia măcelărită. Noi printr-o minune am scăpat. Primarul din Konya a fost mai omenos. Pe cei din Ankara i-a omorât pe toţi.
– Aţi pomenit de cineva care a scăpat dintr-un măcel.
– Da, e aici în Bucureşti. Erau toţi aruncaţi în Eufrate, el s-a ascuns. Dacă vă interesează chestiile astea, vorbiţi cu el, îi spun eu. Să vorbiţi şi cu Agopian, e foarte interesant. Ăla e doctor în chestiile astea. Urmăreşte tot ce apare, e cu urechea lipită de radio. Acum e altă problemă. S-au strâns în centre mari, de exemplu în Franţa, în America. În America sunt vreo 5-600 de mii în jurul Californiei, pe acolo. Guvernatorul Californiei este un armean, care este o mare figură. Ca şi sumerienii, oriunde se duc, imediat se adaptează situaţiei, peste 50 de ani o să ajungă să dea şi un preşedinte Americii. Guvernatorul ăsta al Californiei tună şi fulgeră, ei vor ca ziua de 24 aprilie, când se împlinesc 70 de ani de la masacrele din 1915 să fie ziua comemorării genocidului. … /despre politica marilor puteri şi a sferelor de influenţă/
– va urma –
Din acelasi volum:
Lasă un răspuns