Livia Mihaela Vodă
„Nu am văzut nici un living care să aibă un raft cu cărţi sau ceva de genul ăsta…”
(O. P., 26 de ani, jud. Prahova)
– Care este începutul poveştii? Cum te-ai gândit să pleci sau ce te-a determinat să te gândeşti la asta?
– Păi… Eram în clasa a doişpea… şi nu credeam c-o să iau bacu’. Şi cu perspectivele astea m-am gândit că e bine să mă car… (zâmbeşte) Şi m-am cărat! Am luat decizia să plec din România, temporar sau de tot. Cam 80% a fost temporar… Dat fiind faptul că nu eram sigur c-o să iau bacul, şi asta însemna că nu pot să mă duc la o facultate… şi doi, pentru că mă plictisisem de România, şi mă enerva. Ştii… io… mie nu-mi place să învăţ, şi pentru că eram foarte slab la matematică, eram foarte sigur că la matematică n-o să promovez. Şi asta m-a făcut să mă gândesc la altceva, să caut o alternativă. Iar alternativa a venit de la un prieten… care era înscris pe un site Au Pair… şi pe el îl contactase o familie din Germania. Iniţial a preferat să plece, după aceea a refuzat. M-am înscris şi eu pe site, am completat un formular cu date personale etc., etc. Site-urile Au Pair sunt nişte site-uri care funcţionează în genul celor pentru job-uri… şi… statutul de Au Pair este recunoscut de Ministerul Muncii, dar nu se încadrează… este undeva la limită, între statutul de turist şi statutul de… om care munceşte. Ca să lucrezi în condiţii de Au Pair nu-ţi trebuie carte verde, iar programul Au Pair a fost iniţiat pentru cei care vroiau să viziteze o anumită ţară, să vadă o anumită cultură, şi erau dispuşi să muncească pentru cazare, masă etc. Am contactat o familie din Norvegia, de fapt am fost contactat de… mister Vidar… care înseamnă Vasile în română. După ce am fost contactat de ei, mi-au explicat ce aveau nevoie. Era o familie cu doi copii, doi băieţi, de patru şi de şase ani, care aveau nevoie de un valet, iniţial. Asta se întâmpla în clasa… când trecem dintr-a unşpea într-a doişpea. Ulterior, am luat bacu’ şi nu m-am mai gândit să plec din ţară. Am venit la facultate, iar în anul trei am luat din nou legătura cu familia aceasta. Nu mai aveau nevoie de un valet, aveau nevoie în schimb de un restaurator. El era colecţionar de maşini de epocă, şi avea nevoie de cineva care să i le restaureze, şi… m-am gândit că pot fi eu ăla.
– Tu de ce voiai să pleci? Pentru bani sau…
– Nu… În primă fază a fost ideea doar de a pleca, pur şi simplu să plec… şi… bineînţeles că erau şi banii o chestie, un factor, dar nu erau factorul principal care să mă motiveze întru totul. Ideea era de a cunoaşte oameni noi, de a vedea lucruri noi, lucruri despre care se spune că ar fi bune. Mă aşteptam să întâlnesc oameni civilizaţi, să întâlnesc oameni care să-ţi respecte munca, să întâlnesc oameni care să vrea să cunoască şi alţi oameni… să găsesc o ţară mult mai curată ca la noi… şi chestii de genul ăsta. Ideea era să scap de România, cel puţin pentru o perioadă. Vroiam să scap de România pentru că mă enerva. Mă enervau şi… mă enervează oamenii, mă enervează faptul că românii sunt răi. Nu mă gândeam că în altă parte oamenii nu sunt răi, şi nici acum nu spun treaba asta. Pur şi simplu mă aşteptam la alţi oameni… Românii pot să fie răi din cauza condiţiilor în care trăiesc. Mă aşteptam ca nişte oameni care trăiesc în alte condiţii să aibă o altă mentalitate şi altă gândire.
– Te gândeai la un viitor în altă ţară?
– Nu. M-am gândit că văzând altă ţară mă pot gândi la un viitor, nu neapărat în ţara respectivă, ci pur şi simplu pot învăţa ceva din chestia aia. Nu m-am gândit niciodată să stau departe de România foarte mult timp… că deşi mă enervează, totuşi îmi place.
– Voiai să pleci într-o ţară anume sau oriunde?
– (oftează) Oriunde în Vest. Orice comunitate şi respectiv orice ţară are ceva special, dar cred că în Vest aş avea mult mai multe de învăţat. Iar Norvegia mi s-a părut OK. Plus că… deşi e în nord, e totuşi exotică pentru România şi chiar pentru o mare parte a Europei. Ştiam câte ceva despre ţara respectivă dinainte de a mă gândi să plec acolo. După aceea m-am documentat, am aflat că în România s-a editat o singură dată un minidicţionar de limbă norvegiană, am aflat că au două limbi: una vorbită şi acceptată din punct de vedere gramatical şi oficial, iar cealaltă greşită din punct de vedere gramatical, dar acceptată oficial. De fapt e una şi aceeaşi limbă, numai că una este vorbită respectând regulile gramaticale, cealaltă nu… Amândouă sunt acceptate… Că sunt dicţionare şi cărţi de învăţat limba norvegiană, în care ţi se spune cum trebuie să aşezi limba între dinţi, limba în gură şi foarte multe chestii pentru că sunt… Cum se numesc? Grupuri de litere care se citesc într-un anumit fel şi necesită un foarte mare efort şi… Cam atâta… Am aflat că sunt foarte puţini, şi ţara este mult mai mare decât România… Nu m-am documentat foarte mult, pentru că nici nu vroiam să ştiu foarte mult, vroiam să ştiu ceea ce văd acolo, şi asta era chestia interesantă. Nu m-am gândit să învăţ limba înainte de plecare, şi nici nu cred c-aş fi putut, dat fiind faptul că în România sunt foarte puţine posibilităţi să înveţi limba norvegiană. Am aflat de la familia aceasta că se vorbeşte engleza acolo, că toată lumea vorbeşte engleza, şi că este a doua limbă vorbită în Norvegia şi nu necesită să învăţ limba norvegiană, nici măcar câteva cuvinte. A urmat o corespondenţă prin e-mail, ne-am pus reciproc întrebări, ne-am povestit reciproc întâmplări, chestii din care să reiasă… modul nostru de gândire, personalitatea, tipul de reacţie… Cel puţin asta am încercat eu să obţin prin întrebările mele de la el. Am stat pe net cam un an de zile. Ne-am pus tot felul de întrebări, ne-am răspuns… Vorbeam numai cu el pe mail… Mi s-a părut un tip un tip normal, un tip OK. Avea 38 de ani… 38 sau 42… Nu ştiu dacă el avea 38 şi soţia 42, sau invers. În fine, în jurul vârstei ăsteia se aşeza. Mi s-a părut un tip OK, mi s-a părut un tip care vrea să-şi rezolve o problemă, care era dispus să fie de acord cu programul Au Pair, de fapt nici n-ar fi putut să nu fie de acord… Mi s-a părut că vrea un profesionist, că vrea pe cineva care chiar înţelegea ce se întâmplă cu maşinile alea. Eu nu aveam experienţă în restaurare de maşini de genul ăla şi, când spun genul ăla, mă refer la faptul că erau nişte maşini foarte vechi, foarte scumpe şi foarte rare. Dar mi s-a părut o provocare suficient de mare pentru mine şi, cum îmi plac provocările, am acceptat ideea, şi eram sigur că pot rezolva problemele care le avea şi problemele care puteau să apară. Nu-l interesa foarte mult background-ul pe domeniu, îl interesa foarte mult să fii pasionat, să vezi ceea ce faci nu ca pe o profesie, să vezi ca pe ceva la care ţii, ceva care înseamnă foarte mult pentru tine… şi după aceea o profesie şi un mod de a scoate bani… şi exact aşa vedeam eu problema… şi l-am făcut să înţeleagă lucrul acesta, şi a fost de acord. Tipul căuta pe cineva căruia să-i placă restaurarea maşinilor vechi, şi care să fie în acelaşi timp bun, dar ieftin. Şi nu putea să găsească aşa ceva decât în Europa de Est, şi a căutat în România şi Bulgaria. Mai avusese cu doi ani în urmă un Au Pair din Bulgaria, şi i s-a părut că oamenii din Europa de Est îşi fac treaba bine şi îl pot ajuta.
– Cum a demarat plecarea?
– Neexistând o cursă directă Bucureşti – Sandefjord, unde vroiam să ajung, am mers cu un autocar până în Göteborg, în Suedia. De-acolo am mers cu trenul până în Stromstad, un oraş la graniţa cu Norvegia… Din Stromstad am trecut cu feribotul în Sandefjord, de fapt în Moss, iar în Moss… Este un oraş mare la graniţa cu Suedia. Am fost aşteptat de mister Vidar. Plecarea din ţară a demarat, după cum am spus, în momentul în care amândoi am fost de acord. Nu i-am cerut bani, şi mi-a şi spus că n-o să-mi dea bani pentru drum, deoarece noi, românii, tragem ţepe. Am fost de acord, şi mi-am plătit biletul de autocar, asigurarea de sănătate şi toate cele necesare. O parte din bani erau ai mei, majoritatea au fost de la părinţi… Părinţii m-au susţinut după ce le-am explicat care este ideea, doar cu condiţia de-a mă întoarce în ţară şi a-mi continua studiile. Şi prietenii m-au susţinut şi s-au bucurat pentru mine, unii recomandându-mi chiar să uit de România şi să-mi văd de treabă acolo, dacă e bine.
– Ce ştia despre România?
– Auzise de România, ştia că e ţara lui Ceauşescu. A urmărit Revoluţia în direct. Revoluţia din România a făcut cel mai mare rating pe care l-au avut toate televiziunile din Norvegia şi au fost foarte uimiţi să vadă un asasinat în direct! De-aia s-au uitat la revoluţie. A fost printre primele după Kennedy… printre primele pe care le-au văzut ei şi li s-a părut ceva… excitant, pentru ei era ceva interesant… şi aşa au auzit… Atunci au auzit de România. Ulterior au aflat, au intrat pe site-ul de Au Pair căutând persoane care să facă o muncă bună pe bani puţini. A cunoscut un bulgar, după aceea a mai căutat pentru garaj. Pe site-urile Au Pair este foarte greu să găseşti pe cineva care să facă o muncă profesionistă. De obicei pe site-urile de Au Pair sunt studenţi sau persoane foarte tinere care pot să facă o muncă de gospodărie gen baby-sitting, house-keeping şi altele. După ce şi-a dat seama că pot să fac treaba asta, şi l-am convins, am fost de acord. Am decis să plec… Tot business-ul părea OK… Am negociat şi condiţiile contractului. Mi s-au oferit 5 dolari pe oră şi pensiune. Am fost de acord. Munca mea acolo era legală, atât timp cât era în statutul de Au Pair. Asta însemna că nu trebuie să depăşească şase ore pe zi, şi să am cel puţin două zile pe săptămână libere… iar, dat fiind faptul că nu eram plătit cu o sumă foarte mare, deveneam legal în… zona asta. Doar peste 50 de dolari devine o sumă care se impozitează, şi atunci n-ai voie s-o prestezi decât cu carte verde. 5 dolari însemnau cam nimic pentru Norvegia şi… ceva pentru România. Oricum, şi pentru România ceva foarte puţin. În momentul în care eu am luat decizia şi el a fost de acord – de fapt când el a luat decizia să vin acolo şi eu am fost de acord – am fixat data plecării. Eram în anul trei, eram la finalul anului, şi m-am gândit că vin în toamnă să-mi continui facultatea. Iniţial trebuia să plec trei luni de zile, maximum cât este legal… Da, eram în mai, începuse sesiunea, am dat câteva examene, şi restul le-am amânat pentru sesiunea din toamnă, iar pe 25 mai am plecat. Am luat autocarul din Bucureşti, de la autogara Filaret. M-a dus un prieten bun. Despărţirea a fost teribilă… De fapt, nu simţeam nimic, doar mă simţeam ciudat. Mă gândeam că, pur şi simplu, n-o să pot să-l mai văd pe prietenul ăla oricând aş vrea… Ceva de genul… fiind la cinci mii de kilometri sau patru mii sau ceva de genu’ ăsta cât sunt până în Norvegia, eram sigur că n-o să pot să-l văd dacă vreau peste trei zile, să mă întâlnesc cu el, n-o să pot pentru că… sunt acolo. Asta-mi lua din libertatea cu care sunt obişnuit şi la care ţin. Aveam şi o prietenă pe care o iubeam mult (surâde)… Dar nu mă gândeam la o persoană anume, mă gândeam doar la faptul că, fiind acolo, o parte din libertăţi îmi sunt luate, iar eu fiind foarte liber, mă simţeam ciudat la gândul ăsta. Nu mă gândeam la faptul că o să-mi fie dor sau ceva de genul acesta, pentru că astea sunt normale, e normal să se întâmple, şi le tratez ca atare, doar la ideea de libertate care îmi era… îngrădită, îmi era luată puţin şi… cu asta nu eram obişnuit, şi la chestia asta mă gândeam… Da, m-am suit în autocar, cu încă două persoane şi trei şoferi, cu un tip negru. Iniţial am crezut că e un ţigan din Ferentari. De fapt era un indian, la origine. Şi cu un nene gras şi era deja beat. S-a făcut praf pe autocar. Acest nene era tehnician pe aparatură medicală, în special raze Röntgen, raze X, ecograf etc., profesie la mare căutare în Occident, dat fiind faptul că este… cum se numeşte? Aparatele astea radiază foarte puternic, şi atunci nu prea sunt oameni care să vrea să practice meseria asta din cauza radiaţiilor. Şi nenea ăsta cam din asta trăia, lucra patru luni pe an în Suedia, după care venea în România, anul următor iar patru luni, şi tot aşa. Era pensionat, un tip în regulă de altfel, dar beat! Cam tot timpul beat mort. Da. Autocarul a fost foarte liber până la Arad, unde s-au mai suit vreo cinci-şase persoane: patru lucrau în construcţii, două se duceau în vizită. Nu am făcut conversaţie, pentru că nu credeam că am ce să discut, i-am ascultat… Aveau tot felul de probleme, bălării în opinia mea, şi nu am legat nici o amiciţie de genul celora care se leagă în călătorii. Am ajuns la Arad. Între timp, şoferii şi-au făcut treaba şi ne-au anunţat să nu facem mizerie în autocar şi să ne purtăm cuviincios. La ieşirea din ţară, dat fiind faptul că toată lumea avea ceva ascuns în bagaj, care se putea constitui marfă de contrabandă, a trebuit să dăm 5 euro. Am dat şi eu, deşi nu aveam, pentru că a dat toată lumea, şi era ciudat dacă nu dădeai şi oricum… se considera că tot omul are, şi atunci… Am trecut peste faza cu banii, mi s-a părut aiurea, dar totodată normal pentru România. Am ajuns în Ungaria, am traversat-o, şi de la intrarea pe autostradă în Ungaria, drumul a continuat foarte lejer. În sensul că, mergând pe autostradă, drumul a fost în regulă, autocarul a păstrat o viteză constantă. Eu am anumite probleme când merg cu autobuze, autocare etc. şi mă gândeam că era posibil să mi se facă rău. Nu mi s-a întâmplat chestia asta. În autocar totul era dezolant, începând cu şoferii care erau de foarte bun simţ, cu filmele proaste care se derulau pe TV, cu nimic de văzut pe fereastră, pentru că mergeam pe autostradă şi autostrăzile au nişte garduri foarte înalte. La graniţa Germaniei cu Danemarca, în schimb, am urcat cu autocarul pe feribot, şi acolo am reuşit să vedem marea… bănuiesc… A fost drăguţ. Am coborât de pe feribot în Danemarca, am trecut prin Copenhaga, unde am stat cam patru ore. Am reuşit să văd o parte din clădirile caracteristice Danemarcei şi în special, Copenhaga. Arhitectura, mai ales, simplu şi de bun gust… Am continuat traseul. Am trecut prin Suedia. Cam de la intrare în Suedia s-a schimbat peisajul, s-a schimbat arhitectura. Dacă de la intrarea în Austria se schimbau oamenii, feţele şi atitudinea, de la intrarea în Suedia a început să se schimbe arhitectura, s-a schimbat peisajul, s-a schimbat modul de deplasare al celorlalte maşini… practic foarte multe s-au schimbat. Se schimbau în bine, nu în rău, cel puţin aşa credeam. Într-un final am ajuns în Göteborg, oraşul unde călătoria mea a luat sfârşit, călătoria cu autocarul. Am coborât, am ajuns într-una din cele mai mari gări din Europa, în oraşul care se află pe locul patru sau cinci dacă vorbim de criminalitatea din Europa. Oraşul Göteborg, un oraş despre care se spune că ziua este al oamenilor corecţi, iar noaptea al huliganilor. Un oraş al curselor de motociclete… noaptea, în schimb, ziua, un oraş plictisitor şi în regulă. Din gara asta am luat un tren. Interesant era că-ţi cumpărai biletul din tren, şi ţi-l cumpărai de la un automat. Controlorul nu venea decât să te lămurească în anumite probleme, şi nu să vadă dacă este în regulă biletul. Am observat că nimeni nu aruncă nimic pe jos, şi nu erau câini vagabonzi, nu erau aurolaci. Am observat că cei mai tineri fumau şi aruncau chiştoace pe jos, cei mai bătrâni fumau şi aruncau chiştoace în tomberon. Eu am avut o pungă în care puneam chiştocul după ce îl stingeam, dat fiind faptul că nu ştiam dacă e OK să-l arunc pe jos, iar cu tomberonul… Nu întotdeauna remarcam tomberonul care să aibă şi partea pentru ţigări, şi nu aruncam în alt tomberon ca să nu ia foc. Plus că încercam să evit orice complicaţie care ar fi putut să apară fiindcă eram străin. Ideea care m-a surprins cel mai mult a fost că… controlorii de pe tren constau în două femei, două domnişoare de fapt, care aveau douăzeci de ani, două tipe care arătau drăguţ. Mi s-a părut ceva ciudat şi ne la locul lui, mi se părea total aiurea, m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă în România controlorii pe tren sau pe RATB ar fi fost două tipe la douăzeci de ani, blonde şi chiar drăguţe. Ar fi un dezastru pentru ele, cred… În schimb, în Suedia, a fost OK. În continuare am ajuns în Stromstad. Stromstad e oraşul de graniţă al Suediei cu Norvegia, este un oraş port, un oraş mic, un oraş cu… câteva mii de locuitori, până în zece mii, cu arhitectură de litoral, cu arhitectură în genul caselor de vacanţă, cu multe baruri şi… multe maşini tunate, construite personal, costum-uri. De-acolo am luat un feribot, am trecut în Norvegia, în alt oraş, oraşul Moss. Este un oraş ceva mai mare, cât poate să fie un oraş de mare pentru Norvegia. Norvegia care are între şase şi opt milioane de locuitori. În Moss am fost aşteptat de mister Vidar… A venit cu una dintre maşinile pe care le avea pentru uzanţă zilnică, un Mitsubishi Lancer 4, o maşină cu care se aleargă la raliu, o maşină foarte scumpă şi impresionantă. M-am suit în ea… Maşina m-a impresionat, tipul mai puţin… Un tip scund, ceva tipic pentru Norvegia, blond spălăcit, cu ochi albaştri – bleu şi puţin scoliotic… Mi s-a părut aiurea, pentru că mă aşteptam ca într-o ţară civilizată persoanele să n-aibă probleme de ordin medical, şi forma coloanei lui m-a uimit. Am observat-o din prima, dat fiind faptul că mă aşteptam ca ei să aibă o alimentaţie, o medicaţie corectă şi un serviciu medical bun, mi s-a părut ciudat. După aceea am observat că era ceva… nu normal, dar era ceva foarte uzual să ai probleme cu coloana. Părinţii călătoresc foarte mult şi sunt foarte leneşi şi atunci nu fac profilaxia rahitismului foarte bine şi… dat fiind faptul că ei utilizează foarte mult şi calculatorul, stau foarte mult pe scaun şi atunci apar probleme la coloană. Unul dintre băieţii tipului avea o cifoză postrahitică urâţică, să-i zic aşa, ca să nu zic foarte urâtă… adică o cocoaşă, o atitudine cocoşată. Am ajuns. Se făcuse târziu, în jur de 12:00-1:00 noaptea. Familia dormea. Am intrat în casă, pentru prima dată în casa lui, casă tipică pentru nordici… cu schelet şi cu structură de lemn, de fapt cu structură din lemn, învelită în lemn, nu foarte mare, o casă de dimensiuni medii, o casă de bun simţ, cu bun gust. Acolo bun gustul nu este o calitate, autorităţile te obligă să ai bun gust. Pentru ei sunt anumite tipare de casă, am aflat ulterior, casa ţi-o cumperi de la supermarket. Te duci, sunt şase modele, îţi alegi modelul. Urmează ca autorităţile să-ţi spună dacă acel model se poate încadra în zona respectivă. Dacă se încadrează, o poţi cumpăra şi vin ei şi ţi-o montează. O casă se montează, nu se construieşte… Durează foarte puţin. O casă se montează cam în câteva săptămâni, şi-n câteva săptămâni te poţi muta în casa respectivă, şi ai toate utilităţile, tot ce este necesar ca să locuieşti în ea. Durează foarte puţin şi este mai ieftin. Autorităţile sunt interesate de amplasament şi de modelul casei din punct de vedere arhitectural şi din punct de vedere al design-ului, să nu apară bălării de genul case cu turnuleţe şi alte prostii pentru că… având bani poţi să inventezi tot felul de prostii, să inventezi idei, ştii? Aşa ai nişte modele, şi-ţi alegi din modelele alea. Dacă nu-ţi convine, poţi să creezi tu un model, şi atunci trebuie să te duci la autorităţi să ţi-l autentifice, să-ţi spună dacă se încadrează în zonă. Ţin foarte mult să nu se strice zonele. În oraşul acesta Sandefjord cam toate străzile, cam toate casele aveau intrarea principală din stradă, partea din spate a casei, unde erau terasele, dădea spre o pădure sau spre o parcelă de pădure. Majoritatea caselor aşa erau aşezate, toate de bun gust, şi se legau una cu cealaltă din punct de vedere al design-ului, şi atunci mi s-a părut că e o chestie bună ca autorităţile să se intereseze. Zona nu era aglomerată, era ceva de genul suburbie, o zonă liberă. În România doar în zonele cu case de vacanţă poţi face o… o paralelă. La ei, casele aşezate nu foarte aproape, cu o distanţă suficient de mare între ele, cum am spus, şi-n spate aveau pădure. Majoritatea caselor în Suedia erau roşii, în Norvegia roşul nu se mai purta… Am aflat ulterior că sunt vopsite în roşu nu pentru că ar fi cea mai frumoasă culoare, ci pentru că era cea mai ieftină vopsea. Acum aproape o sută de ani se folosea oxidul de fier, mi se pare, ei având foarte multe mine, oxidul de fier era ieftin, şi atunci şi casele şi fermele se vopseau roşii… Acuma doar cei care vor să păstreze tradiţia îşi mai vopsesc casele în roşu… Casele sunt vopsite cu vopsea din ulei, sunt anumite culori pentru care nu trebuie să ceri autorizaţie, pentru altele decât cele autorizate trebuie să faci nişte demersuri. Demersurile nu durează foarte mult, se rezolvă printr-un telefon sau printr-un fax, adică durează câteva minute maxim, dar trebuie făcute, deci trebuie să demarezi acţiunea de a cere ceva, şi ei demarează acţiunea de a-ţi oferi ceva. Durează foarte puţin timp, dar trebuie să existe demersul…
Da. Şi-am ajuns, am intrat, la parter aveau un living foarte mare, care dădea spre o terasă, cu două băi, una de serviciu şi una mai mare, cu un hol, o scară interioară care ducea sus unde era bucătăria şi două sau trei dormitoare… cred. Două am văzut, era posibil să fie trei… Nu sunt adepţii ideii de a avea foarte mult spaţiu, sunt adepţii ideii de a avea spaţiul de care au nevoie şi doar atât. Casele au exteriorul de lemn, interiorul este cu rigips… Sunt vopsite. Majoritatea teraselor pentru case sunt din lemn. Ei au foarte mult lemn, au foarte mult minereu, având păduri şi munţi… Cam asta fiind zona Norvegiei… Am fost în bucătărie, a fost prima şi… penultima oară când am intrat în casa respectivă… unde am mâncat, după care am fost condus în caravan… În negocierea contractului nostru s-a ajuns la ideea că este bine să locuiesc într-o rulotă pentru a evita un contact prea puternic între două culturi şi civilizaţii diferite… şi atunci mi-a spus că din partea lui e OK să locuiesc într-o rulotă, iar eu am fost de acord, dat fiind faptul că mi s-a spus că am aceleaşi utilităţi pe care le-aş avea într-o casă. Ideea era că e posibil să avem obiceiuri diferite… De fapt nu era posibil, era sigur c-o să avem obiceiuri diferite, atitudini diferite, să vedem un lucru altfel, fiecare să vadă un lucru într-un anumit fel, şi atunci să nu apară discuţii şi divergenţe, mai bine să… De fapt, nu mi s-a făcut o propunere, nu a fost o propunere pe care aş fi putut s-o comentez, a fost clar: dacă vrei sau nu, şi atunci am spus: ,,Bine, vreau!” Am fost condus în rulotă, o rulotă de dimensiuni medii spre mari… Bine, nu era o rulotă de lux, dar oricum o rulotă cotată ca bine spre foarte bine pe piaţa rulotelor. Înăuntru aveam un şifonier, un aragaz care nu funcţiona, o chiuvetă, un duş şi o toaletă. M-am aşezat în pat, am încercat să dorm… Problema era că în perioada aceea ziua era la fel… intram în zilele polare, în perioada în care este tot timpul zi şi nu se face întuneric. Între ora 1:00 noaptea şi 2:00 doar se însera puţin, după ora 2:00 răsărea soarele şi iar era lumină. A fost ciudat şi credeam că n-o să mă obişnuiesc foarte uşor, dar a trecut repede, cred că în două zile am rezolvat problema… A doua zi am făcut cunoştinţă cu familia, cu Lenna, care era soţia lui. Am ieşit dimineaţa, ea era afară… I-am spus că eu beau cafea de obicei dimineaţa, i-am dat cafeaua pe care o aveam cu mine, şi la cafea am discutat. I-am spus câte ceva despre mine, au venit şi copiii, băieţii, i-am cunoscut şi pe ei. Madam Hagen era o tipă roşcată, puţin plinuţă, avea doi băieţei, unul de şase şi unul de patru ani, blonzi, tipi norvegieni. Unul dintre ei avea o atitudine cifotică care în timp putea să devină o problemă… I-am spus chestia asta, mi-a spus că ştie, că i-au mai spus doctorii, că a mai făcut gimnastică din când în când. I-am spus că nu e suficient… Într-un final mister Vidar a apărut acasă. Lucra pentru un supermarket şi două clădiri cu birouri, se ocupa de maintenanţa supermarketului şi a birourilor, a clădirilor de birouri, şi avea un program flexibil. Se ocupa de tot ce înseamnă curăţenie în respectivele clădiri, de la spălat geamuri până la aprovizionarea cu cele necesare. Era business-ul lui. Era o companie, şi compania le trasa anumite segmente. Adică el avea clădirile astea două de birouri şi un supermarket mai mic, ceva de genul jumătate din Billa. Şi el îşi fixa programul cum vroia, era problema lui, doar trebuia să respecte condiţiile din contractele pe care le avea cu respectivele firme. Şi îşi regla programul în aşa fel să rezolve problemele… Nu conta, nu era un program strict şi el putea să ajungă acasă sau să plece. Asta se întâmpla în jur de ora unşpe… cred, când a ajuns acasă. Prima problemă a fost să-mi arate maşinile… Avea trei maşini care erau pentru uzul zilnic, un Chevrolet Camaro, o bijuterie, cu care nu se ducea decât la biserică. Era de religie penticostală sau martorii lui Iehova, ceva de genul ăsta. Se duceau de două ori pe săptămână la biserică, iar aia era maşina pentru mers la biserică. Un Mitsubishi Lancer care era o maşină de toată ziua, şi un Volvo 901, o maşină doar pentru perioada în care ninge. Lenna avea un Volswagen Golf 5. Şi după aceea am fost să vedem maşinile pentru care venisem eu, maşinile care trebuiau restaurate. Se aflau într-un hangar la o fermă aproape de 20 de kilometri de casă… într-un hangar care era sediul clubului SAAB pentru maşini de epocă… Înăuntru erau vreo treizeci de maşini, dintre care vreo opt ale lui, două Autounion, două maşini… Sunt patru în lume, două le are el. Un Princess Leyland, câteva maşini englezeşti: un Austin, un Mini Cooper, un Morris. M-am uitat la ele, m-am uitat cam ce au, mi-a spus cam care ar fi problema, nu se pricepea foarte bine la detalii tehnice şi mecanice. Am propus ca a doua zi să venim şi să facem o evaluare tehnică a maşinilor, să trasăm un program, să facem o planificare. A fost OK, iar după aceea mi-a spus că dacă vreau să văd ceva interesant mă va duce în port. Sadefjord este un port turistic de referinţă pentru Norvegia şi pentru cei care au ca hobby croaziere şi ambarcaţiunile maritime… Am mers în port, acolo am aflat că este tradiţional şi este normal pentru fiecare familie din Norvegia să aibă o barcă. Şi el avea o barcă, o barcă ce trebuia reparată tot de mine. Urma ca în săptămâna respectivă barca să fie tractată tot în atelier sau cel puţin pe docuri, unde putea fi reparată, deoarece nu se puteau face reparaţii în apă… Am văzut ambarcaţiuni de la câteva sute de euro la ambarcaţiuni de câteva sute de mii de euro, ambarcaţiuni frumoase, ambarcaţiuni de bun gust, ambarcaţiuni de prost gust… oricum mult mai interesant decât ce văzusem… eu ştiu?… în reportaje pe Coasta de Azur, de exemplu. Plus, ideea era că ce văzusem pe Coasta de Azur, în reportaje, alea erau ambarcaţiuni doar pentru anumite clase, pentru clasa foarte bogată, iar aici cam toţi oamenii îşi permiteau o ambarcaţiune, nu foarte scumpă, da’ îşi permiteau o ambarcaţiune. Oricum veniturile erau… cam toată lumea câştiga la fel, şi câştiga foarte mult. Diferenţa între venituri nu era foarte mare. Ca gunoier puteai să câştigi nu ca un manager de top, da’ puteai să câştigi la fel ca un inginer mediu, diferenţa de profesie nu includea şi o diferenţă a recompensei materiale, ştii?… Şi un manager de top normal câştiga mai mult decât normal pentru că avea comision sau avea bonusuri pentru ce target-uri realiza, dar majoritatea, cam 95% din norvegieni, au veniturile asemănătoare cu toate că diferenţele sunt foarte mari. De exemplu, am cunoscut o tipă care era gunoier, o tipă care lucra şase ore pe zi, era într-un tricou şi-ntr-un şort alb pentru că nu te murdăreai foarte tare, care-şi permitea ca o data la două săptămâni să plece în Spania, de joi seara până duminică noapte… Acelaşi lucru îl făcea un medic sau… eu ştiu?… oricine cu o pregătire mai ridicată. La ei liceul este obligatoriu şi toată lumea termină un liceu. Poţi să termini un liceu şi să lucrezi în construcţii sau… eu ştiu, într-un job care nu necesită o activitate intelectuală ridicată, sau cu acelaşi liceu poţi să fii Junior Adviser în arhitectură sau în proiectare, sau ceva de genul ăsta. La liceu nu sunt nişte profile stricte, 60% din materii sunt obligatorii, restul de 40% poţi să-ţi alegi, sunt opţionale şi îţi poţi alege… Ai pentru fiecare materie şase discipline… ceva de genul ăsta. Adică pentru un curs poţi să alegi între şase discipline, şi contează într-un fel, pentru pregătirea ta, nu se pune foarte mare accent. De exemplu, dacă ai făcut opţional foarte mult chimie şi biologie şi-ai studiat botanica, tot ce e legat de biologie, asta nu înseamnă că neapărat vei lucra în domeniul respectiv. Poţi s-o faci doar pentru că ţi-a plăcut foarte mult. Foarte puţini dintre ei mai fac studii superioare pentru că, neexistând o diferenţă financiară, nu sunt atraşi, iar cei care fac studii superioare se axează pe cercetare pentru că ei sunt pasionaţi, de-aia vor să mai înveţe, şi atunci intră pe cercetare pentru că asta-i… Foarte puţini dintre ei fac studii superioare doar în ideea că vor câştiga mai mult şi vor avea mai multe cunoştinţe. Banul este cel care conduce, şi asta este atitudinea lor. Foarte mulţi gândesc – şi când spun foarte mulţi cred că mai mult de 60% – 70% dintre ei – că n-are nici un rost să-ţi mai pierzi încă patru sau cinci ani timpul, când în ăştia patru-cinci ani poţi să te distrezi foarte mult, şi să câştigi la fel de bine ca şi celălalt. Plus că sunt job-uri unde eşti recompensat foarte mult. De exemplu, dacă lucrezi în domeniul de drumuri şi poduri… La ei iarna nu se lucrează, sunt doar câteva detaşamente de urgenţă care nu intră decât dacă sunt deszăpeziri sau ceva de genul ăsta. În rest ei nu lucrează iarna, patru luni de zile pe an nu lucrează. Lucrează doar vara, iar în cele patru luni pe an sunt în concediu şi de fapt stau mai mult prin Europa, prin Spania sau Italia, Grecia, ceva de genul ăsta. S-au obişnuit să meargă acolo, ţin foarte mult la timpul lor liber. Majoritatea aleg să lucreze doar 6 ore pe zi în loc de 8 ore, pentru că le ajung pe care îi obţin pentru alea 6 ore, şi n-are rost să lucreze 8. Majoritatea firmelor şi majoritatea activităţilor oferă un weekend lung. Asta înseamnă ca vinerea să fie liberă sau să aibă un program scurt. În timpul liber se uită la televizor, se întâlnesc cu prietenii şi se duc în Mall-uri, se plimbă cu barca. Tinerii sunt ori în Mall-uri ori se plimbă cu motocicletele. Sunt foarte disperaţi cu motocicletele. Se împart în două: în cei foarte tineri care preferă motocicletele de cross şi teren accidentat şi stau foarte mult prin păduri şi se plimbă, şi sunt cei trecuţi de adolescenţă care preferă motocicletele de stradă, motocicletele de viteză, şi atunci se plimbă foarte mult. Da… În Norvegia nu prea sunt blocuri, sunt blocuri doar care seamănă cu o vilă mai mare, au două etaje, maxim trei. Alea au puţin beton, în rest şi alea sunt tot cu lemn. Sunt doar în downtown, în centrul oraşului, acolo unde sunt şi magazine. La ei oraşul are un centru în care se află blocurile, magazine etc. În zona a doua sunt şcoli, instituţii, licee şi alte chestii de genul ăsta, iar zona a treia se întinde pe o zonă foarte mare, deoarece casele sunt foarte rarefiate. În blocuri stau cei foarte tineri şi de obicei stau cu chirie şi pe o perioadă nu foarte lungă. Sau mai pot sta persoane foarte în vârstă care şi-au vândut casa pentru că le-ar fi luat foarte mult timp şi ar fi trebuit să muncească foarte mult ca să o întreţină, şi atunci, când ajung în jur de 70-80 de ani, îşi vând casa, şi ori pleacă în Europa, ori stau cu chirie într-un apartament. Media de vârstă la ei e cam de 90-95, chiar 100 de ani… Se trăieşte foarte mult… Majoritatea persoanelor de 90 de ani pe care le-am întâlnit seamănă cu nişte persoane de 60-70 de ani din România. Sunt foarte cerebrale, au nişte atitudini normale, nu devin nişte băbăcioşi, nervoşi şi intrigoşi. Îşi dau seama ce au de făcut şi ce pot să facă, nu se suprasolicită şi vor să aibă o viată liniştită. Nu sunt de genul pensionarilor… ştii, care merg din Drumul Taberei până la piaţă la Obor ca să cumpere un pachet de ţigări. În familiile lor o dată ce începi sa câştigi bani eşti pe treaba ta… Cam după ce se termină liceul fiecare încearcă sa-şi întemeieze o familie şi se mută. Nu există genul să locuieşti cu părinţii, să locuiască două familii în aceeaşi casă, nu sunt de acord… Cam 99% dintre ei nu sunt de acord cu chestia asta, şi li se pare ceva foarte ciudat să te căsătoreşti şi să locuieşti tot cu părinţii, chiar dacă este o casă foarte mare. Doar cei de la ţară, doar fermierii mai practică chestii de genul ăsta, dar tot aşa: nu locuiesc în aceeaşi casă, au mai multe case, dar pe acelaşi domeniu. Şi relaţia, dacă pentru ei pare foarte strânsă şi prietenoasă, pentru mine, român, şi învăţat cu alte obiceiuri, mi s-a părut foarte rece. La ei să păstrezi o relaţie cu părinţii înseamnă să-i vizitezi cel puţin o dată la 2-3 luni, să îţi petreci câteva ore într-un week-end, să faci o vizită simplă, nu este ceva foarte strâns. La ei legea este foarte clară, nu lasă loc interpretărilor. Nu se ceartă pentru pământuri, pentru că nu au de ce. După ce a decedat o persoană, autorităţile statului apar imediat şi spun: ,,Asta ne revine nouă…”, dacă persoana a avut vreo datorie la stat sau altă problemă, ,,iar asta revine moştenitorilor. Moştenitori sunt Vasile şi Georgescu şi primesc asta şi asta.” Nu rămâne loc de interpretări pentru pământ sau moştenitori sau ceva de genul ăsta. Legea este lege pentru ei, şi înseamnă foarte mult, şi cred că asta ar trebui să însemne şi pentru noi. Şi o tratează ca atare, nu comentează când vine vorba de lege sau de persoanele care reprezintă legea, de autorităţi sau… Eu ştiu? Chestii de genul ăsta. Şi… între vecini… Ai vecini o viaţă întreagă, şi ştii doar cum îi cheamă şi discuţiile de fiecare zi sunt: ,,Ce frumos este afară!”, ,,Da, într-adevăr afară este frumos!” şi cam atâta. Nu au legături foarte strânse, nu există chestii de genul: ,,Dăm o tablă în week-end?” sau ,,Bem o ţuică?” sau ceva de genul ăsta. Nu, fiecare este cu problema lui. Nu au perdele, şi nimeni nu se uită la ei pe geam. Nu am observat tentaţia pe care o avem noi, românii, ca atunci când vedem un geam deschis să băgăm capul pe el sau o uşă deschisă să băgăm capul. Nu au absolut nici o problemă de genul ăsta. În schimb îşi respectă vecinii şi sunt foarte săritori dacă există vreo problemă sau cealaltă persoană cere un ajutor, atunci se oferă să se ajute unul pe celălalt. Şi cam astea sunt problemele cu vecinii.
Cam aşa a trecut prima zi. A doua zi am fost să văd maşinile… M-am îmbrăcat în salopetă… Am fost, am văzut maşinile, m-am apucat de prima maşină. Era un hangar, un atelier mare, să-i spunem o hală, în care, ţi-am zis, erau în jur de 20-30 de maşini pe care colecţionarii le ţineau acolo. Îşi luau maşinile şi doar le demontau, că de pus la loc nu mai reuşeau să le pună. Făceau doar din hobby. Şi achiziţionau maşinile de epocă doar din dorinţa de a avea o maşină veche şi de a o dezmembra, pentru că de pus la loc nu mai reuşeau. Cheltuiau foarte mulţi bani chemând experţi sau reprezentanţi ai firmelor respective care cereau foarte mult pentru chestia asta. Aveau condiţii foarte bune în atelier, începând de la scule, unelte, utilaje etc. Prima a fost un Autounion… Autounion este firma care acum acţionează sub brand-ul Audi. Înainte de al doilea război mondial şi puţin după al doilea război mondial s-a numit Autounion. Construise maşini de o calitate ridicată şi cu un aspect foarte plăcut. Autounion 416… Este un model foarte interesant, un model sport, în două uşi, bineînţeles, decapotabil… Mai sunt înregistrate patru asemenea maşini în lume. Două dintre ele erau ale lui mister Vidar. Am început cu prima, care părea să aibă foarte multe probleme datorită bătrâneţii şi datorită persoanelor care au mai umblat la ea şi au făcut mai mult rău decât bine. Maşinile trebuiau puse pe roţi, trebuiau aduse într-o stare care să-i poată permite automobilului să obţină un certificat pentru a putea rula pe şoselele norvegiene. Nu credeam c-o să fac faţă provocării, de fapt nu că n-aş fi putut să fac faţă, nu eram sigur… În primul rând că nu cunoşteam sistemele foarte bine, erau nişte sisteme foarte vechi, nişte principii de funcţionare vechi, care acum nu se mai folosesc, principii cu care nu mă mai întâlnisem şi eram sigur c-o să-mi ia timp până o să le recunosc, iar după aceea nu trebuia decât să… Restul era uşor, după ce aş fi cunoscut principiile de funcţionare şi mi-aş fi dat seama care e ideea. După o observaţie atentă a motorului, a maşinii, în general, am pus nişte diagnostice şi urma să m-apuc de treabă. Am trasat un plan. Credeam într-o proporţie de 60% că o să-l îndeplinesc. Mister Vidar a fost foarte încântat de observaţiile mele, unele le cunoştea, altele nu. Am văzut şi alte maşini… Vidar avea încredere în mine, cel puţin asta mi-a spus şi asta a lăsat să se vadă, dar în timp mi-am dat seama că nu era atât de încrezător, şi era şi pentru el tot un pariu cu sine… Nu era foarte sigur că pot să le rezolv pe toate sau, cel puţin, toate problemele unei maşini. Am văzut şi alte maşini, le-am diagnosticat, şi urma să începem cu unul dintre Autounion. Era cea mai importantă maşină. Dacă intra într-o stare foarte bună de funcţionare, putea fi închiriată pentru nunţi şi alte aniversări de genul ăsta. Şi atunci se puteau scoate bani mulţi pe treaba asta. În timp am observat că mister Hagen nu era un occidental tradiţional, era ăă… la mijlocul unui… între un român şi un ţigan afacerist, adică se gândea şi la combinaţii, iar dacă nu făcea combinaţii era pentru că îi era teamă de lege, pentru că ştia că sigur autorităţile îl vor prinde. Dar ar fi făcut dacă ar fi găsit un sistem labil ca-n România. Am discutat despre treaba asta. Nu credeau că autorităţile pot fi înşelate uşor sau că pot fi mituite. Nu puteau să conceapă ideea de şpagă la autorităţi, şi când vorbesc de autorităţi, vorbesc de justiţie. Pentru ei un poliţist nu putea să primească şpagă sub nici o formă, era ceva inadmisibil şi nu… Mergeau până acolo în a nu crede informaţia pe care le-o ofeream. Şi atunci n-am mai continuat cu şpaga pe care o primesc procurorii etc., pentru că ar fi fost chiar de domeniul fantasticului. Eu le-am povestit ce se întâmplă în România. După ce mi-au povestit ei cum e acolo, i-am întrebat de şpagă, şi mi-au zis că nu există conceptul ăsta, că ştiau, au auzit de ideea de şpagă, dar se utilizează la ei decât în restaurante, în frizerii, chestii de genu’ ăsta… în serviciul public. Atunci se înţelege şi nu e concepută ca ceva rău, ca ceva vicios. E normal să laşi şpagă 25% din consumaţie, ceva de genul ăsta. În schimb, când este vorba de autorităţile statului, atunci nu este de conceput. Ei ascultau, nu credeau că-n anumite domenii se primeşte şpagă şi li se părea fantastic, li se părea ceva total aiurea şi de-a dreptul incredibil. În fine…
M-am apucat de prima maşină. Avea probleme la sistemul de frânare, la sistemul de suspensii, probleme la aprindere, la distribuţie… mai multe probleme… Şi pe rând am încercat şi am reuşit să le rezolv. După aceea am reuşit să aduc în stare de funcţionare prima maşină. A fost o adevărată sărbătoare în garaj. În garaj, în week-end erau cam zece oameni care lucrau acolo, proprietari sau tot aşa, oameni care aveau angajaţi să le repare maşinile. Nimeni din garajul ăla nu credea că maşina aia va mai merge singură, că nu va fi tractată sau ceva de genul acesta. Şi a fost sărbătoare, a fost testată, am testat-o în pantă, la coborâri… mai multe teste specifice. Dacă până atunci conversaţia cu ceilalţi se reducea la: ,,Salut! De unde eşti?”, ,,Din Europa de Est.”, ,,Eşti din Bulgaria sau România?”. După aceea, discuţiile au început să fie mai interesante, se discuta mai mult, de la un minut-două, la început, se ajunsese chiar la treizeci de minute, chiar nu aveam timp să stau cu toată lumea de vorbă. Li se părea ceva extraordinar să ai cunoştinţele necesare să poţi să aduci o maşină în starea aia de funcţionare. Plus că la ei chestia asta era un job foarte scump să restaurezi, să aduci în stare de funcţionare nişte maşini foarte vechi. Era un job foarte scump, iar ei, când au aflat că eu sunt plătit atât de puţin, unii au venit cu oferte mai mari pe care a trebuit să le refuz pentru că mister Vidar mi-a spus că anunţă Serviciul de Emigrări şi că, plecând de la el şi ducându-mă la altcineva pentru o sumă mai mare, atunci poate să anunţe Serviciul de Emigrări, şi până îşi vor da seama cei de la Serviciul de Emigrări că sunt într-un sistem de Au Pair voi avea probleme. Şi e posibil ca ei să nu recunoască sistemul de Au Pair… Au fost nişte chestii la mijloc, şi atunci a trebuit să refuz. A fost ceva de genul: ei nu o să se ducă la Serviciul de Emigrări să declare că: „Lucrezi pentru mine”, dar eu pot să mă duc să declar că lucrez pentru ei. Iar, deşi eram în sistemul Au Pair, nu aveam un contract clar, semnat de autorităţile Norvegiei şi ale României în privinţa asta. Era un contract între mine şi el, între două părţi, şi nu era legalizat în vreun fel.
Ce să-ţi mai zic? Lucram cam şase ore, câteodată patru… Majoritatea programului trebuia să fiu supervizat de el, cu toate că nu cunoştea nimic din ceea ce făceam sau cunoştea foarte puţin, dar trebuia să stea lângă mine, vroia să stea deoarece… Prima dată am crezut că vrea să înveţe câte ceva, după aceea mi-am dat seama că ideea nu era de a învăţa câte ceva, ideea era că nu avea încredere în mine şi îi era teamă că-l fur! Maşinile fiind foarte scumpe, cu piese foarte scumpe, sculele erau scumpe şi atunci… Şi-am fost foarte uimit, în fiecare zi, de fiecare dată când se termina de muncit, lua trusa de scule, număra sculele pe inventar şi toate chestiile astea. Mi s-a părut oribil. Asta a fost prima chestie care m-a deranjat. În schimb, am încercat să-i înţeleg… Cred că, de fapt, el nu credea că-l fur, ci vrea doar să ştie că sculele lui sunt în regulă şi sunt toate şi nu au fost pierdute. De fapt nu asta era ideea, lui îi era teamă că nu sunt corect cu el şi… asta s-a întâmplat. Într-un final am vrut să-i spun că dacă aş fura câte o cheie sau câte o sculă în fiecare zi, în câteva zile nu aş mai avea cu ce să lucrez şi nu ar fi nici măcar logic, nu mai vorbesc de alte probleme. Da… Programul era făcut de mister Vidar, în funcţie de programul lui se făcea şi programul meu. Eram dus la garaj şi adus. Lucram cam două-trei ore maxim consecutiv, după care el trebuia să ajungă la jobul lui. Mă întorcea la caravan, el pleca la job. Când putea să se întoarcă, atunci venea, mă lua din nou şi mă ducea la garaj. Foarte rar rămâneam singur. Hangarul acesta era pe domeniul unei ferme. La ei lumea se împarte în parte urbană şi partea rurală. Partea rurală este foarte mică din punct de vedere al comunităţii, şi e compusă din tradiţionalii fermieri. Sunt oameni care au terenuri foarte mari, care au cele mai mari case din Norvegia. Nu pentru că au mai mulţi bani, dar sunt tradiţionalişti şi îşi fac casele cu cel puţin şase… între şase şi opt camere. Majoritatea le vopsesc roşii pentru că aşa e tradiţia şi au cel puţin două case pe un domeniu, pentru că ei stau în aceeaşi zonă toată familia, cu nepoţi, copii, unchi, mătuşi… Şi au nişte hangare foarte mari pe care pot să le folosească drept silozuri sau pentru animale. Fermierul ăsta dăduse terenurile la o companie, le arendase şi primea nişte bani şi nişte produse de la compania respectivă. El nu se mai ocupa de terenuri. Vânduse şi utilajele, şi mai avea clădirile în care avusese crescătoria de porci şi silozurile. Un siloz îl amenajase şi-l închiriase clubului SAAB. Norvegia, în ultimii zece ani, cred, a avut o politică de a distruge afacerile mici, nu există business de familie, iar dacă există, sunt foarte puţine. Nu poţi să susţii un astfel de business pentru că sunt companiile mari care îşi permit să aibă politici de vânzări şi de marketing interesante şi te duc la faliment doar pentru faptul că nu ai suficient capital cât să susţii ofertele la fel ca ceilalţi. Şi aşa am observat ca nu există fast food-uri arăbeşti, shaworma etc., nu sunt pentru că nu poţi să susţii o afacere de familie. În schimb, Sheriff’s, toate astea de cultură americană există. Fermele la fel, doar companiile foarte mari au reuşit să reziste pe piaţă. Fermierii nici n-au reuşit să se susţină. O parte dintre ei încă mai produc, dar doar din punct de vedere al tradiţiei, adică ei vor să facă pâinea în casă sau produse de genul acesta, şi atunci mai au puţin teren în jurul fermei pe care îl folosesc, în rest tot aşa… Majoritatea terenurilor le-au dat unor companii în arendă sau le-au vândut. Deosebirea între fermieri şi partea urbană e doar că nu sunt atât de americanizaţi. Adică ei, fermierii, se îmbracă în jeanşi, se îmbracă normal, ca orice fermier dintr-o ţară civilizată. În schimb nu vorbesc atât de bine limba engleză, iar unii nu o vorbesc deloc. Pe când, în partea urbană, oamenii sunt disperaţi după tot ce înseamnă cultură de tip american, începând de la cultura fast food-ului. Este şi foarte scump fast food-ul în comparaţie cu un restaurant, să zicem, mediu din punct de vedere al calităţii. De exemplu, Sheriff’s-ul sau Pizza Hut-ul este mai scump decât un restaurant unde poţi să mănânci o mâncare gătită de o calitate mult mai bună decât un produs de fast food. Dat fiind faptul că e cererea foarte mare… Sunt disperaţi după filmele americane, după tot ce înseamnă „american”: maşini americane, tot ce înseamnă cultură americană… Sunt fani… Iar cei din partea rurală, fermierii, nu sunt atât de americanizaţi, şi atunci nu sunt nici atât de deschişi ca şi cei din partea urbană. Fermierii nu sunt de acord cu cultura fast food, unii şi din punct de vedere al sănătăţii, iar unii nu au nici o justificare: pur şi simplu aşa e tradiţia şi aşa mănâncă, adică mănâncă produsele proaspete, produse direct. De exemplu, mănâncă ou fiert, ceva de genul acesta. Cei din partea urbană mănâncă mult cereale, tot felul de chestii de fast food. Îşi cumpără mâncare gătită sau semipreparată, toate chestiile de genul acesta, cu mulţi emulgatori, pe când fermierii sunt cu mâncarea tradiţională, preparată tradiţional. Nu au nişte mâncăruri super… cum suntem noi, să avem tot felul de chestii de genul ăsta, sărmăluţe… O mâncare specifică pentru ei este cu cartofi, cu fasole şi cu carne tocată. Sunt cu diferite sosuri şi în diferite forme: la cuptor etc. Şi-n perioada în care nu eram la garaj, el era la job, aveam o muncă în jurul casei, de la adunat frunzele din partea terasei dinspre pădure, la curăţat şi alte chestii. O lucrare mare a fost terasa care dă spre pădure, fiind de duşumea, din lemn, trebuia curăţată, şmirgheluită şi după aia vopsită, dată cu lac pentru că la ei totul e vopsit, nu există ceva să nu fie vopsit, lemnul nu este păstrat lemn natur pentru că se distruge. La ei casele se revopsesc la trei-patru ani, pentru că este mai uşor s-o întreţii decât s-aştepţi şapte ani până pică vopseaua şi după aceea să trebuiască să lucrezi foarte mult. Ulterior, în perioada în care stăteam acasă şi nu eram supravegheat, adică el nu era acasă… Pentru că soţia lui stătea acasă, avea doi copii, şi la ei sunt multe concedii de-astea de maternitate, de postmaternitate, creştere copii… Până ajung copii de vreo şase ani tot poţi să te foloseşti de astfel de posibilităţi. Ea lucrase înainte de a avea copii, fusese ori infirmieră ori asistentă medicală, n-am înţeles foarte bine, într-un spital. Şi… Ulterior fusese adusă barca, o şalupă pentru opt persoane, suficient de mare, cu un motor de douăzeci de cai, la care a trebuit să refac tot ce înseamnă exterior. Datorită faptului că nu fusese reparată de câţiva ani de zile, aproape zece ani de zile nu fusese atinsă, şi atunci vopseaua se scorojise, lacul, lemnul… Era din lemn şi fibră de sticlă, un hibrid. La ei bărcile tradiţionale sunt din lemn. Din ce în ce sunt mai puţine, pentru că nu există manufacturieri, şi atunci bărcile sunt cumpărate din magazine şi sunt din fibră de sticlă sau cu alte tipuri de plastice. Ţin foarte mult la bărcile vechi pentru că nu se mai fabrică şi pentru că sunt tradiţionale şi le plac. Am lucrat la barcă… Barca nu era un obiectiv foarte important. Lucram doar în perioada în care el nu era acasă şi nu puteam să lucrez la maşini. După aceea, când venea el, mergeam la maşini, lucram la maşini… Am reuşit cât am stat acolo să pun pe roţi două modele care să funcţioneze bine şi să-şi poată lua certificatul de funcţionare. Nu m-a răsplătit în nici un fel. Nu am primit bani pe un obiectiv sau nu am avut un target. S-a discutat că primesc pentru fiecare oră pe care o muncesc 5 dolari, plus mâncare şi cazare. Mâncarea era foarte puţină şi cam aceeaşi, câteodată deloc. Câteodată era chiar stricată, am mâncat şi-o conservă bombată… (zâmbeşte) O cutie de lapte care trebuia să fie un paralelipiped cu patru muchii, patru unghiuri ascuţite, se bombase, ajunsese un cilindru (râde) În schimb nu era foarte stricată, am putut să mănânc, pentru că îmi era foame. Nu puteam să discutăm foarte mult pe chestia asta, pentru că spunea: „Da, da, o să rezolvăm.” Şi după aia pleca. Şi nu puteam să-mi cumpăr singur mâncare, pentru că stăteam departe de un market, la vreo 20 de kilometri, şi nici nu aveam cu ce să mă deplasez până acolo. Nu s-a ajuns la discuţia asta, pentru că aşa ne înţelesesem: el trebuia să cumpere mâncarea, iar eu să o mănânc. (râde) Şi el dacă nu prea o făcea… Şi ideea era că nici nu spunea ceva clar, adică să fie vehement într-o idee, să zică: „Asta e şi gata!” Spunea: „Da, o să-ţi aduc. Da, o trimit pe Lenna. Da, o să vină Lenna din… de la…” Şi atunci lăsa tot timpul loc de întrebări, nu era clar în ceea ce spunea şi… puteai să-l crezi. Şi problema nu s-a rezolvat. De exemplu, primisem o pungă de biscuiţi şi un borcan de gem când am ajuns acolo, iar după două zile, când am cerut mâncare, mi s-a spus: „Păi, nu ai gem şi biscuiţii?” Zic: „Ba da, mai am.” „Păi, ş-atunci?” „Păi, şi? Am mâncat biscuiţi cu gem dimineaţa, la prânz şi seara. Două zile. Cât să mai continui aşa?” „A, OK, o s-o trimit pe Lenna să-ţi mai aducă ceva.” Şi… apărea… Mâncarea era tot aşa, în cantităţi mici. După ce m-am întors de-acolo şi-am discutat cu oamenii, mi-au spus că nu e caracteristic pentru ei, pentru că ei dacă spun un lucru îl fac. Ori îl spun şi-l fac, ori nu-l mai spun deloc şi clar nu ai la ce să te aştepţi. Oricum, nu consider că e reprezentativ pentru populaţia şi pentru tipul de personalitate al norvegienilor. Ceilalţi oameni mi s-au părut foarte meseriaşi. Am stat de vorbă cu bunicul soţiei lui, un tip la aproape 90 de ani, care vorbea engleză foarte bine, un tip foarte meseriaş… Şi cu alte persoane şi mi-am dat seama că Vidar nu e reprezentativ pentru ei, pentru că el e un măgar şi asta e! Da, şi nu mi s-a permis accesul în casă şi atunci nici n-am mai încercat. Între timp mi s-a spus că nu se fumează în faţa casei, se fumează în spatele casei. După aceea că nu se fumează nici în spatele casei, se fumează mai departe, undeva înspre pădure. După aceea mi s-a spus că nici acolo nu se fumează, că pot să fumez în pădure. În pădure mi-am dat seama că nu pot să fumez, pentru că era pericol de incendiu şi e… aiurea. Într-un final, fumam undeva în spatele casei, dar la limita între pădure şi… Ţigările… Am avut două cartuşe de ţigări, adică douăzeci de pachete. Mi-au ajuns o lună de zile, iar când s-au terminat ţigările eram deja pe feribot, treceam din Norvegia în Suedia, de unde mi-am cumpărat altele. Ţigările erau foarte scumpe. Sunt cele mai scumpe din Europa, ajung aproape opt euro, dacă facem paritate coroană norvegiană – euro. Din discuţiile pe care le-am avut cu el m-a indus în eroare, nu ştiam dacă are o minte perversă, dacă e gay sau dacă e un om normal, deşi avea o soţie şi copii, deşi avea o familie. Am discutat… Am trecut pe lângă o casă şi el mi-a spus: „Uite, aici stau două tipe, sunt căsătorite, sunt gay!” Şi ulterior, plimbându-mă pe strada aia pentru că mă duceam să fumez, m-au văzut pe stradă, m-au întrebat ce-i cu mine aici… Le-am spus că sunt din Europa de Est, şi-au dat seama imediat. Au zis: „România sau Bulgaria?” Eu am confirmat: „România” „Aa, OK!” Am stat de vorbă… Erau două tipe, se căsătoriseră, făcuseră printr-un… ceva de genul… un implant, o chestie de genul ăsta… in vitro… nu ştiu cum se numesc. Una dintre ele rămăsese însărcinată, dar nu i s-a dat voie să păstreze copilul. Autorităţile norvegiene nu le-au dat voie pentru că au spus că nu sunt o familie normală, şi atunci au fost obligate să renunţe la sarcină. Au făcut un avort, şi urmau să se ducă în Olanda, unde legea le permite să înfieze un copil sau să-l nască şi după aia, venind cu el în Norvegia, nu mai era o problemă. Am discutat cu el pe tema asta. Era foarte deschis. De la el am aflat că la ei cuplurile se duc în vacanţe despărţite. De exemplu, femeile se duc în Spania sau în Italia, unde sunt latin loverii, iar ei se duc în Thailanda şi în zona respectivă a Asiei unde… şi sunt… au înclinaţie spre pedofilie. Le plac copiii tineri şi acolo sunt foarte ieftini şi ulterior au aflat că preţurile sunt foarte scăzute şi calitatea la fel de bună ca în Thailanda, în România, Bulgaria şi partea asta de est a Europei, dar aici este problemă pentru că sunt foarte periculoşi oamenii din zona asta. Un prieten de-al lui fusese tâlhărit când trecea din Bulgaria în Turcia, în Munţii Balcani şi a fost oprit de un echipaj de poliţie. Ulterior s-a dovedit că nu erau poliţişti şi i-au luat tot, i-au lăsat doar maşina şi… pe el, în pielea goală. Şi de-aia, le e teamă să vină în zona asta. Când vin pentru litoral, vin doar cei care veneau de foarte mult timp şi au oarecare experienţă cu România şi sunt obişnuiţi de pe timpul lui Ceauşescu. Vin în România pentru că e ieftin şi pentru că… calitatea este suficient de ridicată pentru cât plătesc. Ideea este foarte corectă, adică gândesc foarte corect din punctul ăsta de vedere. „Plătim puţin, primim puţin.” Iar pentru ei să plătească puţin pentru o masă li se pare şi normal să primească puţin. Majoritatea merg pe ideea „Mai bine plătim mai puţin şi primim o calitate mai proastă, primim la fel de puţin, dar ne permitem să stăm pe plajă două luni de zile.” Decât să te duci pe Coasta de Azur să plăteşti mult, şi să stai puţin, primeşti si nişte servicii ridicate, dar stai şi puţin. Pentru ei ideea este să plece cât mai mult de-acasă. Mai ales pensionarii, care în timpul iernii nu stau în Norvegia, şi îşi fac un calcul, şi ies mai bine la cheltuieli decât dacă ar sta în Norvegia, şi-ar plăti încălzire, utilităţi şi toate cele şi aşa mai bine îşi închiriază un apartament în Spania, în zonele calde. Dar, de fapt, nu le-ar plăcea să se mute de tot, pentru că ei sunt disperaţi cu aerul, aerul e supercurat, nu există poluare şi chestii de genul ăsta. Sunt disperaţi cu pădurea pe care mai toţi o au în spatele casei, şi vin doar pentru că este cald şi vin doar pentru o perioadă. Foarte puţini dintre ei au rămas în Europa definitiv, în partea de sud. Visul lor e să vadă America. Cam toţi îşi doresc chestia asta. Şi o parte dintre ei se duc, alţii nu se duc, pentru că le-ar trebui foarte mult timp şi cei care nu au, nu se duc. Dar majoritatea se duc să vadă America. Să facă Route 66 e o nebunie, să traversezi America de la est la vest. Cam toţi s-au dus, toţi până în 30-40 de ani, toţi au văzut cel puţin o dată America, au fost cel puţin o dată în America. În schimb este totuşi scump, nu neapărat pentru ei, este scump în comparaţie cu alte destinaţii. De exemplu, în Spania, un zbor din Sandefjord în Alicante, în Spania costa 20 şi ceva de euro biletul dus-întors, pe când în State ajungi undeva la 4-500 de de euro şi atunci, deşi ei îşi permit să plătească 4-500 de euro, este totuşi scump în comparaţie cu 20 de euro cât e în Spania şi atunci… se duc în Spania. Şi asta a fost! Într-un final m-am enervat, că era mâncare puţină, că nu eram tratat corect sau, cel puţin, nu mi s-a părut că sunt tratat corect, mi se terminau şi ţigările… După ce am primit mai multe oferte de la fermieri, de la vecini, oameni care auziseră cu cât eram plătit şi li s-a părut că e foarte puţin şi, deşi nu vroiau să-mi ofere o sumă extraordinară, pentru mine… Adică de la 5 dolari să ajungi la oferte de 15-20 de euro pe oră înseamnă foarte mult.
– Şi ei ce muncă îţi ofereau?
– Unii aveau de vopsit casele, ţi-am spus că la 3-4 ani îşi vopseau casa. Alţii aveau maşini, dar cam toţi aveau pe partea de tâmplărie, partea de vopsit, de amenajat, pe partea de amenajări interioare, şi având pereţii interiori de rigips, în timp se degradau şi atunci trebuiau refăcuţi. Şi decât să iei un perete şi să-l schimbi, mai bine îl repari. Şi am avut oferte foarte mari, şi dat fiind faptul că n-am putut să le accept din cauza ameninţării cu Serviciul de Emigrare, mi s-a părut ne la locul lui să mă trateze aşa. L-am înţeles, pentru că era disperat, pentru că vroia să-şi repare maşinile, şi atunci să pierzi omul acesta pe care-l plăteşti cu bani puţini… De exemplu, fusese un tinichigiu care îi montase două aripi, i le montase extraordinar de prost, adică şi un începător ar fi făcut-o mai bine, şi luase 300 de euro pe tot ce-i făcuse, adică o muncă de două ore, trei ore maxim. Două aripi pe care ulterior le-am dat jos şi am muncit aproape o zi întreagă ca să le aduc în starea în care trebuia şi să le montez. Pe partea cu maşinile lucrurile… E foarte bine, în sensul că nu există stresul pieselor şi părţilor care trebuie la maşină. E suficient să suni la fabrică sau la firma respectivă, să-i spui ce model ai, şi să-ţi spună dacă au pe stoc, şi să-ţi trimită sau să-ţi spună că nu au pe stoc şi că pot să facă o minilinie de fabricaţie pentru care trebuie să plăteşti în plus. Şi plăteşti o sumă foarte mare, dar ai calitate şi ai piesa respectivă într-un timp foarte scurt. Plus că dacă te strângi mai mulţi colecţionari şi cumperi piese, atunci nu mai ajungi la preţul respectiv, pentru că ei dacă fac o linie de fabricaţie pentru o aripă de dreapta, de Morris, de exemplu, şi trebuie să-ţi facă doar ţie o aripă, poţi să plăteşti 6-7000 de euro, cât ar costa o maşină. În schimb, dacă te-ai mai strâns încă cinci colecţionari şi cumpăraţi de la ăia şase aripi sau şapte aripi, atunci preţul se împarte, şi nu mai ajunge la preţul ăsta enorm. Pe partea asta nu a fost o problemă, şi l-am înţeles că era aiurea să piardă un om care făcea o muncă foarte bună pe bani puţini, dar nu mi s-a părut moral să mă oprească. Eu venisem acolo să fiu tratat corect şi… să câştig şi nişte bani în plus. Banii ăştia, 5 euro, i-aş fi putut câştiga în România, făcând ceva sub pregătirea mea. Pentru că, în România, dacă faci un masaj la domiciliu iei cel puţin între 400 şi 500 000. Un masaj care durează o oră, oră jumătate maxim. Eu aveam pregătirea necesară şi puteam să fac treaba asta. Şi mi s-a părut aiurea. Asta a fost o chestie care m-a enervat foarte tare, pentru că nu puteam să plec. Al doilea motiv a fost faptul că eram tratat, nu la nivelul unui sclav, dar ceva între. Adică nu eram tratat ca de la egal la egal, şi asta m-a deranjat. Faptul că nu şi-a respectat condiţiile şi mâncarea era foarte puţină şi câteodată era chiar şi expirată… Nu totdeauna a fost expirată, deşi termenul de valabilitate expirase cu o săptămână… În mare parte îmi dădeau ce aruncau ei. Doar când îmi dădeau mâncare caldă, atunci era mâncarea pe care o mâncau ei, ştii? Dar nu ştiu dacă am avut într-o lună de zile cinci mese calde. În rest, tot timpul era mâncare rece şi câteodată era şi expirată. Când era puţină, atunci era din masa lor, se vedea clar. Cu soţia lui nu prea reuşeam să discut, decât dacă o prindeam prin faţa casei. Ei nu prea stau în curte, pe terasă decât foarte rar. Stau în casă, se uită la televizor etc.
I-am spus de câteva ori că îmi este foame, şi mi-a spus că, atunci când se întoarce Vidar, mănânc, nu-i o problemă. Şi după câteva răspunsuri de genul ăsta, nu am mai continuat. Ea spunea aşa, dar, deşi aparent el era şeful, ea era boss-ul. Adică ea punea foarte multe condiţii, în discuţii ea domina, ea era partea dominantă în familie. Dar, pur şi simplu nu vroia să se bage, nu o interesa. Cel puţin asta m-a lăsat să cred, că subiectul ăsta n-o interesa foarte mult atâta timp cât soţul ei nu cheltuieşte foarte mulţi bani cu mine. În schimb, câteodată îmi dădea să mănânc…
Acolo am cunoscut-o pe tipa aia blondă de la Abba, o prietenă de-a ei. Ea are o prietenă care stă în Suedia şi este foarte bună prietenă cu tipa de la Abba, blonda, nu mai ştiu cum o cheamă… Şi a venit la ea în vizită. Am stat puţin, am schimbat două vorbe. Eu eram în salopetă. (zâmbeşte) Nu am discutat, nu am avut o conversaţie… Am…: „Salut! Ce faci?”, „Bine. Îmi place cum cânţi. Marfă. E bine că te-ai apucat…” Făcuse atunci o piesă, acum vreo doi ani, şi i-am spus că sună bine, că nu ştiu ce… Chestii de genul ăsta, nu am avut o conversaţie… Plus că aveam treabă atunci şi nu mi se părea… Adică nu venise la mine în vizită, să port eu o discuţie… I s-a părut exotic, „România… ooo!”, nu ştiu ce… Şi pentru femeile din zona aia bărbaţii, cu cât sunt mai închişi la culoarea părului şi a tenului, cu atât sunt mai bine văzuţi, au un rating mai mare.
– Ce relaţie ai avut cu copiii?
– Iniţial mă dusesem acolo şi ca să-i învăţ să înoate pe copii. În schimb nu am mai apucat… Pentru ei înotul este o activitate foarte importantă în perioada verii, şi la ei perioada verii începe prin mai, adică în mai se poate intra în apă, adică se mai poate intra în apă… Ei pot, noi nu! Pentru că apa este încă foarte rece pentru noi. Urma ca, după o anumită perioadă, să m-apuc să-i învăţ să înoate pe copii… Pe unul îl chema Patric şi pe celălalt… nu-mi mai aduc aminte. Şi vorbeau foarte puţin. Ştiau foarte puţine cuvinte în engleză, şi nu am putut să port o discuţie cu ei. În schimb, ne jucam cu mingea, aveau parc în zonă, un teren de fotbal şi de baschet. Cel mic, deşi avea 4 ani, pe distanţe lungi îl deplasau într-un cărucior de copil mic, pentru că, cum am spus, avea şi alte probleme în afară de rahitism. Putea să meargă, dar pe distanţe mici obosea şi atunci, din prostia părinţilor, se deplasa într-un cărucior pentru copii mici. Le-am spus că soluţia nu era bună, şi mi-au zis că doctorii nu le-au spus, nu le-au contraindicat ideea şi drept urmare o s-o practice în continuare. Deşi eu le-am spus că pregătirea pe care-o am îmi dă dreptul să-mi exprim o idee şi o pot argumenta chiar şi în faţa unui medic norvegian. În schimb n-am mai continuat, pentru că mi-am dat seama că nu am o credibilitate foarte mare, şi neavând credibilitate, nu poţi să discuţi o anumită temă. Am lăsat-o aşa, cu părere de rău pentru copil. Pe părinţi nu îi deranja să mă joc cu ei, chiar le plăcea… Le-am spus c-am făcut sport, că sunt la facultate de sport şi erau foarte interesaţi să am astfel de activităţi cu copiii. Primeau şi vizite. Musafirii veneau şi cu copiii, stăteau cam o oră – două maxim, cam atât dura o vizită de week-end. De exemplu veneau să facă un grătar sau ceva de genul acesta, şi la ei un grătar în general nu se făcea cu cărbuni, se făcea cu butelie… şi stăteau o oră, maxim două şi după aia fiecare pleca la casa lui, nu se întindeau până dimineaţa sau până noaptea târziu, cu beţivăneli şi cu d-astea. Nu prea se consumau băuturi alcoolice, dat fiind faptul că sunt şi foarte scumpe. Că băutura le place, adică beau, mai ales când se duc în vacanţă. Cucoanele sunt foarte libertine în zonă, ştiu ce vor, şi dacă vor ceva, iau o atitudine… Sunt foarte deschise, adică spun direct o chestie pe care… deşi obişnuit cu ea, ai putea să roşeşti. Nu au astfel de probleme, şi în relaţiile de cuplu sunt clare şi iau atitudine. Bărbaţii lasă impresia că ei sunt cei care conduc, lasă impresia de oameni puternici şi de oameni cu o personalitate dezvoltată, dar de fapt nu sunt aşa. De cele mai multe ori deciziile lor sunt contrasemnate de cucoane. Nu sunt în genul italienilor care tot timpul arată bine, se îmbracă frumos şi tot timpul sunt nişte curtezani. Ei sunt foarte legaţi de relaţiile lor între bărbaţi, de prietenie, nu sunt foarte interesaţi de imaginea pe care şi-o formează în ochii unei femei. Femeile sunt atrase de bărbaţii mai de culoare, pentru că sunt mai exotici, pentru ele… pentru că aşa sunt ele. Din punctul ăsta de vedere au o atitudine mai bărbătească, au atitudine de vânător. Dacă le place o chestie, o fac, indiferent ce e. Le place o maşină, dacă îşi permit să şi-o cumpere, şi-o cumpără. Pentru ele contează foarte mult viaţa sexuală, nu sunt în stare să facă rabat de la chestia asta, şi dat fiind faptul că ei nu sunt foarte interesaţi din punctul ăsta de vedere, atunci, normal, caută în altă parte. Cel puţin asta e impresia mea, nu ştiu dacă e neapărat şi adevărată… Am mai observat că au foarte multe probleme de sănătate. O foarte mare parte dintre ele cred că sunt pe ramură genetică, şi fiind foarte puţini cred că ajung să se combine între ei, dat fiind faptul că guvernul norvegian a introdus o politică de emigrare foarte drastică. Au avut o perioadă prin ‘75 până prin ‘80, când politica de emigrare nu era chiar atât de dură, chiar era încurajată, şi atunci a reuşit să ajungă o foarte mare parte din europeni şi partea arabă, partea africană în zonă. Foarte puţini au rămas datorită climei şi mediului. Totodată venind din est sau din partea orientală a lumii, este foarte greu să te integrezi în societatea norvegiană foarte riguroasă. Programele pentru emigranţi erau pentru partea de nord, pentru a popula partea de nord. Partea de nord este foarte vitregă, şase luni pe an este beznă, este multă umezeală. Majoritatea celor din nord cred că au probleme psihice din cauza climei şi a mediului, asta mi s-a părut mie. În spitale şi… toate sistemele de stat îţi asigură un nivel foarte ridicat de performanţă, dar totuşi trebuie să aştepţi ca să te internezi într-un spital, şi asta mi s-a părut ciudat. Bineînţeles, în cazul afecţiunilor grave nu se întâmplă chestia asta, dar în afecţiuni care se pot amâna, se aşteaptă. Nu există noţiunea de a sta doi într-un pat sau de a suplimenta locurile într-un spital, în schimb există noţiunea de a aştepta pentru o asemenea problemă.
Da, şi aici vroiam să ajung. Ei încurajează turismul foarte mult. Din punct de vedere turistic, Norvegia nu e interesantă decât pentru nopţile albe. Norvegia practică un turism nu neapărat elitist, dar, oricum, un turism pentru cei cu foarte mulţi bani. Benzina este cea mai scumpă din lume acolo… şi alte chestii de care ai nevoie în momentul în care treci prin Norvegia. Are o lungime de aproximativ 3500 de kilometri, de la cel mai sudic punct până la cel mai nordic punct cu asfalt. Turiştii sunt în mare parte din Germania sau partea asta occidentală a Europei, turişti d-ăştia cu foarte mulţi bani. Majoritatea sunt cu rulote. În rest, din punct de vedere istoric, nu au o arhitectură sau nişte vestigii istorice interesante. Mai este interesantă pentru navigatori din cauza fiordurilor. E o plăcere să navighezi pe fiorduri. Şi cam atât pe partea turistică a Norvegiei.
La ei se trăieşte foarte bine din partea de petrol. Au cea mai interesantă platformă maritimă. Se trăieşte din exploatările miniere din partea muntoasă, şi din exploatarea forestieră care este făcută cu cap. Astea sunt principalele domenii care aduc bani în Norvegia, şi atunci economia este susţinută foarte bine pe chestia asta. Ţigările sunt foarte scumpe, pentru că ţi se oferă nişte condiţii de sănătate foarte bune şi nişte servicii medicale de excepţie, şi atunci, dacă toate astea sunt gratuite, au spus: „De ce să te îmbolnăveşti, şi noi să plătim?” Ori nu mai fumezi, ori dai foarte mulţi bani pe ţigări, şi drept urmare majoritatea fumătorilor sunt ori foarte tineri ori pensionarii care au nişte venituri foarte mari şi îşi permit.
– Ce poţi să-mi spui despre religia lor?
– Majoritatea dintre ei sunt protestanţi. Familia aparţinea, cred, de martorii lui Iehova. Se duceau de două ori pe săptămână la biserică, după-amiaza. Se duceau numai cu Chevrolet-ul, pentru că era o maşină foarte frumoasă, o maşină la care mister Vidar ţinea foarte mult. N-o putea folosi tot timpul, pentru că avea un motor cu o capacitate foarte mare şi consuma foarte mult, şi avea nevoie de o justificare ca să o folosească, şi atunci o folosea când mergea cu familia la biserică… Şi nu-l costa nici foarte mult, pentru că biserica nu era foarte departe. Nu exista săptămână în care trebuia să se ducă la biserică şi să nu se ducă. Ei au foarte multe sărbători legale, şi majoritatea provin din calendarul religios. Sărbătorile religioase se respectă foarte bine. De exemplu, sunt săptămâni în care pot să existe trei sărbători în care să nu se lucreze. Deci poţi să ai săptămâni în care să lucrezi 2, maxim 3 zile, doar pentru că au fost sărbători şi nu se lucrează, pur şi simplu. Nu am observat că religia i-ar afecta sau că ar fi nişte tipi foarte religioşi, pur şi simplu se duc acolo. Nu am discutat foarte mult pe tema asta. Nu se comportă ca nişte persoane foarte religioase, de exemplu cum sunt musulmanii sau cum suntem noi, ortodocşii, cei dintre ortodocşi care sunt foarte religioşi şi care au foarte multe icoane în casă. Nu, ei se comportă normal. Cu toate astea, se duc la biserică cu regularitate. Toţi se duc. Parcarea este plină, maşinile sunt ca la un supermarket duminica. Se vede şi pe străzi. Se golesc străzile, sunt casele superliniştite, luminile stinse. Nu ştiu dacă au ideea de păcat sau nu. În schimb, au ideea de legal sau ilegal.
Nu am observat o viaţă socială foarte intensă, super aglomerată ca la noi. Sunt mult mai retraşi. Nu au atâtea baruri cum avem noi. Au câteva pub-uri doar în oraşele foarte mari, ceva de genul nişte mega disco, aşa. Nu au cafenele unde să stai toată ziua să bei o cafea sau ceva de genul ăsta. N-au chestii făcute ca să stai de vorbă; au foarte puţine şi astea sunt mai mult de-astea de dans, cu muzică foarte tare. În schimb Mall-urile sunt foarte populate şi sunt foarte mari, şi de obicei nu vezi nimic pe stradă, totul este super liniştit, nimic nu se mişcă, iar în Mall-uri e superagitaţie, acolo se întâmplă totul. Toţi se duc acolo pentru că pot să îşi facă de la cumpărături, distracţii, filme şi alte chestii… Plus că a fost implantată ideea cu chestiile mari, şi nici nu cred că ar supravieţui un bar sau o cafenea, ceva de dimensiuni mici.
– Tu ce făceai în timpul liber, seara, de exemplu?
– Seara munceam pentru că, de exemplu, era posibil să stau cam toată ziua degeaba şi… fumam, stăteam, nu făceam foarte multe chestii, sau lucram la barcă sau în jurul casei, iar dacă toată ziua era ocupat mister trebuia să-l aştept, sau să fac ce se putea face, şi dacă venea seara la opt – oricum, lumina era până la unu noaptea, era lumină ca ziua – puteam să mergem la garaj să mai lucrăm câteva ore. Am încercat de câteva ori să mă plimb… După ce ieşeai dintr-un cartier de case, mergeai foarte mult pe o şosea goală… unde, în zona respectivă era ori câmp ori pădure, şi nu eram foarte încrezător. Plus că îmi era foarte lene să merg foarte mult pe jos. Am încercat să citesc puţin, şi cam atâta. Aveam cărţile mele, cărţi din România. Ei aveau cărţi editate în norvegiană, şi dealtfel ei n-au treabă cu partea asta de cultură, citit, activităţi intelectuale. Şi nu se propagă în comunitatea lor chestii de genul ăsta. Au activităţi tipice micului burghez, cu emisiunile, cu talk show-urile şi chestii de genul ăsta. Au emisiuni de gen „Teo”, gen „Trădaţi în dragoste” etc. Şi se uită foarte mult la chestiile astea. Le plac filmele americane de ultimă apariţie. În schimb, din punct de vedere al muzicii sunt foarte pretenţioşi. Majoritatea posturilor de radio dau muzică de calitate, mai ales muzică veche, pentru că acum nu prea se face muzică de calitate. Sunt şi posturi radio, dar sunt puţine, care dau muzică pentru tineri între 12 şi18-20 ani maxim, muzică de top şi de modă şi… unde am auzit şi „Dragostea din tei” a ăstora de la Ozon. A prins foarte bine piesa, o percep ca o piesă optimistă şi doar atât, şi cred că asta a fost şi ideea succesului lor: faptul că au avut o atitudine optimistă şi că Occidentul s-a săturat şi nici nu mai poate să facă faţă unei piese serioase, unei piese triste sau ceva de genul acesta, şi vor ceva foarte uşor, ceva să semene cu o melodie de reclamă, o chestie foarte simplă care se poate fredona şi cu o tentă optimistă, degajată. Calitatea, din punct de vedere al culturii, nu înseamnă foarte mult pentru ei… Mergeam pe stradă şi, casele fiind la stradă şi neavând gard şi nici perdele, jaluzele, puteai să vezi foarte bine în casa omului, şi nu am văzut nici un living care să aibă un raft cu cărţi sau ceva de genul ăsta… cum şi-n România, în ultimul timp, aşa se întâmplă. Din punctul ăsta de vedere sunt nişte consumişti, clar, şi orice se promovează foarte bine şi are o politică de marketing interesantă, aia cumpără şi, de obicei, sunt produse de consum rapid şi cam atât. În oraşele mari şi cred că prin Oslo au teatru şi chestii de genul ăsta. Sunt foarte puţini care gustă genul ăsta de activităţi… De exemplu, poţi să cumperi dintr-o librărie… eu ştiu, să zicem… ceva de Balzac am văzut atunci, „Verişoara Bette”. Şi ideea e că versiunea originală e trecută la cărţi heavy, la cărţi mai grele, dar poţi să găseşti versiunea aceleiaşi cărţi într-o versiune uşoară sau o versiune medie. Versiunea uşoară este repovestită de cineva, iar tu citeşti ca un fel de rezumat, sau versiunea medie ăn care sunt câteva capitole scoase, altele sunt comentate. Nu mi s-a părut ceva normal şi cred că te îndobitoceşte. La televizor, toate emisiunile străine sunt dublate, sunt dublate chiar prost. De la desene animate la filme, la tot ce vine din exterior, tot ce nu e în limba norvegiană e dublat, nu e nimic titrat. Şi… Am discutat cu cei de la garaj, interesaţi de România în urma revoluţiei şi a faptului că Ceauşescu a fost împuşcat. Am discutat despre partea economică prea puţin… şi de viaţa din România. Unele lucruri erau incredibile pentru ei. Despre România din ziua de azi nu ştiau foarte mult, ştiau de Marea Neagră că e ieftină pentru ei. Ştiau de prostituţie. Mai ştiau că suntem foarte periculoşi, din punct de vedere al hoţilor, şi… cam atât. Am întâlnit persoane care veneau, înainte de revoluţie, veneau foarte des în România, în concedii şi le plăcea. O idee care şi-acuma mă stresează este ideea aerului condiţionat dee acolo, care era ca şi cum ar fi mentolat. Te răcorea, dar nu-ţi era frig. Şi te face să te simţi bine. Te simţi exact ca în pădure, e un aer curat, nu e înecăcios, nu e… De fapt nu-l simţi. Asta e ideea. Pe când aerul condiţionat de la noi îl simţi.
A! Am cunoscut un polonez între 30 şi 32 de ani, care muncea în Norvegia cam trei luni de zile pe an, şi câştiga foarte bine. Culegea căpşuni. Ideea e următoarea: până prin ‘70 fermele mergeau foarte bine, şi erau ferme care cu asta se ocupau, în partea asta de sud, cultivau căpşuni. Apoi, apărând importul, fermele astea au dat faliment, n-au mai putut, n-au mai făcut faţă preţurilor foarte mici ale produselor care veneau din sudul Europei, şi atunci fermierii nu s-au mai ocupat direct de terenurile astea, şi nici n-a avut cine să muncească. Dar nici nu au desfiinţat cultura de căpşuni pe anumite terenuri, unde creşteau într-o stare de sălbăticie, dar încă de o calitate bună. Dacă un kilogram normal în market ajungea la câţiva euro, un kilogram de căpşuni autohtone putea să ajungă în jur de 80-100 de euro. Foarte scump şi pentru ei. Şi atunci erau câţiva fermieri care, dacă găseau pe cineva să le culeagă, plăteau suficient. Şi tipul ăsta cam asta făcea. Între 3 şi maxim 6 luni pe an lucra în Norvegia, avea cinci fermieri pentru care muncea. Culegea căpşuni, iar dacă îi mai rămânea timp mai făcea… de exemplu, vopsea case sau chestii de genul ăsta. Câştiga cam 20 de euro pe oră, ceea ce însemna foarte bine pentru el. Muncea câteodată şi zece ore pe zi, zece ore toate plătite. Ajungea să câştige foarte mulţi bani. Ca atare, după ce pleca din Norvegia, stătea foarte puţin în Polonia, după care îşi permitea vacanţe de schi în Elveţia şi chestii de genul ăsta. L-am cunoscut fiindcă lucra la o fermă din zonă şi auzind de la fermieri că există cineva din sud-est, a venit să mă cunoască. Am stat de vorbă puţin. Mi-a spus în ce condiţii lucrează el. Atunci m-am enervat foarte tare. El primea în jur de 20-25 de euro pe oră, în funcţie de ce făcea. Avea o maşină la dispoziţie pentru care nici măcar benzină nu cumpăra. Avea o cameră a lui la o fermă, i se dădeau trei mese pe zi, şi atunci mi-am dat seama că, de fapt, nu ei, norvegienii, mănâncă puţin, ci mie mi se dădea puţină mâncare, pentru că lui i se dădea mâncare suficientă. Şi atunci m-am enervat super tare, şi a fost unul din momentele când am hotărât că trebuie să plec cât mai rapid. Iar el mi-a spus că nu are cum să mă ajute foarte mult, pentru că nici el nu vrea să-şi creeze complicaţii. De câţiva ani de zile făcea treaba asta şi nu era legal acolo, dar nici nu a avut probleme, şi mi-a spus că e posibil să aibă şi el complicaţii dacă va încerca să mă ajute, şi atunci mai bine încerc să mă descurc singur. El ar fi putut să discute cu fermierul la care lucra el sau cu alţi fermieri, şi să-i roage să se intereseze de statutul legal, de o idee… ca să pot să plec de la tipul acesta, şi să mă duc să muncesc pentru ei, şi pe bani puţini. 20 de euro pe oră nu înseamnă puţin nici pentru Norvegia, dar pentru tipul ăla de muncă, pe care nu o face nimeni, nici măcar un şomer nu stă să culeagă căpşuni sau să vopsească o fermă sau o casă. Şi atunci plătesc suma asta doar pentru a-şi realiza lucrarea. Cam asta e ideea cu fermierii şi cu căpşunarul din Norvegia. Era foarte satisfăcut de ceea ce face, o făcea foarte lejer şi foarte dezinvolt. Chiar îşi confecţionase un scăunel mic, pe care stătea când le aduna, cu nişte rotiţe ovale, o chestie interesantă. Se plângea doar de activitatea din timpul liber pentru că neavând prieteni acolo şi foarte puţine zone în care să te duci, de exemplu, să bei o bere sau chestii de genul ăsta… Dar mi-a spus că s-a obişnuit, şi că oricum merită să stai câteva luni acolo, şi după aia să te distrezi restul anului până urma să te întorci iar.
Eu, într-un final m-am hotărât să plec, deşi nu se terminase perioada în care trebuia să stau acolo. O problemă a fost mâncarea, care era puţină şi deseori de proastă calitate. A doua chestie a fost faptul că libertatea mea era foarte restrânsă pe toate planurile, începând cu faptul că dacă vroiam să fac un duş, trebuia să îl rog să-mi alimenteze rezervorul de la rulotă… De fiecare dată când vroiam să mănânc, trebuia să-i cer, şi asta mă enerva. Mi se terminau şi ţigările, şi acolo erau şi foarte scumpe, iar el nu cred că era de acord să îmi cumpere ţigări sau să mă ducă pe mine la un magazin de unde să-mi pot cumpăra, dat fiind faptul că erau destul de departe şi ar fi trebuit să mă duc cu el. Şi că îmi era dor de casă, de fapt îmi era dor de tot ce înseamnă chestii din ţară, de tot ce înseamnă românesc. Deşi România mă enervează, România îmi şi place. Cu toate măgăriile pe care le are, balcanismul ăsta e frumos, că eşti liber în balcanismul ăsta… adică poţi să faci cam orice. Legea e lejeră… şi la ei nu ai libertatea pe care o ai în România. Şi am luat decizia să plec. L-am anunţat pe mister Vidar că vreau să plec, şi că vreau să-mi fac o rezervare. Mi-a dat un telefon, am sunat să-mi fac rezervarea. Prima cursă cu care puteam să plec era de-abia peste o săptămână. Se vedea că Vidar are o stare de nervozitate, că e ceva care nu-i convine, şi că nu era de acord, dar nu ceva foarte clar şi foarte direct. Săptămâna respectivă am lucrat normal, adică am avut activitatea normală. O chestie care mă stresa foarte tare era faptul că ţigările mele erau din ce în ce mai puţine. Şi mi-am calculat în aşa fel încât să-mi ajungă până în ziua în care plec, pentru că ştiam că de pe feribot sunt free shop-uri, unde ţigările erau foarte ieftine. La vreo trei zile după ce l-am anunţat că plec, mi-a cerut adresa de e-mail a firmei cu care plecam. Mi-a spus că vroia să vadă ce oferte are Atlassib-ul pentru Europa. Şi i-am dat adresa, s-a uitat, şi cu vreo două zile înainte să plec mi-a spus că s-a uitat din nou pe net şi că ăştia au afişat că anulează cursa care trebuia cu care trebuia să plec, sâmbătă… Şi i-am spus că nu cred, că nu se întâmplă aşa ceva. I-am cerut din nou un telefon să sun din nou acolo… Mi-a spus că nu trebuie să mai sun eu, că s-a uitat pe net. Mi-a adus telefonul în caravan şi nu reuşeam să sun, nu se conectau, pica semnalul, ceva de genul ăsta. Am crezut că e o combinaţie, că a făcut el o manevră la telefon, şi am tot continuat să cer telefonul câteva zile, să sun. De fiecare dată telefonul nu mergea şi îmi spunea: „Nu răspund ei la telefon.” Într-o zi el nu era acasă, şi i-am cerut Lennei telefonul. Am sunat, mi-au răspuns, au zis că nu e nimic contramandat, mi-au spus că este sâmbătă, la ora 12:00 Da! Într-un final am vorbit cu el, şi i-am spus că am reuşit să vorbesc cu ăia, şi atuncea am văzut, după faţă, că a fost ceva care nu i-a convenit. După aceea am aflat că Lenna habar nu avea că o să plec. Vineri dimineaţă Vidar mi-a spus că s-a uitat pe net, şi că autocarul care trebuia să plece a doua zi pleca în ziua respectivă, vineri, şi că nu mai aveam timp să ajungem în Suedia, în Göteborg, ca să prind autocarul, iar următorul e peste o lună de zile. Şi atunci mi-am dat seama clar că e ceva la mijloc şi că mă minte… Şi atunci m-am enervat şi, într-un final mi-a spus: „OK, o să te duc.” Pe la vreo doişpe a venit de la serviciu şi mi-a zis: „Cred că n-o să reuşeşti să ajungi mâine la autocar, pentru că problema e următoarea: în seara asta toate cursele pe feribot sunt rezervate…” Pentru că era week-end, şi-n week-end norvegienii şi suedezii merg pe feribot şi mănâncă, îşi fac cumpărăturile şi fac curse de-astea Norvegia – Suedia şi înapoi, ştii? Şi sau stau toată ziua pe feribot, pentru că sunt Mall-uri cu cinematografe, cu tot felul de chestii foarte ieftine, că sunt în sistem de duty-free şi nu se plătesc taxe. E foarte mişto. Şi am zis: „Nu-i nici o problemă! Du-mă la feribot, şi acolo mă descurc eu, e problema mea.” El mi-a zis că trebuie să aştept, că pot să plec peste o lună, că nu-i nici o problemă, că pot să stau, să-mi termin treaba. I-am zis că nu vreau să mai termin nici o treabă. Nu m-a întrebat… Problema a fost că el nici nu m-a întrebat: „Da’ de ce nu vrei să mai stai?” şi s-a comportat ca şi cum ar fi ceva normal să plec mai devreme, şi asta mi s-a părut ciudat. Putea să întrebe… Dar el mi-a spus tot felul de vrăjeli d-astea, de prostii care m-au enervat, şi cu cât îmi spunea mai multe, cu atât mă enerva şi mai tare. Ideea era că puteam să-i dau o rachetă în ochi, şi tot eu aş fi picat de prost, ştii? Şi asta vroiam să evit… Ăsta era stresul cel mai mare: să nu cad nervos, ştii?
Şi-ntr-un final am hotărât, am plecat… Pe la 4 şi ceva am ajuns la feribot, m-am suit în el, am plecat, am ajuns în Stromstad pe la vreo 6. Trenurile nu mai circulau, circulau doar autobuzele, şi următorul autobuz era pe la 10. Între timp, înainte să plec… că asta a fost chestia care m-a dărâmat nervos… Mi-au zis: „Nu se poate! Trebuie să-ţi dăm ceva de mâncare la tine!” Şi mi-au dat o pungă cu două sandwich-uri, de fapt nişte felii de pâine şi… într-unul nu mai era nimic, deşi fusese, pentru că mirosea pâinea, şi se vedea că fusese ceva presat în el. În cealaltă mai erau vreo două felii de salam, ceva de genul ăsta. Şi, într-un final, când am ajuns în Suedia, în Stromstad, am zis să mănânc. M-am enervat puţin, dar, pentru că îmi era foame, le-am mâncat. În ziua respectivă nu mâncasem nimic, pentru că dimineaţa am avut treabă, după-masa a venit el şi am avut cearta asta, şi m-am enervat… În zonă, în Stromstad, unde era portul şi autogara era un singur bar, patronii erau un turc şi un grec, şi auziseră de România, unul chiar avusese afaceri în România… Şi, bineînţeles, ştiau de Hagi, de toată lumea. În rest toate erau închise, că era vineri seara… Şi (râde) am luat masa cu sandwich-urile teribile… Şi-am aşteptat autobuzul. A! Am stat în barul turcului să beau o cafea… Am cunoscut acolo două suedeze. Erau motostivuitoriste (râde) Ştii? Erau d-alea după motostivuitor, tractor d-ăla mic şi ridicau tot felul… Lucrau acolo, în port. Şi una dintre ele terminase liceul şi era anu’ întâi şi cealaltă era anu’ doi la facultate… şi lucrau de prin clasa a unşpea. Le-am zis că la noi n-ai ce să cauţi pe şantier dacă eşti femeie, mai ales dacă eşti şi tânără şi nu ştiu ce, nu te bagă nimeni în seamă. Mi-au zis: „Nu. La noi asta-i o muncă mai lejeră, stai toată ziua pe scaun şi nu e o problemă.” Da. Şi-ntr-un final m-am dus în staţie că trebuia să vină autobuzul… Acolo am cunoscut o suedeză, femeie la vreo 60-70 de ani, care fusese de două ori în România… Îl ştia pe Ceauşescu bine… Şi m-am suit în autocar. Nu ştiu dacă a fost din cauza la autobuz sau din cauza sandwich-urilor, dar mi s-a făcut rău, am vomitat… A fost teribil. Mi s-a făcut teribil de rău. Mă durea capul şi aveam o stare d-asta supernaşpa. M-am suit în celălalt autobuz, am continuat deplasarea şi într-un final am ajuns în gara Göteborg. M-am dat jos. Era vreo unu noaptea. Am intrat în gară. În gară trei oameni, împrăştiaţi pe bănci. Sala de aşteptare, pe parte avea ieşirile spre peroanele de tren şi pe o parte avea ieşirile pe peroanele pentru autobuze. Avea vreo treizeci de peroane pe fiecare parte. Mare sala, cred că peste 500 de metri avea suprafaţa, poate chiar mai mare. Un capăt erau vitrine şi chestii de genul ăsta, unde erau magazinele care erau închise, şi de cealaltă parte, bănci. Am intrat, m-am aşezat pe o bancă şi am zis că să încerc s-adorm. Mi-am pus un fes în cap, l-am tras pe ochi pentru că era o lumină foarte puternică de la neoanele alea… Nu ştiu, poate eram eu obosit şi nu mi-am dat seama cât am adormit, oricum 5-10 minute maxim, când am auzit că mi se deschide fermoarul la rucsac! Am ridicat fesul, m-am uitat… Un tip cu aspect de thailandez avea mâna la mine în sac… Şi-a scos mâna… Eu am tras fermoarul la sac. Am zis: „Nu se poate aşa ceva! Sunt în Suedia! Sunt la mama dracu’, în Europa… E Occidentu’ Occident! Lasă… E un caz rar, se întâmplă. Acum şi-a dat seama că l-am văzut. Se retrage.” Într-un final îmi arunc ochii prin sală. Pe altă bancă dormea un tip… şi lângă el doi tipi şi o gagică îl cotrobăiau prin buzunare. Sacoul descheiat… Scoteau, se uitau, luau ce le convenea, ce nu le convenea lăsau acolo. Lucrau cu nonşalanţă, ca şi cum nimic n-ar putea să-i deranjeze. N-aveau nici o treabă. Căutau tot. Între timp stând pe bancă a mai venit un negru. În dreapta mea aveam un negru, în stânga un thailandez. N-am apucat să închid ochii, pentru că buzunarul din dreapta s-a auzit iar desfăcându-se. M-am uitat, era negrul, şi-a scos mâna, am închis fermoarul, m-am ridicat de pe banca respectivă, m-am dus pe altă bancă, m-am aşezat acolo… La un moment dat au venit iar, s-au aşezat iar lângă mine… în stânga un thailandez, în dreapta un negru şi în faţă un tip cu aspect de turc, de irakian, de… Mă uitam la turc, turcu’ la mine… Şi într-un final aud că se deschide fermoarul la valiză… Am închis fermoarul, m-am dus pe altă bancă şi mă uitam prin sală. Pe o bancă am văzut o tipă care asculta muzică la căşti, şi lângă ea mai mulţi dubioşi… Tipa a venit, s-a aşezat lângă mine. Credeam că e în legătură cu ei, am crezut că şi-au trimis arma secretă, arma puternică. M-am dus pe altă bancă. Am văzut că pe banca pe care stătea ea au venit iar dubioşii. Mă uitam la ea, şi la un moment dat, văd că-i pică o cască dintr-o ureche, îi pică şi cealaltă cască… Mă uit mai atent. Unul dintre ei trăgea de walkman, şi d-aia îi picaseră căştile. Şi-a luat căştile, şi-a tras walkman-ul şi l-a pus pe partea cealaltă. N-a apucat să-şi bage înapoi căştile în urechi că iar poc! Îi pică o cască. Se uită. În stânga celălalt dubios îi trăgea de walkman… Îşi ia walkman-ul şi-l pune în faţă, se ridică şi vine şi se aşează pe bancă, exact lângă mine… foarte aproape. Mi s-a părut teribilă faza. Atunci chiar că am crezut că mă blochez nervos, pentru că eu nu puteam să mă ajut pe mine, d-apoi să mai ajut pe altcineva! Mi-am dat seama că de-asta venise lângă mine, căuta un sprijin… Dubioşii iar, în câteva minute au venit, şi s-au aşezat lângă noi. Într-un final îi spun tipei să mergem afară, să fumăm o ţigară… Ea s-a uitat puţin ciudat pentru că vorbeam în engleză… dar a spus: „OK” Am ieşit. Afară ploua super tare. Am întrebat-o care e combinaţia, ce se întâmplă în gara asta. Vroiam să ştiu cum sunt, dacă sunt periculoşi, dacă au arme… Nu ştiam ce erau în stare să-mi facă pentru o pereche de şosete pe care o aveam în buzunarul ăla. Tipa asta mi-a zis că n-au arme, nu-ţi fac nimic. Pur şi simplu îţi tragi fermoarul la loc când ei ţi-l deschid, şi gata. Eu veneam din fundul Europei, veneam din Bucureşti, unde nu se întâmplă aşa ceva, unde, de exemplu, în Gara de Nord, în sălile de aşteptare nu există hoţi şi în plus, că este poliţie şi nu… nu există nesimţirea asta. Sunt n posibilităţi să fii furat, da’ nu la modul ăsta de nesimţire. Şi în gară oricum sunt poliţişti şi oricât de cretini ar fi… tot te ajută într-un fel. Şi ea mi-a spus că e ceva normal pentru ei, că noaptea oricum nu sunt foarte mulţi care stau în gară, şi de-aia nu se sesizează autorităţile… că n-ai de ce să stai noaptea în gară dacă trenurile nu circulă. Noaptea, în gară, nu stau decât cei care au pierdut trenul sau beţivi din ăştia, drogaţi. Că la 7 dimineaţa, când o să apară agenţii de pază şi tot ce înseamnă camere de luat vederi şi de-astea care funcţionau în sala de aşteptare o să pornească, infractorii dispar din gară. Nici nu mai ştii c-au fost acolo. Şi n-o să mai fie o problemă. Poţi să dormi liniştit, că nu ţi se mai întâmplă nimic, după ce apar cei de la pază. Şi mi-a explicat că ea stătea în gară pentru că fusese la un chef, fumase, se drogase, nu ştiu ce făcuse… şi prietenii ei plecaseră mai devreme, cu ultimul autobuz, şi pe ea au lăsat-o acolo, să-şi revină. Şi ea stătea până la 7 în gară, să aştepte primul autobuz sau tren. Era cam luată, trăsese pe nas, şi începea să îşi revină aşa… încet, încet. Mi-a explicat că în partea sălii de aşteptare, unde sunt magazinele şi toate chestiile astea… magazinele au camere de luat vederi în vitrină, şi acolo am putea să stăm, şi n-o să fim atacaţi, pentru că ei ştiu că atunci când o să deschidă magazinele şi o să verifice camerele de luat vederi o să aibă probleme. Ne-am dus acolo, şi bineînţeles, că şi acolo au venit, dar nu s-au mai aşezat lângă noi, n-au mai rămas, doar treceau şi se uitau foarte atent la noi, să vadă dacă dormim, dar nu am mai fost acostaţi de ei. Şi-am stat acolo o perioadă. Mai aţipeam, mai ieşeam afară să fumăm… şi tot aşa până dimineaţa. Toată chestia asta a ţinut până dimineaţă, timp în care hoţii tot dădeau târcoale, veneau să vadă dacă adormim. Tipul ăla buzunărit nu se trezise nici acum şi toţi hoţii care veneau în sală şi nu ştiau că ăla fusese buzunărit, îl mai buzunăreau şi ei o dată. (râde) Da! Foarte distractiv. În schimb, pe la 7 fără 20, ceva de genul ăsta, când au început să se deschidă magazinele şi s-au deschis casele de bilete şi rahaturile astea… Atunci au apărut şi agenţii de pază, şi instantaneu toţi hoţii au dispărut, adică nu puteai să-i mai vezi, nu ştiai ce s-a întâmplat cu ei. Şi atunci m-am aşezat pe o bancă, mi-am legat sacul în spate, m-am aşezat pe valiză şi am adormit. Când m-am trezit era super animată toată sala aia, toate magazinele deschise, foarte multă lume… M-am dus, am băut o cafea, am vrut să citesc şi ziarul, dar era doar de limbă suedeză, n-am găsit presă din altă limbă. Oricum, la ei, foarte multe ziare sunt de-astea… cum se numesc? Tabloide, gen „Libertatea” şi d-astea. Între timp a apărut un tip, la vreo 30 de ani, aşa… cu o geacă de piele, cum îi stă bine românului… c-o pereche de blugi, pantofi… Aşa aspect vestimentar nu mai văzusem în zona aia. După ce am trecut de Germania nu am mai văzut aspectul ăla… cu geaca aia de piele, tip sacou, aşa… cu blugi şi cu pantofi… pantofi de-ăştia mai eleganţi, ştii? La blugi n-am văzut decât bocanci sau pantofi care să aibă aspect de bocanci sau mai mult pantofi de sport. N-am mai văzut pantof cu talpă subţire… Şi mi-am dat seama clar că e român. M-am dus la el, mi-a zis: „Da… Sunt aicea… Aştept şi eu autocarul.” După aceea au mai venit doi tipi care plecaseră de 20 de ani din România, şi vroiau să trimită nişte pachete în România, şi au venit la noi direct şi ne-au întrebat dacă aşteptăm autocarul pentru România… Şi când am aflat că sunt de 20 de ani acolo, vroiam să ştiu ce părere au ei despre gară şi despre chestiile astea. Mi-au spus că habar n-au ce se întâmplă în gară, pentru că ei n-au stat noaptea în gară. Dacă nu mai e nici un tren, ce rost mai are să-l aştepţi? De ce să-l pierzi? Dacă ştii că e la ora aia, te duci la ora aia, nu e problemă. În gară stau de-ăştia care sunt drogaţi, sunt beţi şi-au adormit şi-au uitat de tren… Le-am povestit ce mi se întâmplase mie în Norvegia, şi mi-au spus că e cam incredibil şi nu e caracteristic pentru ei, pentru că ei dacă spun: „Vino la mine”, atunci te primesc şi te tratează ca atare, iar dacă nu vor să aibă de-a face cu tine, spun direct, nu sunt d-ăştia care să-ţi spună ceva în faţă, şi de fapt să creadă altceva… Într-un final a venit autocarul. Doamne, cât m-am bucurat! În autocar toţi românii care se-ntorceau acasă aveau câte un bagaj… aşa, de vreo 200 de kile… Gratuit te lăsau doar cu 40 de kilograme. Eu eram singurul din autocar care aveam un bagaj de 20 de kilograme. Şi glumeau şoferii: „Bă, tu ori ai droguri, ori nu eşti român! Nu se-ntâmplă aşa ceva!” Eram eu şi un suedez care stătuse mulţi ani în România şi venea în vacanţe în România în concediu, şi şi el avea un bagaj foarte mic şi au zis: „Tu şi suedezul sigur, ori aveţi droguri şi aveţi un pacheţel mic, ori nu sunteţi români, n-aveţi nici un act. Cum să veniţi voi din Suedia, să n-aduceţi un televizor, un…” Da, au luat tot, de la piese d-astea super mari de maşini şi nu ştiu ce până la d-astea electrocasnice, tot felul de prostii, biciclete… Se poate fura foarte uşor acolo… biciclete… pentru că, de exemplu, dacă stai într-un oraş mai mic şi ai liceul sau facultatea într-un oraş mai mare, de la tine de-acasă mergi cu bicicleta, îţi laşi bicicleta în gară, te duci, te sui în tren şi când te întorci acasă iei bicicleta de la gară şi pleci. Şi în timpul săptămânii sunt în jur de 70-80, ştii? Şi tot românul avea o bicicletă – două. Şoferii au făcut scandal că: „Dom’ne, n-aveţi nici acte la ele, şi n-o să vă lase la vamă,. că nu ştiţi că vă trebuie acte, că uite, tot ce are serie şi număr trebuie să aibă şi act.” Şi erau super disperaţi. Au început să le demonteze acolo… (zâmbeşte) A fost circ. Într-un final a trebuit să mai pună o remorcă pentru că nu făcea faţă. Şi am plecat! A trebuit să ia români din toate staţiile în care oprise, şi dacă la plecare am fost cred că zece în tot autocarul, la dus a fost autocarul plin… full. Şi a oprit peste tot. A oprit iar în Copenhaga, şi a stat mult şi ne-am mai plimbat… Bineînţeles că la fiecare oprire trebuia să stăm 20 de minute, şi stăteam câte-o juma de oră, 40 de minute, că mai pleca câte unul la w.c. şi nu se mai întorcea… Şi-ntr-un final am ajuns la Arad. Când am ajuns la Arad am zis: „Oof! Gata! Acuma pot să merg pe jos până acasă.” Vreo două zile a durat drumul… Şi a durat foarte mult în România. A ţinut cam o noapte şi-o zi, cam aşa pentru că a trebuit să oprească în toate oraşele, să lase colete şi pasageri.
– Ce-ai simţit când ai ajuns în ţară?
– Am fost foarte bucuros! De-abia aşteptam s-ajung în ţară! De la intrare în Câmpina, de pe DN1 până în Câmpina am mers pe jos! Şi ploua afară de rupea, dar eu eram atât de bucuros că n-aveam nici o gară, ştii? Că plouă, chestii d-astea, mamă… Nu. Eram super fericit! Am zis: „Gata! Sunt aici, nu mai am nici o problemă! Pot să fac ce vreau!” Pe mine mă disperă foarte mult să ştiu că nu pot să fac un lucru. Dacă nu vreau eu să-l fac nu e nici o problemă, dar dacă mi se spune sau cred că un lucru nu am voie să-l fac, atunci mă deranjează, ştii? Şi-acum ştiam că pot să mă întâlnesc cu oricine, să fac orice minune… Că pot să mă duc unde vreau de-acolo, ştiam unde trebuie s-ajung, ce trebuie să fac. Nu mai era o problemă pentru mine. Cât am fost plecat, teoretic puteam să vorbesc cu cei de-acasă, practic nu puteam s-o fac pentru că, de exemplu, când mă suna cineva de-acasă, eram super terminat nervos, ştii? De exemplu, la un moment dat ajunsesem doar dacă auzeam un cuvânt româneşte eram terminat, îmi venea să plâng, eram chiaun. Eram super bulversat. Nici să citesc nu prea puteam. Când vedeam ceva în româneşte… Că m-au sunat de două ori de-acasă şi le-am zis că nu pot să vorbesc: „Vă sun eu când pot. Pa.” Şi n-am mai vorbit. Şi nu s-au îngrijorat, că au încredere în mine, adică dacă le spun că e OK ştiu că e bine şi nu… Şi cu prietenii, la fel. Le-am spus că e bine şi că o să-i sun eu când pot sau o să le trimit un mail, ceva de genul ăsta. N-am putut să trimit mail, pentru că nu aveam acces în casă şi nici acces la calculator… Şi am sunat în momentul în care mi-am dat seama că o să ajung în ţară, am sunat de prin Germania, mi se pare, dintr-o benzinărie. Am sunat pe toată lumea, şi le-am zis că mă întorc acasă şi că o să le povestesc de ce când ajung… Că toţi erau foarte curioşi de ce mă întorc pentru că toţi se aşteptau să stau cel puţin două luni de zile şi li se părea foarte dubios, mai ales că cât am vorbit cu ei la telefon le-am spus: „Da, e bine. Pa.” Ştii? Nu le-am spus că am o problemă sau ceva de genul ăsta.
– La începutul interviului ai spus că oamenii din România sunt răi din cauza condiţiilor în care trăiesc. Acolo ai găsit oameni mai buni pentru că trăiesc în condiţii mai bune?
– Da… Oamenii… Nu că în România sunt oamenii răi, sunt rău intenţionaţi, nu că ar fi ei genetic răi şi nemernici şi duri. Sunt răi şi sunt nepăsători, pentru că au nişte probleme, problemele cotidiene. De exemplu, în România, dacă vezi pe cineva leşinat pe stradă, zici: „A! E beat. Dă-l în mă-sa! E un beţiv nenorocit.” Nu-l bagă nimeni în seamă. Dar dacă treci pe stradă cu nişte pantofi roşii şi cu-n sacou mov, toată lumea se uită: „Ia, uite-l, mă, p-ăla cum e-mbrăcat!” Ştii? Imediat le sari în ochi. Pe când acolo, dacă eşti leşinat pe stradă, imediat cineva ia atitudine, fie că eşti beat, fie că nu, ştii? Nu pot să spun că acolo erau nişte oameni mult mai buni sau… În primul rând, că nu erau rău intenţionaţi. Nimic nu făceau rău intenţionat, şi cu toate că tipul ăsta la care am fost eu era un nemernic, cel puţin aşa îl consider eu şi aşa l-au considerat mai mulţi cu care am stat de vorbă… nu cred că este reprezentativ pentru ei, pentru tipul lor de personalitate şi de mentalitate, pentru că ceilalţi cu care am discutat mi s-au părut OK, şi mi s-au părut nişte oameni normali, şi nu mi s-au părut de genul ăsta. Şi şi alte persoane cu care am discutat şi care au fost în Norvegia sau în Suedia, în zona aia, mi-au spus că nu este caracteristic pentru ei aşa ceva, dar orice naţie are şi oameni de genul ăsta. Ei nu sunt stresaţi şi d-astea. Pentru că, de exemplu, trebuie să plăteşti un impozit sau o taxă la stat, dai un telefon, ai nişte date personale pe care le spui respectivului, şi îi spui: „Eu nu pot să plătesc impozitul decât peste două luni, că acum am nu ştiu ce problemă.” Sau: „Sunt bolnav şi nu pot să plătesc acum.” Şi ei zic: „OK, nu-i nici o problemă.” Nu plăteşti penalizări sau prostii de genul acesta, dar când ai spus c-ai să plăteşti, ai să plăteşti. Şi nu au problemele astea cotidiene, că astea cred că te stresează şi te dărâmă cel mai tare: problemele şi stresul cotidian… Nu pot să spun că am găsit sau nu am găsit acolo ceea ce speram, pentru că eu înainte să fac ceva nu prea mă aştept, adică nu-mi creez iluzii ca să nu fiu după aia dezamăgit, ştii? Nu m-a surprins faptul că era curăţenie, sau că oamenii se purtau într-un fel, sau că aveau o anumită organizare socială, sau chestii de genul ăsta. În schimb m-au surprins hoţii din Gotebourg pentru că la asta nu mă aşteptam. M-a dezamăgit tipul ăsta la care am fost şi care s-a purtat, după părerea mea, urât. De fapt nu m-a dezamăgit, mi-a creat o stare că nu e bine. Ceilalţi oameni mi s-au părut normali, şi am stat de vorbă cu ei şi era OK Şi nu regret că am trăit experienţa asta, dar aş fi putut să trec prin viaţă şi fără ea. Stresul şi încărcătura nervoasă pe care am avut-o m-a afectat foarte tare… Aş putea să zic că a fost o traumă, nu ceva exagerat, dar au fost chestii care m-au marcat şi acum, când trebuie să iau o decizie într-o problemă mă gândesc prin ce-am trecut, ce-am învăţat din lucrurile alea, şi după ce m-am gândit la toate chestiile astea, iau decizia : da sau nu…. Am avut şi de câştigat din experienţa asta, că am învăţat engleză mai bine, adică am putut să folosesc ce învăţasem şi să îmbunătăţesc ce ştiam. Nu credeam c-o să mă descurc atât de bine. Şi în rest… au devenit şi ei o societate de consumişti, în părerea mea, iar mie consumiştii nu-mi plac. Doar din punct de vedere al atitudinii mi-au plăcut, pentru că respectă legea, n-au noţiunile astea de a merge pe lângă lege sau pe lângă o normă, de a o încălca sau de a fi la limita ei. Şi-am învăţat de la ei că, dacă limita e de 30 la oră, aia este limita, şi chiar dacă te grăbeşti, chiar dacă e o coloană de o mie de maşini, stai în coloană şi mergi cu 30 de kilometri la oră pentru că asta e limita acolo. Iar dacă eşti mai rebel şi vrei să încalci legea, nu poţi, pentru că oricum sunt cutii cu radare, şi nu trebuie să fie nici un poliţist, pentru că face fotografia şi ţi-o trimite acasă. Şi cred că şi d-aia sunt atât de corecţi şi merg în limita legii, pentru că în momentul în care ar încălca legea, imediat ar fi sancţionaţi.
Eu mă simţeam bine în pielea mea… ca român, mă refer. Imediat erai recunoscut ca din Europa de Est. Asta şi după cum erai îmbrăcat. Eu eram îmbrăcat în salopetă, şi munceam acolo, şi cred că nu-şi imaginau că venea cineva din Germania să muncească pe sistemul ăsta pentru ei, şi cred că d-aia intuiau. Dar oricum, mă simţeam bine ca român, în primul rând că eram puţin exotic pentru ei, că toate femeile întorceau capul după tine, înţelegi? Cu toate că nu sunt vreun Botezatu sau eu ştiu ce model, femeile, când treceai, întorceau capul… Adică erai ceva nou pentru ele, indiferent că erau puştoaice sau că erau în vârstă sau că aveau un copil de mână, ştii? Te simţeai bine că erai român, nu că aveai vreun avantaj sau… cel puţin eu. Poate altul s-ar fi simţit naşpa, crezând că e inferior dacă e român. Dar pentru mine, cel puţin, cetăţenia nu e o problemă şi niciodată nu m-aş simţi inferior în faţa unui american sau mai deştept decât un congolez, ştii? Adică toată lumea mi se pare la fel, n-am probleme de genul ăsta. Nu ştiu dacă m-aş mai duce acolo să muncesc, m-aş duce să vizitez. În schimb m-aş duce să lucrez doar pe chestia asta, de maşini de epocă pentru că în România nu ai acces nici din punct de vedere al infrastructurii, al tot ce înseamnă scule, dispozitive, SDV-uri şi chestii de genul ăsta şi din punct de vedere al cunoştinţelor… Plus că noi, românii, nu putem să facem o treabă bună, ştii? Tot o combinăm aşa… o-mbârligăm, o cârpim, nu facem ceva serios, să zicem: „Gata, vreau să schimb asta, o dărâm şi fac asta.” Ei aşa gândesc, şi asta te-ajută. Da, m-aş mai duce în Norvegia, şi m-aş duce în orice ţară unde există un mediu în care poţi să te dezvolţi sau în care poţi să trăieşti normal, da! De exemplu, în Germania. Am fost acolo să cumpăr o motocicletă, la câteva săptămâni după ce am venit din Norvegia. Am mers cu un prieten, cu un Matiz. Am ajuns până la Hannover, un oraş foarte nordic al Germaniei. A fost distractiv şi obositor. Prima impresie despre nemţi a fost că nu vor să vorbească decât limba lor, deşi puteau să vorbească limba engleză sau altă limbă. Motocicleta am cumpărat-o de la un neamţ, am cumpărat-o de la el din curte. Găsisem pe net un site cu anunţuri, cu chestii de-astea… Şi am fost la el, un om la vreo 50 de ani… Avusese doi băieţi şi unul dintre ei murise într-un accident de motocicletă. Şi avea două motociclete, două Honda Rebel, erau identice. Una era bună pentru că celălalt mai trăia, iar celălalt care murise, făcuse accident cu prima motocicletă şi era făcută praf… de fapt faţa, restul era în stare bună şi… am cumpărat-o pe cea care era în stare bună. Şi neamţul negociază la fel de ţigăneşte ca şi noi, adică ne aşteptam să aibă mai mult bun simţ decât noi în modalitatea de a negocia… Procedeele de negociere erau slabe, adică n-a venit cu ceva super interesant. Eu şi Vicenţiu am început să tragem de preţ şi a lăsat-o de la 700 de euro la 500. Ne-a întrebat cu ce o luăm pentru că era radiată şi i-am spus că o luăm cu maşina. A spus: „E incredibil! Nu poate să încapă o motocicletă ca asta, la vreo 2 metri şi ceva lungime într-un Matiz, chiar dacă n-avea bancheta din spate.” I-am spus: „Intră, că o dezmembrăm.” Şi-a zis: „A… păi dacă vreţi s-o dezmembraţi, atunci trebuie să semnăm actul că o cumpăraţi.” Am semnat un act, o chestie, un formular, dar nu-i dădusem nici un ban. Da’ pentru el a fost suficient faptul că am semnat c-o luăm, şi că o să-i dăm banii. Şi-atuncea am început s-o demontăm. S-a adunat toată familia, soţia lui, cred că mama lui şi avea două fete… S-au adunat toţi în curte. Ne-au dat apă, bere… Era foarte cald… Şi-am început să demontăm. Ei discutau şi ne spuneau că e incredibil, că n-o să reuşim niciodată motocicleta asta s-o băgăm în maşină şi, cel puţin, trebuia s-o lăsăm aşa că puteam să plecăm cu ea pentru că a doua zi putea să se ducă să o înscrie… şi puteam să plecăm pe ea, şi aveam o şansă, dar acum dacă am demontat-o nici măcar n-o să putem s-a mai facem la loc şi nu ştiu ce… Încercau să glumească, spuneau că într-o proporţie de 98% n-o să intre în maşină. Şi, într-un final, după vreo 2 ore am demontat-o şi am reuşit s-o băgăm în maşină. Ne-au aplaudat toţi. A fost o distracţie! A fost un moment teribil pentru ei. Îşi sunau prietenii pe mobil, că: „Am aici nişte români care încearcă să demonteze o motocicletă şi să o bage într-o maşină…” Nu ştiau foarte multe despre Matiz, şi confundau cu Lupo… Şi-şi sunau prietenii şi le spuneau că nişte români au venit la ei cu o maşină mai mică decât un Lupo, şi că încearcă să bage motocicleta în maşină, şi toţi spuneau că nu e adevărat… Şi când au văzut că a intrat motocicleta, una dintre fetele proprietarului ne-a spus că dacă avem o maşină aşa de mare, mai are şi ea o bicicletă pe care vrea să o vândă, dar nouă ne-o dă gratuit dacă reuşim s-o băgăm şi p-aia în maşină. Şi-am plecat… Am prins o zi în care ei scot pe stradă ce nu mai au nevoie. Plătesc o taxă la primărie. Un cartier, de exemplu, au contract cu primăria, şi o dată pe lună, joia, vine un camion şi ridică tot ce lasă ei în faţa casei. Şi atunci miercuri seara scot ce nu mai au nevoie, începând de la mobilă, toate prostiile, vase de bucătărie, toate chestiile astea… Şi ceilalţi care au nevoie de lucruri de-astea vin şi şi le iau. Bine, de obicei sunt de-ăştia… emigranţi, dar sunt şi nemţi mai săraci. Adică nu vezi că se dă jos din Jaguar şi ia un covor de pe stradă. Şi nu e ruşine, adică nu e ca şi cum ai fi un cerşetor, e ceva normal. Îţi trebuie, o iei. Şi ne-am plimbat noi pe străzi, şi-ntr-un final am găsit televizorul acesta (arată televizorul din cameră). Astea electrice şi electronice dacă nu funcţionează au cablul ăla care intră în priză tăiat, ştii? Ca să-ţi dai seama că nu funcţionează, şi să nu-l mai iei, să nu cari de el ca tâmpitu’, ştii? Nu-şi bat joc de tine. Şi şi-a mai luat ăla o pereche de role, nu ştiu ce rahaturi am mai căutat. Puteam să luăm mai multe, dar nu ne mai încăpeau. Că am mai luat un televizor şi l-am lăsat pe drum, că nu mai puteam să mai stăm în maşină. Ăla care conducea stătea bine, dar celălalt din dreapta stătea călare pe bord, că-n spate avea motocicleta, televizoare, nenorociri… Dar Germania cred că ar fi printre puţinele ţări în care nu mi-ar plăcea să lucrez. Îmi place sistemul lor foarte riguros şi care dă randament, dar nu… n-aş putea. E un sistem de genul ochelarilor de cal. Există o singură modalitate şi nu poţi să ieşi din ea… Nouă, românilor, ne place foarte mult sistemul nemţesc, cum acţionează ei, dar noi n-am putea să facem chestia asta, şi nu ne place. Ne place să vedem la ei. Da… şi în concluzie… ceva de genul… „Din învăţăturile lui Neagoe Basarab pentru fiul lui, Teodosie”. Cei care vor să plece afară să-şi facă un contract bine negociat şi recunoscut de autorităţile din ambele ţări, să încerce să cunoască mai bine persoana respectivă sau firma respectivă, să încerce să cunoască măcar un abc despre legile din ţara respectivă, despre societate… În cazul meu nu ştiu cât aş fi putut să… poate dacă aş fi negociat un contract mai bine sau… poate că ar fi fost o chestie, dar nu… Şi e bine că prostul învaţă din greşelile lui, şi deşteptul din greşelile altora. E bine să fii şi prost şi deştept, adică să înveţi şi din greşelile tale pentru că astea… greşind, te marchează şi atunci se imprimă mult mai bine. Am evitat multe greşeli pentru că am învăţat din greşelile altora…
Lasă un răspuns