„Eu toata viata am trait in frica” (II)

„Eu am trăit toată viaţa în frică”

AGOP CIVIDIAN (1909- )

continuarea extrasului din  Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002

(…)

– Aş vrea să continuăm discuţia noastră, adâncind cele discutate data trecută, când am trecut în revistă viaţa dumneavoastră – de la naştere până azi, aproape. Aş vrea să vedem prima casă de care vă aduceţi aminte.

– Casa noastră… casa bunicului meu a fost cea mai frumoasă casă din Kayseri. Noi şedeam la periferie. Casa noastră era din piatră, la marginea oraşului. Şi noi am crescut pe câmpuri acolo, ştiţi… Adică trebuia să creştem, dar eu am plecat la trei ani de acolo, şi îmi aduc aminte că trebuia să urc pe scări de piatră. Şi la trei ani, trei ani jumate, noi ne-am mutat la Eregli.

– Şi de casa din Eregli vă aduceţi aminte?

– Domnule, Eregli eu cred că era un orăşel mai mic decât Bazargicul… În genul acela, era un oraş de provincie, ştiţi, cu ţărani mulţi, turci, veneau, cumpărau… Spre exemplu, tata vindea mărfuri pentru ţărani. Ştiţi, era negustor acolo pe piaţă. Şi de acolo am pornit.

– Vă aduceţi aminte de prăvălia lui?

– Sigur că da.

– Şi cum se desfăşura vânzarea acolo?

– Domnule, ştiţi cum este chestia asta? Ăştia, negustorii armeni de acolo, bănuiesc, cum venea un turc parcă-l cunoştea: „Agim!”… „Poftim” sau „Efendi!” Imediat îl aşeza… „Măi, cutare, adu cafeaua lui…” nu ştiu cum. Imediat îi aducea cafeaua, chestii din astea… Nu intrai şi: „Am!”, „N-am!”, chestii… Era foarte… de genul ăsta, aşa ca între rude, prieteni, adică se crea o intimitate între cel care vindea şi cel care cumpăra. Şi mergea foarte bine, mă gândesc, pe vremea aceea.

– Ce se vindea în afară de pantofi?

– Domnule, se vindeau opinci… opinci ţărăneşti. Clienţii erau ţărani de la… Erau turci.

– Şi cam cum câştiga acolo?

– Habar n-am!

– Eraţi prea mic atunci.

– Cred că la atelier era asociat cu cumnatul lui, din… Ăia trimiteau… lucrau în Kayseri marfa, trimiteau, şi el, mărfurile lor, le vindea aici. Cu el ne-am întâlnit pe urmă la Damasc, când am fost…

– Cu alt tip de comerţ nu se ocupa, în afară de prăvălia asta?

– Tata se ocupa numai cu chestia asta. Numai cu chestia asta. Şi de acolo am plecat… Domnule, deodată a venit… Ştiţi ce-i, Musa Dagh? Este chestia cu evacuarea din Zeitun. I-au evacuat pe ăia din Zeitun. Pe urmă aici, la Musa Dagh guvernul turc a trimis spre Konya pe ăştia de aici. Şi pe urmă, de la Konya ei au fost trimişi înapoi. În curtea noastră, unde eram, pe treaptă, de o săptămână-două, nu ţin minte, erau refugiaţi de ăştia, evacuaţi, cum se zice. Au stat, făceau mâncăruri pe foc acolo şi, după o săptămână-două, nu reţin exact, au dispărut. Chestia asta n-o ştiam, îmi spunea mama: „zeitun, zeitun”…

– Zeitun?

– Până i-a evacuat a fost un „zeitun”. Domnule, ăştia au făcut răscoală pe vremuri şi imperiul otoman avea pică pe ei. Şi când a ieşit războiul, va să zică, în martie au fost evacuaţi. În martie – primii care au fost evacuaţi în mod  „diplomatic”: i-au scos din case şi i-a pus pe drumuri. După aceea, după trei-cinci luni s-au apucat de ceva. Ei, ăştia au trecut din Eriglia atunci, ăştia, o parte din familiile lor, erau ţărani armeni în haine ţărăneşti, obosiţi de drum – ăştia au fost primii cu care am avut contact. Domnule, în casele noastre se trăia bine, tata era negustor…

– Mi-aţi spus data trecută că la Eriglia au fost destul de puţini armeni.

– Ei au fost puţini… nu reţin. Într-o carte am citit că au fost cam 1200-1500 să zicem.

– A apărut o carte despre asta?

– Nu despre Eriglia… Este o carte a unui armean care a scris Istoria Cesareei – Kayseri -, are 2500 de pagini… În limba armeană, care este în bibliotecă, aici, pe care eu am luat-o, am citit-o. Acolo am văzut că vorbeşte şi de Eriglia. Şi erau atunci vreo 1200-1500 de suflete. Însă erau bisericile… Eu mergeam la biserică. Ştiu că tata m-a luat de Paşti şi s-au dat ouă, ştiţi… cu numele lui, de la biserică…

– Acasă se făceau ouă roşii, le vopsea mama?

– Sigur că da.

– Şi, vă aduceţi aminte, erau cu motive, sau doar înroşite?

– Nu reţin asta, drept să vă spun… Însă mi se pare că de la biserică le-a dat, era scris cu numele lui, special, mi se pare, de la biserică. Special lui i-a dat.

– În casă la Dumneavoastră veneau musafiri?

– Da, sigur că da. Mergeam şi veneau, categoric.

– Cu ce ocazii se făceau vizite?

– Bine, atâta ştiu, spre exemplu, am fost în vizită – era Telian, Telian îl chema – fii-sa era… Şi probabil că sora mea era bolnavă de scarlatină – la scarlatină acolo, turceşte uş-boan îi spune, adică pasărea te gâtuie – uş-boan aşa ar veni -, şi i-a dat sora mea boala fetii lui. Ea a murit, sora mea, iertată fie. Ştiu că erau vizite, categoric erau vizite.

– La vizite, vă aduceţi aminte, se aduceau cadouri?

– Nu reţin.

– Acasă, la Eregli, aveaţi personal, bucătăreasă sau ceva?

– N-am avut. Mama. Numai mama. Mama şi soacra mamei. O chema Hagi Gülhanî. Vedeţi, şi numele erau turcizate. Gül în turceşte e trandafir. Pe el îl chema Hagi Gül. Gül îl chema. Gül Maia. Şi numele, vedeţi, pe jumătate era turcizat. Tatăl meu a murit, dar n-a vorbit în viaţa lui armeneşte. A murit aici, acum douăzeci de ani. Erau turcizaţi, aproape jumătate turcizaţi. I-a omorât de pomană, dacă-i mai ţinea douăzeci-treizeci de ani erau turci. L-a salvat, mă rog, religia, el n-a vrut să-şi schimbe religia. Era mai legat de religia asta, pentru el era tot. El vorbea turceşte, domnule, şi el era contra chestiilor ăstora care s-au făcut, ştii, mişcările astea care voiau independenţă. El spunea, nu trebuia, domnule, eu mă înţelegeam foarte bine cu turcii. Aşa a fost, domnule. Şi eu am spus, de ce ai plecat? Zice, n-am vrut să devin mahomedan. El mi-a răspuns: Adică, n-am vrut să-mi tai chestia aia. Da.

– Înţeleg.

– I-a omorât de pomană. De pomană i-a omorât.

– Apropo de religie… Acolo aţi început ceva şcoală deja?

– Desigur. Da, eram la grădiniţa de copii. Că, vedeţi, spuneaţi de invitaţii. Venea profesoara sau învăţătoarea de la şcoala armeană, mama ştiu că făcea mâncăruri speciale…

– Ce anume?

– Domnule, la ei cel mai bun lucru… de exemplu se servea caimac. Caimacul este cel mai important…Caimac, pe care-l fac ei. Fierb laptele, strâng acel strat gros. Dacă fierbi laptele, se face un strat gros de caimac, se taie în bucăţi. Ăla, caimacul e cel mai apreciat la ei. Când vine un musafir, pun caimac, pe urmă miere de albine, cu unt… Ea făcea mâncăruri orientale, pastramă, ghiudem, mantî… Mantî ştiţi cum este? Carne tocată amestecată cu ceapă. Se pune puţin unt în aluat, şi se fierbe. După ce a fiert, pe urmă cu iaurt, cu ceapă prăjită… Mantî este mâncarea naţională a kurzilor. Mănâncă, spre exemplu, pilaf de grâu, ştiţi. Mogurclavî asta… arabii mănâncă… Ei, mogurclavî este mâncarea naţională nu numai a turcilor, dar şi a arabilor. De exemplu, dacă te duci în corturile lor, în corturi, grâul, spre exemplu, se usucă, se dă la râşniţă, devin mici, aşa, şi asta se fierbe, cum se fierbe spre exemplu orezul. Se fierbe, şi se face mogur. Ştiţi cum mănâncă ei? Domnule, fac mogur aşa o tavă, ca muntele, şi se strâng în jur şi mănâncă cu mâna.

– Dar asta fără carne?

– Fără carne. Mogurclavî îi zic.

– Şi ce sa mai pune?

– Grăsime, sigur. Noi am mâncat mogurclavî toată viaţa. De când a murit mama… Şi aici făceam. Se urcau în maşină, plecau să macine, măcinau, şi mâncam mogurclavî. Şi asta după ce se pune cu grăsime, se prăjeşte puţin, pe urmă se fierbe. La orez se pune de trei ori apă, la mogurclavî se pune de două ori. Spre exemplu, pui o măsură de grâu, pui două măsuri de apă. Şi fierbi. Ai tras, şi e gata. Deasupra se toarnă puţin unt topit sau nu ştiu ce, se lasă un sfert de ceas să intre, şi se mănâncă. Ştiţi ce gustoasă este? Şi dumneavoastră dacă aţi mânca, nu v-aţi sătura mâncând.

– Nu mai spuneţi!

– Vă spun sincer.

– Vreţi să-mi scrieţi aceste mâncăruri de care aţi pomenit?

– Mogurclavî…  e specială, ştiţi.

– Şi numele bunicii, că n-am priceput…

– Hagi Gül Hanî, spuneau. Uite, îţi scriu aici. Ea fusese la Ierusalim. Hagi…

– Asta n-a moştenit de la soţul ei? A fost ea personal acolo?

– Personal. Hagi Gül Hanî… Gül turceşte înseamnă trandafir. Şi numele era turcesc (…) Domnule, am scris un roman…

– Bine, dar scrieţi în armeneşte…

– Nu, şi în româneşte. Traduc în româneşte. Vi-l dau.

– L-aţi tradus deja?

– Încep să traduc. Uitaţi, vă spun încă odată. Eu vreau să vorbesc intim, încă odată. Nu are un scop azi să spun chestia asta. Nu are legătură cu turcii, nu ştiu ce. Dumneavoastră nu sunteţi un om de-al turcilor cumva…

– Nu sunt!

– De aceea, dacă este… dacă are scop chestia asta… Eu am scris ceva, chestia asta, ştiţi, însă numai în armeneşte-i scris. Mai greu scriu şi în româneşte, mi-au cerut să scriu şi lor. Pentru că acum, să vă spun sincer, am scris acum mulţi ani. Mi-a venit în minte, zic, stai, domnule, să… toată lumea nu ştiu ce, să facem şi noi ceva… amintiri… Când am văzut situaţia asta cu turcii, nu ştiu ce… Mi-a părut şi mie la un moment dat: ce, al dracu’… Ce, a trecut… Ce-a fost, a fost, dar pe urmă am văzut, asta-i ceva… adică în ce sens? De exemplu, tot ceea ce a fost, au scris despre chestiile astea cu camerele de gazare – mii de oameni au scris. Sau în America s-a jucat filmul ăsta, Rădăcini. Americanii  singuri au arătat… ceea ce au făcut ei! Singuri au arătat, uite, domnule… Şi turcii se ascund de chestia asta. E ceva care n-au făcut ei, nu sunt ei vinovaţi, au făcut ăia, acum şaptezeci de ani… Sunt lucruri istorice, nu ştiu, de ce se deghizează? Ce rost are? Eu nu înţeleg chestia asta! Nimeni nu-i învinovăţeşte pe ei. Ce, au făcut ei? Au făcut străbunicii lor… Ce? La un moment dat vroiam să rup totul, să ard… Pe urmă zic, hai să las aşa.

Păi de ce? Nimic să nu ardeţi!

– Să nu ard… Nu?

– Doamne fereşte! De ce să ardeţi…

– Mă gândeam, romanul ăsta… Zic, de ce am scris chestia asta?  Că văd că turcii… Dar sunt fenomene… S-au întâmplat, ei n-au nici o vină în chestia asta. E ceva istoric, şi istoria totdeauna s-a scris.

– Cam câte pagini aţi scris?

– Domnule, sunt şapte sute de pagini scrise cu mâna. Bine, dar ce scrie în carte, vor fi trei – trei sute cincizeci de pagini, redate sub formă de roman. Personaje… trăiesc… E roman, domnule. Nu sunt ca amintire. Personaje care au conflict dramatic, toate sunt respectate ca literatură. Cândva, dacă v-o dau s-o citiţi, o să vă daţi seama, de ce am căutat aspectul literar al cărţii: ca să fie valabil de citit. Să mai treacă vreo cinci-şase luni, şi vi-o dau într-o zi când termin traducerea în româneşte.

– Dar v-aţi apucat măcar?

– M-am apucat. În armeneşte am scris… Am lucrat pentru cartea asta, cred, vreo cinci-şase ani. În şaptezeci şi nouă am început. Din şaptezeci şi nouă mereu.

– După ce v-aţi pensionat?

– După cinci-şase ani de la pensionare. De unde mi-a venit inspiraţia? Să vă spun de unde mi-a venit. Mereu se vorbeşte de Nagasaki şi Hiroşima. Zic, măi, un milion sau un milion şi jumătate de oameni – păi asta a fost una din marile crime ale istoriei, domnule, chestia asta. E o crimă, domnule! O crimă contra unui popor este, care nu – vă spun eu… până acuma stau şi mă gândesc: cum au putut să facă oamenii una ca asta? Şi atunci am spus: stai, domnule, să scriu şi eu câte ceva, încetul cu încetul. Am muncit vreo cinci-şase ani, să-i dau o formă literară. E roman, cu personaje.

– Dar de ce n-aţi scris în formă de memorii?

– Ştii de ce n-am scris în formă de memorii? N-am scris, pentru că dacă e sub formă de roman, are mai mult circuit, ştii… Memoriul n-are, îl citeşte unu-doi… se plictiseşte… Ăsta e roman… Îl ştiţi pe Merkadurian? Şi Merkadurian a scris. A trimis în Armenia, am auzit. Însă sub formă de memorii a scris el, şi are şaptezeci de pagini. Dar vă rog încă odată, nu discutaţi… Vorbim noi între noi. Să nu aibă caracter de…

– Nu, nu. Acum, totuşi, interviul nostru are alt sens…

– Cu cea mai mare plăcere… Dar ce… are caracter social… Cu cea mai mare plăcere.

– Din cauza asta mă interesează viaţa cotidiană

– Şi vă spun următorul lucru. Spre exemplu, ieri am citit în ziarele noastre că un muzician ceh, după mulţi ani de muncă a pus pe operă Musa Dagh. Acuma să vă spun următorul lucru. Să ştiţi că eu personal, nu ştiu de ce, ăştia sunt…  Sau ungurii. Eu am mare simpatie faţă de cehi, faţă de unguri, faţă de polonezi, fiindcă de multe ori am auzit lucruri de astea armeneşti, au tradus, au dat publicităţii nişte lucruri. Spre exemplu un pictor ceh, a fost ani de zile, a pictat şi Araratul, şi nu ştiu ce… Şi am simpatie, pentru că chestiile astea arată o comuniune între oameni, ştiţi. Musa Dagh ăsta transformat în operă… m-a impresionat foarte mult. La fel şi chestia asta a dumneavoastră, dacă are caracter de genul ăsta, e foarte bine că o daţi. Sunteţi dezinteresat, să faceţi ceva, înseamnă că e ceva pornit din inimă, şi asta categoric impresionează.

– Acum să ne mai întoarcem puţin la Eregli, la viaţa de acolo.

– În Eregli era o apă în apropiere. Duminicile, vara, tata ne lua pe noi şi ne ducea cu cal, avea calul lui, ştiu eu… Ţin minte chestiile astea. Şi pe urmă, interesant lucru, că în 1913 a venit un avion – printre primele avioane -, a aterizat cu nişte aviatori francezi. Un avion cu doi aviatori francezi, mi se pare, care pe urmă, la întoarcere – probabil făceau, cum se fac concursurile astea – la întoarcere a căzut avionul acela în munţii Taurus, n-a putut să mai întoarcă înapoi. Au murit. Chestii din astea…

– La grădiniţă în limba armeană…

– În limba armeană, sigur. Domnule, în casa noastră noi am vorbit armeneşte cu mama. Mama ştia armeneşte. Tata nu ştia. Mama era dintr-o regiune din Turcia, Gürün se cheamă, dintr-o comună unde vorbeau numai armeneşte şi, de mici, cu mama noi vorbeam armeneşte, cu tata vorbeam turceşte. Aşa a mers  în casa noastră.

– Şi cu copii turci v-aţi jucat?

– Nu mai reţin… nu mai reţin chestiile astea, ştiţi, cu copiii…

– Nu… fiindcă eu totdeauna când pun asemenea întrebări, întâi să mi le pun mie: eu de la vârsta dinainte de şapte ani ce îmi aduc aminte? Şi reţin câteva chestii foarte vagi…

– Situaţii, spre exemplu, când veneam de la Kayseri… Am venit cu un landou… Ştiţi ce e acela? Erau şi aici, în Bucureşti. Erau şi deschise, erau şi altele  închise. Spre exemplu, ţin minte că în drum, la nişte mlaştini, ceva, ăsta s-a răsturnat… Aveam trei ani. Şi azi îmi aduc aminte, tata, ne-a strâns şi am continuat drumul. Uite, amintiri, chestii din astea.

– Sigur că ăsta a fost un şoc, şi se ţine minte.

– Un şoc… Aveam trei ani jumate, probabil.

– De câţi cai era landoul?

– Erau doi cai, probabil.

–  Şi vă aduceţi aminte, atunci când a venit ordinul că trebuie să vă lichidaţi averea şi… Cum a decurs?

– Nu ştiu cum a fost chestia asta, dar ştiu din auzite, mereu, că se vorbea că aveţi voie în două săptămâni, şi au vândut repede ce au avut, au închis prăvălia, şi am pornit pe drum.

– Casa a fost a dumneavoastră sau a fost închiriată?

– Închiriată… N-a fost casa noastră. N-a fost casa noastră…

– Şi turcii, oamenii de pe stradă, din jur cum se comportau faţă de Dumneavoastră?

– Domnule, nu reţin nimic din chestiile astea. Nu reţin nimic. În carte e descrisă în amănunt, însă din imaginaţie. Toată atmosfera asta e descrisă cu groază, ştiţi. O să vedeţi în cartea aceea, că am avut car cu boi. Ştiţi, car cu boi. A luat ce a putut să ieie, şi am pornit la drum. Şi bunica întreabă când era tata în căruţă, în carul cu boi… Bunica întreabă pe tata, zice, Hagi Pase, zice, ai încuiat… Hagi Pase îl chema. Hagi Pase, zice, ai încuiat uşa bine? Ai pus cheia la loc sigur?

– Asta ce vă aduceţi aminte, sau aşa aţi scris?

– Şi tata răspunde, zice: Mamă, am pus cheia pe geamul tău… Chestii de astea.

– Cei care au plecat din Eregli formau o singură caravană?

– În caravană. Am mers cu caravana aceea. Erau multe caravane, ştiţi. De exemplu, tata, pe drum, m-a luat pe mine cu landou, cu trăsură specială, nu ştiu de unde a făcut rost… Cu mine a fost, şi a fugit după soră-sa. Soră-sa se evacuase din Kayseri împreună cu cumnată-sa. Pe bărbaţii lor… La Kayseri a fost foarte rău. Pe bărbaţi i-a luat, şi i-a dus înainte, şi femeile au rămas singure. Şi noi ne-am dus… şi le-a pescuit tata, pe soră-sa şi pe cumnată-sa, şi le-a adus în caravana noastră. Şi aşa am mers de la Alep.

– Deci el, practic, s-a dus cu bunica, cu nevasta, cu dumneavoastră, doi copii, cu soră-sa…

– Da, soră-sa era, cumnată-sa era, noi, copiii, eram…

– Câţi copii?

– Noi eram doi.

– Da, dar ele aveau…

– N-aveau, domnule. Nici una n-avea copii. Şi sora asta a ei a murit pe drum, domnule.

– S-au îmbolnăvit?

– Odată ce am luat-o în trăsura noastră – era o trăsură mare – ea avea dizenterie. Şi am ajuns la Alep cu toată caravana asta. La Alep, tata a vrut să intre în oraş, să meargă cu ea la un medic, ceva… Şi era imposibil. La Alep… era o aiureală la Alep! Erau zeci de mii de refugiaţi de ăştia, care trebuiau să meargă mai spre sud, şi erau închise porţile de la Alep… Era vară… cald… era o aiureală totală, ştiţi. N-a putut să facă nimic, şi atunci am mers mai departe încă o săptămână-două. Nu mai reţin, dar ea ajunsese os… Tatăl meu o lua în braţe, şi mereu o ducea pe câmp să-şi facă necesităţile. Nu mânca nimic, dar în continuu… Şi într-o noapte ajunsesem la un sat – scrie mama într-o carte – e un sat…

– Cine scrie?

– Mama are nişte însemnări într-o carte, într-o Biblie…

– Tocmai de Biblia aceasta vroiam să vă întreb. O mai aveţi?

– O aveam… Îmi permiteţi să iau o ţigară?

– Sigur că da, vai de mine…

– Domnule, eu vă spun, nu comunicaţi chestii din astea… Să ştiţi… Nu… La un moment dat, zău, întâi am crezut… Şi pe urmă când am văzut, zic, măi, poate am făcut o greşeală că am vorbit cu dumneavoastră. Dacă dumneavoastră sunteţi sociolog, vă spun, mă închin în faţa dumneavoastră. Noi când am ajuns aici, populaţia asta armenească era foarte eterogenă. Era altă concepţie. Şi era o Biblie. Această Biblie, unde am ajuns noi la Raqqah, acolo, în fiecare seară se strângeau. Era unul Bardasa Ara,  citea această Biblie şi dădea… mă rog, predici, sfătuia, nu ştiu cum. Ei, pe această Biblie, pe prima pagină, mama mea scrie cu cerneală roşie cum a ieşit de acolo, peripeţiile pe drum, foarte pe scurt. Şi cum a ajuns acolo… E foarte interesantă cartea asta… Trebuie s-o dau la un muzeu, ceva… S-o trimit…

– Aici, la comunitate sau…

– Aici se pierde… Ori trebuie să trimit la Viena, ori în Armenia Sovietică, ori la San Francisco sau Los Angeles. Aici dacă o dau, ăştia o aruncă, ştiţi. E un document foarte important, scrie câteva rânduri, nu-i aşa, cu patos, ce a tras pe drum. Vai, Hagi Mario – o chema pe fii-sa Hagi Maria – Hagi Maria, Hagi Maria! Ce panică mare! Ne-am sculat – murise. Toată noaptea a supravegheat-o, spre dimineaţa îşi dăduse sufletul. Ei, repede, s-au strâns, au făcut groapa. Eufratul era lângă noi, treceam Eufratul, am înmormântat-o, într-o jumătate de oră caravana a pornit, aşa era chestia. Mulţi n-au putut să-i înmormânteze, i-au lăsat pe drum. Ei, tata a reuşit s-o înmormânteze.

– Au fost şi alte boli, epidemii acolo?

– Domnule, dizenterie. Ea a murit de dizenterie. Însă unde am ajuns la Raqqah, acolo au murit pe capete, domnule. Acolo au murit de tifos exantematic, care a făcut ravagii, pentru că-i duceau pe cei morţi… Nu era vorba de altceva, nu. Îi ducea pe scări… Pe scări. Îi vedeai cum un om, doi oameni, pe scară prăpădită de curte era pus un cadavru şi-l ducea la cimitir. La cimitir săpau cât săpau de formă, a doua zi dacă te duceai erau dezgropate şi mâncate. Erau…

– Hiene?

– Hienele, hienele. Era plin de hiene oraşul Şelarat (?) Hienele… Noaptea veneau şi dezgropau morţii şi-i mâncau, domnule. Erau condiţii speciale. Zău dacă am mai văzut aşa ceva. N-aveai ce face omului, nu puteai, îi făceai o groapă aşa, de mântuială, şi plecai. Noaptea veneau hienele, îi dezgropau şi-i mâncau. Aşa făceau.  Domnule, a fost una din marile tragedii în viaţă. Pe mine mă îngrozeşte, rămân încremenit. Îi înjură pe toţi turcii, că n-au făcut nimic, domnule. Au omorât oamenii pur şi simplu. Ştiţi unde i-au dus, domnule? Cum duce animalele la abator, exact aşa i-au dus. Ca la abator i-a dus! Şi acum citesc în ziare, că armenii i-au omorât pe… Nişte prostii!

– Când aţi plecat, aţi luat alimente cu dumneavoastră pe drum?

– Domnule…

– Adică ce mâncaţi?

– Am avut alimente în carul acela cu boi, ce a putut pe drum. Nu ştiu numele exact al comunei… O singură dată am mâncat struguri. Au adus ţăranii struguri, şi am mâncat struguri, domnule! Dar trecusem de munţii Taurus, ne apropiam de Alep. Tragedia cea mare a început după ce ne-am apropiat de Alep. La Alep a fost nenorocire, domnule! La Alep… Ce am văzut eu la Alep a fost… o masă de oameni, dezorientaţi, nemâncaţi, pierduţi complet… Pe urmă, când am ajuns la Raqqah… vizavi de Raqqah, ştiţi, când am trecut dincolo, la Raqqah, cu bărcile – păi acolo se mâncaseră copii, domnule!

– Cum?

– Copiii… Oamenii mâncaseră copii, domnule! Erau jandarmi turci care căutau pe făptaşi… Oamenii îşi pierduseră raţiunea… Ştiţi ce însemnează? Oamenii au o judecată, o raţiune, însă foametea şi frica şi nu ştiu ce… Îţi pierzi raţiunea, ştiţi. Instinctele animale ce năvălesc în om, şi atunci apucă… mănâncă copii, se mănâncă unii pe alţii, aşa ceva se întâmplă. Mâncaseră copii, domnule! Poate a altuia, ştiu eu, când eram, căutau făptaşii… Erau jandarmi. Era o masă de oameni, alergau, oameni ajunşi înainte de moarte, dezorientaţi complet. Asta a fost.

– Şi la Raqqah cât aţi stat?

– Uite ce s-a întâmplat. Va să zică am ajuns la Raqqah. Am traversat cu astea, cu bărci, şi am intrat în Raqqah.

– Vizavi aţi ajuns fără carul cu boi.

– Nu. A abandonat carul cu boi, l-a vândut, ce a făcut – nu ştiu. Fără cort am intrat. La Raqqah am stat la un cerchez, se chema Djambolat. La un cerchez am stat doi ani de zile. Ce s-a întâmplat? Cumnata asta, care o ţinea tata, soţul ei, a celei care a murit în drum, au ajuns, nu ştiu cum, la Damasc. În Damasc timp de un an-doi, ei au aflat care e situaţia. Dar la un moment dat ei primesc o scrisoare, în care zice: Ce faci – Mairenî Hanâm o chema, e înmormântată aici această Mairenî, cumnata asta. Mairenî… A murit acum douăzeci de ani… E aici, la cimitir. Şi ei sunt aici, amândoi sunt înmormântaţi aici. Şi ne-au chemat din Damasc, ca să mergem toţi la ei, ştiţi, la Damasc. Şi a venit un om, cred că un armean din Constantinopol, probabil avea rude… Că acest om – cum îl chema nu ştiu – să meargă la Damasc. Şi el a făcut că noi suntem rude cu el. Şi vreo zece-cincisprezece familii, care au fost rude cu el – sanchi, aşa vine vorba – în 1916 ne-am urcat cu caravana tot cu căruţă, şi ne-am dus spre Damasc. Ca să mergem spre Damasc, trebuia să trecem… ca ajunşi la port, nu ştiu cum, iar acolo sunt două oraşe mari: Hama şi Omrî. Hama, Omrî – sunt acum în Siria. Iar acolo ne-am urcat în tren – venise ăsta, bărbatul lui Hagi Mari, care era moartă. Şi ne-a luat, şi ne-a dus la Damasc, ştiţi. Şi acolo am stat doi ani. Până când v-am spus…

– La Raqqah n-aţi stat?

– Doi ani am stat. Doi ani la Raqqah, doi ani la Damasc.

– Acum să ne oprim puţin la Raqqah. Aţi stat la acel cerchez. Cu ce se ocupa acolo familia? Din trăiaţi?

– Uitaţi cum a fost. Domnule, tatăl meu a fost un om foarte descurcăreţ. Foarte… Eu sunt bleg faţă de el. Nu fac nici doi bani. Eu am şcoală, ştiţi… Domnule, era ca un geambaş… Domnule, omul ăsta reuşeşte la Raqqah să facă o prăvălie, domnule… La Raqqah! Şi prăvălia era în colţ la primăria turcă. Şi acolo era primar – cum îl chema pe ăla… îl chema Obeit efendi. Ca să citesc eu dintr-o carte tradusă din cehă că numele de Obeit e de la sumerieni. Vedeţi, el e arab, dar numele i-a rămas de la sumerieni, ca să vedeţi. Acest Obeit efendi, fiind arab, spune lui Hagi, zice: Tu ce faci? Aici tu ai făcut prăvălia asta, dar de asta te-au închis turcii pe tine. Ăştia o să vină… i-a explicat. Şi într-adevăr, într-o zi au venit şi l-au arestat. L-au arestat, l-au adus la Urfa. Urfa era centrul administrativ al regiunilor care depindeau de Urfa. L-au adus la Consiliul de Război. Nu ştiu ce au făcut, l-au judecat, ce au făcut, nu i-au găsit nici o vină, nu i-au făcut nimic, şi  l-au trimis… Cum a venit, a lichidat prăvălia, a stat aşa, ştii. Dar era, domnule, lumea a murit de foamete, n-avea ce să mănânce. Ştiţi ce făceau? Mergeau pe câmp, în special iarna, şi rădăcinile ierbilor le punea în apă, şi bea apa aceea… Spunea mama, zice, domnule, ăştia s-au menţinut, beau apa aceea cu fero-minerale. Ce mâncau? Eu ştiu că dacă era prin luna mai, copiii căutau să mănânce ceva… Ţin minte că odată a fost un cal mort, abandonat, cât ai clipi din ochi, imediat au sărit ăştia, au tăiat bucăţi, şi au dus acasă. Au mâncat, probabil, şi din cauza asta, probabil, au murit. Ştii, foametea face din om inconştient, domnule. Apa pe care o beam… Aduceau din Eufrat. De la noi până la Eufrat – de la Raqqah –  era un kilometru sau doi, cred. Aduceau apă din Eufrat, puneau în vase de pământ, din care pe urmă picura apa. Beau apa aceea picurată… Asta era apa pe care o beau atunci.

– Vasul acela filtra de fapt.

– Era un fel de filtrare a apei. De mâncare mâncau ierburi, ştiţi. Cu astea au trăit câţiva ani.

– Cerchezul la care aţi fost cu ce se ocupa?

– Domnule, cerchezul era un om extraordinar, un vânător care aducea… prindea tot felul de… Nu ştiu, era proprietarul casei, avea o mamă, copii n-avea. Era cu o mamă, cu o nevastă care stătea în camera din faţă. Era un bărbat de douăzeci şi cinci – treizeci de ani. Tata cu ajutorul lui a făcut ceva treabă. Îi dădea bani, probabil, lui, mergeau împreună, nimeni nu putea să se atingă de el. De cerchezi nu se atingeau turcii. Era înarmat până-n dinţi, însă mahomedan. Şi erau cerchezi acolo. Ăştia erau goniţi de ruşi, fugiseră de ruşi, şi se aciuaseră pe acolo. Aveau case, chestii, trăiau bine. Era un bărbat cam „bolond”, nu ştiu cum… Nu mai îmi aduc aminte. Tata mergea cu el, unde mergeau împreună, ştiţi. După doi ani, vă spun, că a mers…

– Şi tata nu s-a apucat de vânat şi el?

– Nu ştia arma, nici nu manipula arma…

– Şi după ce a închis prăvălia?

– A închis prăvălia… Nu ştiu cât am mai stat… Am plecat spre Damasc.

– Şi la Damasc v-aţi întâlnit cu ceilalţi?

– Cu ceilalţi ne-am întâlnit, cu care n-am făcut treabă. Şi am stat ascuns vreun an, un an jumate… Şi ştiţi cu ce ne-am hrănit la Damasc? La Damasc ne-am hrănit, cu ce aveam nişte rezerve de bani, pe care-i aveam încă din Eregli.

– Ce anume? Bani?

– Cred că avea rezerve de bani din Eregli. Mâncarea noastră la Damasc a constat, un an jumate, doi, nu reţin exact, vreo doi ani, era dovleac. Aducea dovleacul, îl fierbea în apă, punea deasupra un pic de untdelemn, grăsime, ceva. Noi doi ani de zile cu asta am trăit la Damasc. Şi dacă putea, lua un sfert de carne pe lună… Un sfert, dacă ajungeau banii. Cu asta ne-am hrănit. Eram ca dracul. Din asta am trăit doi ani de zile. Dovleac fiert am mâncat, uite vă spun. Ca să vă spun din amintire chestia asta, e foarte interesant că arabii ăştia… e o populaţie foarte curioasă. Proprietarul arab era un student, probabil băiatul proprietarului. Şi era un „armion”, cum se zice, un informator, care căuta armenii care erau ascunşi. Îi dădea pe mâna turcilor, şi-i prindeau, şi-i duceau, ştiţi. Era un subteran acolo…

– Unde? În casa în care v-aţi ascuns?

– Când intrai din subteran, ieşeai în cealaltă stradă… Nu ştiu, un labirint a fost probabil. Şi tata stătea ascuns acolo. Când veneau, intra în labirint şi  fugea în altă parte.

– Numai pe bărbaţi îi căutau?

– Numai pe bărbaţi, ca să-i prindă, să-i ducă, aia era.

– Unde?

– Să-i ducă, să dispară. Îi considera fugari. Domnule, şi într-o zi acolo – mama mereu, în fiece zi era foarte supărată – şi într-o zi studentul arab întreabă pe mama: „Dar de ce eşti supărată aşa în fiecare zi?” „Uite, zice, că vine un armean cu doi agenţi, jandarmi, îl caută pe bărbatul meu.” „Futu-i mama lui, las’ că-l învăţ eu minte.” Într-o zi, tot aşa, apare ăsta – nu ştiu cum îl chema – cu doi agenţi din ăştia, miliţieni… El se bărbierea, nu ştiu cum, când vede în curte, vede zarva, iese afară. Se duce – era pe lângă cişmea acolo. „Ce cauţi?” Zice: „Îl caut pe Cividian Pase.” Măi, când a dat omul ăsta, acolo în curte, când a dat două aşa cu mâna stângă – avea un inel aici -, l-a făcut plin de sânge… A oftat şi zice: „Pleacă de aici, că te omor dacă mai vii încoace!” L-au luat, l-au spălat, cu jandarm, cu miliţieni cu tot – ăştia nu prea se atingeau de arabi – că erau arabi, cum vezi acum în Palestina, sunt un popor de fanatici, foarte periculoşi, ştii. Au plecat, şi n-au mai venit. N-au mai venit… L-au spălat pe armeanul ăla – nu l-am mai văzut după aceea. Asta a fost.

– Nu aţi fost împreună cu cumnaţii?

– N-am fost. Nu s-au înţeles… Nu ştiu ce socoteli aveau din oraş, încă din Eregli, trebuia să împartă banii, nu se împărţise corect, după ei probabil tata luase mai mult… S-au certat atunci. Domnule, a mers chestia asta, ştiţi cât? V-am spus: când au venit englezii…  Când au venit englezii, a făcut tata un atelier… de prăvălie, cu un armean, care era cizmar, meseriaş. Nu ştiu, în şase luni de zile a câştigat bani de… nu ştiu cifră…

– Cine erau clienţii lui acum?

– Ştiţi cine erau, domnule? Clienţii lui erau soldaţi indieni din armata engleză. N-a fost colonie engleză India? Armata engleză era formată în majoritate din indieni, tineri. Tineri de vreun un metru optzeci – doi metri, prăjini! Damascul era plin de indieni, dar în uniforme, tineri, toţi douăzeci – douăzeci şi cinci de ani. Ştiţi cum? Umblau prin străzi, prin prăvălii, luau… cumpărau orişice… Ştiţi, englezii le dădeau bani buni la armată pe vremuri. Şi vindeam, eu stăteam în prăvălie – aveam vreo zece ani atunci – îmi dădeau bacşiş, domnule, eu mă umpleam de bani, ştiţi… Luau, mâncau, şi de multe ori m-au luat, m-au dus la un restaurant, mi-au dat mâncare… soldaţi ăştia englezi – indieni, bineînţeles. Francezii erau cu senegalezi, negrii… Cioară senegaleză li se spunea…  Iar în armata franceză cavaleria era formată din algerieni. Beduini.

– Beduini?

– Beduinii erau arabi de-ai lor… Asta a fost la Damasc. Imediat după ce am ajuns, imediat a găsit ceva… o gheretă, ceva… Imediat a prins bani de la meseria asta… Damasc…

– Şi nu v-aţi gândit să rămâneţi acolo, dacă se câştiga aşa de bine?

– Tata era foarte descurcăreţ. Domnule, uite ce a fost. Ca să vezi… ca să vedeţi cum este, vedeţi, oile cum sunt? Când o oaie s-a aruncat în apă dintr-un vapor, toţi s-au aruncat după oaia aceea. Când s-a terminat povestea asta, a ieşit vorba că s-a făcut Armenia. Ei, toată lumea în trenuri, să se ducă în Armenia.

– Unde? Unde, în ce direcţie mergeaţi?

– Ştiţi pe unde am venit? Spre Adana. Adana este acolo…

– În sud, în sudul…

– În sud, acolo, în colţul acela, unde pe vremuri fusese…

– Da, un imperiu…

– Da, un stat armenesc, care a ţinut din secolul XI până în secolul XIV. Cilicia se zicea. Cilicia… În Cilicia am fost, am stat acolo încă doi ani după război, când, într-o dimineaţă Franklin Bouillon – am auzit asta ulterior – Franklin Bouillon, ministrul de externe al Franţei a venit la Ankara – ieşise Kemal Paşa – şi a făcut o înţelegere ca să evacueze Cilicia.

– Era ocupată de francezi…

– De francezi. Veneau kemaliştii, atacau, şi francezii ripostau, nu se puteau apropia. Noi eram în faţa unui spital. În fiecare noapte era ciorovăială. Ăştia trăgeau cu mitralierele, ăia nu se puteau apropia, turcii. Şi pe urmă au semnat. Pe urmă mi l-a dat mie, documentul ăsta îl mai am încă aici. A spus aşa generalul, zice: „În două săptămâni – a apărut o proclamaţie către populaţia armeană – zice: În două săptămâni, cine vrea să plece, e liber, pleacă. Cine vrea să rămână – să rămână.” Şi atunci ne-am dus: De la comandamentul francez s-a dat un document, zice, Laissez-passer, în care era fotografia familiei, „Commandement de Cilicia”,  semnat de general. Ei, cu documentul acela am mers de acolo la Mersin(?), de la Mersin ne-am urcat în vapoare şi am venit la Constantinopol. La Constantinopol când am venit – Kemal intra. V-am spus, tata a venit şi ne-a spus: „Vreau să nu mai ştiţi de frică, s-a terminat, zice. Se termină viaţa voastră numai în groază şi frică.” Şi cu asta…

– Adana ce fel de oraş a fost? De asta vă aduceţi probabil mai bine aminte…

– Domnule, Adana… Armenii au vrut să facă acolo un mic stat, ca pe vremuri. Şi au făcut şi organizaţii, nu ştiu ce, aveau voluntari, armată, nu ştiu ce, însă când s-a destrămat chestia asta, am plecat. Domnule, şi în Adana s-a trăit foarte bine. Era tot aşa, se făcea comerţ mare. Veneau turci, dar mai puţini, dar se făcea. Era o legătură între turci şi armeni atunci, pe vremea aceea.

– Turcii nu fugiseră de acolo?

– Nu fugiseră, erau acolo.

– Populaţia?

– Fugiseră, dar erau încă… Domnule, când au…

– Ştiu că aţi pomenit că dincolo, după ce au intrat francezii, englezii la Damasc, aţi început o şcoală acolo…

– Domnule, acuma exact să spun, nu ştiu unde am făcut eu şcoala aceea. Ori la Adana… Cred că la Adana. Era o şcoală franceză: Collège Saint Paul… Collège Saint Paul, şi am mers în clasa întâia… sau cred că în clasa întâia sau a doua am fost, şi am învăţat franceza. Erau toţi profesorii preoţi, ştiţi, călugări. Collège Saint Paul… Adana era. Collège Saint Paul, da, Adana. Şi de acolo am şi un premiu, ştiţi, o hârtie: Cividian Agop – premiul doi – trei… Nu mai ştiu. Probabil eram elev bun. Aveam un Larousse… A dispărut şi Larousse-ul şi hârtia aceea…

– A dispărut premiul?

– Era în Larousse. Nu-i nici Larousse-ul, nici hârtia aceea.

– Nu le-o fi luat băiatul dumneavoastră?

– Nu, nu ştiu… din mutare, ce a fost… mă rog. Collège Saint Paul, la Adana… Şi pe urmă am venit la Constantinopol. La Constantinopol am mers la şcoala armeană, la Adrian… era un Jamacikül(?). Acolo încă am învăţat turca, să ştiţi. Să scriu turceşte. Încă nu venise Kemal Paşa, erau adică literele turceşti.

– Adică arabe.

– Arabe. Am învăţat arabă, şi ştiam, ştiţi. Un an de zile am învăţat la şcoală şi pe urmă am venit aici, pe urmă au venit şi au schimbat literele.

– La Adana de fapt un an aţi făcut, probabil.

– Vreo doi ani de zile am stat, mi se pare, până în ’22.

– Din franceza aia aţi reţinut ceva?

– Păi citesc franceza. Bine, am învăţat pe urmă, ulterior, la liceu, aici… Sigur că da, citesc franceza. Destul de bine, înţeleg, dar dacă e un cuvânt necunoscut, mai iau un dicţionar, chestii…

– La Adana, dacă tatăl dumneavoastră a adunat nişte bani la Damasc, aveaţi o situaţie bună.

– A fost o situaţie bună. Uitaţi cum a fost. Acolo a făcut cizmărie. Aici, când a venit la Adana, a făcut haine vechi, ştiţi. Da. Adică, înţelegeţi, mi se pare şi unchiul – am un unchi în America -, mi se pare a trimis şi el baloturi. Spre exemplu, veneau din America haine. Ale muncitorilor… ei muncesc, şi pe urmă aruncă hainele. Şi pe stradă, am auzit, şi acuma. Iar hainele astea – era o spălătorie mare, o fabrică, acolo la Adana – le aducea tata. Se scula – aducea spălat curat! Erau haine murdare, cu murdării… cu miros de la fabrică. Şi avea croitor, se vedea… Şi erau haine noi… Venea unul – îl îmbrăca din cap până-n picioare… Şi se câştigau bani… bani mulţi la chestia asta pe vremea aceea.

– Bani franţuzeşti sau turceşti?

– Nu mai reţin… Cred că erau turceşti… Cred că erau turceşti. Şi, curios lucru, că primise încă un mare transport din America – mi se pare că primea din America, probabil trimitea unchiul meu – că toată marfa asta el voia s-o aducă la Beirut. Şi mama a forţat lucrurile, să mergem la Constantinopol, că-i avea pe fraţii ei, chestii… Şi mamă-sa venise acolo… Şi când am venit, mamă-sa murise, soră-sa murise… Trebuia să mergem la Beirut. Tata spunea mereu, zice, dacă mergem la Beirut o să ajung un mare proprietar, zice, am un maldăr întreg de haine vechi, ştiţi… din America… Şi pe urmă luase drumul Constantinopolului. A pierdut totul, ştiţi. Asta era. Mereu spunea aici… Dacă mergeam la Beirut eram om bogat, spunea el mereu. Era un om foarte…

– Dar acum, probabil, dacă v-aţi fi dus, acum aţi fi şi bogaţi, şi plecaţi de acolo cu războiul ăsta.

– Cred că da, cred că da… Marea nenorocire a fost că trebuia să mergem în America, chiar atunci. Ştiţi cum a fost, domnule? Vapoarele americane stăteau în larg, ca să ieie populaţia, şi s-o ducă în America. Fără bani, fără nimic. Ei aveau nevoie de muncitori, ştiţi. Ştiau chestia asta, de refugiul acesta! Stăteau cu vapoarele în larg, te lua fără bani, şi te ducea în America. N-a vrut să meargă să nu încurce lucrurile… Eram în America în 1922, atunci… Asta a fost soarta noastră. Şi mereu… Zice, eu nu mă duc să mă fac muncitor. Asta e concepţia, că dacă merge acolo, devine muncitor. Dar devenind muncitor, trăia mai bine decât un boier aici. Asta a fost. Şi mulţi au plecat în America, direct.

– Da. Aţi pomenit de vasul acela egiptean, cu care v-aţi dus. Îmi povestiţi drumul ăsta?

– Domnule, un vapor, ştiţi, unul abandonat, probabil, şi l-au pus pe drum, pentru că făcea parale. Şi ne-a adus în cinşpe zile, în două săptămâni de la Adana la Constantinopol. Şi erau stânci, s-a dat alarma că-i pericol, era să se răstoarne… Era lume multă.

– Numai armeni?

– Numai armeni. Special aduseseră armatori, ca să facă parale… Ca să dai parale… Americanii îi duceau fără bani. Vapoarele americane veniseră şi-i duceau fără bani în America, domnule, pe vremea aceea. Aşa a fost şi cu populaţia americană, e formată din fel de fel de naţionalităţi aduse pe vremuri. Iar noi am venit aşa… şi când am venit, deja muriseră toţi.

– Dar de ce muriseră?

– O soră de aici, care murise de tuberculoză, şi lăsase trei copii, trei fete…

– Acolo la Constantinopol?

– La Constantinopol, care sunt acuma în Franţa. Bătrâne, optzeci de ani au. Şi mamă-sa murise…

– Pe drum sau la Constantinopol?

– La Constantinopol. Noi când am mers deja muriseră. Şi am mai stat un an, când a venit tata şi ne-a luat şi ne-a adus aici.

– Şi ce s-a întâmplat cu bunica, cea cu care aţi venit din Eregli tot drumul ăsta?

– Bunica… Alciglî Hanî a murit la Adana. A avut şi ea dizenterie, şi nu erau medicamente, nu era o îngrijire, a murit… S-a chinuit o lună-două şi… Ea a murit la Adana.

– Şi acolo e înmormântată?

– Acolo e înmormântată.

– Era cimitir armenesc acolo?

– Era un mare cimitir. Într-o zi ploioasă cum ne-am dus şi am înmormântat-o şi pe bătrâna asta, care de vreo treizeci de zile n-a mai vrut să ştie nimic. Spunea mamei, zice: „Arţâh eţid eşmişola”, adică „Ceea ce a fost între noi să se dea uitării”. E o expresie turcească… Arţâh eţid eşmişola… M-a impresionat, ştiţi, eram copil.

– Dar de ce a spus asta?

– Ei, noră şi soacră, probabil se mai ciorovăiau între ele… Adică ceea ce a fost între noi, nu ne-am înţeles adică, să se dea uitării…

– Adică dânsa a fost bunica dinspre tată?

– Dinspre tată. Bunica dinspre mamă era la Constantinopol. Trebuia să vină. Asta era bunica de la tata. Hagi Gül Hanî. Aceea era Nuritsa Hanî. Vedeţi ce… Ei pun nume… Hanî e în turceşte. Erau turcizaţi oamenii… Degeaba i-a omorât, domnule… Degeaba i-a omorât! Erau turcizaţi! Pe ea o chema Hanî. Hanî însemnează  turceşte „doamnă”. Numele era Nuritsa Hanî… Erau turcizaţi, domnule. Degeaba i-a omorât… Erau turcizaţi, domnule. Păi tata a murit, şi n-a vrut să vorbească, domnule… Un cuvânt n-a scos armeneşte.

– N-a spus sau n-a ştiut? Ori n-a vrut să vorbească?

– N-a ştiut… Ce a spus? Acum o fi cauza asta: turcii au fost aşa de fanatici în Kayseri, oraşul nostru… Cu sute de ani înainte au spus: Îndată ce vorbiţi armeneşte – noi vă tăiem limba. Şi au fost obişnuiţi, ei nu vorbeau armeneşte.

– Nu înţelegea?

– Nu vorbea. Probabil că înţelegea câte ceva, dar nu vorbea, domnule. Cu mama noi vorbeam armeneşte. Nu înţelegea N-a vrut, domnule. Toţi armenii din Turcia, din Kayseri, oraşul ăsta al nostru, toţi aici erau, cu miile erau aici… Toţi erau… nu vorbeau… îi omorau care vorbeau armeneşte. Dar mama a fost, mă rog, ţărancă, a fost de la ţară. A fost foarte deşteaptă. Dar ea vorbea numai armeneşte cu mine. Însă cu bărbatul său nu vorbea. Aşa a fost oraşul ăsta. Kayseri ăsta a fost un oraş unde s-a vorbit numai turceşte. Şi citesc în cartea aceea a armeanului ăluia care a scris istoria oraşului ăstuia, că a dat oameni mari, domnule, oraşul ăsta, ăştia sunt cei mai renumiţi negustori din Orient, ăştia din Kayseri. Este Ghiulbenchian, aţi auzit de el… Ghiulbenchian ăsta – un mare petrolist – din Kayseri a fost. Ăsta, pe vremea imperiului turcesc era la palat, furnizorul lor, nu ştiu cum. A avut şi el a organizat exploatările astea ale petrolului din Mossul, Irak. Şi el, pentru organizarea asta a lui, el avea cinci la sută din veniturile provenite din petrolul ăsta din Irak. Era al lui. Ăsta stătea la Londra, cu palate, în Franţa avea nu ştiu ce… Când a murit, ăsta a lăsat o avere, domnule! Omul ăsta a vrut să facă în Armenia Sovietică – am vorbit cu oameni – vroia să facă din Erevan până la Ecimiadzin, în ambele drumuri case pentru oameni, îţi spun, însă să se cheme… numele lui să poarte. Însă guvernul armean era comunist – n-a admis. A trecut la Lisabona toată averea lui. El era la Londra. El, toată averea lui, dacă o lăsa acolo – nu ştiu, e un drept de moştenire, englezii iau mai mult de jumătate, nu ştiu cum, – el toată averea lui reuşeşte s-o transfere la Lisabona, în Portugalia. Păi în Portugalia are un palat, case de binefacere, muzee, chestii… Şi în fiecare an – acum a murit el – este o organizaţie, cu preşedinte, nu ştiu ce… Băncile – banii sunt la bănci – în fiecare an se dau premii la studenţi, ajutoare pentru săraci din fondurile lui. Şi a avut un băiat şi o fată. Băiatul a murit la Paris, tot aşa – numai cu francezi era – şi fiică-sa mi se pare că a murit, dar a rămas averea asta a lui la Lisabona, Fundaţia Ghiulbenchian se cheamă. E la Lisabona. Averea e din cinci la sută din petrol, veniturile din petrol, din Irak, din Mossul. A fost mare bogătaş!

– Din Eregli, dintre copiii de pe vremea aceea, copii mici, e cineva?

– Nici unul… Nici unul. Nici din Raqqah. Din Cesareea au fost mulţi, i-am cunoscut datorită lui tata. Spre exemplu, unul a murit acuma, a fost înmormântat ieri, Avramian, era prieten cu tata. Ultimul. Printre ultimii… Au murit toţi, domnule, n-a rămas nimeni. Când era tata aici, din Raqqah venea unul – Deravarian îl chema – venea la tata mereu, discutau, un om bătrân, se cunoscuseră la Raqqah, venea… Iar ăştia, cumnaţii lui, au murit amândoi, care au fost evacuaţi, sunt aici, la cimitir. Îi chema Mivcelian. Ei au murit întâi, în ’38, şi în ’65 a murit ultimul dintre neamuri, care a fost la priveghi acolo, la mama. Au murit toţi, domnule. Am rămas noi, uite… Eu aveam şase ani când am venit. Sunt toţi morţi de atunci. Ne-am dus, asta e. Erau turcizaţi. I-a omorât de pomană când au venit. Ştiţi care e chestia? Toată chestia, după cum îmi dau seama aici, cum a fost? Exact acelaşi caracter a avut acest şovinism naţionalist, domnule. Pentru că ei spuneau… zice: ăştia trăiesc în case bune. Ăştia mănâncă bine, ăştia trimit copiii la studii, la şcolile superioare. Ce, noi trăim prost… Hai să-i omorâm, să le luăm banii! Ei, au omorât, au luat, au intrat în posesia averii, că asta a fost. Pur şi simplu asta a fost… Îi invidiau…

– Dar şi turcii sunt comercianţi. Nu a fost aşa?

– Turcii mai puţin. Ştiau puţin. Domnule, asta a fost organizat de către guvern, dar populaţia era altceva. A fost organizat de sus. Spre exemplu, cum s-a făcut treaba asta aici… Cum a fost Antonescu sau altul. Ăsta a făcut pe vremea – demnitari de atunci puseseră mâna pe putere, l-au detronat pe împărat, sultanii, şi au venit ei în locul lor. Enver Paşa… Era tineret mult venit din Adrianopol. Au pus mâna pe putere Enver Paşa, Stalat Paşa… Prin 1907- 1908 au pus ei mâna…

– Junii turci…

– Junii turci au făcut. Şi au avut şi colaborare armenească. Armenii au colaborat cu ei, ca să vină ei. Însă când au venit i-au atras în capcană, ştiţi. A fost organizat pe directive de sus, ştiţi, de stat, ordin dat la guvernatori, cu jandarmi, cu chestii, a trebuit…

– Atunci când mergea caravana eraţi fost însoţiţi de poliţie sau de soldaţi?

– Numai cu poliţie. Zapti îi chema. Erau călăreţi. Zaptii tot timpul ne înconjurau călare. Aşa ne-au dus. Tot timpul în jurul nostru. Nu puteai să faci un pas. Şi au jefuit pe drum bandiţii. Noaptea când cobora – intrau şi furau şi fugeau. Ah! Foamete, păduchi,  lipsă de apă, lipsă de alimente Ce alimente ajungeau, luate din Eregli, când drumul a durat două luni, două luni jumate? Ce ajungea? Într-un car cu boi ce poţi să pui? Ai şi îmbrăcăminte şi încălţăminte… S-a murit de foame. Lumea îşi pierduse noţiunea… nu mai erau indivizi, nu mai aveau eul acela, că fiecare om are eul lui… Omul îşi pierduse eul lui, nu era un om, ci ca animalele, domnule! Umbla numai să mănânce, ceva pentru stomac… Făceau orişice, au omorât şi copii, şi i-au mâncat, eu vă spun. Ei îşi pierduseră noţiunea de om, ştiţi. Asta a fost una din marile crime ale secolului, de la începutul secolului nostru! Şi nu se ţine seama de nimic, că totul merge pe interes, să ştii, că acuma, dacă ai interes cu turcii… Pe vremea aceea nemţii aveau interes, n-au vrut să vadă. Să ştiţi că Austro-Ungaria… ăia nu au avut cuvânt, să ştiţi, nemţii dictau. Austriecii n-au avut nici un cuvânt. Nemţii au dictat şi au făcut. Dacă voiau, puteau să oprească. Ei au întors-o… nu ne interesează.

– Prin ’20, totuşi s-a format o republică acolo, în vecinătatea URSS-ului.

– Chestia cu republica… eu din citite ştiu chestia asta.

– Tatăl dumneavoastră n-a vrut să se ducă acolo?

– Nu, domnule. Noi cu ei nu am avut nici o legătură, asta e partea rusească. După ce au lichidat partea asta, a fost frontul stabilit acolo. Nici ruşii n-au înaintat, nici ei… nu ştiu ce a fost pe acolo, însă adevărul este următorul: În 1917, în perioada aceea, când a fost bolşevismul, şi a venit de la Brest-Litovsk – ştii asta… eu din citite vă spun – armata turcă reîmprospătată a luat din (?…) Dardanelele… A luat cu trupe proaspete şi generalul… cum îl cheamă – îmi scapă numele acum – Ceazim Carabitir paşa… Ceazim Carabitir paşa, da, el, ia trupe proaspete, care erau odihnite, şi când vine pe frontul ăsta, ca să intre în Armenia rusească, provincia Ceirima (?). Şi ca să intre acolo, mi se pare cu ajutorul nemţilor, nu ştiu cum… Dar cel puţin în 1917 – 1918, văzând că ăştia vin, se organizează o apărare a armenilor ei înşişi – erau nişte generali armeni rămaşi de la imperiul rusesc, care erau acolo – organizează apărarea şi se dau lupte corp la corp… Şi au luat parte la luptele astea copii, femeile ajutau, veneau din spate cu apă, chestii, şi pe urmă generalul – nu ştiu cum l-a chemat – s-a dus şi a spus la patriarhul care era aici, zice, părinte, se trage de la Erevan, că vin turcii. Zice, domnule, eu de aici nu mai plec, aici e leagănul nostru. Dacă o să murim, o să murim aici. Şi ăla nu s-a mai retras, şi patriarhul, zice, că a dat ordinul ca toate bisericile să dea alarma. Şapte zile zi şi noapte s-au tras clopotele bisericilor. Ne spunea un profesor de la şcoala armeană, zice, domnule, au fost sate care de şapte ori au trecut de la o mână la alta în luptele astea. Însă ei erau pregătiţi de armata rusească, ştiţi, făcuseră armată… Armenii ăştia ai noştri nu făcuseră. Ei dăduseră bani şi scăpaseră de serviciul militar. Se chema beder. Tatăl meu a dat beder cincizeci de monede de ale lor, şi a venit acasă. El nu ştia să mânuiască arma. Ăia erau formaţi de ruşi, şi cunoşteau să mânuiască armele. Şi după două luni de lupte corp la corp, zice, să stăm la masa verde. S-au aşezat la oraşul Alexandropol, care acum se cheamă Lemnaga(?) şi au semnat o hârtie, un document, prin care recunoaşte o republică armeană, care are 30 000 de kilometri pătraţi. Atâta are. A recunoscut partea asta, şi aşa s-a încheiat pacea, iar în 1920 au venit ruşii, Lenin, să-i comunizeze. Şi armenii care au fugit de atunci şi erau aici, pe de o parte armata turcă era la sud, pregătită să intre, în nord erau ruşii. Şi atunci, ăştia de atunci, imediat semnează o hârtie, şi predau ruşilor, poftim, comuniştilor armeni care erau cu armata rusească şi au comunizat. Asta a fost atunci. Şi acuma face parte din Armenia Sovietică. Curiozitatea este că rămăseseră 700-750 de mii de bolnavi. Şi luptele acestea care s-au dat – foamete au dat, n-aveau nici ei ce să mănânce, cei din spate… Ei au ajuns la trei milioane – trei milioane jumate, cum s-au înmulţit – nu ştiu. Au mai venit din afară. Erevanul a ajuns… cică are un milion jumate de populaţie. Avea înainte de război treizeci – patruzeci de mii de locuitori. Asta este situaţia la ora asta.

– N-a avut dorit tatăl dumneavoastră ca din patriotism să meargă acolo?

– Niciodată nu s-a gândit tata. Niciodată. Vedeţi, v-am spus, mai mult era turcizat omul ăsta. El nu era patriot, tata. N-a fost patriot. El din contră, el a condamnat ceea ce s-a întâmplat. Au făcut prostia armenii ruşi, şi am suferit noi. Pe el îl lega numai chestia religioasă.

– Vă aduceţi aminte cum se îmbrăca?

– Cu fes. Cu fes era. Păi tata prima oară şi-a pus pălărie în 1922. El era cu fes, domnule. Păi şi eu am fes, nu ştiu… am o fotografie cu fes, dacă ţin minte. Când am venit la Damasc încă, nu ştiu, sau la Adana încă, purtam fes.

– Dar în rest, hainele erau ca la turci, nu?

– Haine civile. La fel ca şi turcii. Însă armencele nu purtau turban, erau acoperite la faţă. Nu purtau. Însă bărbaţii erau ca turcii. Domnule, toată discuţia, tot felul lor de a vorbi a fost turceşte, domnule. Tot! Concepţia lor, gândirea lor… Ei erau turcizaţi! Păi sunt şapte secole de stăpânire otomană, domnule! Dacă ei îi lăsau în pace, nu se întâmpla… Asta a fost… chestia asta… şovinismul ăsta, de ce să aibă ăla mai mult, de ce să am eu mai puţin… Probabil a intervenit chestia asta. Exact aici! De ce să trăiască ăla în casă mai bună? Îl omor, şi o iau eu! L-a omorât şi i-a luat casa! Asta a fost toată povestea. Şovinismul ăsta…

Vezi prima parte aici:

• “Eu toata viata am trait in frica” (I)